ELENA ŞAPTE PETRU BORDEI

ANATOMIA
SISTEMULUI OSOS

PENTRU STUDENŢII FACULTĂŢII DE

MEDICINĂ DENTARĂ
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞAPTE ELENA
Anatomia Sistemului osos / Elena Şapte, Petru Bordei. –
Constanţa: Ovidius University Press, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-614-301-5; ISBN (13) 978-973-614-301-4

I. Bordei, Petru

311.71
616.7-073.7

2
 CUPRINS
GENERALITĂŢI ........................................................................................................... 5
FUNCŢIILE OASELOR........................................................................................................................................ 5
CONFORMAŢIA EXTERIOA RĂ A OASELOR................................................................................................... 6
ELEMENT ELE DESCRIPTIV E ALE OASELOR ................................................................................................ 7
STRUCTURA OASELOR .................................................................................................................................... 8
VASCULA RIZAŢIA ŞI INERVAŢIA OASELOR ................................................................................................13
DEZVOLTA REA OASELOR. OSTEOGENEZA ..............................................................................................14

COLOANA VERTEBRALĂ .......................................................................................... 23

CA RACTERELE GENERALE ALE V ERTEBRELOR A DEVĂRA TE .............................................................24
CA RACTERELE REGIONALE ALE V ERTEBRELOR.....................................................................................25
VERTEBRELE CERV ICALE .............................................................................................................................25
VERTEBRELE TORA CALE ..............................................................................................................................26
VERTEBRELE LOMBA RE ...............................................................................................................................26
CA RACTERELE INDIV IDUALE ALE V ERTEBRELOR ...................................................................................28
ATLASUL ...........................................................................................................................................................28
AXISUL ..............................................................................................................................................................29
SACRUMUL ......................................................................................................................................................30
COCCISUL .........................................................................................................................................................32

SCHELETUL TORACELUI .......................................................................................... 35

STERNUL ..........................................................................................................................................................35
COASTELE .......................................................................................................................................................36
CA RACTERELE INDIV IDUALE ALE COASTELOR........................................................................................37

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR ........................................................................ 41

CENTURA MEMBRULUI SUPERIOR .............................................................................................................41
CLAV ICULA ......................................................................................................................................................41
SCA PULA ..........................................................................................................................................................42
SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR LIBER .............................................................................................45
SCHELETUL BRAŢULUI...................................................................................................................................45
HUMERUSUL ....................................................................................................................................................45
OASELE A NTEBRAŢULUI................................................................................................................................47
ULNA .................................................................................................................................................................48
RA DIUSUL ........................................................................................................................................................49
OASELE MÂ INII .................................................................................................................................................51
CA RPUL .............................................................................................................................................................51
META CA RPUL...................................................................................................................................................52
OASELE DEGETELOR .....................................................................................................................................53

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR.......................................................................... 54

CENTURA MEMBRULUI INFERIOR ...............................................................................................................54
COXALUL ..........................................................................................................................................................54
PELV ISUL OSOS .............................................................................................................................................57
SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR LIBER ...............................................................................................59
OASELE COA PSEI............................................................................................................................................59
FEMURUL .........................................................................................................................................................59
PA TELA .............................................................................................................................................................61
OASELE GA MBEI ..............................................................................................................................................62
TIBIA ..................................................................................................................................................................62
FIBULA ...............................................................................................................................................................64
3
OASELE PICIORULUI .......................................................................................................................................66
TA RSUL ............................................................................................................................................................66
META TA RSUL ..................................................................................................................................................68
OASELE DEGETELOR ....................................................................................................................................68

SCHELETUL CAPULUI............................................................................................... 69
OASELE CRA NIULUI .......................................................................................................................................69
FRONTALUL .....................................................................................................................................................69
PA RIETALUL ....................................................................................................................................................72
ETMOIDUL ........................................................................................................................................................74
OCCIPITALUL ...................................................................................................................................................76
SFENOIDUL ......................................................................................................................................................79
TEMPORALUL ..................................................................................................................................................84
MAXILA ..............................................................................................................................................................90
PALA TINUL .......................................................................................................................................................94
ZIGOMA TICUL ..................................................................................................................................................97
NAZALUL ..........................................................................................................................................................98
LACRIMALUL ....................................................................................................................................................99
CORNETUL NAZAL INFERIOR .....................................................................................................................100
VOMERUL .......................................................................................................................................................101
MA NDIBULA ...................................................................................................................................................102
HIOIDUL ..........................................................................................................................................................106
SCHELETUL CA PULUI ÎN ÎNTREGIME ........................................................................................................108
NEUROCRA NIUL ...........................................................................................................................................108
EXOBOLTA SA U SUPRA FAŢA EXTERIOA RĂ A BOLŢII CRA NIULUI .......................................................109
EXOBAZA SAU SUPRA FA ŢA EXTERIOA RĂ A BAZ EI CRA NIULUI .........................................................111
ENDOBOLTA SA U SUPRAFA ŢA INTERIOA RĂ A BOLŢII CRA NIULUI .....................................................113
ENDOBAZA SAU SUPRA FAŢA INTERIOA RĂ A BAZ EI CRA NIULUI ........................................................113
VISCEROCRA NIUL ........................................................................................................................................115
CA RACTERELE SCHELETULUI CA PULUI LA DIFERITE VÂRSTE...........................................................117
CAVITĂ ŢILE ŞI FOSELE NEURO ŞI V ISCEROCRA NIULUI .......................................................................118
CAVITA TEA BUCALĂ ....................................................................................................................................119
CAVITĂ ŢILE NAZALE ....................................................................................................................................119
ORBITELE .......................................................................................................................................................121
FOSA INFRATEMPORALĂ ............................................................................................................................122
FOSA PTERIGO- PALA TINĂ ..........................................................................................................................123
FOSA PTERIGOIDIA NĂ .................................................................................................................................124
ARHITECTURA SCHELETULUI CA PULUI ...................................................................................................125
ARHITECTURA FUNCŢIONALĂ A NEUROCRA NIULUI ..............................................................................125
ARHITECTURA FUNCŢIONALĂ A VISCEROCRA NIULUI ..........................................................................131
ANTROPOMETRIE ŞI CRA NIOMETRIE .......................................................................................................134
REPERE OSOASE ŞI PALPA REA OASELOR CRA NIULUI ........................................................................136
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................139

4
 GENERALITĂŢI

Osteologia este partea anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor,

reprezentând baza anatomiei, după afirmaţia lui TESTUT. Denumirea sa derivă din
cuvintele greceşti osteon - os şi logos - ştiinţă.
Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Totalitatea oaselor
din organism constituie scheletul. Scheletul este cel care contribuie la determinarea
formei, proporţiilor şi dimensiunilor corpului omenesc.
Scheletele sunt de două feluri: schelete naturale, în care oasele rămân legate
prin legăturile lor naturale (articulaţii, ligamente) şi schelete artificiale, în care această
legătură se face prin elemente străine corpului (fire metalice, tablă, etc.).

FUNCŢIILE OASELOR

Oasele formează axul central al corpului, îndeplinind mai multe funcţii:

- determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale
segmente;
- servesc ca sprijin şi susţinere pentru întregul corp şi pentru părţile moi, datorită
rezistenţei lor;
- funcţie de apărare (protecţie) intrând în alcătuirea unor cavităţi osoase (cutia
craniană, canalul vertebral, cutia toracică, canalul medular), care adăpostesc diferite
organe mai puţin rezistente (creier, măduva spinării, organele toracice, măduva
osoasă);
- servesc ca elemente de inserţie pentru muşchi şi ligamente, devenind pârghii
acţionate de grupe musculare, oasele reprezentând elementul pasiv al aparatului
locomotor;
- constituie o importantă rezervă de calciu a organismului.

5
 CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ A OASELOR

Fiind comparate cu unele corpuri geometrice, oaselor li se descr iu trei

dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea. De asemenea li se descriu feţe, margini şi
unghiuri.
Oasele îşi pot primi numele de la corpurile geometrice cu care se aseamănă:
trapezul, cuboidul, piramidalul etc.
Alte oase au nume de obiecte: scafoidul, cuneiformul, ciocanul, scăriţa.
După aspectul lor oasele pot fi rectilinii (fibula), încurbate (coastele), în “S”
italic (clavicula) sau răsucite pe axul lor (humerusul).
Sunt oase care au anumite caractere structurale cum ar fi oasele pneumatice
(os pneumaticum). Acestea au o formă neregulată şi conţin în interiorul lor cavităţi pline
cu aer (maxila, frontalul, sfenoidul, etmoidul, mastoida).

Epifiza

Os lat
Diafiza (Parietalul)

Os scurt
(Talusul)
Os lung
(Humerusul)

Fig. 1 - Clasificarea oaselor în raport cu dimensiunile lor

În raport cu situaţia lor, oasele pot fi: sesamoide şi suturale.

Oasele sesamoide (ossa sessamoidea) sunt de obicei lentiforme, mici şi se
dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii (sesamoide periarticulare) sau chiar în
interiorul unor tendoane (sesamoide intratendinoase).
Oasele suturale (ossa suturarum) sau wormiene, sunt oase mici, plane şi
inconstante. Ele se pot dezvolta prin puncte de osificare speciale, fie la nivelul suturilor
craniului, fie la nivelul fontanelelor (în special bregmatică şi lambdoidă). Sunt şi oase
6
wormiene care se dezvoltă în centrul oaselor bolţii craniene (parietal, frontal) şi se
numesc insulare.
În raport cu dimensiunile lor, oasele se clasifică în lungi, plane (late) şi scurte.
Oasele lungi (os longum) au lungimea mai mare ca lăţimea şi grosimea. Un os
lung este format dintr-un corp sau diafiză (diaphysis) şi două extremităţi sau epifize
(epiphysis). Oasele lungi se întâlnesc la nivelul membrelor, îndeplinind rolul de pârghii
de viteză.
Oasele plane (os planum) au lungimea şi lăţimea aproape egale, care depăşesc
grosimea. Sunt turtite, întinzându-se în suprafaţă, prezentând două feţe şi mai multe
margini şi unghiuri. Ele servesc la constituirea unor cavităţi de protecţie (oasele
craniului, sternul, coxalul), dar şi pentru inserţii musculare (scapula , oasele craniului,
coxalul). Oasele plane ale centurilor (scapulară şi pelviană) leagă scheletul membrului
propriu-zis la scheletul trunchiului.
Oasele scurte (os breve) au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor fiind
aproape cubică. Ele sunt situate în regiunile în care este necesară o mare soliditate şi
unde există mişcări variate, dar cu mică amplitudine (coloana vertebrală, tars, carp).

ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

Deşi sunt organe rezistente, oasele suferă influenţele organelor învecinate. De

exemplu, tracţiunea muşchilor produce proeminenţe osoase, presiunea creierului dă
naştere la depresiuni pe faţa interioară a oaselor craniului, pulsaţiile arterelor produc
şanţuri etc. De pe suprafaţa oaselor se desprind elemente morfologice (d escriptive)
care se grupează în proeminenţe, cavităţi, găuri şi canale.
Proeminenţele sunt părţi osoase care proemină la suprafaţa osului şi pot fi:
- articulare, cu forme variate, fiind modelate în raport cu suprafaţa articulară
opusă lor. Sunt acoperite de elemente care înlesnesc alunecarea lor în timpul
mişcărilor.
- nearticulare, servesc în majoritatea cazurilor pentru inserţii musculare şi
dezvoltarea lor este în raport cu forţa muşchilor care se inseră pe ele, fiind astfel mai
dezvoltate la bărbaţi şi la indivizii robuşti.
Unele proieminenţe se detaşează de pe suprafaţa oaselor, fiind puternice şi
bine conturate şi se numesc procese sau apofize (apophysis). Menţionăm că unele
procese pot fi articulare (procesele transverse ale vertebrelor toracale) .
Alte proeminenţe nu se detaşează sau se detaşează foarte puţin de pe
suprafaţa osului, fiind lăţite şi se numesc tuberozităţi (tuberositas). Dacă suprafaţa
acestora este mai netedă se numesc eminenţe (eminentiae), iar dacă suprafaţa lor
este neregulată şi mai mică, se numesc tuberculi (tuber). Atunci când proeminenţa
osoasă este ascuţită se numeşte spină (spina), iar dacă proeminenţa este liniară,
rugoasă sau tăioasă, se numeşte creastă (crista).
Cavităţile osoase sunt determinate de forţe de presiune, împărţindu-se în;
- articulare iau parte la formarea articulaţiilor şi corespund unor proeminenţe
invers configurate;
- nearticulare sunt foarte variate ca formă, dimensiuni şi importanţă funcţională.
După acest din urmă criteriu cavităţile nearticulare se împart în: cavităţi de inserţie
(pentru muşchi sau ligamente) şi cavităţi de recepţie (care adăpostesc şi protejează
diferite organe).
7
 Forma lor este foarte variată. Unele se prezintă ca nişte segmente de sferă şi
se numesc fose (fossa): fosa cerebeloasă, fosa iliacă; altele sunt cavităţi complete
(sinusurile) sau şanţuri (sulcus) prin care alunecă tendoanele muşchilor sau dau
trecere vaselor şi nervilor.
Găurile şi canalele osoase sunt de două feluri: de trecere şi nutriţie (TESTUT).
Găurile şi canalele de trecere sunt acelea prin care trec formaţiuni anatomice
(vase sau nervi) fară să se oprească. După forma lor, au mai multe denumiri: hiat
(orificiu neregulat în care se pot deschide unul sau mai multe canale); foramen: gaură,
orificiu; sulcus: sanţ; ductus: canal; fossa: fosă, groapă; fossula: fosetă, gropiţă;
incisura: incizură, scobitură; apertura: deschizătură.
Găurile de trecere pot fi mari (gaura occipitală) sau mici (foramen spinosum).
Găurile şi canalele nutritive (foramen nutricium; canalis nutricius; canalis
nutriens) servesc pentru trecerea vaselor sanguine care asigură nutriţia osului
respectiv. După dimensiunile lor se împart în patru grupe:
1. Găurile de ordinul I, cele mai mari, sunt situate pe diafiza oaselor lungi şi la
suprafaţa unor oase late. De la ele pleacă conductele de ordinul întâi şi prin ele trec
arterele nutritive ale oaselor.
2. Găurile de ordinul II sunt mai mici, dar mult mai numeroase decât precedentele.
Situaţia lor este variabilă, găsindu-se pe epifizele oaselor lungi, pe circumferinţa
oaselor late şi pe suprafeţele nearticulare ale oaselor scurte. De la ele pleacă conducte
de ordinul doi prin care ies vene.
3. Găurile de ordinul III, se găsesc pe toate suprafeţele oaselor acoperite de periost.
De la ele pleacă un sistem de canale numite canalele HAVERS, prin care trec
capilare.
4. Găurile de ordinul IV reprezintă orificiile de deschidere ale canaliculelor
osteoplastelor. Sunt mai numeroase ca precedentele, fiind în număr de câteva sute pe
mm2.
Canalele şi găurile de ordinul III şi IV aparţin histologiei, anatomiei
macroscopice aparţinând numai primele două ordine.

STRUCTURA OASELOR

Examinând secţiuni prin diferite oase, se observă că acestea sunt formate din
ţesut osos care se prezintă sub două aspecte: compact şi spongios.
Substanţa compactă (substantia compacta) este omogenă, dură, de culoare
albă (pe osul uscat). Este formată din lamele osoase alăturate, alipite, fără a delimita
cavităţi intermediare. Ea formează diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafaţa
epifizelor şi al oaselor scurte, precum şi cele două lame (externă şi internă) ale oaselor
late.
Substanţa spongioasă (substantia spongiosa; substantia trabecularis) se
prezintă ca un burete, fiind formată din lamele sau trabecule osoase orientate în
diferite sensuri şi prin întretăierea lor se formează cavităţi de mărimi diferite numite
areole, alveole sau tubi osoşi, în care se găseşte măduva osoasă.
Mărimea lor poate fi de la o gămălie de ac până la un bob de mazăre. Forma
areolelor poate fi sferică, ovalară sau tubularcilindrică.

8
 Substanţa spongioasă o găsim în epifizele oaselor lungi şi în interiorul oaselor
scurte şi late.

Epifiza proximală
Metafiza superioară

Diafiza

Canalul medular

Ţ esutul osos compact

Periostul

Ţ esutul osos spongios

Metafiza inferioară
Epifiza diatală

Fig. 2 - Secţiune longitudinală printr-un os lung

În structura celor trei tipuri de oase (lungi, plane şi scurte), repartiţia ce lor două
feluri de substanţă osoasă se face într-un mod caracteristic pentru fiecare categorie.

STRUCTURA OASELOR LUNGI

Oasele lungi (os longum) sunt formate dintr-un corp sau diafiză (diaphysis) şi
din două extremităţi sau epifize (epiphysis): una proximală sau superioară şi
cealaltă inferioară sau distală.
Corpul osului este format dintr-un cilindru de ţesut osos compact, străbătut în tot
lungul său de un canal central, larg, numit canalul sau cavitatea medulară (cavitas
medullaris), care adăposteşte măduva osoasă. Tubul este mai gros în porţiunea
mijlocie a diafizei. Cavitatea medulară pătrunde în epifize, unde se îngustează, datorită
unor sisteme ogivale. Pe o secţiune transversală prin diafiză, se observă următoarele
elemente constituente de la periferie spre canalul medular: periostul, ţesutul osos
compact şi canalul medular. La limita dintre ţesutul osos compact şi canalul medular,
se găseşte un strat subţire numit endost. Ţesutul osos compact prezintă spre periferie
şi spre canalul medular câte o zonă de lamele osoase concentrice, care formează
zona fundamentală externă şi respectiv zona fundamentală internă, între care se
găsesc osul haversian şi osul nehaversian.
Osul haversian este format din osteoane sau sisteme HAVERS. Acestea sunt
formate din 5-30 lamele osoase cu o grosime de 5-10 microni, dispuse concentric în
jurul unui canal numit canalul HAVERS. În interiorul lamelelor osoase concentrice,
fibrele colagene urmează un traiect spiral. Direcţia lor este inversă în două lamele
vecine, încrucişându-se în unghi drept. Prin această structură în reţea, osul capătă o
foarte mare rezistenţă.

9
 Zona fundamentală externă

Osteon (sistem HAVERS)

Fibre SHA RPEY

Canale HAVERS

Canal VOLKMA N

Canal HAVERS cu vas sanguin

Periost

Fig. 3 - Schemă înfăţişând structura funcţională a unui os

(după BENNINGHOFF)

Canalele HAVERS sunt cilindrice, străbat substanţa osoasă şi conţin vase şi

nervi. Ele se anastomozează, formând o reţea ce se deschide pe de o parte în
cavitatea medulară a osului şi pe de altă parte la periferia osului, sub periost, unde
formează orificiile de ordinul al treilea. Canalele HAVERS cu o grosime de 10 -300
microni, există aproape în tot scheletul, cu excepţia lamelor osoase subţiri ale
etmoidului, lacrimalului şi palatinului.

Canal HAVERS

Fibre colagene

Lamelă tubulară

Celulă osoasă
(osteocit)

Fig. 4 - Schema unui osteon

Atât în grosimea lamelelor cât şi între ele se găsesc nişte cavităţi numite
osteoplaste, care trimit nişte canalicule osoase perpendiculare ce se deschid la
suprafaţa osului. În osteoplaste se găsesc celulele osoase adulte, osteocitele, care
trimit prelungiri ce pătrund în canaliculele osoase.
10
 Celulele ţesutului osos sunt de trei feluri: osteoblaste, celule osoase tinere,
osteocitele, celule osoase mature şi osteoclastele, care sunt veritabile sinciţii, fiind
policariocite.
Osul nehaversian este format din lamele osoase care fac legătura între
osteoane şi reprezintă resturi ale osteoanelor ce rezultă în urma proc esului de
remaniere.

Spongioasa

Compacta diafizară

Cav itatea medulară

Fig. 5 - Secţiune parţială printr-o epifiză (femur)

Între diafiză şi epifiză se află, până la vârsta de 25-30 ani, un disc cartilaginos
numit metafiză (metaphysis), cartilaj diafizoepifizar, cartilaj de creştere sau cartilaj
de conjugare. El prezintă două feţe: una spre diafiză, care este activă, cu rol în
creşterea în lungime a osului şi alta spre epifiză, care este inactivă.
Extremităţile sau epifizele osului lung sunt formate la suprafaţă dintr-un strat
subţire de substanţă osoasă compactă, care acoperă o masă de substanţă osoasă
spongioasă. Areolele acesteia comunică cu cavitatea medulară.

STRUCTURA OASELOR PLANE

Oasele plane (os planum) sunt acoperite la exterior de periost sub care se
găsesc două lame de substanţă osoasă compactă, care cuprind între ele un strat mai
gros sau mai subţire de substanţă osoasă spongioasă.

La nivelul marginilor osului, lamele de substanţă osoasă compactă fuzionează,

astfel încât învelesc din toate părţile substanţa spongioasă. În cazul oaselor plane ale
bolţii craniene, lamele de substanţă compactă se numesc lame (sau table): lamina
externa (exocraniană) şi lamina interna (endocraniană), iar substanţa osoasă
spongioasă se numeşte diploe (diploe).

11
 Tăblia (lama)
compactă externă

Diploe
Tăblia (lama)
compactă internă

Fig. 6 - Secţiune printr-un os plan

STRUCTURA OASELOR SCURTE

Oasele scurte (os breve) au o structură asemănătoare cu cea a epifizelor

oaselor lungi; sub periost se află un strat subţire de substanţă osoasă compactă ce
înveleşte o masă de substanţă osoasă spongioasă dispusă la interior, în a reolele
căreia se află măduva osoasă.
Suprafaţa exterioară a oaselor este învelită de o membrană fibroasă numită
periost (periosteum). Acesta lipseşte la nivelul suprafeţelor osoase acoperite de
cartilaj articular şi la nivelul unor inserţii musculare. La nivelul articulaţiilor, periostul se
continuă cu capsula articulară. Grosimea periostului este redusă pe oasele mici şi
poate atinge chiar 3mm pe oasele lungi. Prin faţa sa profundă periostul aderă de os.
Acest fapt se datoreşte vaselor care trec din el în osul subiacent prin canalele
VOLKMANN, dar mai ales unor fibre
conjunctive numite fibrele SHARPEY, care pleacă din periost şi pătrund în substanţa
osoasă compactă. Această aderenţă este mai mare la suprafaţa oaselor scurte şi la
epifizele oaselor lungi şi mai redusă la nivelul diafizei oaselor lungi şi a feţelor oaselor
late. Aderenţa periostului este mai mare la bătrâni.

Cartilajul hialin, acoperind compacta subţire

Spongioasa cu Periostul
trabecule ş i areole

Fig. 7 - Secţiune printr-un os scurt (talusul)

Histologic, periostul este format din două straturi: superficial şi profund.

Stratul superficial sau periostul fibros este format din fibre conjunctive şi
elastice, fiind bogat în fibrocite şi vase ce pătrund în os. Din partea profundă a acestui
strat pleacă fibrele SHARPEY, fibre conjunctive prin care periostul aderă la os.
Stratul profund sau periostul osteogen, este format din 2-3 pături de celule
mezenchimale cu potenţial osteogen şi care vor da naştere la osteoblaşti, în anumite
cazuri. La copil, stratul osteogen are un rol mare în elaborarea ţesutului osos, el fiind
fertil. Periostul este foarte bogat în vase sanguine şi nervi, care asigură nutriţia şi
inervaţia osului. În perioada osteogenezei periostul participă la formarea ţesutului osos.
De asemenea are rol în formarea calusului în caz de fracturi şi la repararea unor
pierderi limitate de substanţă osoasă.

12
 Cavitatea medulară (cavitas medullaris), ca şi areolele substanţei osoase
spongioase, conţine măduvă osoasă (medulla ossium). Ea este o substanţă moale
semifluidă, buretoasă, bogată în elemente figurate ale sângelui. Prezintă patru
aspecte:
1. Măduva roşie osteogenă (medulla ossium rubra) este formată din ţesut
conjunctiv embrionar, osteoblaste şi osteoclaste, fiind prezentă până în luna a patra
embrionară. Are rol în edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei.
2. Măduva roşie hematogenă, înlocuieşte treptat măduva roşie osteogenă, fiind
prezentă în oasele fătului şi copilului, iar la adult în vertebre, coaste, stern şi diploia
oaselor craniului. Conţine numeroase vase sanguine şi elemente figurate ale sângelui,
având un important rol hematopoietic.
3. Măduva galbenă (medulla ossium flava) se găseşte în cea mai mare parte a
oaselor adultului. Culoarea sa galbenă se datoreşte depozitelor de grăsime pe care le
conţine, reprezentând o rezervă nutritivă.
4. Măduva gelatinoasă sau cenuşie se găseşte la bătrâni şi conţine multe
elemente conjunctive.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA OASELOR

Pentru îndeplinirea funcţiilor lor destul de complexe, oasele prezintă o bogată

vascularizaţie şi inervaţie.
Arterele. Dispoziţia lor prezintă caractere individuale la cele trei categorii de
oase: lungi, plane şi scurte.

Periostul străbătut de numeroase

artere periostale

Artera nutritivă a osului

Fig. 8 - Arterele unui os lung (schematic)

Arterele oaselor lungi se împart în artere nutritive şi artere periostale.

13
 Arterele nutritive sunt cele mai voluminoase. Ele pătrund prin găurile nutritive
de ordinul întâi şi ajung până în canalul medular unde se bifurcă într-o ramură
ascendentă şi o ramură descendentă. Ambele ramuri merg la nivelul epifizelor, unde
se ramifică bogat, anastomozându-se cu ramurile arteriale venite din arterele periostale
ale epifizei. Ambele ramuri de bifurcaţie dau naştere la ramuri osoase care pătrund în
canalele HAVERS şi ramuri medulare care formează reţele capilare medulare.
Arterele periostale provin din arterele învecinate. Ele pătrund în periost prin
diferitele puncte ale suprafeţei exterioare şi se ramifică în interiorul lui. De aici pleacă
ramuri fine şi foarte numeroase care pătrund în diafiză şi se ramifică în interiorul
canalelor HAVERS, dând naştere la numeroase capilare. Fapt foarte important este că
vasele osului se anastomozează între ele. Ramurile care provin din arterele nutritive se
anastomozează cu cele din arterele periostale diafizare şi epifizare, astfel că circulaţia
osului şi deci nutriţia sa sunt bine asigurate.
Arterele oaselor plane. Sunt de asemenea de două feluri: nutritive şi
periostale. Cele două feluri de ramuri se anastomozează între ele.
Arterele oaselor scurte. Oasele scurte nu au decât artere periostale. Ele
pleacă din vasele periostale şi pătrund în ţesutul osos.
Venele. De regulă, în special la oasele scurte şi cele plane, venele urmează un
traiect independent de cel al arterelor. Ele se formează din capilarele venoase ale
canalelor HAVERS, ale măduvei şi areolelor şi se varsă în venele periostale. Venele
oaselor lungi sunt rar satelite arterelor, cu excepţia a două venule care însoţesc artera
nutritivă, restul venelor oaselor lungi îndreptându-se spre epifize de unde ies prin
orificiile de ordinul doi. La ieşirea din epifize aceste vene au un calibru mai mare în
comparaţie cu cel al arterelor corespunzătoarte.
Limfaticele. Reprezintă o problemă incomplet elucidată. Se pare că adevăratele
vase limfatice lipsesc. S-au descris în jurul vaselor spaţii limfatice (spaţii limfatice
perivasculare) mărginite de nişte teci perivasculare care ar avea valoarea unor căi
limfatice.
Nervii. Toate oasele posedă nervi ce aparţin atât sistemului nervos somatic, cât
şi celui vegetativ. Nervii pătrund în găurile nutritive împreună cu arterele respective sau
provin din periost. Nervii care merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară,
unde formează un plex nervos, din care se desprind fibre ce însoţesc vasele din
canalele HAVERS. Nervii periostali formează un plex bogat în receptori
(proprioceptori).

DEZVOLTAREA OASELOR. OSTEOGENEZA

(osteogenesis)

Osteogeneza este procesul prin care se formează oasele, adică dobândesc în

mod progresiv forma şi dimensiunile caracteristice.
În perioada intrauterină, viitoarele piese scheletice sunt formate din membrane
conjunctive. Marea majoritate însă a aparatului de susţinere este formată din cartilaj
hialin. Primele procese osteogenetice apar în săptămânile 6 - 7 în claviculă,
dezvoltarea scheletului continuându-se până în jurul vârstei de 23 - 25 ani.
Ţesutul osos provine ca origine din mezenchim.

14
 Oasele nu iau naştere însă direct dintr-o formaţiune mezenchimatoasă
indiferentă, ci aceasta ia în prealabil aspectul unui model membranos sau cartilaginos.
Vor fi deci două modalităţi de osteogeneză: de membrană şi de cartilaj. Zonele
în care începe şi de unde se extinde osteogeneza atât în membranele conjunctive cât
şi în piesele cartilaginoase se numesc centre de osificare (centrum ossificationis).
Există centre de osificare primitive (centrum ossificationis primarium), care apar
primele în ordine cronologică şi din care se edifică cea mai mare parte a osului şi
centre de osificare secundare (centrum ossificationis secundarium) sau
complementare, cu apariţie mai tardivă, care completează piesa osoasă. În
producerea ţesutului osos intervin două feluri de elemente:
1. Trabecule susţinătoare şi conducătoare ale procesului de osteogeneză care
provin fie din membrana conjunctivă, fie din ţesutul cartilaginos, de-a lungul lor
dispunându-se osteoblastele.
2. Elementele celulare, osteoblastele şi osteoclastele, primele fiind agenţi ai
procesului de construcţie osoasă, celelalte ale celui de resorbţie.
Faza în care predomină procesele de transformare a membranelor conjunctive şi
a pieselor cartilaginoase în ţesut osos, adică faza în care se formează o sul brut sau
primar, se numeşte osteogeneză primară. Faza în care predomină fenomenele de
distrugere şi remaniere, faza în care osul este modelat până la forma sa finală,
rezultând osul secundar sau definitiv, se numeşte osteogeneză secundară.
Paralel cu aceste fenomene osul creşte în lungime şi grosime.
Osteogeneza fibroasă, endoconjunctivă, desmală sau de membrană
(osteogenesis membranacea)
Începe în săptămâna a şasea de viaţă intrauterină şi prin ea se formează oasele
calvariei, majoritatea oaselor feţei şi corpul claviculei. Acest tip de osteogeneză asigură
creşterea în grosime a oaselor şi refacerea osoasă în caz de fracturi.

Epifiza

Cartilaj hialin

Cartilaj calcificat
Zonă de osificare
Lacune sanguine

Perios
t
Os periostal

Os encondral

Coloane de
celule
cartilaginoase

Fig. 9 - Stadii de osificare ale diafizei oaselor lungi prin osteogeneză condrală
(după STRATZ)
15
 Oasele de membrană străbat în dezvoltarea lor două stadii. Primul este stadiul
de blastem mezenchimal, în care se produce condensarea mezenchimului, formând
schiţa conjunctivă a viitorului os în care se află o bogată reţea vasculară. În această
schiţă conjunctivo-membranoasă apar centrii de osificare (centrum ossificationis).
Celulele mezenchimale au o bogată activitate metabolică şi se transformă în
osteoblaşti, care în al doilea stadiu al osteogenezei încep formarea de ţesut osos sau
a osului primar. Osteoblaştii se dispun în grupuri în lungul mănunchiurilor de fibre
colagene şi încep să secrete matricea organică a osului (osteoidului), care este avidă
de săruri minerale, în special fosfat tricalcic. Depozitarea calciului se face cu ajutorul
fosfatazelor care eliberează fosforul necesar formării fosfatului tricalcic. Osteoblastele
încorporate în lacunele substanţei osoase devin osteocite, iar insulele de ţesut osos
formate se numesc spiculi. Într-un centru de osificare există numeroşi spiculi şi din
fuziunea lor iau naştere trabeculele ţesutului spongios al osului de membrană primar.
Direcţia de formare a ţesutului osos este radiară, pornind din centrul de osificare spre
periferie.
La oasele neurocraniului zonele de creştere sunt reprezentate de fontanele şi
regiunile suturilor. În tot acest timp, noi celule mezenchimale se transformă în
osteoblaşti. Aproape odată cu osificarea primară şi formarea de os brut, începe
osificarea secundară care prin procese de remaniere şi distrugere cu ajutorul
osteoclastelor, reorganizează şi modelează osul, transformându-l în os funcţional sau
definitiv, adaptat rezistenţei. Acestea sunt procese complexe de osteoliză şi
osteoclazie.
În grosime, oasele plane cresc prin apoziţie. Concomitent, pe ambele feţe ale
osului, sub periost şi endost, osteoblastele formează ţesutul osos compact al lamelor
externă şi internă, între care se află ţesut spongios sau diploia. În diploe, ţesutul
mezenchimal dă naştere măduvei roşii, cu funcţie hematopoietică.

Centrul de osificare

Vase sanguine
epifizare

Cartilajul de creştere

Fig. 10 - Centrul de osificare epifizar şi cartilajul de creştere

Osteogeneza encondrală (osteogenesis cartilaginea)

Începe în săptămînile 7 - 9 de viaţă intrauterină, cu variabilitate de la un os la
altul şi în funcţie de sex. La sexul feminin osificarea începe mai timpuriu decât la cel
masculin şi se termină mai devreme. Prin acest tip de osificare se formează oasele
lungi, oasele scurte şi unele oase plane. Formarea de os are loc în centrii de osificare
primari din diafize, iar după naştere în centrii secundari ai epifizelor şi la nivelul
cartilajului epifizo-diafizar. Procesul începe cu hipertrofierea condrocitelor, a căror
citoplasmă înmagazinează cantităţi mari de glicogen şi se vacuolizează. Concomitent,
16
matricea cartilajului hialin se calcifică, fapt care împiedică nutriţia prin difuziune a
condrocitelor şi ca urmare celulele cartilaginoase degenerează. Odată cu aceste
transformări din centrul diafizei cartilaginoase şi chiar precedându-le, pericondrul
regiunii mijlocii a diafizei capătă proprietăţi osteogene, devenind periost. Celulele
stratului său profund se transformă în osteoblaste şi produc rapid un strat de os
compact, de natură membranoasă sau periostală, ce înconjoară ca un cilindru diafiza.
De menţionat că acest strat osos nu înlocuieşte cartilajul, ci este nou format, iar
prezenţa sa împiedică hrănirea condrocitelor din cartilajul subiacent, care încep să
degenereze. Condrocitele pe cale de degenerare resorb matricea cartilaginoasă din
jurul lor, încât lărgesc lacunele sau cavităţile în care se află. În paralel cu aceste
procese, din periost pleacă muguri conjunctivovasculari cu rol osteogen care,
strabătând cavităţile formate de osteoclaste în osul periferic şi matricea cartilaginoasă
calcificată, ajung până în centrul diafizar. Unele dintre celulele mezenchimale care
însoţesc mugurii vasculari devin condroclaste, iar altele osteoblaste. Condroclastele
distrug matricea cartilaginoasă calcificată şi formează numeroase lacune, care vor fi
umplute cu mugurii vasculari osteogeni. Osteoblastele se dispun în lungul traveelor
cartilaginoase calcificate şi încep să depună la nivelul acestora straturi de ţesut osos.
Această regiune reprezintă centrul de osificare primar, de unde formarea de os
înaintează către extremităţile diafizei. Osul este spongios şi în spaţiile dintre trabecule,
mezenchimul dă naştere măduvei osoase primare. Ulterior, prin acţiunea
osteoclastelor el se reorganizează, iar central se formează canalul sau cavitatea
medulară. După luna a cincea intrauterină mezenchimul va forma măduva osoasă
secundară cu rol hematopoietic.
Centrii de osificare epifizari sau secundari, cu excepţia epifizei distale a
femurului şi proximale a tibiei, apar la vârste diferite după naştere. În centrii de
osificare, producerea de os se aseamănă cu cea din centrii diafizari, cu deosebire că la
acest nivel creşterea osului este radiară. Totodată, în regiunea cartilajului articular,
unde nu există pericondru, nu se formează os membranos sau periostal, ca în jurul
diafizei.
În perioada de creştere a oaselor, respectiv până la vârsta de 20 - 21 ani la sexul
feminin şi 22 - 25 ani la cel masculin, în regiunea metafizei se află cartilajul de creştere.
La nivelul său, începând dinspre epifiză către diafiză, se disting cinci zone:
a. Zona cartilajului hialin, fără modificări ale condrocitelor.
b. Zona proliferativă, în care condrocitele se divid şi se dispun în coloane sau în
serie, paralel cu axul lung al osului.
c. Zona cartilajului hipertrofic cu condrocite mari şi glicogen abundent în
citoplasmă; în matrice au loc fenomene de resorbţie, iar din matricea resorbită în ce a
mai mare parte, rămân doar septuri subţiri intercelulare.
d. Zona cartilajului calcificat, în care septurile intercelulare ale matricei s-au
calcificat.
e. Zona de osificare, la nivelul căreia osteoblastele au format osul encondral,
ele devenind osteocite.
Originea osteoblastelor este din celulele mezenchimale care au ajuns în această
zonă împreună cu mugurii vasculari din periost. Există ipoteza că osteoblastele pot lua
naştere şi din celulele endoteliale capilare (TRUETA).
Creşterea osului în grosime se realizează subperiostal.
Osul encondral, astfel format, trece şi el prin faza de remaniere şi reorganizare
sau a osificării secundare, condiţionată de solicitările funcţionale, fără a pierde din
vedere că dezvoltarea şi structura sa sunt determinate genetic. Acum se formează
osteoanele şi compacta definitive, iar structurile osoase, pentru a rezista la presiune şi
la forţele de forfecare, se înscriu pe liniile de efort principal.

17
 Refacerea oaselor după fractură are la bază procese de osteogeneză desmală şi
encondrală, prin care se formează calusul. Ruperea vaselor în focarul de fractură
produce hemoragie şi cheaguri sanguine însoţite de distrugerea matricei şi a celulelor
osoase, care în procesul de refacere sunt resorbite. În acest timp, din periost şi end ost,
ţesutul conjunctiv cu fibroblaste şi capilare sanguine proliferează şi invadează focarul
de fractură, dând naştere ţesutului de granulaţie, numit şi procalus. Acest ţesut se va
transforma iniţial în mici fragmente de ţesut cartilaginos care, prin activitatea
osteoblastelor, vor fi înlocuite de ţesutul osos spongios al calusului temporar. Ulterior,
prin osteoclazie şi resorbţie, osul spongios se reorganizează formând calusul definitiv,
cu os compact lamelar, rezistent la solicitările funcţionale.

Factorii ce influenţează osteogeneza şi creşterea

Osteogeneza şi menţinerea structurilor osoase sunt în permanenţă sub influenţa
mai multor factori. Cel mai important este rolul trofic general exercitat de sistemul
nervos direct, dar şi indirect, prin coordonarea factorilor hormonali (hormonii:
somatotropi, tiroidieni, paratiroidieni şi sexuali), vitamine (A, C, D) şi a factorilor de
nutriţie (calciu, aminoacizi).

Compoziţia chimică a oaselor

În compoziţia osului intră substanţe organice (oseină) şi substanţe minerale
(fosfaţi, carbonaţi şi cantităţi mici de florură şi clorură de calciu).
Substanţele organice care dau elasticitatea osului reprezintă 35%, iar substanţele
minerale care dau rezistenţa osului reprezintă 65%. Proporţia celor două componente
principale din structura oaselor variază în raport cu vârsta şi cu rolul oaselor în
organism. Astfel la copil, oasele sunt foarte elastice, deoarece au relativ puţine săruri
minerale. La bătrâni oasele devin mai casabile, pentru că au un procent crescut de
săruri minerale. În general, oasele care suportă presiuni mai mari sunt mai bogate în
săruri minerale.

Proprietăţile fizice ale oaselor

Oasele au ca principale proprietăţi fizice rezistenţa şi elasticitatea. Datorită
acestor proprietăţi ele nu se rup atunci când asupra lor acţionează unele forţe de
presiune sau de tracţiune. Astfel, asupra tibiei în momentul căderii pe sol după o
săritură în lungime, se exercită o forţă ce poate depăşi 2000 kg. Aceste forţe pot
acţiona paralel cu axul longitudianal al osului, perpendicular pe suprafaţa lui şi prin
torsiune (helicoidal). Astfel, craniul uman poate rezista la presiuni mari în direcţia boltă -
bază, fără a se rupe, micşorându-şi cel mult înălţimea (diametrul bazilo-bregmatic) cu 7
- 8%. Un craniu poate cădea de la o înălţime de 1 - 2 m pe ciment fără să se sfărâme
(este ca o minge datorită elasticităţii sale). Luat în totalitate, craniul prezintă o
rezistenţă şi o elasticitate remarcabile. În mod normal, el suportă presiunile transmise
de muşchii masticatori, presiuni ce pot atinge 400-600 kg.
Rezistenţa la presiune este foarte mare. Ea este de 30 de ori mai mare pe mm 2
decât a cărămizii, de 2,5 ori mai mare decât a granitului şi se apropie de cea a fierului.
Numai betonul armat poate fi comparat cu osul, atât în privinţa rezistenţei, cât şi a
elasticităţii. Aceste proprietăţi se datoresc compoziţiei chimice a osului, structurii sale
microscopice şi arhitecturii sale interne.

18
 AXE, PLANURI, POZIŢII

Pentru a putea fi studiat un os în afara corpului, trebuie raportat la poziţia lui din
organism, deci trebuie pus în poziţie anatomică. Poziţia anatomică se face în funcţie de
elementele caracteristice ale osului, dar şi în funcţie de anumite axe şi planuri
convenţionale ale corpului.
Super ior
Plan frontal Plan sagital

Extremitatea proximală a
membrului
Marginea laterală Plan orizontal

Marginea medială Segment superior

sau cranial
Segment inferior sau
caudal Secţiune orizontală
Faţa palmară a mâinii Faţa dorsală a mâinii
Extremitatea dorsală
a membrului super ior

Faţa laterală
Faţa medială

Faţa dorsală a piciorului

Faţa plantară a piciorului

Fig. 11 - Principalii termeni anatomici generali care definesc planurile de orinetare ale
corpului uman - privire anterioară

Poziţia anatomică a corpului uman este verticală, cu membrele superioare

întinse în lungul corpului şi orientate cu palmele anterior (degetul mic lângă corp).
La om se descriu trei axe şi trei planuri. Cele trei axe sunt: axul longitudinal
care corespunde lungimii, axul transversal care corespunde lărgimii şi axul sagital
sau dorsoventral care corespunde grosimii. Axul longitudinal este vertical, celelalte
două sunt orizontale.
Planurile fundamentale (principale) ale omului, în număr de trei, trec prin câte
două din axele descrise mai sus. Orientarea lor se face în raport cu direcţiile spaţiului.

19
 Plan frontal Super ior

Plan sagital

Faţa posterioară sau Faţa ventrală sau

dorsală a corpului anterioară a corpului

Sens cranial

Plan orizontal

Sens caudal

Plan sagital

Inferior
Fig. 12 - Principalii termeni anatomici generali care definesc planurile de orinetare ale corpului
uman - privire laterală

Planul mediosagital (planul de simetrie) este vertical, trece prin axele

longitudinal şi dorso-ventral, împărţind corpul omenesc în două jumătăţi simetrice,
dreaptă şi stângă. Toate planurile paralele cu el se numesc planuri sagitale.
Planul frontal principal este de asemenea un plan vertical, perpendicular pe
precedentul. El trece prin axele longitudinal şi transversal şi împarte corpul în două
jumătăţi, una dorsală (posterioară) şi alta ventrală (anterioară). Toate planurile paralele
cu acest plan se numesc planuri frontale.
Planul transversal sau orizontal principal (ecuatorial), perpendicular pe
primele două, trece prin axele transversal şi dorso-ventral. El împarte corpul într-o
porţiune superioară sau cranială şi o porţiune inferioară sau caudală. Planurile paralele
cu el se numesc planuri transversale sau orizontale.
În anatomia descriptivă se mai întrebuinţează termenii medial şi lateral, cât şi
termenii proximal şi distal.
Termenul medial se întrebuinţează pentru a indica ceva ce este mai apropiat de
planul mediosagital, iar termenul lateral indică ceva mai depărtat faţă de acelaşi plan.
Termenii proximal şi distal se folosesc în special la studiul membrelor. Termenul
proximal indică ceva mai apropiat de rădăcina membrului, iar termenul distal, ceva
mai îndepărtat de rădăcina membrului.
Pentru membrul superior se mai întrebuinţează termenii: radial şi ulnar (cubital),
palmar (volar) şi dorsal, iar pentru membrul inferior: tibial şi fibular (peronier),
plantar şi dorsal.

20
 Termenul cranial (rostral sau superior) indică ceva existent deasupra planului
orizontal, deci mai apropiat de craniu, iar termenul caudal (caudat sau inferior) indică
ceva situat sub planul orizontal.
Termenul anterior (ventral) indică ceva situat anterior planului frontal, iar
termenul dorsal (posterior), ceva situat posterior planului frontal.
Termenul intern defineşte tot ce priveşte planul mediosagital, iar tot ce priveşt e în
afară se defineşte prin termenul extern. În mod obişnuit intern este sinonim cu medial
şi extern cu lateral, cu condiţia ca termenii intern şi extern să nu indice gradul de
profunzime. Pentru a indica gradul de profunzime sau de superficialitate se fo losesc
termenii de interior (pentru un element îndreptat spre interiorul corpului) şi exterior
(pentru un element îndreptat spre suprafaţa corpului).

ALCĂTUIREA SCHELETULUI

Scheletul corpului este format din: scheletul trunchiului, scheletul membrelor

(extremităţilor) superioare şi inferioare şi scheletul capului (extremităţii cefalice).

Scheletul extremit ăţii cefalice

Clavicula
Omoplatul
Sternul
Coaste

Coloana vertebrală
Scheletul membrelor superioare
Sacrumul
Coxalul

Scheletul membrelor inferioare

Fig. 13 - Scheletul uman

21
 Trunchiul osos este format în partea posterioară şi mediană dintr-un schelet
axial (skeleton axiale), reprezentat de coloana vertebrală de care se prind în regiunea
toracală coastele, articulate anterior cu sternul.
Scheletul membrului superior este legat de scheletul trunchiului prin centura
scapulară, formată din cele două oase: clavicula şi scapula (omoplatul).
Scheletul membrului inferior se leagă de coloana vertebrală prin centura
pelviană, formată din cele două oase coxale, care împreună cu sacrumul, cu care se
articulează în partea posterioară, formează scheletul bazinului (pelvisul osos).
Scheletul extremităţii cefalice sau craniul se află situat în partea superioară a
corpului, deasupra coloanei vertebrale.

22
 COLOANA VERTEBRALĂ
(columna vertebralis)

Coloana vertebrală sau rahisul constituie scheletul de sprijin al trunchiului şi al

întregului organism. Este situată în partea mediană şi posterioară a trunchiului şi este
formată prin suprapunerea a 33 - 34 piese osoase numite vertebre. Vertebrele poartă
denumiri împrumutate de la regiunile respective:
- vertebrele cervicale, în număr de 7 (C1 - C7), formează coloana cervicală;
- vertebrele toracale, în număr de 12 (T1 - T 12, sau D1-D12), formează
coloana toracală (dorsală);
- vertebrele lombare, în număr de 5 (L 1 - L5) formează coloana lombară;
- vertebrele sacrale în număr de 5;
- vertebrele coccigiene în număr de 4 - 5, corespund împreună cu cele sacrale
pelvisului.
Vertebrele cervicale, toracale şi lombare sunt libere, mobile, independente şi
articulate între ele, numindu-se vertebre adevărate, constituind coloana vertebrală
propriu-zisă.
Vertebrele sacrale şi coccigiene, primitiv independente, sunt sudate la adult şi
formează două oase distincte, sacrumul şi coccisul. Fiind oase sudate între ele se
mai numesc şi vertebre false.
Vertebrele adevărate prezintă:
a. caractere generale, datorită cărora le putem deosebi de restul oaselor
scheletului;
b. caractere regionale, prin care vertebrele unei regiuni se deosebesc de
vertebrele altei regiuni;
c. caractere individuale, prin care se diferenţiază între ele vertebrele din
aceeaşi regiune; aceste caractere le prezintă în special vertebrele de trecere (de
tranziţie) de la o regiune la alta.

23
 CARACTERELE GENERALE ALE
VERTEBRELOR ADEVĂRATE

Vertebra (vertebra) adevarată este formată dintr-o masă osoasă anterioară

numită corp vertebral şi dintr-o porţiune posterioară numită arc vertebral. Arcul
vertebral este legat de corpul vertebral prin pediculii vertebrali. Între aceste trei
elemente se găseşte gaura vertebrală.
Corpul vertebral (corpus vertebrae) este porţiunea cea mai voluminoasă,
prezentând două feţe (facies intervertebralis), superioară şi inferioară, o suprafaţă
circumferenţială şi două margini.
Pediculii vertebrali (pediculus arcus vertebrae) prezintă marginea inferioară mai
scobită şi delimitează cu marginea superioară a pediculului vertebral subiacent (care
este mai puţin scobită), gaura intervertebrală (foramen intervertebrale) sau gaura de
conjugare prin care trec nervul rahidian şi vase.

Corpul vertebral

Pediculul vertebral
Gaura vertebrală

Pr ocesul articular
superior

Lama
Pr ocesul transvers
vertebrală
Pr ocesul spinos

Fig. 14- Vertebra tip - vedere superioară

Arcul vertebral (arcus vertebrae) este format din următoarele elemente:

- procesele articulare (processus articularis) în număr de patru, două
superioare (processus articularis superior; zygapophysis superior) şi două inferioare
(processus articularis inferior; zygapophysis inferior) ce contribuie la articulaţia
vertebrelor între ele;
- procesele transverse (processus transversus) în număr de două, unul drept şi
altul stâng;
- procesul spinos (processus spinosus) orientat posterior şi median.
- lamele vertebrale (lamina arcus vertebrae) sunt în număr de două, dreaptă şi
stângă. Ele unesc baza procesului spinos cu baza proceselor transverse.
Gaura vertebrală (foramen vertebrale) este cuprinsă între corpul vertebral,
pediculii vertebrali şi lamele vertebrale. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia
naştere canalul vertebral (canalis vertebralis), care adăposteşte şi protejează măduva
spinării şi învelişurile sale.

24
 Pr ocesul articular
superior

Pediculul vertebral

Corpul vertebral Pr ocesul

spinos

Pr ocesul articular
inferior

Fig. 15 – Vertebra tip - vedere laterală

CARACTERELE REGIONALE ALE

VERTEBRELOR

VERTEBRELE CERVICALE
(vertebrae cervicalis)

Corpul vertebrelor cervicale este mic, alungit transversal. Pe marginile laterale

ale feţei superioare a corpului vertebral se găseşte câte o proeminenţă osoasă numită
proces uncinat (processus uncinatus; uncus corporis) sau proces semilunar.
Gaura vertebrală este triunghiulară.

Corpul vertebral Tuberculul anterior

Tuberculul posterior

Pediculul vertebral
Gaura transversară

Pr ocesul articular super ior

Pr ocesul spinos bifid Lama vertebrală

(bituberculat)

Fig. 16 - Vertebra cervicală - vedere cranială

Procesul spinos este scurt şi are vârful bifid.

Procesele transverse au baza străbătută de gaura transversară (foramen
transversarium), iar pe faţa superioară prezintă un şanţ pentru nervul spinal cervical
(sulcus nervi spinalis).
25
 Vârful procesului transvers se termină prin doi tuberculi: unul anterior
(tuberculum anterius vertebrarum cervicalium) şi altul posterior (tuberculum posterior
vertebrarum cervicalium).
Procesele articulare sunt două superioare, ce privesc posterosuperior şi două
inferioare, ce privesc anteroinferior.
Lamele vertebrale sunt patrulatere.

VERTEBRELE TORACALE
(vertebrae thoracicae)

Corpul vertebral prezintă pe părţile laterale suprafeţe costale destinate să se

articuleze cu capul coastelor. Acestea sunt în număr de patru, câte două pe fiecare
parte a corpului vertebral, una superioară şi alta inferioară.
Gaura vertebrală este aproape circulară.
Procesul spinos de formă prismatic triunghiulară, este foarte lung şi foarte
înclinat inferior, având vârful unituberculat.

Pr ocesul articular
superior
Feţişoara transverso-
costală
Faţeta costală superioară
Pedicul vertebral

Corpul vertebral
Pr ocesul
spinos
Faţeta costală inferioară
Pr ocesul articular
inferior

Fig. 17 - Vertebra toracală - vedere laterală

Procesele transverse sunt unituberculate şi prezintă pe faţa lor anterioară o

suprafaţă articulară pentru tuberculul costal (fovea costalis processus transversi).
Procesele articulare superioare privesc posterior, iar cele inferioare anterior.
Lamele vertebrale sunt pătrate.

VERTEBRELE LOMBARE
(vertebrae lumbales)

Corpul vertebral este foarte voluminos şi are aspect reniform.

Gaura vertebrală are forma unui triunghi isoscel.
Procesul spinos este patrulater şi aproape orizontal.
26
 Procesele costiforme sau costale (processus costalius) sunt omologul
coastelor. Sunt poziţionate în locul proceselor transverse, care sunt reprezentate de
mici proeminenţe pe faţa posterioară a proceselor costiforme, numite procese sau
tuberculi accesorii (processus accesorius vertebrarum lumbalium).

Corpul vertebral
Gaura vertebrală

Lama vertebrală
Pediculul vertetebral
Pr ocesul costifor m

Pr ocesul accesor
Pr ocesele articulare
superioare Pr ocesul spinos

Fig. 18 - Vertebra lombară - vedere cranială

Procesele articulare sunt verticale, cele superioare au suprafeţele articulare

concave, privesc posteromedial şi au aspect de segment de cilindru gol, iar cele
inferioare au suprafeţele articulate convexe, privesc anterolateral şi au aspect de
segment de cilindru plin.
Lamele vertebrale sunt patrulatere.

Pediculul vertebral Pr ocesul articular super ior

Pr ocesul costal

Pr ocesul accesor
Corpul vertebral
Pr ocesul spinos

Pr ocesul articular inferior

Fig. 19 - Vertebra lombară - vedere laterală

Pr ocesul articular super ior

Pr ocesul costifor m

Lama vertebrală Pr ocesul accesor

Pr ocesul spinos
Pr ocesul articular inferior

Fig. 20 - Vertebra lombară - vedere posterioră

27
 CARACTERELE INDIVIDUALE ALE
VERTEBRELOR

Caractere individuale mai evidente prezintă vertebrele cervicale I, II, VI, VII,
vertebrele toracale I, IV, X, XI, XII şi a V-a vertebră lombară.

ATLASUL
(atlas)

Atlasul este prima vertebră cervicală, căreia îi lipseşte corpul vertebral.

Atlasul este alcătuit din două mase laterale (massa lateralis atlantis), care sunt
unite între ele, anterior şi posterior, prin două arcuri osoase, delimitând împreună
gaura vertebrală.

Tuberculul anterior
Cav itatea glenoidă
Arcul anterior
Gaura transversară

Pr ocesul transversar
Şanţul arterei vertebrale

Arcul posterior Tuberculul posterior

Fig. 21 - Atlasul - vedere cranială

Masele laterale prezintă pe faţa superioară, suprafaţa articulară superioară

(facies articularis superior) sau cavitatea glenoidă a atlasului, destinată să se
articuleze cu condilul occipitalului.
Pe faţa inferioară prezintă suprafaţa articulară inferioară (facies articularis
inferior) sau faţeta axoidiană, care se va articula cu procesul articular superior al
axisului.
Tuberculul anterior
Faţa articulară inf erioară
Arcul anterior
Pr ocesul transvers

Fovea dentis
Gaura transversară

Arcul posterior
Tuberculul posterior

Fig. 22 - Atlasul - vedere caudală

28
 Arcul anterior (arcus anterior atlantis) prezintă pe faţa lui anterioară tuberculul
anterior (tuberculum anterius) iar pe faţa posterioară, prezintă o suprafaţă articulară
ovalară, fovea dentis, care se articulează cu dintele axisului.
Arcul posterior (arcus posterior atlantis) prezintă pe faţa sa posterioară
tuberculul posterior (tuberculum posterius).
Procesele transverse au vârful unituberculat.
Gaura vertebrală este împărţită de ligamentul transvers în două compartimente:
unul anterior, pentru dintele axisului şi celălalt posterior, care corespunde măduvei cu
meningele rahidian şi rădăcinilor medulare ale nervilor accesori (XI).

AXISUL
(axis)

Axisul este cea de a doua vertebră cervicală.

Corpul axisului prezintă pe faţa lui superioară, un proces vertical numit dintele
axisului (dens axis) sau procesul odontoid al axisului. Dintele axisului prezintă o
suprafaţă articulară anterioară (facies articularis anterior), pentru arcul anterior al
atlasului şi o suprafaţă articulară posterioară (facies articularis posterior), pentru
ligamentul transvers.
Procesele transverse sunt scurte şi vârful lor este unituberculat.

Faţa articulară
Dintele ax isului
posterioară

Suprafaţa articulară
superioară

Pr ocesul transvers

Pr ocesul articular
inferior Lama vertebrală

Pr ocesul spinos
Fig. 23 - Axisul - vedere cranială

A şasea vertebră cervicală - prezintă mai proeminent tuberculul anterior al

procesului transvers numit tuberculul carotidian (tuberculum caroticum vertebrae
cervicalis VI) sau tuberculul lui CHASSAIGNAC. Acest tubercul se poate palpa şi
reprezintă punct de reper pentru descoperirea arterei carotidei comune.
A şaptea vertebră cervicală sau vertebra proeminentă (vertebra proeminens)
prezintă procesul spinos mai lung ca la celelalte vertebre cervicale, punct de reper
pentru numărarea vertebrelor. Procesul spinos este unituberculat.
Prima vertebră dorsală prezintă corpul vertebral asemănător vertebrei cervicale.
Pe faţa superioară a corpului său are procese uncinate, caracteristice vertebrelor
cervicale.
A patra vertebră dorsală prezintă pe partea laterală stângă o depresiune dată
de pulsaţiile aortei, amprenta aortică.
29
 Dintele ax isului

Faţa articulară anterioară

Suprafaţa articulară
superioară

Corpul vertebral

Pr ocesul transvers

Suprafaţa articulară inferioară

Fig. 24 - Axisul - vedere anterioară

A zecea vertebră dorsală se deosebeşte de celelalte vertebre dorsale prin

prezenţa unei singure semifaţete articulare costale pentru capul coastei a zecea.
A XI-a şi a XII-a vertebră dorsală prezintă o singură faţetă articulară pentru
capul coastelor şi nu prezintă faţete articulare pentru tuberculul costal.
A cincea vertebră lombară are corpul vertebral mai înalt în partea anterioară
decât în partea posterioară, având aspect cuneiform.

SACRUMUL
(os sacrum)

Sacrumul este situat în partea posterioară a bazinului, inferior coloanei lombare,

deasupra coccisului şi între cele două oase coxale.
Sacrumul prezintă patru feţe (anterioară, posterioară şi două laterale), o bază şi
un vârf.
Orientare. Se pune superior extremitatea mai voluminoasă, iar posterior faţa
convexă.
Faţa pelvină (facies pelvica) sau anterioară este concavă şi prezintă pe linia
mediană o coloană osoasă ce provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale
componente, ale căror locuri de sudură sunt indicate de patru linii (creste)
transversale (lineae transversae). La extremităţile fiecărei linii transversale există câte
o gaură sacrală anterioară (foramina sacralia anteriora).
Faţa posterioară (facies dorsalis) prezintă:
- creasta sacrală mediană (crista sacralis mediana), rezultată din unirea proceselor
spinoase ale vertebrelor sacrale. Inferior creasta sacrală se bifurcă, formând coarnele
sacrale (cornu sacrale) ce vor delimita orificiul inferior al canalului sacral, numit
hiatusul sacral (hiatus sacralis).
- şanţul sacral (sulcus sacralis) care continuă inferior şanţurile vertebrale;
- creasta sacrală intermediară (crista sacralia medialis), formată de procesele
articulare ale vertebrelor sacrale;
- găurile sacrale posterioare (foramina sacralia posteriora);
- creasta sacrală laterală (crista sacralis lateralis), formată de procesele transverse
ale vertebrelor sacrale.

30
 Feţele laterale (pars lateralis) prezintă, suprafaţa auriculară a sacrumului
(facies auricularis), destinată să se articuleze cu o suprafaţă asemănătoare de pe coxal
şi tuberozitatea sacrală (tuberositas ossis sacri).

Aripioara
sacrumului

Linie
transversală

Găur ile
sacrale
anterioare

Coccisul

Fig. 25 - Sacrumul şi coccisul – vedere anterioară

Orificiul superior Pr ocesul articular

al canalului sacral superior

Creasta sacrală
laterală

Creasta sacrală
mediană

Şanţul sacral
Creasta sacrală
inter mediară

Cornul sacral
Hiatul sacral

Cornul coccigian Unghiul lateral al coccisului

Fig. 26 - Sacrumul şi coccisul – vedere posterioară

31
 Baza sacrumului (basis ossis sacri) prezintă:
- faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale;
- orificiul superior al canalului sacral;
- o suprafaţă triunghiulară, numită aripioara sacrumului (ala ossis sacri);
- două procese articulare superioare (processus articularis superior),
destinate articulaţiei cu ultima vertebră lombară.
Vârful sacrumului (apex ossis sacri; apex ossis sacralis) se articulează cu
coccisul.

Pr ocesul articular
al sacrumului
Faţa
auriculară

Creasta sacrală
mediană

Creasta sacrală
laterală

Unghiul lateral al
coccisului

Fig. 27 - Sacrumul şi coccisul – vedere laterală

COCCISUL
(os coccygis; coccyx)

Coccisul este situat dedesubtul sacrumului, cu care se articulează. Are o formă

triunghiulară, cu baza superior şi prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două
margini, o bază şi un vârf.
Orientare. Se pune superior extremitatea mai voluminoasă şi anterior faţa
concavă.
Baza coccisului are o suprafaţă eliptică destinată să se articuleze cu vârful
sacrumului. Posterior acestei suprafeţe se găsesc coarnele coccisului (cornu
coccygeum), care se articulează cu coarnele sacrumului, contribuind astfel la
delimitarea hiatusului sacral.
De pe părţile laterale ale coccisului pleacă două prelungiri numite unghiurile
laterale ale coccisului.
Vârful coccisului se termină printr-un mic tubercul.

32
 COLOANA VERTEBRALĂ ÎN GENERAL

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului, având o lungime în

medie de 60 - 63 cm, la femeie şi 70 - 73 cm la bărbat.
Coloana vertebrală se împarte în patru segmente: cervical, toracal, lombar şi
sacrococcigian. Primele trei segmente reprezintă segmentul mobil sau articulat al
coloanei vertebrale, iar cel de al patrulea segment reprezintă segmentul fix al
coloanei vertebrale.

Coloana cervicală

Coloana toracală

Coloana lombară

Sacrum

A B C
Fig. 28 - Coloana vertebrală în întregime;
A – vedere posterioară; B – vedere laterală; C – vedere anterioară.

33
 Coloana vertebrală nu este rectilinie. Ea prezintă curburi care se produc, unele în
plan mediosagital, curburile sagitale şi altele în plan frontal, curburile laterale
(frontale).
Curburile sagitale sunt în număr de patru: cervicală, dorsală (toracală),
lombară şi sacrococcigiană. Curburile cervicală şi lombară au convexitatea anterior
şi se numesc lordoze (lordosis cervicis, lordosis lumbalis), iar curburile dorsală şi
sacrococcigiană au convexitatea posterior şi se numesc cifoze (kyphosis thoracica,
kyphosis sacralis).
Curburile laterale se numesc scolioze (scoliosis) şi sunt mai puţin pronunţate
ca cele în plan sagital. În mod obişnuit întâlnim curburile cervicală şi lombară cu
convexitatea la stânga şi curbura toracală cu convexitatea la dreapta. Curbura
toracală, numită şi principală, este determinată de activitatea mai intensă a muşchilor
membrului superior drept. Celelalte două curburi sunt compensatorii. La stângaci
curburile laterale sunt îndreptate în sens invers.
Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice ca urmare a exagerării
curburilor normale.
Conformaţia exterioară. Coloanei vertebrale i se descriu: o faţă anterioară, o
faţă posterioară şi două feţe laterale.
Faţa anterioară este formată de corpii vertebrali şi discurile intervertebrale.
Faţa posterioară prezintă pe linia mediană creasta spinală, formată din
procesele spinoase ale vertebrelor şi şanţurile vertebrale.
Feţele laterale sunt formate din: procesele transverse, pediculii vertebrali (care
delimitează găurile intervertebrale) şi părţile laterale ale suprafeţelor circumferenţiale
ale corpilor vertebrali.

Canalul vertebral (canalis vertebralis) sau rahidian rezultă din suprapunerea

găurilor vertebrale. El se continuă superior cu cavitatea neurocraniului prin gaura
occipitală, iar inferior se deschide prin hiatusul sacral.
Importanţa funcţională a coloanei vertebrale
Coloana vertebrală îndeplineşte un triplu rol: static, mecanic şi protector.
Rolul static. În staţiune verticală coloana vertebrală transmite bazinului şi de aici
membrelor inferioare, prin intermediul sacrumului, toată greutatea capului, trunchiului şi
membrelor superioare.
Rolul mecanic. Coloana vertebrală este formată din piese articulate între ele,
care sunt mobilizate de muşchii şanţurilor vertebrale, fiind astfel antrenată în mişcări
numeroase şi variate ale corpului.
Rolul de protecţie. Coloana vertebrală conţine în canalul rahidian: măduva
spinării, rădăcinile nervilor spinali şi meningele.

34
 SCHELETUL TORACELUI
(skeleton thoracis)

Toracele osos este o cavitate formată din:

- coloana vertebrală toracală, în partea posterioară şi mediană,
- coastele şi cartilagiile costale, pe părţile laterale şi
- sternul, situat anterior şi median.

STERNUL
(sternum)

Sternul este situat în partea anterioară a toracelui.

Are formă de sabie de gladiator şi este format din trei segmente: superior numit
mâner sau manubriu (manubrium sterni); mijlociu constituie corpul sternului (corpus
sterni); inferior numit apendicele sau procesul xifoid (processus xiphoideus).
Orientare. Se aşează anterior faţa convexă a osului, iar superior extremitatea
mai voluminoasă.
În ansamblu, sternul prezintă: două feţe (anterioară şi posterioară), două margini
laterale şi două extremităţi (una superioară sau baza şi una inferioară sau vârful).
Faţa anterioară prezintă la nivelul liniei de sudură dintre manubriu şi corp un
unghi proeminent anterior, unghiul sternului (angulus sterni) sau unghiul lui LOUIS
ce corespunde celei de a doua articulaţii condrosternale. Deasupra apendicelui xifoid
se găseşte o depresiune numită foseta supraxifoidiană, uneori putând prezenta chiar
o gaură supraxifoidiană.
Faţa posterioară sau mediastinală vine în raport cu organele din cavitatea
toracică.
Extremitatea superioară sau baza prezintă pe linia mediană un şanţ numit
incizura jugulară (incisura jugularis) sau furculiţa sternală, care se observă sub
piele. Ea reprezintă limita dintre gât şi torace.
De fiecare parte a acestui şanţ se găseşte câte o suprafaţă articulară, incizura
claviculară (incisura clavicularis) destinată articulării cu extremitatea medială a
claviculei.
Extremitatea inferioară sau vârful este constituită de apendicele xifoid, care
rămâne cartilaginos până la vârste foarte înaintate.
Marginile laterale prezintă fiecare câte 13 şanţuri, dintre care 7 sunt articulare ,
numite şanţuri costale (incisurae costales), articulate cu cartilagiile primelor 7 coaste
şi 6 nearticulare, numite şanţuri intercostale.
35
 Inc izura jugulară
Inc izura claviculară

Manubr iul

Unghiul lui LOUIS

Unghiul lui LOUIS

Corpul sternului
Şanţur i costale
şi intercostale
Corpul sternului Şanţur i costale

Apendicele xifoid
Apendicele xifoid (ensiform)
Gaură supraxifoidiană (ensiform)

Fig. 29 - Sternul - vedere anterioară Fig. 30 - Sternul - vedere laterală

COASTELE
(costae)

Sunt arcuri osoase, în număr de 24 (12 pe partea dreaptă şi 12 pe partea stângă)

ce se desprind de pe părţile laterale ale coloanei vertebrale toracale şi care vin să se
articuleze în partea anterioară a trunchiului, prin intermediul cartilajului costal cu
sternul.
Primele 7 perechi de coaste se numesc coaste adevărate (costae verae)
deoarece se articulează cu sternul prin câte un cartilaj costal.
Ultimele 5 perechi se numesc coaste false (costae spuriae) deoarece nu ajung
până la stern. Acestea, la rândul lor, se împart în două grupe: coastele 8, 9, 10, se
articulează cu sternul prin intermediul cartilajului coastei a 7-a şi se numesc coaste
false propriu-zise, iar coastele 11 şi 12 rămân independente, neajungând la stern şi
se numesc coaste flotante (costae fluctuantes).
Coastele prezintă două porţiuni:
- o porţiune posterioară, osoasă, numită coasta propriu-zisă (costa) şi
- o porţiune anterioară, cartilaginoasă, numită cartilajul costal (cartilago
costalis).

36
 Unghiul posterior

Unghiul anterior Şanţul subcostal

Tuberculul costal

Extremitatea Capul coastei cu feţe

anterioară articulare

Fig. 31 - Coasta adevărată - vedere caudală

Coastele propriu-zise prezintă o curbură cu concavitatea spre interior şi această

curbură este accentuată în două puncte: unul puţin înaintea tuberozităţii, unde se
formează unghiul posterior al coastei şi celălalt în apropierea extremităţii anterioare,
unde se formează unghiul anterior al coastei.
Orientare. Se aşează lateral faţa convexă a coastei, posterior extremitatea care
prezintă mai multe proeminenţe şi suprafeţe articulare, iar inferior se aşează marginea
care prezintă un şanţ.
Oricărei coaste i se descriu un corp şi două extremităţi: posterioară şi anterioară.
Corpul coastei (corpus costae) prezintă: două feţe, una laterală convexă şi alta
medială concavă, precum şi două margini, superioară şi inferioară.
Marginea superioară este ascuţită iar marginea inferioară prezintă un şanţ
numit şanţul subcostal (sulcus costae).
Extremitatea posterioară prezintă trei porţiuni:
- capul coastei (caput costae) ce prezintă două suprafeţe articulare (facies
articularis capitis costae), superioară şi inferioară, dispuse în unghi, care se vor
articula cu suprafeţele articulare de pe feţele laterale ale corpului a două vertebre
toracale vecine;
- colul (gâtul) coastei (collum costae) delimitează capul coastei de tubercul;
- tuberculul costal (tuberculum costae) se articulează cu procesul transvers al
vertebrei toracale corespunzătoare.
Extremitatea anterioară a coastei prezintă o ancoşă în care se prinde cartilajul
costal.
Cartilajul costal (cartilago costalis) este în continuarea coastei osoase. Primele
şapte perechi de cartilaje aparţin coastelor adevărate şi unesc aceste coaste cu
sternul. Următoarele trei perechi de cartilaje continuă coastele false propriu -zise şi se
unesc cu cartilajul supraiacent, formând arcul costal. Ultimele două perechi de
cartilaje continuă coastele flotante şi se pierd în musculatura peretelui abdominal.

CARACTERELE INDIVIDUALE ALE COASTELOR

Caractere individuale prezintă coastele I, II, XI, XII.

Coasta I (costa prima) prezintă corpul coastei cu feţele orientate superior şi
inferior. Faţa superioară a acestei coaste prezintă în porţiunea mijlocie, o ridicătură
osoasă numită tuberculul lui LISFRANC. Anterior tuberculului se află şanţul venei

37
subclaviculare (sulcus venae subclaviale), iar posterior tuberculului, şanţul arterei
subclaviculare (sulcus arteriae subclaviale).

Tuberculul costal
Faţă articulară cap

Capul coastei
Colul coastei

Tuberculul m. scalen anterior Şanţ pentru artera

(Lisfranc) subclaviculară

Şanţ pentru vena

subclaviculară

Fig. 32 - Coasta I - vedere cranială

Coasta a II-a (costa secunda) se caracterizează prin aceea că cele două feţe ale
corpului privesc oblic, una superolateral şi cealaltă inferomedial.
Coastele I şi II nu au şanţ subcostal.
Coastele XI şi XII, prezintă la nivelul capului o singură suprafaţă articulară.
Acestor coaste le lipsesc tuberculii.
Coasta a XII-a se deosebeşte de coasta a XI-a prin faptul că îi lipseşte şanţul
subcostal.

TORACELE ÎN GENERAL

Toracele este format posterior şi pe linia mediană de coloana vertebrală

toracală, lateral de cele 12 perechi de coaste şi cartilaje costale, iar anterior şi median
de stern.
Toracele este o cavitate osteocartilaginoasă pentru protecţia aparatelor respirator
şi cardiovascular, dar asigură şi mobilitatea necesară funcţionării acestor aparate.
Toracele are forma unui trunchi de con, cu baza mare inferior. Dimensiunile şi
forma lui variază după vârstă, sex, constituţie, profesie şi în anumite stări patologice.
Toracelui i se descriu: o suprafaţă exterioară, una interioară, un orificiu superior,
mai mic, care corespunde vârfului şi un orificiu inferior sau baza, mai mare.
Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă patru feţe:
- o faţă anterioară sau condrosternală, pe care se găsesc: sternul, articulaţiile
sternocondrale, cartilajele şi spaţiile intercondrale, articulaţiile condrocostale şi
extremitatea anterioară a coastelor şi a spaţiilor intercostale;
- o faţă posterioară sau dorsală, care prezintă: procesele spinoase ale
vertebrelor toracale, şanţurile vertebrale, procesele transverse, articulaţiile
costotransversare şi extremitatea posterioară a coastelor şi spaţiilor intercostale;
- două feţe laterale alcătuite din corpul coastelor şi spaţiile intercostale
(spatium intercostale) cuprinse între unghiul anterior şi unghiul posterior al coastelor.

38
 Orificiul superior al troracelui

Vertebra T1

Coasta I
Manubr iul

Corpul sternului Spaţiul intercostal

Arcul costal

Cartilajul costal

Apendicele xifoid
Fig. 33 – Toracele – vedere anterioară

Creasta spinală

Şanţul vertebral

Pr ocesul transversar

Spaţiul intercostal

Unghiul costal
posterior

Scobitura costo-vertebrală (renală)

Fig. 34 – Toracele – vedere posterioară

Suprafaţa interioară sau endotoracele prezintă tot patru feţe:

- faţa anterioară şi feţele laterale prezintă aceleaşi elemente constitutive ca şi
cele ale suprafeţei exterioare;
39
 - faţa posterioară prezintă proeminenţele corpurilor vertebrale toracale de o
parte şi de alta a cărora se găseşte câte un şanţ numit costovertebral sau şanţul
pulmonar (sulcus pulmonalis), în care pătrunde marginea posterioară a plămânului.
Vârful sau orificiul superior (apertura thoracis superior) este delimitat anterior
de incizura jugulară a sternului, posterior de corpul vertebrei T 1, iar lateral de marginile
mediale ale coastei I din dreapta şi din stânga.
Baza sau orificiul inferior (apertura thoracis inferior) este delimitată anterior de
apendicele xifoid, posterior de corpul vertebrei T 12, iar lateral de marginea inferioară a
coastei XII, de vârful coastei XI şi de marginile inferioare ale cartilajele coastelor X, IX
şi VIII, care prin cartilajul coastei a VII-a merg până la baza apendicelui xifoid.

40
 SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR
(ossa membri superioris)

Membrul superior sau membrul toracic este format dintr-o porţiune care îl
leagă de trunchiul osos numită centura scapulară (centura membrului superior) şi o
porţiune în continuarea precedentei numită membrul superior liber. Scheletul
membrului superior liber este format la rândul său din trei segmente: scheletul
braţului, antebraţului şi mâinii.

CENTURA MEMBRULUI SUPERIOR

(cingulum pectorale; cingulum membri
superioris)

Centura membrului superior formează scheletul umărului. Ea fixează membrul

superior de toracele osos prin articulaţia scapulohumerală şi este formată din două
oase: clavicula situată anterior şi scapula situată posterior.

CLAVICULA
(clavicula)

Clavicula este orientată transversal, între manubriul sternului şi acromion.

Prezintă un corp şi două extremităţi.
Orientare. Se aşează lateral extremitatea turtită, anterior marginea concavă a
acestei extremităţi, iar inferior faţa osului prevăzută cu un şanţ.
Corpul claviculei (corpus claviculae) prezintă două feţe (superioară şi inferioară)
şi două margini (anterioară şi posterioară).
Faţa superioară, la cele două extremităţi ale sale este rugoasă şi la acest nivel
prezintă inserţii musculare.
Faţa inferioară corespunde primei coaste. Prezintă în porţiunea ei mijlocie
şanţul subclavicular (sulcus musculi subclavii). Medial de şanţ se găseşte
impresiunea ligamentului costoclavicular (impressio ligamenti costoclavicularis), iar

41
 lateral de şanţ se găsesc două proeminenţe rugoase: tuberculul conoidian
(tuberculum conoideum) şi linia trapezoidală (linea trapezoidea).

Marginea posterioară
Faţa
sternală

Extremitatea
Extremitatea Marginea anterioară laterală
medială

Fig. 35 - Clavicula - vedere cranială

Marginea anterioară este concavă în treimea laterală şi convexă în două treimi

mediale.
Marginea posterioară este şi ea concavconvexă, dar în sens invers decât
marginea anterioară.
Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este partea cea mai
voluminoasă a osului şi se articulează cu manubriul sternului şi primul cartilaj costal.
Extremitatea laterală sau acromială (extremitas acromialis) este turtită
craniocaudal. Se articulează cu acromionul.

Linia
trapezoidală Tuberculul conoidian Marginea posterioară
Extremitatea
Şanţul subclavicular medială

Faţa
acromială Tuberozitatea costală
Gaura
Marginea anterioară
Extremitatea nutritivă
laterală

Fig. 36 - Clavicula - vedere caudală

SCAPULA
(scapula)

Scapula sau omoplatul este situată la partea posterioară a toracelui.

Prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Orientare. Se aşează posterior faţa prevăzută cu o puternică spină, superior
marginea cea mai mică şi subţire, lateral (şi puţin anterior) unghiul cel mai voluminos
(prevăzut cu o cavitate articulară).
Faţa posterioară (facies posterior) prezintă o puternică lamă osoasă numită
spina scapulei (spina scapulae), ce împarte această faţă în două fose:
supraspinoasă (fossa supraspinata), situată deasupra sa şi subspinoasă (fossa
42
infraspinata), situată dedesubtul ei.
Spina scapulei se continuă în porţiunea laterală cu o prelungire liberă, numită
acromion. În partea medială, acromionul prezintă o suprafaţă articulară pentru
extremitatea laterală a claviculei.
Faţa articulară pt. claviculă
Marginea cranială
Pr ocesul coracoidian Acromionul
Unghiul superior

Fosa supraspinoasă

Spina scapulei
Cav itatea glenoidală

Creasta scapulei

Marginea medială

Marginea laterală

Fosa subspinoasă

Unghiul inferior

Fig. 37 - Scapula - vedere posterioară

Faţa costală (facies costalis) sau anterioară (facies anterior) prezintă o concavitate,
fosa subscapulară (fossa subscapularis).
Marginea superioară (margo superior) este subţire şi prezintă incizura scapulei
(incisura scapulae).
Marginea medială (margo medialis) sau vertebrală este orientată spre coloana
vertebrală.
Marginea laterală (margo lateralis) sau axilară este orientată spre axilă.
Unghiurile sunt: inferior (angulus inferior) sau vârful scapulei, superior
(angulus superior) şi lateral (angulus ilateralis).
Unghiul lateral este cel mai voluminous şi prezintă două elemente: cavitatea
glenoidală (cavitas glenoidalis), pentru articularea cu capul humerusului şi procesul
coracoidian (processus coracoideus).
La cele două extremităţi ale cavităţii se găsesc rugozităţi: cea inferioră este
tuberculul infraglenoidal (tuberculum infraglenoidale), iar cea superioară tuberculul
supraglenoidal (tuberculum supraglenoidale).

43
Faţa articulară pt. Pr ocesul coracoidian
claviculă Inc izura
Unghiul superior

scapulei

Acromionul

Cav itatea glenoidală

Fosa subscapulară

Marginea medială
Marginea laterală

Unghiul inferior
Fig. 38 - Scapula - vedere anterioară

Acromion Procesul coracoidian

Inc izura glenoidală

Tuberculul supraglenoidal Cavitatea glenoidală

Tuberculul infraglenoidal

Marginea laterală

Fig. 39 - Scapula - vedere laterală

44
 SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR LIBER
(skeleton membri superioris liberi;
pars libera membri superioris)

SCHELETUL BRAŢULUI

HUMERUSUL
(humerus)

Humerusul formează singur scheletul braţului.

Orientare. Se aşează superior extremitatea prevăzută cu un cap sferic, medial
suprafaţa articulară a extremităţii superioare, anterior şanţul profund şi alu ngit pe care îl
prezintă această extremitate.
Corpul (corpus humeri) prezintă trei feţe şi trei margini.
Faţa anterolaterală (facies anterolateralis) prezintă ceva mai sus de mijlocul ei o
rugozitate în formă de “V”, numită tuberozitatea deltoidiană (tuberositas deltoidea)
sau V-ul deltoidian.
Faţa anteromedială (facies anteromedialis) prezintă şanţul intertubercular
(sulcus intertubercularis).
Faţa posterioară (facies posterior) este străbătută oblic de şanţul nervului
radial (sulcus nervi radialis) sau şanţul de torsiune.
Cele trei margini sunt orientate anterior, medial şi lateral.
Epifiza sau extremitatea superioară, este unită cu corpul prin colul chirurgical
(collum chirurgicum) al osului. Ea este formată din: cap, col anatomic şi doi tuberculi.
Capul humerusului (caput humeri) se articulează cu cavitatea glenoidală a
scapulei.
Colul anatomic (collum anatomicum) este un şanţ circular, care separă capul de
restul epifizei.
Tuberculul mare (tuberculum majus) sau trohiterul, este situat pe partea laterală a
capului şi prezintă feţişoare pentru inserţii musculare.
Tuberculul mic (tuberculum minus) sau trohinul, este situat pe partea
anterioară a epifizei.
Şanţul intertubercular (sulcus intertubercularis) sau şanţul bicipital, este vertical şi
prin el alunecă tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.
Epifiza sau extremitatea inferioară, este turtită şi recurbată posteroanterior. Din
aceasta cauză se mai numeşte şi paleta humerală. Epifiza distală prezintă un condil şi
doi epicondili.
Condilul humerusului (condylus humeri) prezintă, la rândul lui, două categorii
de formaţiuni: suprafeţe articulare şi fose.
45
 Suprafeţele articulare sunt reprezentate de către: trohleea humerusului,
capitulul humerusului şi un şanţ intermediar.
Trohleea humerusului (trochlea humeri) are formă de scripete şi se va articula
cu scobitura trohleară a ulnei.
Capitulul (capitulum humeri) sau micul cap humeral, este o proeminenţă
rotunjită situată lateral de trohlee. Se articulează cu foseta capului radial.

Capul humerusului
Tuberculul mare

Tuberculul mic
Colul anatomic
Şanţul intertubercular

Marginea laterală

Tuberozitatea deltoidiană

Gaura nutritivă

Fosa coronoidiană

Epicondilul lateral Epicondilul medial

Fosa radială

Capitulul Trohleea humerală

Şanţul inter mediar
Fig. 40 - Humerusul - vedere anterioară

Şanţul intermediar condilotrohleear separă trohleea de capitul.

Fosele sunt în număr de trei: fosa coronoidiană (fossa coronoidea) este situată
deasupra trohleei; fosa radială (fossa radialis) situată deasupra capitulului şi fosa
olecraniană (fossa olecrani) situată pe faţa posterioară a epifizei, deasupra trohleei,.
Epicondilii sunt două proeminenţe osoase, una medială şi alta laterală care
servesc pentru inserţii musculare.
Pe epicondilul medial se inseră muşchii pronatori ai antebraţului, respectiv
flexori ai antebraţului, mâinii şi degetelor, iar epicondilul lateral dă inserţie muşchilor
supinatori ai antebraţului, respectiv extensori ai antebraţului, mâinii şi degetelor.

46
 Capul humerusului

Tuberculul mare
Colul anatomic

Tuberozitatea
deltoidiană

Şanţul n. radial

Cav itatea olecraniană

Epicondilul lateral
Epicondilul medial
Capitulul
Trohleea

Fig. 41 - Humerusul - vedere posterioară

OASELE ANTEBRAŢULUI

Antebraţul are două oase paralele, unul medial, numit ulna, şi altul lateral, numit
radius. Aceste două oase se articulează prin epifizele lor, rămânând însă distanţate la
nivelul diafizei prin spaţiul interosos. Diafizele celor două oase sunt prismatic
triunghiulare, fiecare prezentând deci trei feţe şi trei margini. Diafizele se privesc printr -
una din marginile lor, numită margine interosoasă (margo interossea).

47
 ULNA
(ulna)

Ulna sau cubitusul este situat în partea medială a antebraţului.

Orientare. Se pune superior extremitatea mai voluminoasă, anterior scobitura
acestei extremităţi, iar lateral marginea cea mai ascuţită a osului.
Corpul (corpus ulnae) prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele sunt: anterioară (facies anterior), posterioară (facies posterior) şi
medială (facies medialis).

Vârful olecranului
Inc izura trohleară
Pr ocesul olecranian

Pr ocesul coronoidian
Inc izura radială

Gaura nutritivă

Marginea laterală

Faţa anterioară

Marginea anterioară

Capul ulnei
Pr ocesul stiloidian

Fig. 42 - Ulna - vedere anterioară

Marginile sunt: anterioară (margo anterior), posterioară (margo posterior) şi

laterală sau interosoasă (margo interossea).
Marginea interosoasă dă inserţie membranei interosoase, ce uneşte corpurile
celor două oase ale antebraţului. Superior se bifurcă şi delimitează o suprafaţă
triunghiulară în care este situată incizura radială a epifizei proximale.
Extremitatea sau epifiza superioară este formată din două proeminenţe
osoase: una verticală situată posterior numită procesul olecranian (olecranon) şi alta
orizontală şi anterioară numită procesul coronoidian (processus coronoideus). Cele
48
două proeminenţe circumscriu o cavitate articulară ce priveşte anterior, numită
incizura trohleară (incisura trochlearis) sau marea cavitate sigmoidă ce se
articulează cu trohleea humerusului.

Vârful olecranului
Inc izura radială
Inc izura thohleară

Pr ocesul coronoidian

Faţa posterioară

Marginea
laterală

Şanţul n. ulnar

Capul ulnei Pr ocesul stiloidian

Fig. 43 - Ulna - vedere laterală

Extremitatea sau epifiza inferioară prezintă două formaţiuni: capul (caput

ulnae) şi procesul stiloidian (processus styloideus).
Suprafaţa laterală a capului este articulară (circumferentia articularis), pentru
incizura ulnară a radiusului, iar faţa inferioară corespunde ligamentului triunghiular al
articulaţiei pumnului.

RADIUSUL
(radius)

Radiusul este situat în partea laterală a antebraţului.

Orientare. Se aşează inferior extremitatea cea mai voluminoasă, posterior feţa
prevăzută cu şanţuri şi lateral procesul descendent al acestei extremităţi.
Corpul (corpus radii) este prismatic triunghiular prezentând trei feţe şi trei
margini.
49
 Faţele sunt: anterioară (facies anterior), posterioară (facies posterior) şi laterală
(facies lateralis).
Faţa laterală vine în raport intim cu ramura profundă a nervului radial, iar
fracturile osului la acest nivel pot interesa nervul.

Capul
Colul

Tuberozitatea radială

Marginea anterioară
Gaura nutritivă

Tuberculul interosos

Marginea medială

Faţa anterioară

Extremitatea inferioară

Pr ocesul stiloidian

Fig. 44 - Radiusul - vedere anterioară

Marginile sunt: anterioară (margo anterior), posterioară (margo posterior) şi

medială sau interosoasă (margo interossea).
Marginea medială se bifurcă în partea inferioară a corpului, delimitând scobitura
sau incizura ulnară a radiusului (incisura ulnaris).
Extremitatea sau epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul
(caput radium), colul (collum radii) şi tuberozitatea radiusului (tuberositas radii) sau
tuberozitetea bicipitală.
Capul prezintă pe faţa lui superioară o depresiune numită foseta capului radial
(fovea articularis) sau cupuşoara radiusului, care corespunde capitulului humerusului.
Circumferinţa capului (circumferentia articularis) se articulează cu incizura radială a
ulnei.
Extremitatea sau epifiza inferioară este comparată cu o piramidă
patrunghiulară trunchiată.
În partea medială se află incizura ulnară (incisura ulnaris) sau mica cavitate
sigmoidă a radiusului.
Partea laterală se prelungeşte cu procesul stiloidian al radiusului (processus
stiloideus).
50
 Faţa posterioară prezintă creste verticale care delimitează şanţuri prin care
alunecă tendoanele muşchilor extensori. Una din aceste creste este mai proeminentă,
fiind numită tuberculul lui LISTER.
Baza sau faţa articulară carpiană (facies articularis carpea) se articulează cu
scafoidul în partea laterală şi cu semilunarul, în partea medială.

Capul
Colul

Tuberozitatea radiusului

Marginea posterioară

Tuberculul interosos

Faţa laterală

Tuberculul lui LISTER

Inc izura ulnară

Pr ocesul stiloidian
Fig. 45 - Radiusul - vedere posterioară

OASELE MÂINII
(ossa manus)
Scheletul mâinii este format din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul,
metacarpul şi oasele degetelor sau falangele.

CARPUL (ossa carpi; ossa carpalia)

Carpul este format din opt oase scurte (ossa carpi) dispuse pe două rânduri; un
rând superior, proximal sau antebrahial în care, începând de la police în direcţia
degetului mic, se găsesc patru oase: scafoidul, semilunarul, piramidalul şi pisiformul; în
al doilea rând, inferior, distal sau carpian se găsesc în aceeaşi ordine alte patru oase:
trapezul, trapezoidul, capitatul şi osul hamat.
51
 Oasele carpiene au o formă aproximativ cubică, prezentând şase feţe, dintre care
două feţe sunt nearticulare: anterioară (volară sau palmară) şi posterioară (dorsală) şi
patru articulare cu oasele vecine: superioară, inferioară, laterală (radială ) şi medială
(ulnară). Fac excepţie numai oasele de la extreme care au numai câte o faţă articulară,
laterală sau medială.

Medius
Index

III
Falangele distale II
Inelar
III
Falangele medii II IV

IV
Auricular
Police II III
Falangă distală V
I IV
police
V

I
V Falangele
proximale
II
III IV

I
Oasele
V
metacarpiene
Trapezoidul

Trapezul
Osul cu cârlig
Osul capitat
Scafoidul Pisiformul
Piramidalul
Semilunarul
Radius - epifiza distală
Ulna - epifiza distală

– Oasele
Fig. 46Fig. – vedere
mâiniimâinii
49 - Oasele dorsală
- vedere dorsală

SCAFOIDUL (os scaphoideum) este cel mai lateral os al rândului întâi, se

articulează superior cu radiusul, inferior cu trapezul şi trapezoidul, medial cu
semilunarul şi cu osul capitat.

SEMILUNARUL (os lunatum) se articulează superior cu radiusul, inferior cu osul

capitat şi osul cu cârlig, lateral cu scafoidul şi medial cu piramidalul.

PIRAMIDALUL (os triquetrum) se articulează superior cu capul ulnei (prin

52
intermediul ligamentului triunghiular), inferior cu osul cu cârlig, lateral cu semilunarul.
Faţa anterioară a osului prezintă o feţişoară articulară pentru pisiform.

PISIFORMUL (os pisiforma) este situat înaintea piramidalului cu care se

articulează. Lateral prezintă un şanţ puţin profund pentru artera ulnară.

TRAPEZUL (os trapezium) este cel mai extern os din rândul al doilea; se
articulează superior cu scafoidul, inferior cu metacarpianul I, iar medial cu trapezoidul
şi metacarpianul II.

TRAPEZOIDUL (os trapezoideum) se articulează superior cu scafoidul, inferior

cu metacarpianul II, lateral cu trapezul şi medial cu osul capitat.

OSUL CAPITAT (os capitatum) numit şi osul mare, este cel mai voluminos os
al carpului; se articulează superior cu semilunarul, inferior cu metacarpienele II, III şi IV,
lateral cu scafoidul şi trapezoidul, medial cu osul cu cârlig.

OSUL CU CÂRLIG (os hamatum) se articulează superior cu semilunarul,

inferior cu metacarpienele IV şi V, medial cu piramidalul şi lateral cu osul capitat.

METACARPUL (ossa metacarpi; ossa metacarpalia)

Metacarpul constituie scheletul palmei şi dosului mâinii. Este format din cinci
oase lungi numite metacarpiene (ossa metacarpalia). Numerotarea lor se face
lateromedial, de la I la V. Ele se articulează superior cu oasele celui de al doilea rând
de carpiene, iar inferior cu primele falange ale degetelor.

OASELE DEGETELOR (ossa digitorum; phalanges)

Degetele sunt în număr de cinci, numerotate lateromedial de la I la V. Fiecare

deget are câte un nume: police (pollex) sau degetul mare, indice (index) sau
arătător, medius (digitus medius), inelar (digitus anularis) şi degetul mic (digitus
minimus) sau auricular.
Oasele care formează degetele se numesc falange. Se găsesc în total 14
falange, fiecare deget având câte trei falange, în afară de police care are numai două
falange. Sunt numite prima, a doua şi a treia falangă, dinspre metacarp spre
extremitatea degetului sau falangă, falangină, falangetă.

53
SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR
(ossa membri inferioris)

Membrele inferioare numite şi membrele abdominale sau pelviene, se

detaşează de pe părţile laterale ale bazinului. De la acest nivel coboară paralel unul cu
altul şi iau contact cu solul printr-o bază relativ largă, reprezentată de regiunea
plantară. Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei.
Oasele membrului inferior se împart în oasele centurii membrului inferior şi
oasele membrului inferior liber. Scheletul membrului inferior liber este format la
rândul sau din trei segmente: scheletul coapsei, gambei şi piciorului.

CENTURA MEMBRULUI INFERIOR

(cingulum pelvicum; cingulum membri inferioris)

Centura membrului inferior este formată din cele două oase coxale. Acestea se
articulează între ele în partea anterioară, iar posterior se articulează cu sacrumul,
formând împreună peretele osos al unei cavităţi numite pelvis (la formarea căruia
participă şi coccisul).

COXALUL
(os coxae)

Coxalul este un os plan format, până la pubertate, din trei piese distincte: ilionul,
pubisul (pubele) şi ischionul.
Orientare. Se aşează posterior marginea care prezintă o scobitură mare, lateral
faţa prevăzută cu o cavitate semisferică (acetabulul), iar inferior scobitu ra acestei
cavităţi.
Ilionul (os ilium; ilium) formează porţiunea superioară a osului şi prezintă un
corp (corpus ossis ilii) care participă la formarea acetabulului şi o porţiune superioară,
aripa osului iliac (ala ossis ilii).
54
 Ischionul (os ischii; ischium) cuprinde porţiunea posterioară şi inferioară a
osului; el are un corp şi o ramură. La limita dintre corp şi ramură se găseşte
tuberozitatea ischiadică (tuber ischiadicum).
Pubisul (os pubis; pubis) reprezintă porţiunea anteroinferioară a osului; el are un
corp şi două ramuri: superioară (ramus superior ossis pubis) şi inferioară (ramus
inferior ossis pubis). Ramura inferioară a pubisului se uneşte cu ramura ischionului,
formând împreună ramura ischiopubiană (ramus ischiopubicus).
Coxalul, considerat în totalitate, prezintă două feţe, patru margini şi patru
unghiuri.
Faţa laterală prezintă în porţiunea sa mijlocie o cavitate mare, numită acetabul
(acetabulum). Dedesubtul acetabulului se găseşte un orificiu mare, numit gaura
obturată, iar deasupra acetabulului se găseşte suprafaţa gluteală a aripii osului
iliac.
Creasta iliacă

Linia gluteală anter ioară

Linia gluteală
inferioară

Linia gluteală Spina iliacă

posterioară anterosuper ioară

Spina iliacă
Spina iliacă anteroinferioară
posterosuperioară
Şanţul supraacetabular
Spina iliacă Sprânceana acetabulară
posteroinferioară
Inc izura iliopubiană
Inc izura ischiadică mare
Suprafaţa semilunară Inc izura acetabulului
Şanţul subpubian
Inc izura ilioischiadică (obturator)
Ramura superioală
Fosa acetabulului a pubisului
Spina ischiadică Unghiul pubelui
Inc izura ischiadică mică
Ramura ischionului Ramura descendentă
a pubisului
Gaura obturată

Tuberozitatea ischiadică

Fig. 47 – Osul coxal – vedere laterală

Acetabulul sau cavitatea cotiloidă se articulează cu femurul. Circumferinţa

acetabulului poartă numele de marginea acetabulară (limbus acetabuli; margo acetabuli) sau
sprânceana acetabulară. Marginea acetabulară prezintă scobitura sau incizura
acetabulului (incisura acetabuli).

55
 Suprafaţa interioară a acetabulului prezintă:
a. suprafaţa semilunară (facies lunata), care se articulează cu capul femural;
b. fosa acetabulului (fossa acetabuli), nearticulară;
Suprafaţa gluteală a osului iliac (facies glutea ossis ilii) sau aripa osului iliac
(ala ossis ilii), este străbătută de trei linii: linia gluteală anterioară (linea glutea
anterior), linia gluteală posterioară (linea glutea posterior) şi linia gluteală inferioară
(linea glutea inferior) sau supraacetabulară.
Faţa medială este străbătută de linia arcuată (linea arcuata), sau linia
nenumită, ce o împarte în două porţiuni:
- fosa iliacă (fossa iliaca), situată deasupra liniei arcuate;
- suprafaţa sacropelvină (facies sacropelvica ossis ilii) situată
dedesubtul liniei, alcătuită la rândul ei din două formaţiuni anatomice: tuberozitatea
iliacă (tuberositas iliaca) şi suprafaţa auriculară (facies auricularis). Suprafaţa
auriculară este destinată articulării cu osul sacrum.
Inferior suprafeţei auriculare se găseşte o suprafaţă plană ce corespunde
acetabulului şi anterior acestei suprafeţe se află gaura obturată.

Fosa iliacă Creasta iliacă

Spina iliacă
Faţa auriculară
anterosuper ioară

Tuberozitatea
iliacă
Spina iliacă
anteroinferioară
Spina iliacă
Linia arcuată posterosuperioară

Ramura superioară Inc izura nenumită

a pubisului
Spina iliacă
posteroinferioară
Inc izura ischiadică mare
Gaura obturată
Unghiul Şanţul obturator
pubelui
Suprafaţa Spina ischiadică
articulară
Inc izura ischiadică mică
Ramura descendentă
a pubisului
Ramura descendentă a ischionului

Ramura Ischion
ischionului

Fig. 48 - Osul coxal – vedere medială

56
 Marginea anterioară (margo anterior) este accidentată şi prezintă:
1. spina iliacă anterosuperioară (spina iliaca anterior superior);
2. o mică incizură, incizura nenumită;
3. spina iliacă anteroinferioară (spina iliaca anterior inferior);
4. o a doua incizură pe unde trece muşchiul iliopsoas;
5. proeminenţa rotunjită a eminenţei iliopubiene sau eminenţa iliopectinee;
6. suprafaţa pectineală (pecten ossis pubis), mărginită anterior de creasta
obturatoare şi posterior de creasta pectineală;
7. tuberculul pubian (tuberculum pubicum) sau spina pubisului;
8. creasta pubică (crista pubica), situată medial de tubercul.
Marginea posterioară (margo posterior) este la fel de accidentată ca şi cea
anterioară şi prezintă:
1. spina iliacă posterosuperioară (spina iliaca posterior superior);
2. o mică incizură nenumită;
3. spina iliacă posteroinferioară (spina iliaca posterior inferior);
4. incizura ischiadică mare (incisura ischiadică major);
5. spina ischiadică (spina ischiadica) sau mica spină sciatică;
6. incizura ischiadică mică (incisura ischiadica minor);
7. tuberozitatea ischiadică (tuber ischiadicum) pe care repauzează omul în
poziţie şezândă.
Marginea superioară (margo superior) sau creasta iliacă (crista iliacă) se
întinde de la spina iliacă anterosuperioară la spina iliacă posterosuperioară.
Marginea inferioară (margo inferior) se întinde între tuberozitatea ischiadică şi
unghiul pubisului, numindu-se şi ramură ischiopubiană. Prezintă o suprafaţa ovală,
suprafaţa pubiană sau simfizară (facies symphysialis), care se articulează cu
suprafaţa similară a pubisului de partea opusă formând simfiza pubiană.
Unghiurile coxalului sunt:
- anterosuperior (spina iliacă anterosuperioară);
- posterosuperior (spina iliacă posterosuperioară);
- anteroinferior (unghiul pubelui);
- posteroinferior (tuberozitatea ischiadică).

PELVISUL OSOS
(pelvis)

Pelvisul osos sau bazinul este format de cele două coxale, sacrum şi coccige.
El este situat cu aproximaţie la mijlocul corpului adultului.
Conformaţie generală. Are forma unui trunchi de con, cu baza mare superior şi
cu baza mică inferior.
Pelvisul osos prezintă: o circumferinţă superioară, o circumferinţă inferioară, o
suprafaţă exterioară (exopelvină) şi o suprafaţă interioară (endopelvină).
Circumferinţa superioară sau baza mare a pelvisului osos este formată, la
rândul ei de către baza sacrumului, creasta iliacă, marginea anterioară a coxalului şi
buza anterioară a marginii superioare a simfizei pubiene.
Suprafaţa exterioară (exopelvină) prezintă elementele anatomice de pe feţele
laterale ale celor două coxale şi de pe feţele dorsale ale sacrumului şi coccigelui.

57
 Suprafaţa interioară (endopelvină) se caracterizează printr-un relief osos circular
numit linia terminală (linea terminalis), care delimitează strâmtoarea superioară a
pelvisului.
Pelvisul mare (pelvis major) sau porţiunea superioară aparţine topografic
abdomenului. El este format de cele două fose iliace ale coxalelor şi de aripioarele
sacrumului, fiind mărginit superior de circumferinţa superioară, iar inferior de
strâmtoarea superioară a bazinului.
Pr omontoriu

Fosa iliacă

Strâmtoarea
superioară

Fig. 49 - Bazinul (pelvisul) - vedere anterioară

Strâmtoarea superioară (apertura pelvis superior) este delimitată de către linia

terminală, alcătuită astfel: posterior de către promontoriu şi marginea anteri oară a
aripioarelor sacrumului; pe laturi de liniile arcuate ale celor două coxale, prelungite prin
crestele pectineale; anterior de marginea superioară a simfizei pubiene care continuă
crestele pectineale.
Strâmtoarea inferioară a pelvisului (apertura pelvis inferior) sau baza mică a
pelvisului osos este formată anterior de marginea inferioară a simfizei pubiene,
posterior de vârful coccigelui şi lateral de cele două tuberozităţi ischiadice. Cele două
ramuri ischiopubiene alcătuiesc împreună un arc osos al cărui vârf este situat la nivelul
marginii inferioare a simfizei pubiene. Acest arc se numeşte arcul pubian (arcus pubis)
şi el delimitează un spaţiu numit unghiul subpubian (angulus subpubicus). Atât arcul
pubian cât şi unghiul subpubian au o deosebită importanţă obstetricală.
Pelvisul mic sau excavaţiunea pelviană (pelvis minor) este porţiunea delimitată
de cele două strâmtori. În clinică se utilizează şi termenul de canal pelvian,
înţelegându-se prin aceasta pelvisul mic împreună cu cele două strâmtori ale sale.
Pelvisul mic este format posterior de faţa anterioară a sacrumului şi coccigelui, lateral
de suprafeţele plane ce corespund acetabulului (situate pe feţele mediale ale coxalelor)
şi de gaura obturată, iar anterior de faţa posterioară a simfizei pubiene.
Strâmtoarea mijlocie este formată posterior de linia transversală dintre
vertebrele sacrale 4 şi 5, lateral de marginea superioară a ligamentelor sacrospinoase
şi de spinele ischiadice, anterior de o linie curbă ce se întinde de la spinele ischiadi ce
la treimea inferioară a feţei posterioare a simfizei pubiene.
58
 SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR LIBER
(skeleton membri inferioris liberi; pars libera
membri inferioris)

OASELE COAPSEI

FEMURUL
(femur; os femoris)

Femurul formează singur scheletul coapsei. Este îndreptat oblic superoinferior şi

lateromedial, astfel încât atunci când călcâiele sunt alipite, cele două femururi se ating prin
epifizele lor inferioare.
Orientare. Se aşează superior extremitatea cotită, medial suprafaţa sferică şi
articulară a acestei extremităţi, posterior marginea cea mai aspră a osului.
Femurul prezintă un corp şi două epifize.
Corpul (corpus femuris) prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele sunt: anterioară, laterală şi medială.
Marginile sunt: medială, laterală, şi posterioară.
Marginea posterioară este rugoasă, proeminentă şi se numeşte linia aspră (linea
aspera). În porţiunea superioară linia aspră se trifurcă dând:
- o ramură laterală, numită tuberozitatea gluteală (creasta muşchiului gluteu mare);
- o ramură medială, numită şi creasta vastului medial;
- o ramură mijlocie numită şi creasta pectineului, pentru inserţia muşchilor cu acelaşi
nume.
În porţiunea inferioară linia aspră se bifurcă delimitând o suprafaţă triunghiulară
numită suprafaţa poplitee (facies poplitea). Pe această suprafaţă, deasupra fiecărui
condil, se găsesc rugozităţi, numite tuberculul supracondilian medial şi lateral.
Epifiza superioară prezintă capul, colul şi două tuberozităţi numite marele şi
micul trohanter. Epifiza superioară este legată de corp prin colul chirurgical.
Capul (caput femoris) este articular şi reprezintă două treimi dintr -o sferă.
Prezintă foseta capului femural (fovea capitis femoris) pentru inserţia ligamentului
capului femural (ligamentul rotund).
Colul (collum femoris) formează cu diafiza unghiul de înclinaţie ce măsoară
125-130°. Axul colului formează cu axul transversal al extremităţii inferioare (ce trece
prin condilii femurali) un alt unghi, numit unghiul de declinaţie, care măsoară în medie
12°.Greutatea corpului se transmite de la bazinul osos la membrul inferior liber prin
colul femurului.

59
 Capul femural Tuberculul pretrohanterian

Amprenta iliacă Trohanterul mare

Colul anatomic

Linia intertrohanterică

Trohanterul mic

Faţa anterioară

Gropiţa supratrohleană

Condilul medial
Condilul lateral Epicondilul medial

Epicondilul lateral
Trohleea

Fig. 50 - Femurul – vedere anterioară

Trohanterul mare (trochanter major) este o proeminenţă patrulateră ce prezintă

pe faţa lui medială fosa trohanterică (fossa trochanterica) sau foseta digitală.
Trohanterul mic (trochanter minor) este o proeminenţă mamelonată, situată la
partea posteroinferioară a colului.
Trohanterul mare şi mic sunt uniţi prin linia intertrohanterică (situată anterior) şi
prin creasta intertrohanterică (mai proeminentă ca precedenta, situată posterior).
Epifiza inferioară este formată din două proeminenţe articulare puternice numite
condili. Anterior, cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară numită suprafaţa
patelară, în timp ce posterior condilii sunt separaţi de o fosă adâncă numită fosa
intercondilară.
Condilii, sunt în număr de doi, dintre care unul medial (condylus medialis) sau
condilul tibial şi celălalt lateral (condylus lateralis) sau condilul fibular.
Pe feţele laterale prezintă câte o proeminenţă numită epicondilul medial
(epicondylus medialis) şi respectiv epicondilul lateral (epicondylus lateralis).
Deasupra şi posterior epicondilului medial se găseşte o altă proeminenţă, tuberculul
adductorului (tuberculum adductorium), pentru inserţia muşchiul adductor mare.

60
 Capul femural
Trohanterul mare
Creasta
Colul femural intertrohanterică
Trohanterul mic

Creasta m. gluteu mare

Creasta pectineului
Creasta m. vast medial

Faţa posterolaterală

Linia aspră

Faţa posteromedială

Spaţiul popliteu

Tuberculul m.
adductor mare
Epicondilul lateral
Epicondilul medial Condilul lateral
Condilul medial
Fosa intercondilară

Fig. 51 - Femurul – vedere posterioară

PATELA
(patella)

Patela sau rotula este un os de

Baza patelei
formă triunghiulară situat în tendonul
muşchiului cvadriceps femural, fiind
considerată un os sesamoid.
Orientare. Se pune superior baza şi
posterior faţa articulară.
Prezintă două feţe (anterioară şi
posterioară), două margini (medială şi
laterală), o bază şi un vârf. Faţa
posterioară se articulează cu suprafaţa
patelară a femurului. Faţa
anterioară
Vârful patelei
Fig. 52 - Patela – vedere anterioară

61
 OASELE GAMBEI

Oasele gambei sunt în număr de două: tibia, osul mai voluminos şi mai puternic,
ce suportă greutatea corpului şi fibula, mai subţire. Aceste oase se articulează
proximal şi distal prin epifizele lor, fiind separate la nivelul diafizelor printr-un spaţiu
interosos, în care se găseşte membrana interosoasă.

TIBIA
(tibia)

Tibia este situată în partea medială a gambei. Formează cu femurul un unghi

deschis lateral. Prezintă un corp şi două epifize.
Orientare. Inferior se aşează epifiza mai mică, medial prelungirea ei, iar anterior
marginea cea mai ascuţită a osului.
Corpul (corpus tibiae) prezintă două uşoare curburi: care îi dau aspectul literei
“S”. Corpul prezintă trei feţe şi trei margini.
Faţele sunt: medială, laterală şi posterioară.
Faţa medială este în raport cu tegumentele, exceptând partea superioară unde
se inseră o formaţiune numită pes anserinus (laba de gâscă), formată din tendoanele
muşchilor croitor, gracilis şi semitendinos.
Faţa posterioară prezintă în porţiunea superioară linia oblică a tibiei numită şi
linia muşchiului solear.
Marginile sunt: anterioară (creasta tibiei), medială şi laterală (interosoasă).
Epifiza superioară este constituită din doi condili: condilul medial (condylus
medialis) şi condilul lateral (condylus lateralis). Condilii prezintă o faţă superioară
comună şi o circumferinţă.

Suprafaţa retrospinală
Tuberculul intercondilar lateral

Tuberculul intercondilar
medial

Cav itatea glenoidă

laterală
Cav itatea glenoidă
medială
Suprafaţa prespinală

Fig. 53 - Extremitatea proximală a tibiei – vedere cranială

62
 Faţa superioară sau platoul tibiei prezintă:
- cavităţile glenoide ale tibiei ce corespund condililor femurali;
- eminenţa intercondilară (eminentia intercondylaris) sau spina tibiei, formată din
doi tuberculi (lateral şi medial);
- suprafaţa prespinală şi suprafaţa retrospinală.

Inc izura intercondilară

Cav itatea Cav itatea glenoidă
glenoidă medială laterală

Tuberculul lui GERDY

Tuberozitatea tibiei

Faţa laterală

Marginea medială

Marginea anterioară

Marginea laterală
Faţa medială

Maleola tibială

Fig. 54 - Tibia – vedere anterioară

Circumferinţa prezintă în partea laterală o feţişoară articulară pentru capul fibulei

iar în partea anterioară tuberozitatea tibiei (tuberositas tibiae). În partea anteroexternă
a circumferinţei se află o proeminenţă, tuberculul lui GERDY, destinat inserţiilor
musculare.
Epifiza inferioară prezintă suprafaţa de articulare cu talusul (în partea inferioară)
iar lateral incizura fibulară (incisura fibularis) pentru articularea cu fibula. Medial,
epifiza inferioară se prelungeşte cu maleola medială (malleolus medialis), ce se va
articula cu talusul.

63
 Eminenţa intercondilară
Cav itatea glenoidă
Cav itatea glenoidă
laterală
medială

Suprafaţa peronieră

Linia solearului

Creastă verticală

Marginea laterală

Inc izura fibulară

Maleola medială

Fig. 55 - Tibia – vedere posterioară

FIBULA
(fibula)

Fibula sau peroneul, este situată în partea laterală a gambei. Prezintă un corp şi
două epifize.
Orientare. Se aşează inferior epifiza turtită, medial feţişoara articulară pe care ea
o prezintă, posterior marginea epifizei care prezintă o fosă.
Corpul (corpus fibulae) prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele sunt: laterală, medială şi posterioară.
Faţa medială prezintă o creastă longitudinală numită creasta medială (crista
medialis) pe care se inseră ligamentul (membrana) interosos.

64
 Pr ocesul stiloidian
Pr ocesul stiloidian
Faţeta articulară
Capul

Colul Colul

Faţa posterioară

Faţa medială

Marginea laterală

Creasta
Faţa laterală interosoasă

Faţa medială

Faţeta articulară
Maleola laterală Fosa maleolei
laterale

Fig. 56 - Peroneul – vedere laterală Fig. 57 - Peroneul – vedere medială

Marginile sunt: anterioară, laterală şi medială.

Epifiza superioară este reprezentată de capul fibulei (caput fibulae), legat de
corp printr-un col (collum fibulae). Capul prezintă o feţişoară articulară (facies
articularis capitis fibulae) pentru tibie. Superior, se prelungeşte cu un vârf (apex capitis
fibulae) sau procesul stiloidian.
Epifiza inferioară este formată de maleola laterală (malleolus lateralis) sau
fibulară. În partea medială, maleola prezintă o feţişoară articulară (facies articularis
malleoli) pentru tibie şi talus şi o excavaţie profundă numită fosa maleolei laterale
(fossa malleoli lateralis).

65
 OASELE PICIORULUI
(ossa pedis)

Oasele piciorului sunt reprezentate de 26 oase, dispuse în trei grupe: tarsul,

metatarsul şi oasele degetelor.

III II
I
IV II
III
V IV
Falange proximale, II I
medii şi distale V IV III

III II
IV I

V
Metatarsiene

Cuneiforme I, II, III

Navicularul

Cuboidul

Talusul

Trohleea fibulară Calcaneul

Fig.Fig.
58 -71
Scheletul piciorului
- Scheletul - vedere
piciorului dorsală
- privit dorsal

TARSUL (ossa tarsi; ossa tarsalia)

Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a piciorului şi este
format din şapte oase scurte dispuse în două rânduri:
a. un rând posterior cu două oase suprapuse: talusul deasupra şi calcaneul
dedesubt;
b. un rând anterior cu celelalte cinci oase: navicularul, cuboidul şi trei
cuneiforme.
Oasele tarsului pot fi grupate şi în două rânduri anteroposterioare: un rând
medial ce cuprinde talusul, navicularul şi cele trei cuneiforme şi un rând lateral în care
se găsesc calcaneul şi cuboidul. Cele şapte oase ale tarsului formează o boltă concavă
inferior, pe care se sprijină întreaga greutate a corpului.
66
 TALUSUL (talus) este situat în vârful masivului tarsian, fiind interpus între oasele
gambei, calcaneu şi navicular. Este format dintr-un cap, un corp şi un col ce uneşte
primele două porţiuni.
Orientare. Se aşează înainte capul, în sus trohleea, lateral faţa articulară
triunghiulară.
Faţa superioară prezintă trohleea talusului (trochlea tali), prelungită medial cu
feţişoara maleolară medială (facies malleolaris medialis) şi lateral cu feţişoara
maleolară laterală (facies malleolaris lateralis). Ea se articulează cu scoaba gambieră
(formată de epifiza distală a tibiei, maleola medială şi maleola laterală). Feţişoara
maleolară medială are forma unei virgule iar cea laterală este triunghiulară.
Faţa inferioară prezintă trei feţişoare articulare(annterioară, mijlocie şi
posterioară) pentru articularea cu calcaneul. Între feţişoarele calcaneene posterioară şi
mijlocie se delimitează şanţul talusului (sulcus tali)
Capul talusului (caput tali), situat în partea anterioară, se articulează cu
navicularul.

Capul talusului
Capul talusului

Faţa
calcaneană
anterioară
Colul talusului
Faţa
Faţeta calcaneană
tibială mijlocie
Trohleea Şanţul
talusului
Faţeta
peronieră
Faţa
calcaneană
posterioară

Fig. 59 - Talusul – vedere superioară Fig. 60 - Talusul – vedere inferioară

CALCANEUL (os calcis) este cel mai voluminos os al tarsului, fiind situat
dedesubtul talusului la partea posteroinferioară a piciorului, formând proeminenţa
călcâiului.
Orientare. Se aşează în sus faţa prevăzută cu trei feţişoare articulare, posterior
extremitatea cea mai voluminoasă, medial faţa cu un şanţ adânc.
Faţa superioară prezintă trei feţişoare talare pentru articularea cu talusul şi
şanţul calcaneului (sulcus calcanei) care împreună cu şanţul talusului formează un
canal numit sinus tarsi.
Faţa anterioară se articulează cu cuboidul iar faţa posterioară răspunde călcâiului
(calx), iar în jumătatea inferioară dă inserţie tendonului lui ACHILLE.

NAVICULARUL (os naviculare) sau scafoidul este situat pe partea medială a

piciorului, cuprins între capul talusului, cuboid şi cele trei cuneiforme.

67
 Suprafaţa talară
anterioară Şanţul calcanean

Suprafaţa talară
mijlocie

Suprafaţa talară
posterioară
Faţa posterioară

Fig. 61 - Calcaneul – vedere superioară

CUBOIDUL (os cuboideum) este un os aşezat pe partea laterală a piciorului.

Anterior se articulează cu metatarsienele IV şi V, iar posterior cu calcaneul.

CUNEIFORMELE (ossa cuneiformia) sunt oase care contribuie la edificarea

bolţii transversale a piciorului, plasate înaintea navicularului şi articulate între ele. Sunt
numerotate cu I, II, III dinspre medial spre lateral.

METATARSUL (metatarsus)

Metatarsul este format din cinci oase metatarsiene (ossa metatarsi; ossa
metatarsalia). Numărătoarea lor se face dinspre marginea medială spre cea laterală a
piciorului, de la I la V.
Metatarsienele sunt oase lungi şi pereche, prezentând un corp, o bază şi un cap.
Baza (basis ossis metatarsi) sau extremitatea posterioară, se articulează cu
oasele tarsului.
Capul (caput ossis metatarsi) sau extremitatea anterioară, se articulează cu
falanga proximală.

OASELE DEGETELOR (ossa digitorum pedis)

Degetele sunt în număr de cinci, numerotate de la I la V, de la marginea medială

la cea laterală a piciorului. Degetul I poartă numele de haluce (hallux), iar degetul V de
deget mic (digitus minimus).
Oasele care formează degetele se numesc falange (phalanges). În total sunt 14
falange, fiecare deget având câte trei falange, cu excepţia halucelui care are numai
două falange. Falangele sunt: proximală, mijlocie şi distală.
Falanga proximală se articulează cu metatarsienele, iar cea distală corespunde
unghiei.

68
 SCHELETUL CAPULUI

Oasele capului se împart în oasele craniului sau neurocraniul în care este

adăpostit encefalul şi în oasele feţei, viscerocraniul sau masivul facial, în care sunt
adăpostite unele organe de simţ şi segmentele iniţiale ale aparatelor digestiv şi
respirator.
Oasele neurocraniului sunt în număr de 8, dintre care 4 sunt nepereche
(frontalul, etmoidul, sfenoidul şi occipitalul) şi 4 sunt pereche (2 temporale şi 2
parietale).
Oasele viscerocraniului sunt reprezentate prin oase pereche: maxila,
zigomaticul, palatinul, nazalul, lacrimalul, cornetul inferior şi oase nepereche:
mandibula, vomerul şi hioidul, acesta din urmă fiind situat la nivelul gâtului. Cu excepţia
mandibulei şi hioidului care sunt oase mobile, toate celelalte oase ale capului sunt fixe.

OASELE CRANIULUI
(ossa cranii)

FRONTALUL
(os frontale)

Frontalul este un os plat, pneumatic, nepereche şi median, situat în partea

anterioară a craniului. Este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi o
porţiune orizontală.
Orientare. Se aşează inferior porţiunea ce prezintă o scobitură mare, iar anterior
porţiunea mai boltită a osului.
Porţiunea solzoasă (squama frontalis) formează porţiunea anterioară a bolţii
craniene şi prezintă două feţe şi două margini.
Faţa externă (facies externa) sau exocraniană prezintă:
- pe linia mediană, sutura metopică (sutura metopica), o sutură care există în viaţa
intrauterină şi la naştere, ce reprezintă locul de sutură a celor două jumătăţi simetrice
ale frontalului;
- de o parte şi de alta a liniei mediane, câte o proieminenţă rotunjită şi netedă,
eminenţa frontală (eminentia frontalis) sau tuberculul frontal (tuber frontale);

69
 - inferior eminenţelor, câte o proieminenţă alungită transversal, arcul supraciliar
(arcus superciliaris) sau arcada supraorbitală;
- între arcurile supraciliare, pe linia mediană, se găseşte glabela (glabella), cu mare
importantă în antropologie;

Marginea parietală

Porţiunea solzoasă
(faţa externă)

Tuberculul frontal

Creasta laterală Linia temporală

Faţeta laterală Arc supraciliar

Margine supraorbitară
Inc izura supraorbitară
Pr ocesul zigomatic
Sutura metopică şi glabela
Inc izura frontală internă Inc izura nazală

Fig. 62 - Frontalul - vedere anterioară

- sub arcurile supraciliare se află marginea inferioară a solzului frontalului, numită

marginea supraorbitală (margo supraorbitalis), ce se termină lateral cu un proces
articular pentru osul zigomatic, numit procesul zigomatic (processus zigomaticus) sau
procesul orbital extern. Marginea supraorbitală prezintă medial, gaura supraorbitală
(foramen supraorbitale) şi medial de gaura supraorbitală, incizura frontală (incisura
frontalis), care uneori poate exista sub forma unei găuri frontale (foramen frontale).
- lateral, creasta laterală a frontalului şi faţeta laterală sau temporală a frontalului
(facies temporalis), ce aparţine fosei temporale.
Faţa internă (facies interna) sau endocraniană prezintă:
- gaura oarbă (foramen caecum) de la care pleacă superior, o creastă osoasă,
creasta frontalului (crista frontalis), pe care se prinde coasa creierului;
- şanţul sinusului sagital superior (sulcus sinus sagittalis superioris), ce continuă
creasta frontalului;
- fosele frontale, ce corespund eminenţelor frontale de pe faţa externă.
De fiecare parte a liniei mediane, se găsesc impresiuni digitale (impressiones
digitatae), eminenţe mamilare (juga cerebralia) şi şanţuri arteriale (sulcii arteriosi).
Marginea parietală (margo parietalis) se articulează cu oasele parietale,
formând sutura coronară.
Porţiunea orizontală ia parte la formarea bazei craniului şi cuprinde două
porţiuni: orbitală şi nazală.
Porţiunea orbitală (pars orbitalis) prezintă o porţiune mediană sau partea
nazală (pars nasalis) a porţiunii orbitale şi două porţiuni laterale sau părţile orbitale
propriu-zise (pars orbitalis). Pe linia mediană se află o scobitură sub forma de “U”
deschis posterior numită incizura etmoidală (incisura ethmoidalis), în care pătrunde
lama ciuruită a etmoidului. Marginile incizurii conţin semicelule, care pe craniul articulat
70
 sunt completate de către semicelulele corespunzătoare ale etmoidului, formând
celulele frontoetmoidale. Printre semicelulele frontalului, se observă două orificii ce
asigură comunicarea dintre neurocraniu şi orbită: gaura etmoidală anterioară
(foramen ethmoidale anterius), respectiv gaura etmoidală posterioară (foramen
ethmoidale posterius).

Şanţul sinusului
sagital superior
Porţiunea solzoasă
Fosa frontală
(faţa internă)

Creasta frontală

Bosa orbitară

Crista galli
Lama ciuruită a
etmoidului

Fig. 63 - Frontalul – vedere posterioară

Porţiunea orbitală propriu-zisă prezintă:

- o faţă superioară sau cerebrală, numită bosa orbitală;
- o faţă inferioară sau orbitală (facies orbitalis) ce formează bolta orbitei. În partea sa
laterală se găseşte fosa glandei lacrimale (fossa glandulae lacrimalis), în care este
adăpostită glanda lacrimală;
- o margine anterioară ce se confundă cu marginea supraorbitală a porţiunii solzoase;
- o margine medială, ce corespunde incizurii etmoidale;
- o margine posterioară ce se articulează cu aripa mică a sfenoidului.

Spina nazală

Inc izura supraorbitară

Inc izura frontală internă Inc izura nazală
Foseta trohleară
Semicelule frontale
Inc izura etmoidală
Fosa lacrimară
Fosa orbiatră
Canalul etmoidal
Canalul etmoidal
anterior
posterior

Fig. 64 - Frontalul – vedere inferioară

Porţiunea nazală (pars nasalis) este situată între cele două porţiuni orbitale,
anterior incizurii etmoidale. Prezintă spina nazală (spina nasalis) care se articulează

71
anterior cu cele două oase nazale şi posterior prezintă o creastă care se articulează cu
lama perpendiculară a etmoidului, participând la formarea septului nazal.
La nivelul glabelei şi a arcurilor supraciliare, frontalul conţine două cavităţi
pneumatice, de dimensiuni variabile numite sinusurile frontale (sinus frontalis).
Rudimentar la naştere, sinusul se dezvoltă bine la vârsta de 7 -8 ani, ajungând la
completa lui dezvoltare la pubertate.
Sinusul frontal prezintă un orificiu (apertura sinus frontalis) care se deschide în
infundibulul meatului mijlociu.

PARIETALUL
(os parietale)

Parietalul este un os lat, pereche, de formă patrulateră, situat de o parte şi de

alta a liniei mediane, la partea superolaterală a craniului. Aparţine numai bolţii cutiei
craniene.
Orientare. Se aşează medial faţa concavă, inferior marginea scobită, iar
anteroinferior unghiul cel mai ascuţit, de la nivelul căruia pe faţa medială pornesc
şanţuri vasculare.
Prezintă două feţe, patru margini şi patru unghiuri.

Marginea sagitală
Unghiul frontal

Unghiul occipital Eminenţa parietală

Marginea frontală

Marginea occipitală Linia temporală inferioară

Unghiul sfenoidal

Unghiul mastoidian
Marginea solzoasă
Fig. 65 - Parietalul - vedere laterală (exocraniană)

Faţa externă (facies externa) sau exocraniană prezintă tuberculul parietal

(tuber parietale), sub care se găsesc două linii semicirculare paralele: linia temporală
superioară (linea temporalis superior) pe care se inseră fascia temporală şi linia
temporală inferioară (linea temporalis inferior) pe care se inseră muşchiul temporal.
72
Sub această linie se află o suprafaţă netedă care face parte din fosa temporală, pe
care se inseră de asemenea muşchiul temporal. Aproape de marginea super ioară se
vede gaura parietală (foramen parietale).
Faţa internă (facies interna) sau endocraniană prezintă fosa parietală. Această
faţă prezintă o serie de şanţuri vasculare (sulci arteriosi; sulci venosi), eminenţe
mamilare şi impresiuni digitale. De-a lungul marginii superioare prezintă şanţul
sinusului venos sagital superior (sulcus sinus sagittalis superior). În partea
inferioară a feţei interne se găseşte şanţul sinusului sigmoidian (sulcus sinus
sigmoidei). În apropierea unghiului posterosuperior se observă gaura parietală
(foramen parietale).

Marginea sagitală

Şanţul sinusului sagital superior

Unghiul frontal
Obelion

Unghiul occipital

Şanţur i vasculare Fosa parietală

Marginea occipitală

Marginea frontală

Unghiul sfenoidal Unghiul mastoidian

Marginea solzoasă
Fig. 66 - Parietalul - vedere medială (endocraniană)

Marginile osului sunt:

- sagitală (margo sagitalis) sau superioară, se articulează cu cea de partea opusă,
formând sutura sagitală;
- solzoasă, scuamoasă (margo squamosus) sau inferioară se articulează cu solzul
temporalului, aripa mare a sfenoidului şi mastoida, formând sutura solzoasă
(scuamoasă);
- frontală (margo frontalis) sau anterioară se articulează cu solzul temporalului,
formând sutura frontoparietală sau coronară;
- occipitală (margo occipitalis) sau posterioară se articulează cu solzul occipitalului
formând sutura parietooccipitală sau lambdoidă.
Unghiurile sunt:
- frontal (angulus frontalis) sau anterosuperior (bregma);
- occipital (angulus occipitalis) sau posterosuperior (lambda);
- sfenoidal (angulus sphenoidalis) sau anteroinferior (pterion);
- mastoidian (angulus mastoideus) sau posteroinferior (asterion).

73
 ETMOIDUL
(os ethmoidale)

Etmoidul este un os nepereche şi median, situat în incizura etmoidală a

frontalului. Are forma unei balanţe, fiind format dintr-o lamă verticală, o lamă orizontală
şi două mase laterale.
Orientare. Se aşează superior porţiunea mai mică a lamei verticale, iar anterior
marginea scurtă şi groasă a acestei lame.
Lama verticală este dispusă mediosagital şi împărţită de lama orizontală în două
porţiuni:
a) Porţiunea superioară, mai mică, are formă triunghiulară şi se numşte crista
galli. Pe vârful său se prinde coasa creierului.

Gaura oarbă
Fanta etmoidală

Aripile cristei galli

Gaura etmoidală
Crista galli
Sutura frontoetmoidală
Şanţ olfactiv Lama ciuruită

Sutura sfenoetmoidală

Fig. 67 - Etmoidul - vedere superioară

b) Porţiunea inferioară, mai mare, este numită lama perpendiculară (lamina

perpendicularis) şi participă la formarea septului nazal împreună cu vomerul şi cartilajul
septului nazal.
Lama orizontală sau ciuruită (lamina cribrosa) este dispusă orizontal în incizura
etmoidală a frontalului, separând cutia craniană de fosele nazale.
Faţa superioară sau endocraniană a lamei ciuruite este împărţită de crista galli
în două şanţuri, şanţurile (jgheaburile) olfactive, care adăpostesc bulbul olfactiv.
Fiecare şanţ olfactiv este străbătut de 25-30 orificii (foramina cribrosa) ce dau trecere
filetelor nervului olfactiv.
Masele laterale sau labirintele etmoidale (labyrinthus ethmoidalis), de formă
cubică, sunt atârnate de marginile laterale ale lamei orizontale. Ele se găsesc situate
între cavităţile orbitale şi fosele nazale. Celulele etmoidale (cellulae ethmoidales) pe
care le conţin sunt completate pe scheletul articulat al craniului de cele ale oaselor
74
învecinate. Fiecare labirint prezintă şase feţe: anterioară, posterioară, superioară,
inferioară, medială şi laterală.
Faţa anterioară prezintă semicelule completate de semicelulele lacrimalului şi
maxilei.

Crista galli

Gaura etmoidală

Fanta etmoidală Semicelulă etmoidală

Şanţ etmoidal
Semicelulă etmoidală
Canal etmoidal anetrior
Semicelulă etmoidală
Şanţ olfactiv

Canal etmoidal posterior

Semicelulă etmoidală

Cornet mijlociu

Fig. 68 - Etmoidul - vedere superioară

Faţa posterioară prezintă una sau mai multe semicelule completate de cavităţile
corespunzătoare ale corpului sfenoidului.
Faţa superioară prezintă semicelule care sunt completate de semicelulele
frontalului. De asemenea prezintă gaura etmoidală anterioară (foramen ethmoidale
anterius), respectiv gaura etmoidală posterioară (foramen ethmoidale posterius),
care asigură comunicarea neurocraniului cu orbita.
Faţa inferioară prezintă semicelule care vor fi completate de semicelulele
maxilei şi procesului orbital al palatinului.
Faţa externă, laterală sau orbitală (lamina orbitalis), ia parte la formarea
peretelui medial al orbitei. Se mai numeşte os planum sau lama papiracee.

Crista galli

Semicelulă

Faţa anterioară a
Os planum meselor laterale cu
semicelule

Faţa inferioară

Cornetul mijlociu Pr oces unciform

Fig. 69 - Etmoidul – vedere laterală

75
 Faţa internă sau medială ia parte la formarea peretelui lateral al cavităţii nazale.
Această faţă este foarte neregulată şi de pe ea se desprind două lame osoase
recurbate (răsucite în formă de cornet de hârtie), numite cornetul sau concha nazală
superioară (concha nasalis superior) şi cornetul sau concha nazală mijlocie (concha
nasalis media). Cele două cornete, superior şi mijlociu, delimitează împreună cu faţa
medială a labirintului câte un spaţiu numit meat nazal: meatul superior (meatus nasi
superior) şi meatul mijlociu (meatus nasi medius). În meatul superior se deschid
celulele etmoidale posterioare, iar în meatul mijlociu se deschid celulele etmoidale
anterioare şi mijlocii, sinusul frontal şi sinusul maxilar.
Meatul mijlociu mai conţine şi alte elemente importante: procesul uncinat, bula
etmoidală, hiatul semilunar şi infundibul etmoidal.
Procesul uncinat (processus uncinatus) este o lamă osoasă subţire îndreptată
posteroinferior, ajungând până la nivelul cornetului nazal inferior cu care se articulează.
Bula etmoidală (bulla ethmoidalis) este o celulă etmoidală proeminentă, situată
posterior şi deasupra procesului uncinat.
Hiatul semilunar (hiatus semilunaris) este o despicătură semilunară situată între
procesul uncinat şi bula etmoidală în care se deschide orificiul sinusului maxilar.
Infundibulul etmoidal (infundibulum ethmoidale) reprezintă porţiunea cea mai
anterioară şi superioară a meatului mijlociu. În infundibul se deschid sinusul frontal şi
celulele etmoidale anterioare.
Etmoidul este un os pneumatic, deoarece labirintul etmoidal conţine cavităţi
(cellule) pline cu aer, al căror ansamblu constituie sinusul etmoidal (sinus
ethmoidales). Aceste celule se grupează în anterioare, mijlocii şi posterioare
(cellulae ethmoidales anteriores, mediae, posteriores). Celulele anterioare şi mijlocii se
deschid în meatul mijlociu, iar cele posterioare în meatul superior. Pe lângă celulele
proprii, labirintul mai conţine semicelule care sunt completate, aşa cum am văzut
anterior, de semicelulele oaselor cu care se articulează etmoidul.

OCCIPITALUL
(os occipitale)

Occipitalul este un os nepereche şi median, situat la partea posterioară şi

inferioară a craniului. El este traversat de gaura occipitală sau foramen magnum
(foramen magnum), prin care trec bulbul rahidian (învelit de meninge şi însoţit de
arterele spinale anterioare şi posterioare), vasele vertebrale şi rădăcina medulară a
nervului accesor.
Prezintă următoarele părţi componente: porţiunea bazilară (pars basilaris),
situată anterior găurii occipitale; solzul occipitalului (squama occipitalis), situată
posterior găurii occipitale; două porţiuni laterale (pars lateralis), numite şi mase
laterale.
Privit în totalitate occipitalul prezintă două feţe (exocraniană şi endocraniană),
patru margini şi patru unghiuri.
Orientare. Se aşează anterior faţa concavă, iar inferior şi orizontal gaura mare
pe care o prezintă osul.

76
 Faţa exocraniană:
Porţiunea bazilară formează bolta faringelui. Prezintă pe linia mediană,
tuberculul faringian (tuberculum pharyngeum) şi anterior acestui tubercul, foseta
naviculară, ce adăposteşte bursa faringiană.
Solzul occipitalului prezintă: protuberanţa occipitală externă (protuberantia
occipitalis externa), de la care pleacă în jos creasta occipitală externă (crista
occipitalis externa). De la protuberanţa occipitală externă pornesc transversal trei
perechi de linii curbe: linia nucală supremă (linea nuchale suprema), linia nucală
superioară (linea nuchale superior) şi linia nucală inferioară (linea nuchale inferior).

Solzul occipitalului Margine lambdoidă (parietală)

Linia nucală supremă

Pr otuberanţa occipitală
externă ( Inion)

Linia nucală superioară

Linia nucală inferioară

Margine mastoidiană Creasta occipitală externă

(temporală Canalul condilian

Gaura occipitală Condil occipital

Canalul hipoglosului

Fig. 70 - Occipitalul - faţa exocraniană a solzului

Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali (condylus occipitalis) pentru

articularea cu atlasul. Posterior condilului se găseşte foseta condiliană (fossa
condylaris) iar anterolateral se află canalul hipoglosului (canalis hypoglossi), prin
care trece nervul hipoglos.
Faţa endocraniană
Porţiunea bazilară este sudată anterior de lama patrulateră a sfenoidului,
realizând împreună un şanţ numit şanţul bazilar sau clivus, în care se găsesc bulbul,
puntea şi artera bazilară. Marginile laterale prezintă şanţul sinusului venos pietros
inferior (sulcus sinus petrosi inferior).
Solzul occipitalului prezintă: pe linia mediană, protuberanţa occipitală internă
(protuberantia occipitalis interna), de la care pleacă transversal două şanţuri pentru
sinusul transvers (sulcus sinus transversi), iar superior se găseşte şanţul sinusului
venos sagital superior (sulcus sinus sagitalis superior). Din partea inferioară a
protuberanţei pleacă creasta occipitală internă (crista occipitalis interna) pe care se
prinde coasa cerebelului (prelungire a durei mater).

77
 Porţiunea bazilară
Foseta naviculară
Tuberculul faringian

Basion Creastă sinostozică

Spina jugulară Creastă musculară

Pr ocesul
intrajugular
Pr ocesul jugular

Condilul occipitalului
Gaura occipitală
Foseta condiliană

Opistion Porţiunea
laterală

Linia nucală
inferioară Creasta occipitală
externă
Linia nucală
superioară Pr otuberanţa occipitală externă

Fig. 71 - Occipitalul - faţa exocraniană a porţiunii bazilare

Margine lambdoidă Şanţul sinusului sagital

(parietală)
Fosa cerebrală

Solzul occipitalului
Pr otuberanţa occipitală
internă
Şanţul sinusului Eminenţa cruciformă
transvers Creasta occipitală
internă

Fosa cerebeloasă

Margine mastoidiană Foseta ver miană

(temporală)
Şanţul sinusului
Gaura occipitală Canal sigmoidian
Pr oces jugular condilian
Tubercul jugular (occipital)
Spina jugulară Inc izura jugulară
Clivus
Şanţul sinusului pietros inferior
Parte bazilară

Fig. 72 - Occipitalul - faţa endocraniană a solzului

78
 Cele trei şanţuri împreună cu creasta occipitală internă alcătuiesc eminenţa
cruciformă (eminentia cruciformis), care împarte faţa endocraniană a solzului în patru
fosete: două superioare, fosele cerebrale (fossa cerebralis) şi două inferioare, fosele
cereeloase (fossa cerebellaris).
Porţiunile laterale prezintă o proeminenţă supracondiliană numită tubercul
jugular (tuberculum jugulare).
Marginile occipitalului sunt în număr de patru:
- lambdoide (margo lambdoideus) sau parietale, se articulează cu oasele parietale
formând sutura lambdoidă;
- mastoidiane (margo mastoideus) sau temporale se articulează cu stânca
temporalului şi mastoida.
Această margine prezintă incizura jugulară (incisura jugularis), care împreună cu o
incizură corespunzătoare de pe temporal formează fosa jugulară (fossa jugularis).
Fosa jugulară este împărţită de către procesul intrajugular (spina jugulară) în două
compartimente: anterior (străbătut de nervii glosofaringian, vag şi accesor, sinusul
pietros inferior, artera meningee posterioară) şi posterior (adăposteşte bulbul superior
al venei jugulare interne). Posterior incizurii jugulare se află tuberculul jugular
(tuberculum jugulare).
Unghiurile occipitalului sunt în număr de patru:
- superior, format prin unirea marginilor lambdoide;
- anterior, reprezentat de porţiunea bazilară;
- laterale, în număr de două, formate prin unirea marginilor mastoidiene cu cele
lambdoide.

SFENOIDUL
(os sphenoidale)

Sfenoidul este un os median şi nepereche, situat în partea mijlocie a bazei

craniului. Având o formă neregulată, a fost comparat cu un fluture cu aripile desfăcute.
I se descriu un corp şi trei perechi de prelungiri: două perechi sunt situate pe părţile
laterale ale corpului, aripile mici şi aripile mari, iar o pereche este vertical
descendentă, procesele pterigoidiene.
Orientare. Se aşează superior faţa netedă a aripilor mici, iar anterior marginea
dinţată a acestora.
Corpul sfenoidului (corpus) are o formă cubică, prezentând şase feţe.
Faţa superioară sau endocraniană, prezintă anterior o suprafaţă netedă, numită
jugum sphenoidale, care de o parte şi de alta a liniei mediane formează şanţurile
olfactive. Posterior jugumului sfenoidal se găseşte şanţul chiasmatic (sulcus
prechiasmaticus) conţinând chiasma optică, iar la extremităţile şanţului chiasmatic se
găseşte canalul optic (canalis opticus). Posterior şanţului chiasmatic se află
tuberculul pituitar sau tuberculul şeii (tuberculum sellae), ce limitează anterior fosa
pituitară sau hipofizară (fossa hypophysialis) care adăposteşte la omul viu glanda
hipofiză. Posterior şeii turceşti se află lama patrulateră (dorsum sellae) ale cărei
unghiuri laterale libere formează procesele clinoide posterioare (processus
clinoideus posterior). Faţa posterioară a lamei patrulatere se continuă cu porţiunea
bazilară a occipitalului, cele două formaţiuni alcătuind un şanţ larg numit clivus, care

79
 adăposteşte bulbul, puntea şi artera bazilară. Fosa hipofizei împreună cu tuberculul
pituitar şi lama patrulateră, au fost comparate cu o şa turcească, ansamblul celor trei
elemente fiind numit şaua turcească (sella turcica).

Limbus sphenoidale
Pr ocesul etmoidal Aripa mică
Jugum sphenoidale Şanţ optic
Şanţ chias matic Şanţ olfactiv Canal optic

Aripa mare
Tuberculul
pituitar
Pr ocesul clinoid
Marginea laterală anterior
Şanţul sinusului Gaura rotundă
carotidian
Fosa pituitară
Creasta sinostozică
Canalul nenumit
al lui Arnold Gaura ovală
Clivus

Marginea medială Lama patrulateră Lingula

Şanţ carotidian
Pr ocesul clinoid poster ior

Fig. 73 - Sfenoidul - vedere superioară (endocraniană)

Faţa inferioară corespunde rinofaringelui. Ea prezintă o creastă mediosagitală

numită creasta sfenoidală inferioară, care se articulează cu vomerul, formând
împreună canalul sfenovomerian median.
Pe părţile laterale ale feţei inferioare se găseşte o lamă triunghiulară numită
cornetul sau concha sfenoidului (concha sphenoidales).

Pr ocesul sfenoidal
Aripa mare
Ciocul sfenoidului
(faţa orbitară) Faţa anterioară
Aripa mică Orificiul sinusului
Faţa temporo-
zigomatică sfenoidal
Creasta
Tuberculul sfenoidal
Creasta sfeno- sfenoidală
Cornetul
inferioarăsfenoidal
temporală
Faţa temporo- al lui Bertin
zigomatică Aripa medială
Pr ocesul vaginal Pr ocesul pterigoidian
Gaura ovală (aripa laterală)

Spina sfenoidului

Fig. 74 - Sfenoidul - vedere inferioară

Faţa anterioară participă la formarea peretelui superior al foselor nazale. Pe linia

mediană se află creasta sfenoidală anterioară (crista sphenoidalis), care se
articulează cu lama perpendiculară a etmoidului. Creasta sfenoidală anterioară se
continuă cu creasta sfenoidală inferioară, la locul de unire găsindu -se ciocul
sfenoidului (rostrum sphenoidales), ce se articulează cu şanţul vomerului.
80
 De fiecare parte a crestei anterioare se află câte un şanţ vertical în mijlocul căruia
se află orificiile de intrare în sinusul sfenoidal.

Creasta sfenoidală
Pr ocesul etmoidal
Aripa mare anterioară
Aripa mică
Faţa orbitară
Creasta zigomatică Semicelulă
Aripa mare (faţa Fisura orbitară
temporozigomatică) superioară
Gaura rotundă
Ciocul sfenoidului
Canalul vidian
Pr ocesul vaginal
Spina sfenoidului
Creasta sfenoidală Pr ocesul pterigoidian
inferioară Pr ocesul vaginal
Aripa laterală

Aripa medială

Fig. 75 - Sfenoidul - vedere anterioară

Faţa posterioară este patrulateră şi se sudează cu porţiunea bazilară a

occipitalului.
Feţele laterale. De la nivelul lor se desprind aripile mici şi aripile mari ale
sfenoidului. Deasupra aripii mari a sfenoidului se află şanţul carotidian (sulcus
caroticus) sau cavernos, în care se află sinusul carotidian (cavernos). În sinusul
carotidian se află, în afara carotidei interne, nervul abducens (oculomotor extern). În
peretele lateral al sinusului se găsesc nervii oftalmic, oculomotor şi trohlear.

Aripa mică

Lama patrulateră
Pr ocesul clinoid anterior
Aripa
mare
Fisura orbitară superioară
Şanţ
carotidian Gaura rotundă
Lingula
Spina sfenoidului
Canal pterigoidian
Dorsum sellae Fosa scafoidă
Fosa pterigoidă

Pr ocesul pterigoidian
Pr ocesul pterigoidian (aripa laterală)
(aripa medială)
Fig. 76 - Sfenoidul - vedere posterioară

Aripile mici (ala minor). Sunt două lame orizontale, triunghiulare, situate de o
parte şi de alta a părţii anterioare şi superioare a corpului sfenoidului. Prezintă două
feţe, două margini, o bază şi un vârf.

81
 Faţa superioară este endocraniană, iar faţa inferioară (orbitală). Faţa inferioară
formează partea posterioară a plafonului orbitei şi delimitează împreună cu aripa mare
a sfenoidului, fisura orbitală superioară (fissura orbitalis superior), numită şi fanta
sfenoidală.
Marginea anterioară este dinţată şi se articulează cu frontalul.
Marginea posterioară este concavă, ascuţită şi reprezintă limita anterioară a fosei
craniene mijlocii. Această margine se îngroaşă medial, formând o proeminenţă numită
procesul clinoid anterior (processus clinoideus anterior).
Baza aripii mici este străbătută de canalul optic (canalis opticus), prin care trec
nervul optic şi artera oftalmică. Vârful aripii mici este efilat şi se întinde până la cîţiva
milimetri de extremitatea laterală a fisurii orbitale superioare.

Tuberculul pituitar
Rădăcina superioară a aripii mici
Şanţul sinusului coronar Canalul optic
Lama patrulateră Rădăcina inferioară a aripii
Creastă sinostozică mici
Şanţul tendonului lui Zinn
Gaura rotundă
Şanţul sinusului carotidian
Secţiune prin aripa mare
Procesul bazilar Procesul orbitar al palatinului
al occipitalului Fosa pterigopalatină
Şanţul carotidian
Procesul pterigoidian

Lingula

Fig. 77 - Faţa laterală a corpului sfenoidului

Aripile mari (ala major). Se desprind din partea posteroinferioară a feţei laterale
a corpului sfenoidului, prezentând o bază, un vârf, cinci feţe şi şase margini.
Baza sau rădăcina este străbătută de mai multe orificii.
- gaura rotundă (foramen rotundum) realizează comunicarea etajului mijlociu al
cavităţii craniene cu fosa pterigoidă şi este străbătută de nervul maxilar şi uneori de
mici vene emisare.
- gaura ovală (foramen ovale) realizează comunicarea cu fosa infratemporală, fiind
străbătută de nervul mandibular, artera meningee mică şi mici vene emisare
(inconstant).
- gaura spinoasă (foramen spinosum) străbătută de artera meningee mijlocie.
Vârful este îndreptat lateral şi se articulează cu parietalul.
Feţele aripilor mari sunt:
- cerebrală (facies cerebralis) sau superioară, este singura faţă endocraniană;
- orbitală (facies orbitalis) sau anterioară, contribuie la formarea peretelui lateral al
orbitei;
- temporală (facies temporalis), contribuie la formarea fosei temporale;
- infratemporală (facies infratemporalis), inferioară, formează peretele superior al
fosei infratemporale;
- maxilară (facies maxillares) situată sub faţa orbitală, ia parte la formarea fosei
pterigopalatine.
82
 Marginile marilor aripi sunt endocraniene şi exocraniene.
Marginile endocraniene sunt:
- frontală (margo frontalis) ce delimitează cu aripile mici fisura orbitală superioară
(fissura orbitalis superior). Prin fisura orbitală superioară iese din orbită vena oftalmică
şi pătrund în orbită nervii oculomotor, trohlear, abducens, oftalmic şi un ram arterial din
artera meningee mijlocie;
- solzoasă (margo squamosus) se articulează cu solzul temporalului;
- pietroasă (margo petrosus) se articulează cu stânca temporalului, cu care
delimitează foramen lacerum.
Între marginea solzoasă şi cea pietroasă se află spina sfenoidului (spina ossis
sphenoidale), care pătrunde între solzul şi stânca temporalului.
Marginile exocraniene ale aripii mari sunt:
- zigomatică (margo zygomaticus) se articulează cu osul zigomatic şi separă faţa
orbitală de cea temporală;
- parietală (margo parietalis) se articulează cu unghiul anteroinferior al parietalului;
- orbitală (margo orbitalis) formează împreună cu maxila fisura orbitală inferioară
(fissura orbitalis inferior), sau fanta sfenomaxilară, prin care pătrunde spre orbită
nervul maxilar.

Aripa mică Faţa temporozigomatică

Şanţul sinusului
cavernos Tubercul sfenoidal
Lingula

Pr ocesul pterigoidian (aripa laterală)

Spina lui CIV ININI
Aripa internă

Cârligul pterigoidian

Fig. 78 - Aripa mare a sfenoidului - vedereă laterală

Procesele pterigoidiene (processus pterygoideus) se implantează pe faţa

inferioară a sfenoidului prin două lame (rădăcini sau aripi): lama medială (lamina
medialis processus pterygoideus) şi lama laterală (lamina lateralis processus
pterygoideus).
Lama medială, este dispusă sagital iar cea laterală oblic, ele unindu-se anterior
formează o margine, ce contribuie la formarea fosei pterigopalatine. Posterior cele
două lame se depărtează una de alta formând fosa pterigoidiană (fossa pterygoidea)
în care se inseră muşchiul pterigoidian medial. În partea superomedială a fosei
pterigoidiene se găseşte fosa scafoidiană (fossa scaphoidea).
Baza procesului pterigoidian este străbătută de canalul pterigoidian (canalis
pterygoideus) sau canalul vidian, prin care trece pachetul vasculonervos vidian.
83
 În porţiunea inferioară a marginii posterioare a lamei mediale se găseşte cârligul
pterigoidian (hamulus pterygoideus) orientat posterior şi care prezintă şanţul
cârligului pterigoidian (sulcus hamuli pterygoidei). Pe cârligul pterigoidian se reflectă
tendonul muşchiului tensor al vălului palatin şi se inseră ligamentul pterigomandibular.
Lama laterală este dispusă oblic posterolateral. Prin faţa sa medială contribuie la
formarea fosei pterigoidiene. Pe faţa sa laterală se inseră muşchiul pterigoidian lateral.
Marginea sa posterioară prezintă un proces pterigospinos (processus
pterygospinosus) sau spina lui CIVININI, situat aproximativ în porţiunea mijlocie, pe
care se inseră ligamentul pterigospinos.

Sfenoidul este un os parţial pneumatizat, prezentând în corpul său, de o parte şi

de alta a liniei mediane, câte un sinus sfenoidal (sinus sphenoidalis). Sinusurile se
deschid în recesul sfenoetmoidal al cavităţilor nazale prin câte un orificiu (apertura
sinus sphenoidalis), situat de o parte şi de alta a crestei sfenoidale.

TEMPORALUL
(os temporale)

Temporalul este un os pereche şi neregulat, situat la partea inferioară şi laterală

a craniului. Este format din mai multe porţiuni care s-au sudat în timpul dezvoltării
embrionare: porţiunea solzoasă, porţiunea pietroasă, porţiunea timpanică, mastoida şi
procesul stiloidian.
Orientare. Se aşează superior porţiunea solzoasă, lateral faţa acestei porţiuni de
pe care se desprinde un proces şi anterior extremitatea liberă a procesului.
Porţiunea solzoasă (pars squamosa) este o lamă aproape circulară, prezentând
două feţe, una exocraniană sau laterală şi alta endocraniană sau medială, separate
printr-o margine circumferenţială.
Faţa temporală (facies temporalis) sau laterală este netedă, face parte din fosa
temporală şi dă inserţie muşchiului temporal. În partea inferioară a acestei feţe se
găseşte procesul zigomatic (processus zygomaticus).
Procesul zigomatic prezintă o porţiune transversală sau baza, care aderă de os
şi o porţiune liberă sau procesul zigomatic propriu-zis.
Baza prezintă două rădăcini perpendiculare între ele: transversală şi
longitudinală. Rădăcina transversală numită şi tuberculul articular (tuberculum
articulare) sau condilul temporalului, ia parte la formarea suprafeţelor articulare ale
articulaţiei temporomandibulare. Rădăcina longitudinală se continuă sub numele de
creastă supramastoidiană sau linea temporalis, cu linia curbă temporală inferioară a
parietalului. Între cele două rădăcini ale procesului zigomatic se găseşte fosa
mandibulară (fossa mandibularis), sau cavitatea glenoidă a temporalului, care
serveşte la articularea cu capul mandibulei.
Procesul zigomatic propriu-zis se articulează prin extremitatea anterioară cu
osul zigomatic formând arcada zigomatică. Pe marginea sa superioară se inseră
aponevroza temporală iar pe marginea inferioară se inseră muşchiul maseter.
Porţiunea de sub procesul zigomatic aparţine bazei craniului şi prezintă rădăcina
transversă a procesului zigomatic, fosa mandibulară, tuberculii zigomatici anterior şi

84
 posterior şi o suprafaţă triunghiulară situată anterior rădăcinii transverse numită
suprafaţa plană subtemporală, care contribuie la formarea plafonului fosei
intratemporale.
Fundul fosei mandibulare este străbătut de către fisura pietrotimpanică (fissura
petrotympanica) sau scizura lui GLASSER, care împarte fosa mandibulară în două
câmpuri: unul anterior, suprafaţa articulară (facies articularis), care aparţine solzului şi
altul posterior, nearticular, care face parte din osul timpanal.
Faţa cerebrală (facies cerebralis) sau medială este separată de porţiunea
pietroasă a temporalului prin fisura pietroscuamoasă (fissura petrosquamosa).

Solzul temporalului Şanţul arterei temporale medii

Linia temporală
Baza procesului zigomatic (creastă supramastoidiană
Tuberculul Inc izura parietală
zigomatic posterior
Zona criblată
Tuberculul Spina suprameatică
zigomatic anterior
Porţiunea
mastoidiană
Pr ocesul zigomatic
Gaura mastoidiană
Condilul temporalului (tuberculul articular) Pr ocesul mastoidian
Cav itatea glenoidă (fosa mandibulară)
Fisura petroscuamoasă Fisura timpanomastoidiană
Scizura lui GLASSER (fisura petro-timpanică) Orificiul extern al meatului acustic
Vagina procesului stiloidian

Fig. 79 - Temporalul - vedere exocraniană

Circumferinţa solzului cuprinde două porţiuni: una superioară, liberă ce se

articulează cu parietalul şi cu aripa mare a sfenoidului şi cealaltă inferioară, aderentă,
ce se uneşte posterior cu porţiunea mastoidiană a temporalului şi anterior cu porţiunea
pietroasă (fissura petrosquamosa). Între cele două porţiuni ale circumferinţei solzului
temporalului se află incizura parietală (incisura parietalis).
Porţiunea timpanică (pars timpanica) este o lamă patrulateră ce alcătuieşte cea
mai mare parte a meatului acustic extern (porus acusticus externus), căruia îi
formează pereţii anterior, inferior şi posterior.
Faţa posterosuperioară prezintă şanţul timpanal (sulcus tympanicus), la nivelul
căruia se inseră membrana timpanică iar faţa anteroinferioară se articulează cu
procesul mastoidian la nivelul fisurii timpanomastoidiene (fissura tympanomastoidea.
Medial, între osul timpanal şi solz (fosa mandibulară), se interpune o creastă
osoasă (crista tegmentalis) ce se desprinde din stânca temporalului, care va fi limitată
prin dedublarea fisurii timpanoscuamoase într-o fisură anterioară, spre porţiunea
solzoasă (fosa mandibulară), fisura pietroscuamoasă şi una posterioară, spre
porţiunea timpanică, fisura pietrotimpanică.
Porţiunea timpanică se prelungeşte inferior cu o lamă osoasă care întecuieşte
procesul stiloidian, numită vagina procesului stiloidian (vagina processus styloidei).
Porţiunea pietroasă (pars pietrosa) sau stânca temporalului are forma unei
piramide triunghiulare cu vârful orientat anteromedial, prezentând trei feţe, trei margini,
o bază şi un vârf.
85
 Solzul temporalului
Stânca temporalului
Pr ocesul zigomatic
Marginea parietală (segmentul anterior)

Inc izura parietală

Marginea sfenoidală
Şanţul sinusului
sigmoid
Fisura pietro-scuamoasă
Gaura mastoidiană

Fosa subarcuată
Eminenţa arcuată
Marginea super ioară
a stâncii temporalului Hiatusul lui FALLOPIUS

Porul acustic intern Impresiunea trigeminală

(foseta ganglionului lui GASSER)
Şanţul sinusului
pietros inferior

Fig. 80 - Temporalul, faţa endocraniană - vedere superioară

Faţa anterioară (facies anterior partis petrosae) este endocraniană, fiind

orientată anterosuperior (faţa anterosuperioară). Ea prezintă următoarele elemente:
- impresiunea (foseta) trigeminală (impressio trigeminalis), o depresiune situată în
apropierea vârfului stâncii, în care se găseşte ganglionul trigeminal al lui GASSER sau
ganglionul semilunar al nervului trigemen;
- eminenţa arcuată (eminentia arcuata), sitută lateral de impresiunea trigeminală,
determinată de canalul semicircular superior al urechii interne;
- între impresiunea trigemenului şi eminenţa arcuată se găsesc trei orificii: unul mai
mare, este hiatusul canalului facialului (FALLOPIUS) şi corespunde genunchiului
acestui canal; celelalte două orificii sunt mici, reprezentând orificiul canalului
nervului pietros mare (hiatus canalis nervi petrosi majoris) şi orificiul canalului
nervului pietros mic (hiatus canalis nervi petrosi minor); aceste orificii se continuă
fiecare cu câte un şanţ spre foramen lacerum, şanţul nervului pietros mare (sulcus
nervi petrosi majoris) şi şanţul nervului pietros mic (sulcus nervi petrosi minor), prin
care trec nervii cu acelaşi nume;
- tegmen tympani, o lamă osoasă subţire, situată între eminenţa arcuată şi solzul
temporalului; ea formează peretele superior al cavităţii timpanice.
Faţa posterioară (facies posterior partis petrosae) este endocraniană, fiind
orientată posterosuperior (faţa posterosuperioară). Această faţă prezintă:
- orificiul de intrare în meatul auditiv intern (porus acusticus internus), care se
continuă în interiorul stâncii temporalului cu meatul auditiv intern (meatus acusticus
internus), prin care trec nervii facial, intermediar al lui WRISBERG şi acusticovestibular
şi vasele auditive interne;
- fosa subarcuată (fossa subarcuata), situată aproape de marginea superioară a
stâncii, în fundulul căreia se găseşte orificiul anterior al canalului pietromastoidian;
- foseta unqueală, în partea superioară a căreia se găseşte orificiul extern
(posterior) al apeductului vestibulului (apertura externa agueductus vestibuli).
Partea cea mai laterală a feţei posterosuperioare corespunde şanţului sinusului
sigmoid (sulcus sinus sigmoidei). Lângă vârful stâncii, se găseşte şanţul sinusului
venos pietros inferior (sulcus sinus petrosi inferioris).
86
 Solzul temporalului

Inc izura parietală

Margine sfenoidală

Fosa subarcuată Orificiul extern al

apeductului vestibular
Şanţul sinusului
sigmoidian Impresiunea trigeminală

Margine occipitală Vârful stâncii

Canalul mastoidian Porul acustic intern

Şanţul sinusului
pietros inferior
Pr oces mastoidian
Orificiul canalului carotidian
Pr oces stiloidian Fosa jugulară

Fig. 81 - Temporalul - vedere endocraniană

Faţa inferioară (facies inferior partis petrosae) este exocraniană şi poate fi

împărţită în trei zone.
Zona laterală, prezintă:
- orificiul stilomastoidian (foramen stylomastoideum), reprezentând orificiul inferior al
canalului facialului, prin care iese nervul facial şi intră artera stilomastoidiană;
- procesul stiloidian (processus styloideus) înconjurat de vagina procesului stiloidian;
- orificiul canalului nervului coarda timpanului (canaliculus chordae tympani).
Procesul stiloidian aparţine aparatului hioidian şi pe el se inseră elementele
buchetului lui RIOLAN: muşchii stilohioidian, stiloglos şi stilofaringian şi ligamentele
stilomandibular şi stilohioidian.
Zona mijlocie, cuprinde fosa jugulară (fossa jugularis), în care se află bulbul
superior al venei jugulare interne.
Zona medială, cuprinde:
- orificiul extern (inferior) al canalului carotidian (apertura externa canalis carotici);
- orificiul canalului musculotubar (canalis musculotubaris);
- o creastă osoasă care separă fosa jugulară de orificiul extern al canalului carotidian,
pe care se află orificiul extern (inferior) al canalului timpanic sau al lui JACOBSON;
Uneori, acest orificiu se poate găsi la nivelul unei fosete situate anterior fosei jugulare
numită foseta pietroasă (fossula petrosa), care conţine ganglionul inferior al nervului
glosofaringian.
- orificiul canaliculului cohlear (apertura canaliculi cohleae), ce se continuă cu
canaliculul cohleei.
Marginea superioară (margo superior partis petrosae) prezintă şanţul sinusului
venos pietros superior (sulcus sinus petrosi superioris) şi o incizură, determinată de
rădăcinile nervului trigemen, care se îndreaptă spre concavitatea ganglionului
trigeminal.
Marginea anterioară (margo anterior partis petrosae) prezintă, posterior fisura
pietrotimpanică, iar anterior se articulează cu aripa mare a sfenoidului, exceptând
extremitatea anterioară unde este separată de aripa mare a sfenoidului prin foramen
lacerum.
Marginea posterioară (margo posterior partis petrosae) se articulează cu
occipitalul (margo occipitalis). Ea prezintă incizura jugulară (incisura jugularis), care
87
împreună cu incizura jugulară a occipitalului delimitează fosa jugulară. Aceasta este
împărţită prin spina jugulară a temporalului în două compartimente: unul posterior
venos, care este fosa jugulară propriu-zisă şi altul anterior, nervos, în raport cu nervii
accesor, vag şi glosofaringian, precum şi cu sinusul venos pietros inferior şi artera
meningee posterioară.
Porţiunea medială a marginii posterioare delimitează, împreună cu porţiunea
bazilară a occipitalului, şanţul sinusului pietros inferior (sulcus sinus petrosi
inferioris).

Suprafaţa supratemporală
Fisura pietroscuamoasă
Fisura pietrotimpanică
Pr ocesul zigomatic
(scizura lui GLASSER)
Orificiul tubar Tuberculul articular
Vârful stâncii (condilul temporalului)
Orificiul intern al
canalului carotidian Tuberculul zigomatic anterior
Orificiul extern al
canalului carotidian Fosa mandibulară
Orificiul canalului lui JA COBSON Tuberculul zigomatic posterior
Foseta pietroasă Orificiul meatului acustic extern
(Andersch)
Crista tegmentalis
Fosa jugulară Vagina procesului stiloidian
Ostium introitus Pr ocesul stiloidian

Pr ocesul intrajugular Pr ocesul mastoidian

Inc izura mastoidiană
Gaura stilomastoidiană
(pântece poster ior m. digastric)
Eminenţa juxtamastoidiană

Şanţul arterei occipitale

Fig. 82 - Temporalul, faţa exocraniană - vedere inferioară

Vârful stâncii (apex partis petrosae) prezintă orificiul intern (anterior) al

canalului carotidian (apertura interna canalis carotici). Împreună cu rădăcina aripii
mari a sfenoidului, vârful stâncii delimitează foramen lacerum, numit şi gaura ruptă
anterioară, ocupată medial, de carotida internă şi lateral traversată de nervii pietroşi
mari, superficial şi profund.
Baza stâncii este acoperită de mastoidă.
Mastoida (processus mastoideus) apare în jurul vârstei de trei ani ca o
dezvoltare a bazei porţiunii pietroase, pe care o maschează ulterior.
Pe faţa exocraniană prezintă incizura mastoidiană (incisura mastoidea), şanţul
arterei occipitale (sulcus arteriae occipitalis) şi orificiul extern al canalului
mastoidian (foramen mastoideum). Posterosuperior meatului auditiv extern se află o
mică proeminenţă osoasă numită spina suprameatică a lui HENLE (spina
suprameatica; spina suprameatalis), punct de reper important în intervenţiile pe
mastoidă.
Faţa endocraniană a mastoidei prezintă şanţul sinusului sigmoidian (sulcus
sinus sigmoidei) şi orificiul intern al canalului mastoidian.

88
 Cavităţile şi canalele săpate în osul temporal.
Cele mai multe cavităţi şi canale ale osului temporal sunt legate de aparatul
vestibulocohlear şi numai o mică parte sunt independente de acest aparat, aparţinând
nervului facial şi arterei carotide interne.
Cavităţile şi canalele legate de aparatul vestibulocohlear.
1. Meatul acustic extern (meatus acusticus externus) sau conductul auditiv
extern, este un canal uşor turtit anteroposterior. Pereţii anterior, inferior şi cea mai
mare parte din peretele posterior, sunt formaţi de porţiunea timpanică a temporalului,
iar peretele superior şi partea superioară a peretelui posterior de solzul temporalului.
Orificiul extern al meatului acustic (porus acusticus externus) este situat sub
rădăcina longitudinală a procesului zigomatic. Extremitatea medială a meatului acustic
se deschide la nivelul cavităţii timpanice, prezentând la acest nivel şanţul timpanal
(sulcus tympanicus) pentru inserţia timpanului.
2. Cavitatea timpanică (cavitas tympani) sau casa timpanului, adăposteşte şi
protejează urechea medie.
3. Labirintul osos (labyrinthus osseus) este format dintr-o serie de formaţiuni
osoase şi cavităţi care aparţin urechii interne.
4. Meatul acustic intern (meatus acusticus internus) sau conductul auditiv
intern, începe pe faţa posterioară a stâncii prin orificiul acustic intern (porus
acusticus internus) şi se termină cu o formaţiune osoasă a urechii interne, numită
modiol, care reprezintă fundul meatului acustic intern, fiind presărat cu orificii prin care
trec filetele nervului vestibulocohlear.
5. Canaliculul timpanic (canaliculus tympanicus) începe pe creasta osoasă
dintre fosa jugulară şi orificiul canalului carotidian sau în fosa pietroasă şi se termină în
cavitatea timpanică. Prin el trece o arteriolă şi nervul timpanic al lui JACOBSON, ram al
glosofaringianului.
6. Canalul musculotubar (canalis musculotubarius) este situat anterior canalului
carotidian, începe pe faţa inferioară a stâncii şi se termină în cavitatea timpanică.
7. Celulele mastoidiene (cellulae mastoidae) sunt cavităţi pneumatice căptuşite
de mucoasă. Dintre acestea, una este mai mare având o formă cubică, numită antrum
mastoidian, ce comunică printr-un canal numit aditus ad antrum cu cavitatea
timpanică.
8. Canaliculul vestibular (canaliculus vestibuli), numit şi apeductul vestibulului
(aqueductus vestibuli), canalul şi sacul endolimfatic. Asigură comunicarea labirintului
osos cu faţa posterosuperioară a stâncii, unde se deschide prin orificiul extern al
canaliculului vestibular (apertura canaliculi vestibuli).
9. Canaliculul cohleei (canaliculus cohleae) leagă marginea posterioară a
stâncii cu labirintul osos.

Canale independente de aparatul vestibulocohlear.

1. Canalul nervului facial (canalis nervi facialis) sau apeductul lui FALLOPIUS,
străbate stânca temporalului de la orificiul acustic intern (compartimentul antero-
superior) până la gaura stilomastoidiană şi conţine nervul facial.
2. Canalul carotidian (canalis caroticus) începe pe faţa inferioară a stâncii, cu
orificiul său extern (apertura externa canalis carotici), merge ascendent şi apoi coteşte
orizontal, îndreptându-se anteromedial şi se termină la vârful stâncii prin orificiul său
intern (apertura interna canalis carotici). Prin canalul carotidian trece artera carotidă
internă.

Stânca temporalului conţine insule de ţesut osos spongios şi cavităţi pneumatice

în raport cu celulele pneumatice mastoidiene.

89
 MAXILA
(maxilla)

Maxila sau maxilarul superior este un os pereche situat în centrul feţei. Este
formată din două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării embriologice: maxila
propriu-zisă şi osul incisiv.
Maxila prezintă un corp şi patru procese.
Orientare. Se pune inferior marginea care prezintă dinţi, medial faţa prevazută
cu un orificiu mare, iar posterior marginea cea mai voluminoasă.
Corpul maxilei (corpus maxillae) prezintă trei feţe, trei margini, o bază şi un vârf.

Pr ocesul frontal Şanţul lacrimar

Faţa orbitară
Creasta lacrimară anterioară

Şanţul suborbitar
Faţa anterioară Spina zigomatică
Gaura suborbitară

Inc izura nazală Vârful procesului zigomatic

Spina nazală anterioară

Foseta mirtiformă Fosa canină

Bosa canină

Fig. 83 - Maxila - vedere laterală

Baza maxilei sau faţa nazală (facies nasalis) este situată medial şi ia parte la
formarea peretelui lateral al cavităţii nazale. Aproximativ central prezintă orificiul
sinusului maxilar sau hiatul maxilar (hiatus maxillaris). Acest orificiu este acoperit de
patru oase: superior etmoidul, inferior cornetul nazal inferior, posterior lama
perpendiculară a palatinului, iar anterior lacrimalul. Din această cauză, hiatul maxilar,
este redus la un mic orificiu ce se deschide în hiatul seminular al meatului mijlociu .
Posterior hiatului maxilar, baza maxilei prezintă o suprafaţă osoasă rugoasă prin care
se articulează cu lama perpendiculară a palatinului. La acest nivel se găseşte şanţul
palatin mare (sulcus palatinus major), sau şanţul palatin posterior, care împreună cu
şanţul corespunzător de pe lama perpendiculară a palatinului formează canalul
palatin mare sau canalul palatin posterior. Anterior de hiatul maxilar, nivel la care se
găseşte marginea lacrimală (margo lacrimalis) a feţei nazale a maxilei, se află
90
incizura lacrimală (incisura lacrimalis), care împreună cu incizura corespunzătoare a
osului lacrimal formează şanţul lacrimal (sulcus lacrimalis), la formarea căruia, în
partea inferioară participă şi cornetul nazal inferior, formându-se canalul nazolacrimal
(canalis nasolacrimalis).
Faţa anterioară (facies anterior) sau externă prezintă:
- gaura suborbitală sau infraorbitală (foramen infraorbitale) prin care trece pachetul
vasculonervos infraorbital;
- fosa canină (fossa canina), deasupra rădăcinilor celor doi premolari;
- foseta mirtiformă, deasupra incisivilor.
Medial, faţa anterioară se termină cu incizura nazală (incisura nasalis), care
împreună cu corespondenta maxilei de partea opusă, cu oasele nazale şi osul
intermaxilar delimitează apertura piriformă (apertura piriformis).

Pr ocesul frontal

Şanţul lacrimar

Trigonul palatin Faţa orbitară

Spina zigomatică
Şanţul suborbitar
Canalul palatin mare
Creasta nazală
Tuberozitatea maxilei

Pr ocesul palatin
Orificii alveolare
Marginea posterioară

Suprafaţa articulară
pt. procesul zigomatic

Fig. 84 - Maxila - vedereă posterioară

Faţa infratemporală (facies infratemporalis) sau posterioară formează peretele

anterior al fosei intratemporale. Prezintă posterior tuberozitatea maxilei (tuber
maxillae; eminentia maxillae), ce ia parte la formarea fosei pterigopalatine. Medial, se
articulează cu lama verticală a palatinului cu care delimitează canalul palatin mare
(sulcus palatinus major). Tuberozitatea prezintă o serie de şanţuri ce se continuă cu
orificiile alveolare (foramina alveolaria), la rândul lor continuate în grosimea osului cu
canalele alveolare (canales alveolares). Toate acestea dau trecere arterelor şi nervilor
dentari posterosuperiori.
Faţa orbitală (facies orbitalis) sau superioară face parte din planşeul orbitei. Pe
ea se găseşte şanţul infraorbital (sulcus infraorbitalis), care în partea anterioară se
transformă în canalul infraorbital (canalis infraorbitalis), ce se deschide prin gaura
infraorbitală.
Vârful maxilei constituie procesul zigomatic, care se articulează cu osul
zigomatic.
91
 Marginea infraorbitală (margo infraorbitalis) sau anterioară formează marginea
inferioară a orbitei.
Marginea posterioară delimitează cu aripa mare a sfenoidului fisura orbitală
inferioară sau fanta sfenomaxilară prin care trec înspre orbită artera infraorbitală şi
nervul maxilar. De-a lungul marginii posterioare se află şanţul pterigopalatin (sulcus
pterigopalatinus), care împreună cu şanţurile omonime ale palatinului şi procesului
pterigoidian, formează canalul pterigopalatin (canalis pterigopalatinus) prin care trec
nervul palatin mare şi artera palatină descendentă.
Marginea inferioară se îndreaptă spre alveola primului sau a celui de-al doilea
molar.
Procesul palatin (processus palatinus) este o lamă osoasă dreptunghiulară,
dispusă orizontal. Prezintă două feţe şi patru margini.
Faţa superioară ia parte la formarea planşeului cavităţilor nazale. În porţiunea sa
anterioară se află orificiul canalului incisiv.

Creasta turbinală superioară

Concha lacrimară
Pr ocesul frontal
Semicelulă
Trigonul palatin
Creasta turbinală inferioară
Sinusul maxilar
Şanţul lacrimar

Spina nazală
anterioară
Creasta nazală Fisura palatină
Canalul palatin mare
Canalul incisiv Pr ocesul palatin
Partea bucală
a feţei mediale

Fig. 85 - Maxila - vedere medială

Faţa inferioară face parte din bolta palatină, fiind presărată cu orificii vasculare.
În apropierea marginii mediale, frecvent, se întâlneşte o proeminenţă anteroposterioară
numită torus palatinus.
Marginea medială se articulează cu cea de partea opusă formând sutura
palatină mediană. Prin articularea marginilor mediale ale celor două procese palatine,
se formează creasta nazală (crista nasalis), care se articulează cu vomerul. În
grosimea acestei margini la nivelul treimii anterioare se află un şanţ, care împreună cu
cel de partea opusă formează canalul incisiv (canalis incisivus), în formă de “Y”. Deci,
canalul incisiv are două orificii în partea anterioară a feţei superioare a procesului
palatin (de o parte şi de alta a septului nazal), de la care pornesc inferomedial două
canale (canales incisivi), care pe linia mediană se unesc într-un singur canal, ce se
deschide prin gaura incisivă (foramen incisivum), situată posterior incisivilor centrali
superiori.
Osul incisiv (os incisivum) sau premaxila (premaxilla) este un os intermaxilar
întâlnit mai frecvent la copil, iar la adult se întâlneşte în 45% din cazuri. La mamifere

92
osul incisiv este prezent constant, fiind în raport strâns cu organul lui JACOBSON,
organ cu rol în olfacţie.
Marginea laterală se confundă cu faţa nazală a corpului.
Marginea anterioară se continuă cu procesul alveolar şi prezintă spina nazală
anterioară.
Marginea posterioară se articulează cu lama orizontală a palatinului, formând
sutura palatină transversală.
Procesul frontal (processus frontalis) este numit şi procesul ascendent al
maxilei. Faţa medială ia parte la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale. Ea
prezintă două creste turbinale, una superioară, creasta etmoidală (crista
ethmoidalis) ce se articulează cu cornetul mijlociu al etmoidului şi una inferioară,
creasta conchală (crista conchalis) ce se articulează cu cornetul inferior.
Faţa laterală prezintă creasta lacrimală anterioară (crista lacrimalis anterior) iar
posterior crestei se află un şanţ ce participă la formarea şanţului lacrimal (sulcus
lacrimalis).
Procesul alveolar (processus alveolaris) este situat în partea inferioară a osului.
El apare o dată cu dentiţia şi involuează la edentaţi. Cele două procese alveolare ale
maxilei, se unesc pe linia mediană şi formează arcada alveolară. Procesul alveolar
prezintă cavităţi conice, numite alveole dentare (alveoli dentalis), care servesc pentru
implantarea rădăcinilor dentare. Alveolele sunt separate între ele prin nişte creste
osoase numite septurile interalveolare (septa interalveolaria). Alveolele dinţilor
multiradiculari (premolari şi molari) prezintă septuri interradiculare (septa
interradicularia), care separă rădăcinile acestor dinţi. Pe faţa anterioară a procesului
alveolar se observă proeminenţe determinate de rădăcinile dinţilor, numite juga
alveolaria. Dintre acestea, cea a caninului este mai proeminentă fiind numită bosa
canină. Posterior acesteia se găseşte o depresiune, fosa canină, iar anterior bosei
canine se află foseta mirtiformă. Marginea arcuată, liberă, a procesului alveolar se
numeşte arcul alveolar (arcus alveolaris).
Procesul zigomatic (processus zygomaticus) sau malar este reprezentat de
vârful corpului maxilei ce se articulează cu osul zigomatic prin sutura
zigomaticomaxilară sau sutura infraorbitală (sutura zygomaticomaxillaris; sutura
infraorbitalis).
Corpul maxilei conţine o cavitate pneumatică mare, numită sinusul maxilar
(sinus maxilaris) sau antrumul lui HIGHMORE, care se deschide în meatul mijlociu prin
hiatul maxilar. Pe viu, pereţii sinusului sunt căptuşiţi de o mucoasă care este în
continuarea mucoasei nazale, a cărei inflamaţie determină sinuzita maxilară. Sinusul
maxilar prezintă cinci pereţi: superior, inferior, anterior, posterior şi medial.
Peretele superior este subţire şi corespunde orbitei şi celulelor etmoidale. În
grosimea acestui perete se află şanţul şi canalul infraorbital, prin care trece nervul
maxilar. Peretele foarte subţire al canalului infraorbital (uneori poate fi chiar dehiscent)
favorizează interesarea nervului maxilar, ceea ce explică posibilitatea apariţiei
nevralgiilor în sinuzitele maxilare.
Peretele inferior este situat în dreptul porţiunii posterioare a arcadei alveolare, în
apropierea alveolelor premolarilor şi molarilor, alveole care pot să proemine în sinus.
Uneori mucoasa sinusală vine în contact cu alveola fără interpoziţie osoasă, ceea ce
crează posibilitatea de solidarizare patologică între dinte şi sinus.
Peretele anterior este subţire şi corespunde bosei canine. Acesta este locul de
elecţie pentru abordarea chirurgicală a sinusului. Este străbătut de canalul dentar
anterior.
Peretele posterior este cel mai gros şi corespunde tuberozităţii maxilare. Prin
intermediul său, sinusul vine în raport cu fosa pterigopalatină.

93
 Peretele medial corespunde peretelui lateral al foselor nazale.
Uneori sinusul maxilar prezintă prelungiri în procesele maxilei. S-au descris:
prelungirea frontală sau orbitală în procesul frontal; prelungirea alveolară în
procesul alveolar; prelungirea malară sau zigomatică în procesul malar; prelungirea
palatină în procesul palatin.
Maxila este străbătută de mai multe canale.
Canalul infraorbital descris la faţa superioară a maxilei. La 5-8 mm anterior găurii
suborbitale, din el se desprinde canalul dentar anterior, care se îndreaptă spre
incisivii superiori şi străbate peretele anterior al sinusului. Din canalul dentar anterior se
poate desprinde un canal dentar anterior accesor, care se termină la alveola
caninului. Prin aceste canale trec vasele şi nervii dentari anteriori. La nivelul
tuberozităţii maxilei se află şanţurile şi canalele dentare posterioare, prin care trec
vasele şi nervii dentari posteriori.

PALATINUL
(os palatinum)

Palatinul este un os pereche, având forma literei “L”, fiind format dintr -o lamă
orizontală şi o lamă verticală sau perpendiculară, unite în unghi drept. Prezintă şi
trei procese mici.
Orientare. Se aşează inferior lama mică, posterior marginea sa concavă şi
medial marginea ei mai groasă.

Feţişoara auriculară sfenoidală

Pr ocesul orbitar
Pr ocesul sfenoidal
Inc izura sfeno-palatină

Creasta turbinală
superioară

Marginea posterioară
Marginea anterioară

Creasta turbinală inferioară

Lama orizontală Creasta nazală

Spina nazală posterioară
Pr ocesul maxilar Pr ocesul piramidal

Marginea medială

Fig. 86 - Palatinul - vedere medială

94
 Lama orizontală (lamina horizontalis) formează împreună cu procesul palatin al
maxilei, palatul osos. Prezintă două feţe şi patru margini.
Faţa nazală (facies nasalis) sau superioară formează planşeul cavităţii nazale în
treimea lui posterioară.
Faţa palatină (facies palatina) sau inferioară participă la formarea plafonului
cavităţii bucale. Prezintă orificiul palatin mare, prin care trec nervul palatin mare şi
artera palatină descendentă.
Marginea anterioară se articulează cu procesului palatin al maxilei (sutura
palatină transversală).
Marginea posterioară este subţire şi liberă.
Marginea medială se articulează cu cea de partea opusă formând creasta
nazală (crista nasalis) ce se articulează cu vomerul.
Marginea laterală se articulează cu lama perpendiculară a osului.
Lama perpendiculară (lamina perpendicularis) se articulează cu tuberozitatea
maxilei şi cu procesul pterigoidian al sfenoidului, delimitând fosa pterigopalatină
(fossa pterygopalatina). Prezintă două feţe şi patru margini.
Faţa nazală (facies nasalis) sau medială contribuie la formarea peretelui lateral
al cavităţilor nazale. Pe aceasta faţă se găsesc două creste: superioară sau
etmoidală (crista ethmoidalis), ce se articulează cu cornetul mijlociu al etmoidului, şi
inferioară sau creasta conchală (crista conchalis) ce se articulează cu cornetul
inferior.

Feţişra articulară sfenoidală Feţişoara orbitară

Pr ocesul sfenoidal Feţişoara pterigopalatină
Şanţul pterigopalatin
Inc izura sfeno-palatină

Porţiunea pterigomaxilară
Porţiunea pterigoidiană

Porţiunea sinusală
Orificiul canalului palatin accesor
accesor Porţiunea maxilară
Şanţul palatin mare (zona anterioară)
Porţiunea maxilară
(zona posterioară) Pr ocesul maxilar
Pr ocesul piramidal

Fig. 87 - Palatinul - vedere laterală

Faţa maxilară (facies maxillaris) sau laterală prezintă şanţul pterigopalatin

(sulcus pterygopalatinus), care împreună cu şanţurile omonime ale maxilei şi
procesului pterigoidian al sfenoidului formează canalul pterigopalatin (canalis
pterygopalatinus). Feţei laterale a lamei perpendiculare i se pot descrie patru porţiuni:
porţiunea sinusală care se aplică pe partea posterioară a hiatului sinusului maxilar,
diminuându-i deschiderea; porţiunea maxilară, rugoasă, se articulează cu
tuberozitatea maxilei; ea prezintă şanţul palatin mare (sulcus palatinus major),

95
care împreună cu şanţul corespunzător de pe faţa nazală a maxilei formează canalul
palatin mare (canalis palatinus major) sau canalul palatin posterior; porţiunea
pterigopalatină este netedă şi corespunde fosei pterigopalatine; porţiunea
pterigoidiană este rugoasă şi se articulează cu procesul pterigoidian.
Marginea anterioară este în raport cu maxila.
Marginea posterioară este în raport cu lama medială a procesului pterigoidian.
Marginea inferioară se confundă cu lama orizontală a osului.
Marginea superioară prezintă două procese: anterior procesul orbital şi
posterior procesul sfenoidal. Între cele două procese se găseşte incizura
sfenopalatină (incisura sphenopalatina). Această incizură este transformată de către
corpul sfenoidului, care se găseşte deasupra, în gaura sau canalul sfenopalatin
(foramen sphenopalatin), care face comunicarea dintre fosa pterigopalatină şi cavitatea
nazală. Pe aici trec nervii nazali posterosuperiori laterali şi mediali şi arterele omonime.

Feţişoara articulară sfenoidală Feţişoara orbitară

Feţişoara pterigopalatină
Pr ocesul sfenoidal
Inc izura sfenopalatină

Faţa laterală
(porţiunea pter igoidiană)
Faţa externă
(porţiunea pter igomaxilară)

Suprafaţa articulară pterigoidiană

Creasta nazală Suprafaţa articulară pterigoidiană

Pr ocesul piramidal
Lama orizontală

Fig. 88 - Palatinul – vedere posterioară

Osul palatin mai prezintă trei procese mici.

Procesul orbital (processus orbitalis). Prezintă cinci feţişoare dintre care trei
sunt articulare: maxilară, etmoidală şi sfenoidală şi două nearticulare: orbitală şi
pterigopalatină.
Procesul sfenoidal (processus sphenoidalis) este acoperit de faţa inferioară a
corpului sfenoidului.
Procesul piramidal (processus pyramidalis), pătrunde în incizura pterigoidiană
dintre cele două lame ale procesului pterigoidian. Este străbătut de două canale
palatine mici (canales palatini minores), ce se deschid pe faţa inferioară a procesului
prin două orificii palatine mici (foramina palatina minora). Aceste canale sunt
străbătute de arterele şi nervii palatini mici (sau nervii palatini mijlociu şi posterior).

96
 ZIGOMATICUL
(os zygomaticum)

Zigomaticul numit şi osul malar sau jugal, este un os pereche, situat pe partea
laterală a feţei.
Orientare. Se aşează medial faţa prevăzută cu un proces, anterior suprafaţa
semilunară a acestui proces, inferior marginea cea mai rugoasă a osului.
Prezintă două feţe, patru margini, patru unghiuri şi trei procese.
Faţa laterală (facies lateralis) este cutanată şi prezintă orificiul
zigomaticofacial (foramen zygomaticofaciale).

Pr ocesul frontal

Faţa orbitară

Marginea orbitară Marginea posterioară

Unghiul anterior Orificiul zigomaticofacial

Marginea maxilară Pr ocesul temporal

Marginea maseterică
Unghiul inferior

Fig. 89 - Zigomaticul – vedere laterală

Faţa temporală (facies temporalis) sau medială, contribuie la formarea fosei

temporale, superior şi a fosei infratemporale, inferior. Prezintă orificiul
zigomaticotemporal (foramen zygomaticotemporale).
Marginea anterosuperioară contribuie la formarea rebordului orbital.
Marginea posterosuperioară sau temporală delimitează anterior fosa
temporală.
Marginea anteroinferioară sau maxilară se articulează cu maxila.
Marginea posteroinferioară sau maseterică se întinde între procesul zigomatic
al maxilei şi procesul zigomatic al osului temporal.
Procesul temporal (processus temporalis) este orientat posterior şi se
articulează cu procesul zigomatic al temporalului formând arcada zigomatică (arcus
zygomaticus).
Procesul orbital (processus orbitalis) se desprinde de pe marginea
anterosuperioară a osului şi participă la formarea pereţilor lateral şi inferior ai orbitei
(prin faţa medială) şi la formarea fosei temporale (prin faţa laterală). Pe faţa medială se
află orificiul zigomaticoorbital (foramen zygomaticoorbitale).
Procesul frontal (processus frontalis) este ascendent. Se articulează cu
procesul zigomatic al frontalului şi cu aripa mare a sfenoidului.

97
 Grosimea osului zigomatic este străbătută de canalul zigomatic, care are forma
de “Y” întors. Canalul începe prin orificiul zigomaticoorbital şi apoi se bifurcă în
grosimea osului. Ramurile de bifurcaţie se deschid prin orificiul zigomaticofacial
(foramen zygomaticofaciale) şi orificiul zigomaticotemporal (foramen
zygomaticotemporale). Prin acest canal trece ramul zigomatic al nervului maxilar.

Unghiul superior

Pr ocesul frontal Marginea temporală

Marginea orbitară
Unghiul anterior Orificiul zigomaticoorbitar
(procesul orbitar)
Faţa temporală
Porţiunea articulară
Unghiul posterior
(procesul temporal)

Unghiul inferior

Fig. 90 - Zigomaticul - vedere medială

Unghiul superior se articulează cu procesul zigomatic al frontalului.

Unghiul inferior se articulează cu procesul piramidal al maxilei.
Unghiul anterior se articulează cu corpul maxilei.
Unghiul posterior se articulează cu procesul zigomatic al temporalului.

NAZALUL
(os nasale)

Nazalul este un os mic, pereche, care ia parte la formarea scheletului piramidei

nazale. Prezintă două feţe şi patru margini.
Orientare. Se aşează posterior faţa uşor concavă, medial marginea cea mai
groasă şi inferior marginea prevăzută cu o scobitură.
Faţa anterioară sau anterolaterală prezintă în jumătatea superioară orificiul
nazal (foramina nasalia).
Faţa posterioară ia parte la formarea plafonului cavităţii nazale. Este străbătută
de şanţul etmoidal (sulcus ethmoidalis), prin care trece nervul etmoidal anterior.
Marginea superioară se articulează cu porţiunea nazală a frontalului.
Marginea inferioară se articulează cu cartilajul lateral al nasului. Împreună cu
incizura nazală a maxilei delimitează apertura piriformă a cavităţilor nazale.
Marginea laterală se articulează cu procesul frontal al maxilei.
Marginea medială se articulează cu nazalul de partea opusă.

98
Marginea super ioară
Marginea
superioară

Orificiul vascular Marginea medială

Marginea medială Şanţul etmoidal

Marginea laterală
Marginea laterală

Şanţ pt. nervul nazolobar

Marginea inferioară

Fig. 91 - Osul nazal - vedere anterioară Fig. 92 - Osul nazal - vedere posterioară

LACRIMALUL
(os lacrimale)

Lacrimalul numit şi unquis, este un os pereche, foarte subţire, situat pe peretele

medial al orbitei. Prezintă două feţe şi patru margini.
Orientare. Se aşează lateral faţa prevăzută cu o creastă, inferior cârligul cu care
se termină această creastă şi anterior şanţul de pe această faţă.

Marginea super ioară

Creasta lacrimală
Porţiunea posterioară
Şanţul lacrimal
Marginea posterioară

Câr ligul lacrimalului

Marginea inferioară

Fig. 93 - Lacrimalul - vedere laterală

Faţa laterală sau orbitală (facies orbitalis) prezintă creasta lacrimală

posterioară (crista lacrimalis posterior), anterior de care se află şanţul lacrimal
(sulcus lacrimalis) şi fosa sacului lacrimal (fossa sacci lacrimalis), delimitate
împreună cu procesul frontal al maxilei.
Faţa medială sau etmoidală (facies ethmoidalis) participă la formarea peretelui
lateral al cavităţii nazale (meatul nazal mijlociu).
99
 Marginea superioară se articulează cu frontalul.
Marginea inferioară participă la formarea canalului lacrimonazal şi se
articulează cu maxila şi cornetul nazal inferior.
Marginea anterioară se articulează cu cu procesul frontal al maxilei.
Marginea posterioară se articulează cu faţa externă a masei laterale ale
etmoidului.

Marginea super ioară

Marginea posterioară
Marginea anterioară

Marginea inferioară

Fig. 94 - Lacrimalul - vedere medială

CORNETUL NAZAL INFERIOR

(concha nasalis inferior)

Cornetul nazal inferior este un os pereche, fiind o lamelă osoasă răsucită. Este
fixat de peretele lateral al cavităţii nazale, despărţind meatul mijlociu de cel inferior.
Prezintă două feţe, două margini, două extremităţi şi trei procese.
Orientare. Se aşează medial faţa convexă, posterior extremitatea cea mai
ascuţită şi superior marginea prevăzută cu procese.
Faţa medială proemină în cavitatea nazală şi priveşte spre septul nazal.
Faţa laterală delimitează cu peretele lateral al cavităţii nazale meatul inferior.

Pr ocesul lacrimal

Pr ocesul etmoidal

Extremitatea
Extremitarea posterioară
anterioară

Marginea inferioară
Fig. 95 - Cornetul nazal inferior - vedere medială

100
 Pr ocesul lacrimal
Pr ocesul etmoidal
Pr ocesul maxilar

Extremitatea
posterioară
Extremitarea
anterioară

Fig. 96 - Cornetul nazal inferior - vedere laterală

Marginea superioară se aplică pe faţa laterală a cavităţii nazale, fixându-se

anterior pe maxilă, iar posterior pe lama perpendiculară a palatinului. Această margine
prezintă trei procese mici dispuse anteroposterior: 1. procesul lacrimal (processus
lacrimalis) care se articulează cu osul lacrimal, transformând şanţul lacrimal în canalul
nazolacrimal (canalis nasolacrimalis); 2. procesul maxilar (processus maxillaris),
care se aplică pe partea inferioară a hiatului maxilar, contribuind la micşorarea acestui
orificiu; 3. procesul etmoidal (processus ethmoidalis), poate lipsi, se îndreaptă
superior, până la procesul unciform al etmoidului cu care se poate suda, contribuind la
divizarea hiatului maxilar.
Marginea inferioară este liberă în cavitatea nazală, pe sub ea pătrunzându-se în
meatul inferior.
Extremitatea anterioară reprezintă corpul cornetului care se fixează pe creasta
conchală a maxilei.
Extremitatea posterioară sau coada se aplică pe creasta conchală a lamei
verticale a palatinului.

VOMERUL
(vomer)

Vomerul este un os nepereche şi median care formează partea posteroinferioară

a septului nazal. Prezintă două feţe laterale, patru margini şi patru unghiuri.
Orientare. Se aşează superior marginea prevăzută cu un şanţ şi două prelungiri
laterale, iar posterior marginea subţire şi nearticulată.
Feţele vomerului (dreaptă şi stângă), plane, formează peretele medial al cavităţii
nazale.
Marginea anterioară, se articulează în partea superioară cu lama
perpendiculară a etmoidului, iar în partea inferioară cu cartilajul septului nazal.
Marginea posterioară este liberă şi delimitează orificiile posterioare ale
cavităţilor nazale: choanele.
Marginea inferioară se articulează cu creasta nazală de pe planşeul cavităţilor
nazale.

101
 Marginea superioară este dedublată în două aripi (ala vomeris), care
delimitează între ele şanţul vomerului (sulcus vomeris). În acest şanţ pătrunde
creasta inferioară şi ciocul sfenoidului.
Unghiurile vomerului. Mai deosebit este unghiul anteroinferior numit
extremitatea anterioară sau ciocul vomerului.

Şanţ pt. creasta sfenoidului

Aripa vomerului
Marginea super ioară Marginea anterioară
Faţa laterală a vomerului
Marginea posterioară Inc izura pt. creasta incisivă

Marginea inferioară

Fig. 97 - Vomerul - vedere laterală

MANDIBULA
(mandibula)

Mandibula este un os median şi nepereche, fiind singurul os mobil al craniului

care formează maxilarul inferior. Prezintă un corp şi două ramuri care pornesc de la
extremităţile corpului.
Orientare. Se aşează posterior faţa concavă a corpului, iar superior şi or izontal
marginea prevăzută cu alveole şi dinţi.
Corpul mandibulei (corpus mandibulae). Are formă de potcoavă cu concavitatea
orientată posterior. Prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi.
Faţa anterioară prezintă pe linia mediană o creastă verticală numită simfiza
mentonieră sau simfiza mandibulară (symphisis mandibulae), care reprezintă locul
de unire a celor două jumătăţi din care se formează mandibula. Simfiza mandibulară
este limitată inferior de protuberanţa mentonieră (protuberantia mentalis). De o parte
şi de alta a protuberanţei mentoniere pleacă câte o creastă osoasă, numită linia oblică
(linea obliqua). Uneori linia oblică a mandibulei este proeminentă şi ia denumirea de
torus mandibular (torus mandibularis). Pe laturile protuberanţei mentale se găseşte
câte o gaură mentonieră (foramen mentale) prin care trece pachetul vasculonervos
mental. Topografia găurii mentale variază cu vârsta, la adult fiind situată aproximativ la
jumătatea distanţei dintre cele două margini ale corpului mandibulei, pe verticala
coborâtă între cei doi premolari inferiori sau sub cel de-al doilea premolar.
În apropierea marginii superioare, la adulţii dentaţi se găsesc proeminenţe
verticale, care corespund rădăcinilor dentare, numite juga alveolaria. Cea mai
proeminentă este cea a caninului.
Faţa posterioară prezintă de o parte şi de alta a liniei mediane, patru mici
procese numite procese (apofize) genii care alcătuiesc împreună spina mentonieră
(spina mentalis). Dintre cele patru procese, două sunt superioare şi formează spina
nazală superioară (spina mentalis superior; spina geni superior) şi două inferioare,
formând spina nazală inferioară (spina mentalis inferior; spina geni inferior).
102
 De la spina mentonieră porneşte, de o parte şi de alta, linia milohioidiană (linea
mylohyoidea) sau linia oblică internă, care se termină sub ultimul molar. Linia
milohioidiană împarte faţa posterioară a corpului mandibulei într-o porţiune superioară
(corespunde cavităţii bucale) ce prezintă o depresiune, foseta sublinguală (fovea
sublingualis), în care se găseşte glanda sublinguală, şi o porţiune inferioară
(corespunde gâtului) ce prezintă foseta submandibulară (fovea submandibularis),
pentru glanda submandibulară.

Pr ocesul condilian
Foseta pterigoidiană

Pr ocesul coronoidian

Ramura mandibulară

Unghiul mandibulei
Linia oblică

Sept interalveolar
Arcada alveolară
Gaura mentonieră Juga alveolaria

Corpul mandibulei Simfiza mentonieră

Tubercul mentonier Pr otuberanţa mentonieră

Fig. 98 - Mandibula - vedere anterioară

Marginea inferioară prezintă de o parte şi de alta a liniei mediane fosa

digastrică (fossa digastrica) pentru inserţia pântecelui anterior al muşchiului digastric.
Lateral de fosa digastrică, se observă un şanţ determinat de trecerea arterei faciale,
nivel la care se pot simţi pulsaţiile arterei faciale.
Marginea superioară, alveolară, arcada alveolară inferioară sau procesul
alveolar (pars alveolaris; processus alveolaris), proeminentă, are forma unui arc cu
concavitatea posterior, arcul alveolar (arcus alveolaris). Ea se dezvoltă o dată cu
erupţia dinţilor şi se resoarbe după căderea lor. Pe această margine se găsesc
alveolele dentare (alveoli dentales), în care pătrund rădăcinile dinţilor. Alveolele sunt
separate între ele prin septurile interalveolare (septa interalveolaria). În alveolele
dinţilor multiradiculari se găsesc septuri interradiculare (septa interradicularia) care
separă rădăcinile acestor dinţi. În special alveolele dinţilor frontali (incisivi şi canini)
proemină, formând juga alveolaria.
Ramurile mandibulei (ramus mandibulae). Sunt două lame patrulatere,
îndreptate oblic posterosuperior. Axul ramurilor formează cu axul corpului mandibulei
un unghi care la adult este de aproximativ 120°. La nou-născut şi la edentaţi acest
unghi este mai mare (135-140°). Ramurile prezintă două feţe, patru margini şi patru
unghiuri.
Faţa laterală este acoperită aproape în întregime de muşchiul maseter, care se
inseră pe o serie de rugozităţi evidente mai ales în porţiunea inferioară, formând
tuberozitatea maseterină (tuberositas masseterica).
Faţa medială prezintă gaura mandibulei (foramen mandibulae) sau orificiul
superior al canalului mandibular, prin care pătrunde pachetul vasculonervos alveolar
103
(dentar) inferior. Anterior acestui orificiu se găseşte o proeminenţă osoasă
triunghiulară, numită lingula mandibulei (lingula mandibulae) sau spina lui SPIX,
reper important pentru anestezia nervului alveolar. Superior de gaura mandibulei se
găseşte un şanţ oblic anteroinferior, numit şanţul alveolar (dentar) inferior, prin care
trece nervul alveolar spre canalul mandibular. De la nivelul găurii mandibulare se
desprinde un şanţ îndreptat anteroinferior, numit şanţul milohioidian (sulcus
mylohyoideus), pe unde trece pachetul vasculonervos cu acelaşi nume. În partea
inferioară a feţei mediale se află rugozităţi pentru inserţia muşchiului pterigoidian
medial, formând tuberozitatea pterigoidiană (tuberositas pterygoidea). La 3-5 mm de
marginea anterioară se găseşte o creastă rugoasă, numită creasta (linea) temporală.
Ea limitează posterior inserţia muşchiului temporal. În porţiunea sa inferioară, creasta
temporală se bifurcă în creste secundare, ce delimitează cu marginea posterioară a
alveolei ultimului molar o suprafaţă triunghiulară, trigonul retromolar (trigonum
retromolare) sau trigonul lui KLAATCH, în aria cărui se inseră ligamentul
pterigomandibular. Suprafaţa trigonului este concavă formând fosa retromolară (fossa
retromolaris). Această zonă, ca şi linia oblică şi linia milohioidiană, are o mare
stabilitate. Ea nu se resoarbe după căderea dinţilor şi la edentaţi se numeşte tubercul
piriform.

Inc izura mandibulei

Foseta pterigoidiană Pr ocesul coronoid
Gaura mandibulară

Şanţul milohioidian
Pr ocesul
condilian
Arcada alveolară
Juga alveolaria
Colul mandibulei
Pr otuberanţa
mentonieră

Ramul mandibulei Tuberculul

mentonier

Gaura mentonieră
Tuberozitatea maseterină

Unghiul mandibulei Linia oblică externă

Fig. 99 - Mandibula - vedere laterală

Marginea anterioară se continuă cu linia milohiodiană.

Marginea posterioară este sinuoasă, lasând o impresiune adâncă pe glanda
parotidă, care ocoleşte această margine.
Marginea inferioară se continuă cu marginea inferioară a corpului mandibulei.
La locul de unire a marginii inferioare a ramurii mandibulare cu marginea sa
posterioară, se formează un unghi numit unghiul mandibulei (angulus mandibulae)
sau gonion. Pe partea laterală a gonionului se inseră muşchiul maseter, iar pe partea
sa medială se inseră muşchiul pterigoidian medial. Dacă forţa de contracţie a
maseterului este mai mare, gonionul va fi recurbat în afară: gonion eversat. Dacă
forţa de contracţie a pterigoidianului medial este mai mare, gonionul este recurbat
104
anterior: gonion inversat. Dacă forţa de contracţie a celor doi muşchi este
asemănătoare, gonionul va fi drept, în ortopoziţie.

Procesul coronoid Procesul condilian

Incizura mandibulei (capul mandibulei)

Creasta temporală Colul mandibulei

Creasta pterigoidiană
Lingula mandibulei (spina lui Spix)
Fosa retro-molară (tubercul piriform) Gaura mandibulară
Foseta sublinguală
Şanţul milohioidian
Foseta Linia milohioidiană
submandibulară
Tuberozitatea pterigoidiană
Fosa digastrică
Unghiul mandibulei
Fig. 119
Fig. 100- -Mandibula
Mandibula - vedere medială
– vedere medială

Marginea superioară este formată din procesul coronoidian şi procesul

condilian, între care se află scobitura mandibulei.
Procesul coronoidian (processus coronoideus) este situat în partea anterioară
a marginii superioare. Faţa sa laterală este netedă, iar pe faţa sa medială începe
creasta temporală (crista temporalis). Pe procesul coronoidian se inseră muşchiul
temporal.
Procesul condilian (processus condylaris) se desprinde din partea posterioară a
marginii superioare a ramurii mandibulare. Este format dintr-o coloană osoasă
orientată posterosuperior numită colul mandibulei (collum mandibulae). Acesta
prezintă în partea sa anteromedială foseta pterigoidiană (fovea pterygoidea) în care
se inseră muşchiul pterigoidian lateral. Colul mandibulei se continuă cu o proeminenţă
elipsoidală dispusă oblic posterior (dar direcţia axului său variază în raport cu tipul de
masticaţie), numită capul mandibulei (caput mandibulae) sau condilul mandibulei
(condylus mandibulae). Capul serveşte pentru articularea cu temporalul şi prezintă o
creastă care delimitează două versante: anterior şi posterior. Versantul anterior,
articular, este mai îngust fiind acoperit de cartilaj hialin, iar versantul posterior, mai
întins, este acoperit de un periost mai îngroşat. Capul este convex în sens transversal.
Între cele două procese, marginea superioară prezintă incizura mandibulei
(incisura mandibulae), care dă trecere pachetului vasculonervos maseterin, destinat
muşchiului maseter.
Unghiurile ramurii mandibulare: unghiul anterosuperior este format de către
procesul coronoidian; unghiul posterosuperior este format de către procesul
condilian; unghiul posteroinferior este format de gonion; unghiul anteroinferior se
continuă cu corpul mandibulei.
Structural, mandibula este formată dintr-un strat gros de ţesut osos compact şi
din ţesut osos spongios. Fiecare hemimandibulă este străbătută de canalul
mandibular (canalis mandibulae), care porneşte de la orificiul superior al canalului
situat pe faţa medială a ramurii mandibulei şi se îndreaptă apoi anter oinferior pentru a
se termina prin bifurcare. Ramura laterală a canalului se termină la nivelul găurii
mentoniere, după ce de cele mai multe ori descrie o curbă cu concavitatea posterior
(ca un cârlig de undiţă). Ramura medială se termină la nivelul rădăcinilor incisivilor
inferiori. Canalul mandibular conţine pachetul vasculonervos alveolar inferior. De la
nivelul său se desprind canalicule străbătute de vasele şi nervii destinaţi rădăcinilor
dinţilor. Uneori canaliculele destinate molarului trei sunt inde pendente de canalul
mandibular, desprinzându-se din acesta. Această variantă a fost descrisă de
105
ROBINSON şi are importanţă practică în anestezierea acestui molar. La făt şi la copilul
mic, mandibula este străbătută de către un alt conduct, canalul lui SERRES,
subiacent precedentului. Acest canal nu conţine decât vase. De la naştere el tinde să
se oblitereze, dispărând destul de repede. Uneori se poate întâlni la adult orificiul
posterior al acestui canal plasat posteroinferior orificiului canalului mandibular, precum
şi orificiul său anterior, situat anterior găurii mentoniere.

HIOIDUL
(os hyoideum)

Hioidul este un os median şi nepereche, situat în partea anterosuperioară a

gâtului. Embriologic aparţine viscerocraniului. El este legat de procesele stiloidiene prin
ligamente şi muşchi şi se găseşte în strânsă legătură cu limba, mandibula, faringele şi
laringele. Împreună cu cele două procese stiloidiene şi cele două ligamente
stilohioidiene prin care se leagă de procesele stiloide ale temporalului, hioidul formează
aparatul hioidian cu o mare importanţă biomecanică. Pe hioid se inseră muşchii limbii,
faringelui, muşchii supra şi subhioidieni. Datorită acestor legături hioidul are un rol
important în masticaţie, deglutiţie, respiraţie şi fonaţie. Privit în totalitate are forma unei
potcoave sau a literei “U”, cu convexitatea anterior şi concavitatea posterior, fiind
format dintr-o porţiune mijlocie sau corp, de la extremităţile căruia pleacă câte două
prelungiri numite coarne mari şi mici.
Orientare. Se aşează anterior faţa convexă şi superior coarnele mici.
Corpul (corpus ossia hyoidei) este o lamă alungită transversal, prezentând două
feţe, două margini şi două extremităţi.

Tubercul cornului mare

Corpul
Cornul mare
Cornul mic

Faţa anterioară
(porţiunea superioară)
Creasta mediană
Faţa anterioară
(porţiunea inferioară)

Fig. 101 - Hioidul - vedere anterioară

Faţa anterioară este convexă atât în sens transversal cât şi în sens vertical, iar
faţa posterioară este profound şi neregulat excavată. Marginea superioară este
concavă posterior şi mai subţire decât marginea inferioară .

106
 Cornul mare

Cornul mic

Corpul

Fig. 102 - Hioidul - vedere posterioară

Coarnele mari (cornu majus) se desprind de pe extremităţile corpului,

îndreptându-se posterolateral şi superior. Se termină la nivelul extremităţii lor
posterioare printr-o proeminenţă, tuberculul cornului mare.
Coarnele mici (cornu minor) se desprind din partea superioară a locului de unire
dintre coarnele mari şi corp.

107
 SCHELETUL CAPULUI ÎN ÎNTREGIME

Oasele capului, grupate în neuro şi viscerocraniu, nu se pot izola unele de altele,

deoarece unele oase edifică ambele porţiuni ale scheletului capului.
Limita convenţională dintre neuro şi viscerocraniu începe la nivelul glabelei, trece
prin marginea supraorbitală a frontalului, marginea zigomatică, creasta infratemporală
a aripii mari a sfenoidului, rădăcina longitudinală a procesului zigomatic al temporalului,
linia nucală superioară a occipitalului şi se termină la nivelul protuberanţei externe a
occipitalului. Neurocraniul este situat deasupra, iar viscerocraniul dedesubtul acestei
linii convenţionale.
Vom descrie în continuare:
A. Neurocraniul.
B. Viscerocraniul.
C. Caracterele scheletului capului la diferite vârste.
D. Cavităţile şi fosele neuro şi viscerocraniului.
E. Arhitectura scheletului capului.
F. Craniometria şi antropometria.
G. Reperele osoase şi palparea oaselor craniului.

NEUROCRANIUL
(neurocranium)

Neurocraniul se prezintă ca un ovoid cu marele ax anteroposterior şi cu

extremitatea mai voluminoasă situată posterior. Este format din două regiuni: calvaria
sau bolta craniului şi baza craniului (basis cranii). Atât calvaria cât şi baza craniului
prezintă câte o suprafaţă interioară şi alta exterioară. Planurile care separă calvaria de
baza craniului sunt tot convenţionale. Planul ce separă faţa exterioară a craniului trece
prin glabelă şi protuberanţa occipitală externă, fiind oblic inferoposterior. Acest plan
trece lateral prin arcada zigomatică şi linia curbă occipitală superioară. Planul care
separă suprafaţa interioară a craniului pleacă de la linia de unire a porţiunii solzoase cu
cea orbitală a frontalului şi se termină la protuberanţa occipitală internă

108
 Vertex
Stepanion
Sutura coronară
Pterion
Linia temporală
Sutura sfeno-frontală superioară

Nasion Sutura temporo-

parietală
Sutura fronto-zigomatică
Sutura nazo-maxilară Opistocranion
Sutura sfeno-temporală Sutura parieto-
Spina nazală anterioară mastoidiană
(Stomion)
Sutura temporo-zigomatică Asterion
Prosthion
Infradentar Inion

Orificiul extern al
Gnathion
Procesul stiloidian meatului acustic
Gaura Procesul condilian
mentonieră Ramul mandibulei
(capul mandibulei)
Unghiul mandibulei (Gonion)
Fig. 103 – Craniul
Fig. 122 - Craniul -- norma laterală
norma laterală

EXOBOLTA SAU SUPRAFAŢA EXTERIOARĂ

A BOLŢII CRANIULUI

Exobolta este formată din solzul frontalului, oasele parietale, faţa temporală a
aripii mari a sfenoidului, solzul temporalului şi solzul occipitalului. Toate aceste oase
sunt legate între ele prin suturi: sutura coronară între frontal şi parietal; sutura
sagitală între cele două oase parietale; sutura lambdoidă între parietale şi solzul
occipitalului; sutura solzoasă între solzul temporalului, parietal şi occipital; suturile
sfenofrontală, sfenoparietală şi sfenotemporală sunt definite prin numele lor. Pe
linia mediană calvaria prezintă anteroposterior: glabela, sutura metopică (atunci când
există), sutura sagitală şi protuberanţa occipitală externă. Pe linia mediosagitală
întâlnim următoarele puncte craniometrice:
- glabella;
- ophryon (depresiunea supraglabelară);
- bregma (joncţiunea suturii sagitale cu cea coronară);
- vertex (punctul cel mai înalt al calvariei);
- obelionul (situat la 5 cm anterior lambdei, pe sutura sagitală, în dreptul găurii
parietale);
- lambda (la nivelul întâlnirii parietalelor cu occipitalul);
- opistocranion (punctul cel mai posterior din planul sagital al craniului);
- inion (protuberanţa occipitală externă);
- eurion (punctul lateral cel mai proeminent al eminenţei parietale).

109
 Glabela şi sutura metopică

Bosa frontală laterală

Bregma
Sutura frontoparietală

Bosa par ietală

Sutura sagitală

Obelion

Gaura parietală

Occipital Lambda

Sutura lambdoidă
Opistocranion

Fig. 104 - Suprafaţa exterioară a bolţii craniului (exobolta)

Pe părţile laterale ale calvariei se găsesc: marginile supraorbitale şi arcurile

supraciliare, eminenţele frontale, eminenţele parietale, găurile parietale şi liniile
temporale. La acest nivel întâlnim următoarele puncte craniometrice:
- pterion (la locul de întâlnire al celor patru oase: frontal, parietal, temporal şi aripa
mare a sfenoidului);
- stephanion (la întâlnirea suturii coronare cu linia temporală superioară);
- asterion (la locul de întâlnire dintre parietal, occipital şi temporal);
- coronar (în partea laterală a suturii coronare).
Linia temporală începe pe frontal şi se dedublează pe parietal într-o linie
temporală superioară şi o linie temporală inferioară. Sub linia temporală superioară se
găseşte fosa temporală (fossa temporalis). Aceasta este delimitată astfel: superior de
linia curbă temporală superioară a parietalului, care se continuă anterior cu creasta
laterală a frontalului şi marginea externă a procesului zigomatic al frontalului; în jos se
află arcada zigomatică; anterior este limitată de marginea posterosuperioară a osului
zigomatic.
Fosa temporală comunică inferior cu fosa infratemporală printr-un spaţiu delimitat
astfel: lateral de osul zigomatic şi arcada zigomatică; medial de creasta infratemporală
a sfenoidului; posterior de tuberculul articular al temporalului; anterior de faţa
temporală (medială) a osului zigomatic.

110
 Fosa temporală este formată de următoarele oase: solzul frontalului, aripa mare
a sfenoidului, solzul temporalului şi partea inferioară a parietalului şi este acoperită la
suprafaţă de către fascia temporală sub care se găseşte muşchiul temporal.

EXOBAZA SAU SUPRAFAŢA EXTERIOARĂ

A BAZEI CRANIULUI
(basis cranii externa)

Exobaza este o regiune foarte complexă şi datorită aşezării şi legăturilor sale cu

faţa şi gâtul, a fost împărţită în trei zone: anterioară, mijlocie şi posterioară. Această
împărţire se face cu ajutorul a două linii convenţionale, dintre care prima uneşte
tuberculii articulari ai temporalelor (linia bizigomatică), iar cealaltă vârful celor două
procese mastoidiene (linia bimastoidiană). Cele trei zone sunt dispuse astfel:
a. zona anterioară sau facială, situată anterior liniei bizigomatice;
b. zona mijlocie sau jugulară, cuprinsă între linia bizigomatică şi cea
bimastoidiană;
c. zona posterioară sau occipitală, situată posterior liniei bimastoidiene;
Zona anterioară sau facială este mascată de viscerocraniu, care se prinde pe
ea şi nu poate fi studiată decât după îndepărtarea acestuia. Ea este formată de etmoid,
partea orbitonazală a frontalului şi de sfenoid. Pe linia mediană şi anteroposterior
întâlnim: spina nazală a frontalului, incizura etmoidală a frontalului, faţa inferioară
a etmoidului, faţa anterioară a corpului sfenoidului, orificiile sinusurilor
sfenoidale şi faţa inferioară a corpului sfenoidului.
Pe părţile laterale, anteroposterior se găsesc: porţiunea orbitală a frontalului,
faţa inferioară a aripilor mici ale sfenoidului, feţele exocraniene ale aripilor mari
ale sfenoidului şi la unirea aripilor mari cu corpul sfenoidului se află procesele
pterigoidiene. În această zonă facială a exobazei se deschid mai multe orificii:
orificiile olfactive ale lamei orizontale a etmoidului, fanta etmoidală, gaura
etmoidală, canalele frontoetmoidale anterior şi posterior, canalul optic, fisura
orbitală superioară şi orificiile sinusurilor sfenoidale.
Zona mijlocie sau jugulară prezintă pe linia mediană porţiunea bazilară a
occipitalului cu tuberculul faringian şi foseta naviculară.
Pe părţile laterale se găsesc patru procese: anterior se află procesul articular al
temporalului (tuberculul zigomatic) şi procesul pterigoidian, iar posterior condilul
occipital şi procesul mastoidian. Dacă se unesc prin linii aceste patru procese se
obţine un patrulater la formarea căruia iau parte anterior solzul temporalului şi aripa
mare a sfenoidului, iar posterior occipitalul şi stânca temporalului. Dacă se duce
diagonala acestui patrulater de la procesul mastoidian la cel pterigoidian, trecând prin
procesul stiloidian, procesul vaginal şi spina sfenoidului, se obţin două triunghiuri: unul
anterolateral şi altul posteromedial.
În triunghiul anterolateral se găsesc: orificiul conductului auditiv extern, fosa
mandibulară cu scizura pietrotimpanică (GLASSER), gaura spinoasă şi gaura
ovală.

111
 În triunghiul posteromedial se găsesc: orificiul stilomastoidian, gaura ruptă,
fosa jugulară, canalul pterigoidian, şanţul pentru tuba auditivă de pe sutura
sfenopietroasă, elementele de pe faţa inferioară a stâncii temporalului, canalul
hipoglosului etc.

Canalul incisiv
Sutura crucifor mă
Sutura inter maxilară
Bolta palatină
Creasta sfenotemporală Canalul palatin mare
Canale palatine accesorii
Canalul pterigopalatin
Foramen lacerum
Fosa pterigoidiană Gaura ovală
Gaura spinoasă
Orificiul carotidian
Canalul hipoglosului Şanţul tubar

Pr ocesul vaginal Condilul temporalului

Fosa mandibulară
Pr ocesul stiloidian

Gaura jugulară
Pr ocesul jugular Pr ocesul mastoidian

Eminenţa
juxtamastoidiană

Foseta condiliană Condilul occipital

Linia nucală Gaura occipitală

inferioară
Linia nucală
superioară Creasta occipitală externă
Pr otuberanţa
occipitală externă

Fig. 105 - Suprafaţa exterioară a bazei craniului (exobaza)

La nivelul exobazei se întâlnesc următoarele puncte craniometrice:

- opisthion (punctul median posterior al găurii occipitale);
- basion (punctul median anterior al găurii occipitale);
- jugular (pe sutura mastoidooccipitală);
- auricular (mijlocul conductului auditiv extern);
- glenoidian (în mijlocul fosei mandibulare a temporalului);
- porion (pe marginea superioară a orificiului conductului auditiv extern).
Zona posterioară sau occipitală. Pe linia mediană se găsesc: gaura occipitală,
creasta occipitală externă, protuberanţa occipitală externă.
Pe părţile laterale găsim: condilii occipitali, procesul jugular al occipitalului,
liniile nucale şi mastoida cu elementele de pe ea.

112
 ENDOBOLTA SAU SUPRAFAŢA INTERIOARĂ
A BOLŢII CRANIULUI

Endobolta sau suprafaţa interioară a bolţii craniului este concavă, fiind

formată din solzul frontalului, cele două parietale şi solzul occipitalului.
Pe linia mediană prezintă anteroposterior: creasta frontală, şanţul sinusului
sagital şi protuberanţa occipitală internă.
Pe părţile laterale se găsesc: foveolele granulare, sutura coronală, sutura
lambdoidă, gaura parietală, şanţuri arteriale, eminenţe mamilare şi impresiuni
digitale.

Sinus frontal Creasta frontală in t e r n ă

Scuama frontală

Sutura coronară
Şa n ţ u l a r t e r e i

meningee mijlocii

Foveole granulare

Ş a n ţ u l s i n u s u l u i

sagital
Sutura lambdoidă

Protuberanţa occipitală internă

– Suprafaţa
Fig. 106 Fig. interioară
125 - Suprafaţa a abolţii
interioară bolţii craniului (endobolta)
craniului (endobolta)

ENDOBAZA SAU SUPRAFAŢA INTERIOARĂ

A BAZEI CRANIULUI
(basis cranii interna)

Endobaza este împărţită în trei etaje (zone sau fose): anterioară, mijlocie şi
posterioară.
Fosa anterioară (fossa cranii anterior) sau frontoetmoidală, este delimitată
anterior de planul convenţional ce separă calvaria de baza craniului, iar posterior de
113
 şanţul chiasmatic şi de marginile posterioare ale aripilor mici ale sfenoidului. Fosa este
formată de porţiunile orbitale ale frontalului, de lama ciuruită a etmoidului, de aripile
mici ale sfenoidului şi dintr-o porţiune din faţa superioară a corpului sfenoidului.
Pe linia mediană se află gaura oarbă a frontalului, crista galli şi crista
cribrosa a sfenoidului.

Sinusul frontal
Gaura oarbă Şantul olfactiv
Bosa orbitară
Gaura etmoidală
Fosa anterioară
Crista galli

Lama ciuruită Aripa mică a

Şanţ chias matic sfenoidului
Pr oces clinoidian
anterior Gaura rotundă

Fosa hipofizară Gaura ovală

Gaura spinoasă
Fosa mijlocie
Solzul
Clivus temporalului
Canalul Eminenţa
hipoglosului arcuată
Gaura occipitală Conductul
auditiv intern
Gaura jugulară
Fosa posterioară
Şanţul sinusului
sigmoidian
Creasta occipitală
internă
Fosa cerebeloasă
Şanţul sinusului transvers
Pr otuberanţa occipitală internă
Şanţul sinusului
Fosa cerebrală sagital superior

Fig. 107 - Suprafaţa interioară a bazei craniului (endobaza)

Pe părţile laterale se găsesc: lama ciuruită a etmoidului, găurile etmoidale

anterioară şi posterioară, suturile sfenofrontale, feţele cerebrale ale porţiunii
orbitale a frontalului, feţele superioare ale aripilor mici ale sfenoidului cu
canalele optice, partea anterioară a feţei superioare a corpului sfenoidului (jugum
sphenoidale).
Fosa mijlocie (fossa cranii media) sau sfenotemporală este delimitată posterior
de lama patrulateră a sfenoidului (marginea sa superioară, procesele clinoide
posterioare, marginile laterale ale lamei patrulatere) şi marginile superioare ale
stâncilor temporalului. Fosa este constituită din şaua turcească, în partea mediană, iar
pe laturi de aripile mari ale sfenoidului, solzul temporalului şi faţa anterioară a
stâncii.

114
 În aceasta fosă se găsesc pe linia mediană: şanţul chiasmatic, fosa hipofizară
şi lama patrulateră a sfenoidului.
Pe părţile laterale se găsesc: şanţurile carotidiene, fisurile orbitale
superioare, găurile rotunde, găurile ovale, găurile spinoase, găurile rupte, hiatul
canalului facialului, orificiile interne ale canalelor carotidiene, suturile
sfenoscuamoase şi fisurile sfenopietroase.
Fosa posterioară (fossa cranii posterior) sau temporooccipitală este formată
de faţa posterioară a stâncii temporalului, de dorsum sellae şi de occipital.
Pe linia mediană se găsesc: clivusul, gaura occipitală, creasta occipitală
internă şi protuberanţa occipitală internă.
Pe părţile laterale se găsesc: şanţurile sinusurilor pietroase superioare,
elementele de pe faţa posterioară a stâncii temporalului, şanţurile sinusurilor
pietroase inferioare, fosele jugulare, canalele hipogloşilor, şanţurile sinusurilor
sigmoidiene, şanţurile sinusurilor transverse, fosele cerebeloase ale
occipitalului, fisurile pietrooccipitale.

VISCEROCRANIUL
(viscerocranium)

Viscerocraniul este un masiv osos (masivul facial) suspendat de partea

anterioară a neurocraniului. Are forma unei prisme triunghiulare trunchiate cu trei feţe:
anterioară, posterioară şi superioară şi două baze (feţe) laterale.
Faţa superioară este aderentă, ataşând scheletul facial la partea anterioară a
suprafeţei externe a bazei craniului.
Prezintă pe linia mediană suturile frontonazală, vomeroetmoidală şi
sfenovomeriană.
Lateral se găsesc cavităţile nazale şi planşeul orbitelor.
Faţa anterioară reprezintă faţa propriu-zisă, fiind delimitată superior de o linie
orizontală ce trece prin sutura frontozigomatică, iar inferior de marginea inferioară a
mandibulei.
Pe linia mediană se găsesc superoinferior: sutura frontonazală, sutura
internazală, orificiul anterior al cavităţilor nazale (apertura piriformă), spina nazală
anterioară, sutura intermaxilară, protuberanţa mentonieră.
Pe părţile laterale se găsesc: deschiderea orbitei, faţa anterioară a corpului
maxilei, procesul frontal al maxilei, procesul alveolar al maxilei şi faţa anterioară
a corpului mandibulei.
Pe faţa anterioară a viscerocraniului întâlnim următoarele puncte craniometrice:
- pe linia mediană: gnathion sau mentonier (la nivelul protuberanţei
mentoniere); infradentar sau incisiv inferior (pe marginea alveolară a mandibulei,
între incisivii mediani); prosthion sau alveolar (între incisivii mediani superiori);
spinal, stomion sau subnazal (spina nazală anterioară); rhinion (punctul inferior al
suturii dintre cele două oase nazale); nasion sau nazal (situat la nivelul întâlnirii suturii
frontonazale cu linia mediană, la nivelul punctului superior al suturii internazale).
- pe partea laterală a feţei anterioare se găsesc următoarele puncte
craniometrice: dacryon (punctul în care sutura lacrimomaxilară întâlneşte sutura

115
lacrimofrontală) şi punctul maxilofrontal (pe peretele medial al orbitei, la nivelul suturii
maxilofrontale).

Sutura metopică
Bosa frontală l a t e r a l ă

Sutura fronto-nazală
Creasta laterală a

frontalului
Sutura inter-nazală

Arcada sprâncenară
Osul nazal

Rhinion
Orbita
Lama perpendiculară
a etmoidului
Zigomaticul
Orificiul anterior al
foselor nazale
Maxila
Spina nazală anterioară
Ramura mandibulară (Stomion)
Sutura inter-maxilară
Linia oblică
Unghiul mandibulei
Arcada alveolară
Gaura mentonieră
Simfiza mentonieră
Corpul mandibulei Protuberanţa m e n t a l ă ( G n a t h i o n )

Fig.108
Fig. Craniul -–norma
127- -Craniul normafrontală
frontală

Faţa posterioară sau mai bine-zis posteroinferioară prezintă: orificiile

posterioare ale cavităţilor nazale (choane), separate între ele prin vomer, palatul
osos (palatum osseum), procesul alveolar al maxilei şi faţa posterioară a corpului
mandibulei cu elementele de la acest nivel.
La formarea palatului osos iau parte procesele palatine ale celor două maxile şi
lamele orizontale ale palatinelor. Palatul osos este limitat anterior şi lateral de procesul
alveolar al maxilei, iar posterior se termină cu marginile posterioare ale lamelor
orizontale ale palatinelor. Pe palatul osos se găseşte sutura cruciformă formată din
sutura palatină mediană şi sutura palatină transversală. Dintre orificii amintim: gaura
incisivă (foramen incisivum), orificiile palatine mari şi orificiile palatine mici.
Feţele laterale sunt formate de către feţele laterale ale oaselor zigomatice şi
ramurilor mandibulare. Pe ele se găsesc: suturile osului zigomatic cu oasele
învecinate (frontozigomatică, temporozigomatică şi zigomaticomaxilară); arcada
zigomatică (arcus zygomaticus), procesul coronoidian, incizura mandibulei şi
procesul condilian al mandibulei.
La nivelul feţelor laterale găsim următoarele puncte craniometrice: malar sau
zygion (punctul cel mai proeminent al malarului) şi gonion (unghiul mandibulei).

116
 CARACTERELE SCHELETULUI CAPULUI LA DIFERITE
VÂRSTE

Scheletul capului se dezvoltă în strânsă legătură cu encefalul, organele de simţ,

cavitatea bucală şi cavităţile nazale. Neurocraniul va adăposti encefalul şi organele de
simţ, în timp ce viscerocraniul (cu origine din arcurile branhiale) se va organiza în
raport cu cavitatea bucală şi cavităţile nazale, adică în raport cu funcţiile de masticaţie,
deglutiţie şi respiraţie.
În primele 5-6 săptămâni ale perioadei prenatale (intrauterine), scheletul capului
este membranos şi craniul se numeşte desmocraniu (desmocranium). În săptămâna a
opta începe condrificarea scheletului capului şi craniul se numeşte condrocraniu
(chondrocranium) şi la scurt timp începe şi osificarea lui, luând numele de osteocraniu
(osteocranium). Dar, în timp ce oasele bazei craniului şi o mare parte a oaselor
viscerocraniului trec prin toate cele trei faze, oasele calvariei şi o altă parte a oaselor
viscerocraniului nu trec prin faza cartilaginoasă. Acestea din urmă se osifică direct din
schiţa membranoasă, trecând numai prin fazele de desmocraniu şi osteocraniu.
Osificarea completă a scheletului capului nu se realizează decât după naştere, fapt
pentru care la naştere scheletul capului prezintă porţiuni membranoase şi
cartilaginoase. Acest fapt este legat de necesitatea dezvoltării craniului în raport cu
creşterea encefalului. La nivelul calvariei suturile nu sunt complet formate şi în unele
locuri, între oasele constitutive rămân spaţii largi acoperite de membrane, spaţii numite
fontanele (fonticuli cranii). Ele se reduc treptat până la dispariţie la diferite intervale de
timp după naştere.
Nou-născutul are şase fontanele principale: două nepereche, situate pe linia
mediană (bregmatică şi lambdoidă) şi două pereche situate lateral (pterice şi asterice).

Fontanela bregmatică
(anterioară)

Fontanela
lambdatică
(posterioară)
Fontanela pterică
(sfenoinală)

Fontanela aster ică

(mastoidiană)

Fig. 109 - Craniul nou-născutului - vedere supero-laterală

117
 Fontanela bregmatică sau anterioară (fonticulus anterior) este cea mai mare.
Este situată la unirea dintre solzul frontalului şi cele două parietale, la locul de întâlnire
dintre sutura coronară şi cea sagitală. Regresează progresiv şi dispare complet la
sfârşitul vârstei de 2 ani şi începutul vârstei de 3 ani. Mărimea exagerată sau
închiderea întârziată se întâlneşte în rahitism sau hidrocefalie, iar închiderea prematură
este însoţită de microcefalie. Fontanela bregmatică serveşte în clinică pentru abordul
sinusului sagital superior (puncţii, administrare de medicamente).
Fontanela lambdatică sau posterioară (fonticulus posterior) este situată la
unirea solzului occipitalului cu cele două parietale, la locul de întâlnire dintre sutura
lambdoidă cu sutura sagitală. Dispare în primele 4-8 săptămâni după naştere.
Fontanelele pterice sau sfenoidale (fonticulus sphenoidalis) în număr de două
sunt situate la unirea aripii mari a sfenoidului cu frontalul, temporalul şi parietalul.
Dispar la scurt timp după naştere.
Fontanelele asterice sau mastoidiene (fonticulus mastoideus), de asemenea
pereche, sunt situate la unirea occipitalului, parietalului şi mastoidei. Şi ele dispar la
scurt timp după naştere.
În afara fontanelelor menţionate mai pot exista fontanele supranumerare
(inconstante): glabelară, metopică, sagitală (între cele două parietale).
Oasele calvariei cresc treptat şi se unesc, formând suturile. Linia suturală conţine
însă în continuare o lamă de ţesut conjunctiv. Osificarea acestei lame, cu sinostoza
suturilor, începe pe suprafaţa endocraniană şi se termină pe suprafaţa exocraniană a
calvariei. Osificarea suturilor începe după vârsta de 45 ani, întâi la nivelul suturii
sagitale şi continuă la nivelul suturii coronare, lambdoide (50-60 ani) şi solzoase (60-65
ani).
Masivul osos facial prezintă, atât în mod normal cât şi patologic, multiple variaţii
de formă şi mărime, care pot modifica întreaga fizionomie. Variaţiile morfologice
normale ale scheletului facial sunt în funcţie de vârstă şi de la individ la individ.
La copil, absenţa sinusului maxilar şi oblicitatea ramurilor mandibulei, precum şi
redusa dezvoltare a porţiunii inferioare a masivului facial, fac ca scheletul feţei să
apară turtit în sens vertical şi puţin dezvoltat în raport cu scheletul bolţii craniene.
La adult, prin dezvoltarea maximă a elementelor sale constitutive, masivul facial
se alungeşte.
La vărstnici, căderea dinţilor şi rezorbţia marginilor alveolare duc la o diminuare a
diametrului vertical al masivului facial prin scurtarea treimii sale inferioare. În ansamblu,
masivul facial la vârstnici se aseamănă cu cel infantil, cu excepţia mentonului, care la
copil apare şters, iar la vârstnici este proeminent.

CAVITĂŢILE ŞI FOSELE NEURO ŞI

VISCEROCRANIULUI

Masivul facial prezintă o serie de cavităţi care adăpostesc organe (ochiul) sau
segmente ale aparatelor olfactiv, respirator, digestiv, la delimitarea cărora participă mai
multe oase. Dintre aceste cavităţi numai una este mediană, deci nepereche: cavitatea
bucală. Celelalte sunt laterale, pereche, delimitate atât de oase ale feţei, cât şi de oase

118
ale bazei craniului: cavităţile nazale, orbitele, fosele infratemporale, fosele
pterigopalatine.

CAVITATEA BUCALĂ
(cavum oris)

Cavitatea bucală nu prezintă pe schelet pereţii inferior şi posterior. Ea este

limitată anterior şi pe părţile laterale de către mandibulă şi procesele alveolare ale
maxilei şi mandibulei, iar superior de palatul osos (bolta palatină), cu elementele lor
deja descrise.

CAVITĂŢILE NAZALE
(cavitas nasalis ossea)

Cavităţile nazale sunt situate de o parte şi de alta a liniei mediane, deasupra

cavităţii bucale, inferior bazei craniului şi medial cavităţilor orbitare. Fiecare dintre ele
este un culoar turtit transversal, ce prezintă patru pereţi şi două orificii.
Peretele inferior sau planşeul formează şi bolta cavităţii bucale fiind format
anterior de procesul palatin al maxilei şi posterior de lama orizontală a palatinului. În
partea sa anterioară se găseşte orificiul superior al canalului incisiv.

Crista galli

Lama orizontală a etmoidului

Spina nazală a frontalului
Sinusul sfenoidal
Faţa anterioară a
Osul nazal
corpului
sfenoidului Lama perpandiculară
Faţa inferioară a
corpului
sfenoidului
Vomerul Cartilajul septal
Cartilajul lui
JACOBSON

Lama orizontală a palatinului Canalul incisiv

Pr ocesul palatin al maxilei

Fig. 110 - Peretele medial al foselor nazale

119
 Peretele superior sau bolta (plafonul) se prezintă ca un şanţ îngust orientat
anteroposterior. El este format din faţa posterioară a osului nazal, spina nazală a
frontalului, lama orizontală (ciuruită) a etmoidului şi feţele anterioară şi inferioară a le
corpului sfenoidului.
Peretele medial sau septul osos al nasului (septum nasi osseum) separă cele
două cavităţi nazale. Este format superior de lama perpendiculară a etmoidului, iar
inferior de vomer. În unghiul anterior delimitat de aceste două oase s e găseşte
cartilajul septului nazal, care completează septul nazal.
Peretele lateral este oblic inferolateral, la constituirea sa luând parte şase oase:
- maxila, prin porţiunea feţei sale mediale situate deasupra procesului palatin;
- lacrimalul, prin partea sa inferioară;
- sfenoidul, prin faţa medială a procesului pterigoidian;
- etmoidul, prin faţa medială a maselor sale laterale, care prezintă cornetele superior şi
mijlociu. Cornetele delimitează cu peretele lateral al cavităţii nazale, cele trei meat uri:
superior, mijlociu şi inferior.

Spina nazală a frontalului

Osul nazal
Lama orizontală a
Agger nasi etmoidului
Masa laterală Cornetul superior
Lacrimalul Cornetul mijlociu
Pr ocesul lacrimar al Sinusul sfenoidal
cornetului inferior Gaura
Pr ocesul unc iform sfenopalatină
Lama verticală a
Cornetul inferior palatinului
Aripa medială a
Pr ocesul palatin procesul pter igoidian
Lama orizontală a palatinul
Canalul incisiv
Aripa laterală a procesul pterigoidian

Fig. 111 - Peretele lateral al foselor nazale

În meatul superior se deschid celulele etmoidale posterioare. În meatul mijlociu

se întâlnesc: infundibulul, în care se deschide sinusul frontal; hiatul semilunar în
care se deschid celulele etmoidale anterioare şi sinusul maxilar, bula etmoidală. În
meatul inferior se deschide canalul lacrimonazal.
În partea posterosuperioară a peretelui lateral, între cornetul superior şi faţa
anterioară a corpului sfenoidului se delimitează un spaţiu îngust numit recesul
sfenoetmoidal (recessus sphenoetmoidalis), în care se deschide sinusul sfenoidal.
Tot aici se găseşte şi gaura sfenopalatină (foramen sphenopalatinum), care asigură
comunicarea între fosa pterigoidiană şi cavitatea nazală.
Orificiul anterior al cavităţilor nazale sau apertura piriformă (apertura
piriformis) este circumscris de cele două maxile şi cele două oase nazale. În partea
inferioară apertura piriformă este delimitată de spina nazală anterioară.
120
 Orificiile posterioare ale cavităţilor nazale sau choanele (choanae) sunt
dreptunghiulare, fiind delimitate inferior de lama orizontală a palatinului, superior de
corpul sfenoidului, care este acoperit de aripile vomerului şi procesele sfenoidale ale
palatinului, lateral de faţa medială a lamei mediale a procesului pterigoidian, iar medial
de marginea posterioară a vomerului.
Comunicările cavităţilor nazale se realizează astfel: cu neurocraniul prin
orificiile lamei ciuruite a etmoidului; cu orbita prin canalul lacrimonazal; cu fosa
pterigopalatină prin gaura sfenopalatină; cu cavitatea bucală prin canalul incisiv; cu
sinusurile paranazale prin orificiile de pe peretele lateral al cavităţilor nazale; cu
faringele prin choane; cu exteriorul prin apertura piriformă.

ORBITELE
(orbita)

Cavităţile orbitale (cavitas orbitalis) sunt situate de o parte şi de alta a cavităţilor

nazale, superior maxilei şi inferior bazei craniului. Ele adăpostesc globii oculari şi o
parte din anexele lor. Fiecare orbită este comparată cu o pir amidă patrunghiulară,
prezentând pentru studiu o bază orientată anterolateral, un vârf îndreptat
posteromedial, patru feţe şi patru margini.
Baza sau deschiderea orbitei (aditus orbitae) este delimitată de marginile supra
şi infraorbitală.
Marginea superioară este formată de marginea supraorbitală a frontalului.
Marginea inferioară este formată în jumătatea inferioară de maxilă, iar în
jumătatea laterală de osul zigomatic.
Marginea medială este formată de procesul frontal al maxilei.
Marginea laterală este formată de osul zigomatic.

Gaura supraorbitară
Foseta trohleei muşchiului
Marginea supraorbitară oblic superior al globului
a frontalului ocular
Canal orbitar
Fosa glandei lacrimale intern anterior
Canal orbitar
intern posterior
Aripa mică a sfenoidului Os planum
Gaura optică Osul lacrimal
Aripa mare a sfenoidului Fosa sacului lacrimal
Pr ocesul orbitar al osului Şanţul lacrimal
zigomatic
Pr ocesul frontal al maxilei
Fisura orbitară inferioară
Fisura orbitară superioară
Şanţ suborbitar Faţa orbitară a maxilei

Fig. 112 - Cavitatea orbitară

121
 Vârful orbitei este situat la nivelul extremităţii mediale a fisurii orbitale
superioare, la acest nivel găsindu-se orificiul optic.
Peretele superior (paries superior) sau bolta, este format de porţiunea orbitală a
frontalului şi numai în partea posterioară este format de aripa mică a sfenoidului. În
partea sa anterolaterală se găseşte fosa glandei lacrimale.
Peretele inferior (paries inferior) sau planşeul este format în cea mai mare
parte de faţa orbitală a maxilei; în partea anterioară contribuie şi procesul orbital al
osului zigomatic, iar în partea posterioară procesul orbital al osului palatin. Pe acest
perete se găsesc şanţul şi canalul infraorbital. Peretele inferior este subţire şi, venind
în raport cu sinusul maxilar, explică nevralgiile suborbitale în caz de sinuzită maxilară.
Peretele lateral (paries lateralis) este format în treimea anterioară de procesul
orbital al osului zigomatic, posterior de aripa mare a sfenoidului, iar superior de
porţiunea orbitală a frontalului. Pe acest perete se află orificiul zigomaticoorbital.
Peretele medial (paries medialis) este format de procesul frontal al maxilei,
lacrimal, lama orbitală a labirintului etmoidal şi faţa laterală a corpului sfenoidului
(porţiunea sa situată anterior aripii mari a sfenoidului). Pe acest perete se află fosa
sacului lacrimal (fossa sacci lacrimalis), delimitată de creasta lacrimală anterioară a
maxilei şi creasta lacrimală posterioară a osului lacrimal. Fosa sacului lacrimal se
continuă inferior cu şanţul lacrimal (sulcus lacrimalis), iar acesta cu canalul
nazolacrimal (canalis nasolacrimalis).
Marginea superomedială prezintă anteroposterior sutura frontomaxilară,
frontolacrimală şi frontoetmoidală. La nivelul suturii frontoetmoidale se găsesc
orificiile etmoidale anterior şi posterior. La extremitatea posterioară a acestei
margini se află orificiul optic.
Marginea superolaterală prezintă în porţiunea sa anterioară fosa glandei
lacrimale şi o parte din sutura sfenofrontală. Posterior se află fisura orbitală
superioară.
Marginea inferomedială este prezintă în porţiunea sa anterioară orificiul
superior al canalului lacrimonazal şi posterior suturile lacrimomaxilară,
etmoidomaxilară şi sfenopalatină.
Marginea inferolaterală este ocupată în cea mai mare parte de fisura orbitală
inferioară, prin care nervul maxilar pătrunde în orbită. În partea anterioară marginea
este formată de procesul orbital al osului zigomatic.
Comunicările orbitei. Se realizează astfel: cu neurocraniul prin canalul optic,
fisura orbitală superioară şi orificiile etmoidale anterior şi posterior; cu fosa
infratemporală, prin fisura orbitală inferioară şi prin canalul zigomatic; cu regiunea feţei
prin şanţul şi canalul suborbital şi prin canalul zigomatic; cu cavitatea nazală prin
canalul lacrimo-nazal.

FOSA INFRATEMPORALĂ
(fossa infratemporalis)

Fosa infratemporală sau groapa zigomatică, este situată sub fosa temporală.
Fosa infratemporală conţine cei doi muşchi pterigoidieni (medial şi lateral), vasele
maxilare şi nervul mandibular cu ramurile sale. Fosa infratemporală prezintă şase

122
pereţi, dintre care pereţii posterior şi inferior lipsesc, la acest nivel fosa fiind deschisă,
neprezentând pereţi osoşi.
Peretele lateral este format de faţa medială a osului zigomatic şi a ramurii
mandibulare.
Peretele medial este format de lama laterală a procesului pterigoidian şi de
tuberozitatea maxilei. La acest nivel se găseşte o fisură prin care se pătrunde în fosa
pterigopalatină.
Peretele superior este format de faţa infratemporală a aripii mari a sfenoidului şi
de porţiunea osoasă precondiliană a solzului temporalului. În rest el este reprezentat
printr-un orificiu mare prin care se comunică cu fosa temporală.
Peretele anterior este format de faţa infratemporală a corpului maxilei şi faţa
temporală a osului zigomatic. Tot aici se află şi extremitatea laterală a fisurii orbitale
inferioare.
Comunicările fosei infratemporale . Au o mare importanţă clinică datorită
posibilităţilor de propagare a unei infecţii. Aceste comunicări sunt: cu neurocraniul prin
găurile ovală şi spinoasă; cu fosa temporală prin spaţiul larg delimitat lateral de arcada
zigomatică; cu fosa pterigopalatină prin fisura de pe peretele ei medial; cu orbita prin
fisura orbitală inferioară; cu canalul mandibulei prin orificiul superior al acestui canal.

FOSA PTERIGOPALATINĂ
(fossa pterygopalatina)

Fosa pterigopalatină sau groapa pterigomaxilară, este un spaţiu vertical

cuprins între tuberozitatea maxilei, procesul pterigoidian şi lama perp endiculară a
palatinului. Ea este de fapt o anexă a fosei infratemporale, situată în fundul acesteia şi
medial, comunicând cu fosa infratemporală printr-un larg orificiu ce se găseşte în
partea laterală. În fosa pterigopalatină se găsesc nervul maxilar, ganglionul
pterigopalatin şi terminarea arterei maxilare. Fosa este de forma unei piramide
patrunghiulare, prezentând o bază, un vârf şi patru pereţi.
Baza este îndreptată superior, fiind formată de faţa maxilară a aripii mari a
sfenoidului şi de faţa inferioară a corpului sfenoidului. Baza prezintă gaura rotundă şi
fisura orbitală inferioară.
Vârful este îndreptat inferior, fiind format de întâlnirea procesului pterigoidian cu
tuberozitatea maxilei. La acest nivel se găsesc canalul palatin mare (canalis palatinus
major), şi cele două canale palatine mici (canales palatini minores).

Peretele anterior este format de tuberozitatea maxilei pe care se găsesc găurile

şi canalele alveolare prin care trec arterele şi nervii alveolari (dentari)
posterosuperiori.
Peretele posterior este format de partea anterioară a procesului pterigoidian, la
acest nivel găsindu-se canalul pterigoidian.
Peretele medial este format de lama perpendiculară a palatinului, la acest nivel
găsindu-se gaura sfenopalatină.
Peretele lateral este absent, la acest nivel realizându-se comunicarea cu fosa
infratemporală.

123
 Aripa mare a sfenoidului
Solzul temporalului

Pr ocesul zigomatic Osul zigomatic

Creasta sfeno-
temporală Fisura orbitară
inferioară
Orificiul sfenopalatin
Lama verticală Tuberozitatea maxilei
a palatinului Găur ile alveolare
Aripa laterală a maxilei
procesului pterigoidian

Aripa medială a
procesului pterigoidian

Câr ligul pterigoidian

Fig. 113 - Fosa pterigo-palatină

Comunicările fosei pterigopalatine se realizează astfel: cu neurocraniul prin

gaura rotundă; cu orbita prin fisura orbitală inferioară; cu cavitatea nazală prin gaura
sfenopalatină; cu exobaza prin canalul palatin mare şi canalele palatine mici; cu
alveolele dentare prin orificiile şi canalele alveolare de pe tuberozitatea maxilei; cu fosa
infratemporală prin fisura corespunzătoare peretelui lateral (care lipseşte).

FOSA PTERIGOIDIANĂ
(fossa pterygoidea)

Fosa pterigoidiană sau groapa pterigoidiană, este situată posterior procesului

pterigoidian, în unghiul pe care îl formează cele două lame, medială şi laterală, ale
procesului pterigoidian. În partea inferioară la formarea fosei pterigoidiene participă şi
procesul piramidal al palatinului. În fosa pterigoidiană se găseşte muşchiul pterigoidian
medial. În partea superioară şi internă a fosei pterigoidiene se află foseta naviculară
în care se inseră muşchiul tensor al vălului palatin.

124
 ARHITECTURA SCHELETULUI CAPULUI

Forma capului uman rezultă din interacţiunea mai multor factori:

1. dezvoltarea encefalului şi creşterea consecutivă a neurocraniului;
2. poziţia bipedă, viteza relativ mică de deplasare şi transmiterea funcţiilor de
prehensiune la membrele superioare, aceşti factori contribuind la dispariţia botului şi
apariţia viscerocraniului;
3. concentrarea organelor de simţ la limita dintre neuro şi viscerocraniu, ceea ce
determină alungirea viscerocraniului;
4. acţiunea muşchilor cefei, a muşchilor masticatori şi a gravitaţiei, care rotunjesc
capul.
Adaptările de formă ale oaselor capului sunt însoţite de o arhitectură
corespunzătoare. Se asigură astfel o mare rezistenţă şi elasticitate din partea
scheletului capului. Pentru aceasta scheletul capului prezintă o serie de structuri
funcţiunale de rezistenţă. Deşi aceste structuri de rezistenţă ale capului constituie un
tot inseparabil, din motive în special de ordin didactic, ele au fost împărţite în structuri
de rezistenţă ale neurocraniului şi în structuri de rezistenţă ale viscerocraniului.

ARHITECTURA FUNCŢIONALĂ A
NEUROCRANIULUI

Calvaria sau bolta craniului are o structură relativ omogenă, fiind formată din
două lame de substanţă compactă şi o diploe situată între ele. Are o grosime uniformă,
în medie de 5 mm, dar la nivelul protuberanţei occipitale ajunge la 10 -15 mm. La
nivelul bolţii sutura diferitelor sale piese osoase îi cresc solidaritatea.
Baza craniului prezintă diferenţe de grosime mai mari. Baza este partea mai
fragilă, constituienţii săi fiind de grosime diferită, structurile sale, atât compacte cât şi
spongioase, prezentând cavităţi şi canale, care lasă între piesele osoase respective
soluţii de continuitate.
Deci, bolta şi baza craniului nu vor prezenta aceeaşi rezistenţă la traumatisme.
Creşterea rezistenţei şi elasticităţii neurocraniului este asigurată şi de către
aponevroza epicraniană şi duramater, aceasta din urmă prin intermediul prelungirilor
(septurilor) sale: coasa creierului, cortul şi coasa cerebelului.
Clasic, structurile funcţionale de rezistenţă ale neurocraniului sunt reprezentate
de arcuri la nivelul bolţii, căpriori la nivelul bazei şi stâlpi sau pilieri la locul de întâlnire
dintre arcuri şi căpriori, stâlpii realizând totodată legătura dintre structurile de rezistenţă
ale neurocraniului şi cele ale viscerocraniului.

Arcurile de rezistenţă
Arcurile de rezistenţă pot fi sagitale, transversale şi suturale.
125
 Arcurile sagitale sunt în număr de trei. Unul mediosagital şi două laterosagitale,
drept şi stâng.
Arcul mediosagital sau frontooccipital începe la nivelul stâlpului frontal, merge
de-a lungul crestei frontalului şi a suturii sagitale (porţiunea suturală a arcului
mediosagital), trece prin creasta occipitală şi se termină la nivelul stâlpului occipital.
Arcurile laterosagitale, drept şi stâng, încep fiecare la nivelul stâlpului
zigomatic, urmează linia temporală a frontalului şi linia temporală inferioară a
parietalului până la stâlpul mastoidian, de unde se îndreaptă posteroanterior prin
rădăcina longitudinală a zigomei şi arcada zigomatică pentru a reveni la stâlpul
zigomatic.
Arcurile transversale, descrise de către Gr. T. POPA, sunt în număr de două,
unul anterior şi altul posterior.
Arcul transversal anterior corespunde crestei transversale a frontalului,
întinzându-se între cei doi stâlpi zigomatici şi trecând prin stâlpul frontal.
Arcul transversal posterior merge de-a lungul liniilor nucale superioare, fiind
cuprins între cei doi stâlpi mastoidieni şi trecând prin stâlpul occipital.
Arcurile suturale sunt în număr de două, unul anterior, care corespunde suturii
coronare şi celălalt posterior, care corespunde suturii lambdoide.

Arcul
mediosagital

Arcul
laterosagital

Arcul laterosagital
accesor

Fig. 114 - Arcuri la nivelul bolţii

La nivelul calvariei liniile de fractură, situate între arcurile de rezistenţă,

interesează în primul rând tăblia internă.

Căpriorii de rezistenţă
Clasic se descriu următorii căpriori: etmoidofrontal, sfenofrontal, temporal şi
occipital. Căpriorul etmoidofrontal sau căpriorul frontal este nepereche, fiind dispus
sagital. Se întinde de la stâlpul frontal la corpul sfenoidului, trecând prin crista galli a
etmoidului.
Căpriorul sfenofrontal este pereche, unul drept şi altul stâng, fiecare având o
porţiune principală şi alta accesorie, fiind orientaţi uşor oblic posteromedial.
Căpriorul principal se întinde între stâlpul zigomatic şi corpul sfenoidului, mergând
de-a lungul marginii anterioare a aripii mici a sfenoidului. Căpriorul accesor îl

126
dublează pe cel principal, mergând de-a lungul marginii posterioare a aripii mici a
sfenoidului, întinzându-se de asemenea între stâlpul zigomatic şi corpul sfenoidului.

Căpriorul temporal Căpriorul occipitomastoidian

Căpriorul
(porţiunea de ramificare
etmoidofrontal
laterală a c lasicului căpr ior
occiptal)

Căpriorul
sfenofrontal Căpriorul Căpriorul occipital
sfenofrontal accesor
Fig. 115 - Căpriorii la nivelul bazei craniului

Căpriorul temporal este pereche, drept şi stâng, fiind oblic anteromedial,

corespunzând axului stâncii temporalului şi întinzându-se de la stâlpul mastoidian la
corpul sfenoidului. Căpriorul temporal dintr-o parte este situat, cu aproximaţie, în
prelungirea căpriorului sfenofrontal de partea opusă (în special în prelungirea celui
accesoriu), astfel încât la baza craniului poate fi descris un căprior în “X” ale cărui braţe
se încrucişează la nivelul corpului sfenoidului.
Căpriorul occipital este orientat sagital, El pleacă prin două braţe apropiate de
la nivelul corpului sfenoidului pe marginile procesului bazilar al occipitalului până la
gaura occipitală. La acest nivel fiecare braţ se trifurcă: o ramură laterală care se
îndreaptă spre stâlpul mastoidian (şcoala timişoreană consideră această ramură drept
căprior occipitomastoidian); o ramură mijlocie care se îndreaptă spre stâlpul
condilian; o ramură medială, care înconjoară gaura occipitală, se întâlneşte cu cea de
partea opusă, formând astfel un veritabil inel de rezistenţă care înconjoară gaura
occipitală. De la nivelul extremităţii posterioare a găurii occipitale, prin unirea ramurilor
de trifurcaţie medială, rezultă un căprior occipital unic, care se îndreaptă
anteroposterior de-a lungul crestei occipitale interne, terminându-se la stâlpul occipital.

Nodurile de rezistenţă, stâlpii sau pilierii de rezistenţă

Nodurile de rezistenţă, marchează locul de întâlnire dintre arcurile bolţii şi
căpriorii bazei, precum şi legătura dintre structurile funcţionale de rezistenţă ale
neurocraniului şi cele ale viscerocraniului. Se grupează în principale şi accesorii,
acestea din urmă fiind singurele care prin aspectul lor îşi pot păstra denumirea de
stâlpi sau pilieri (denumire dată de şcoala timişoreană).
Nodurile de rezistenţă principale pot fi nepereche, frontal şi occipital şi
pereche, zigomatic şi mastoidian.
Nodul de rezistenţă frontal este situat la nivelul glabelei şi a porţiunii nazale a
frontalului.
Nodul de rezistenţă occipital corespunde protuberanţei occipitale.
Nodul de rezistenţă zigomatic corespunde osului zigomatic.
Nodul de rezistenţă mastoidian corespunde mastoidei osului temporal.

127
 Şcoala timişoreană propune includerea în grupul nodurilor de rezistenţă a încă
două noduri, bregmatic şi lambdatic.
Nodurile de rezistenţă accesorii sau stâlpi (pilieri) accesorii, în cazul cărora
denumirea de stâlp sau pilier este necesar să rămână valabilă, sunt în număr de patru,
fiind pereche, doi stâlpi pterigoidieni şi doi stâlpi condilieni.
Stâlpii (pilierii) pterigoidieni, unul drept şi celălalt stâng, corespund proceselor
pterigoidiene ale sfenoidului şi lamelor verticale ale palatinului.
Stâlpii (pilierii) condilieni, drept stâng, sunt reprezentaţi de către condilii
occipitalului, fiind legaţi de inelul de rezistenţă al găurii occipitale.

Nodul pterigoidian accesor Nodul mastoidian

Nodul frontal
Nodul condilian
accesor

Nodul zigomatic Nodul occipital

Fig. 116 - Pilieri la întâlnirea arcurilor cu căpriorii. Nodurile de rezistenţă

Nodurile, stâlpii sau pilierii, situaţi la întâlnirea arcurilor bolţii cu căpriorii bazei,
solidarizează aceste structuri de rezistenţă şi totodată realizează legătura dintre
arhitectura funcţională a neurocraniului şi cea a viscerocraniului, ale cărui structuri de
rezistenţă preiau forţele de masticaţie şi prin intermediul acestor stâlpi le transmit spre
arcurile bolţii şi căpriorii bazei.

Nodul bregmatic

Nodul lambdatic

Fig. 117 - Pilieri la întâlnirea arcurilor

128
 Nodul frontal, nodurile zigomatice şi mastoidiene şi stâlpii pterigoidieni au rol în
integrarea structurilor funcţionale de rezistenţă ale neurocraniului şi viscerocraniului şi
în transmiterea forţelor de masticaţie.
Nodurile mastoidiene şi occipital şi stâlpii condilieni au rol în mişcările capului.
Stâlpii condilieni intervin în transmiterea greutăţii capului la coloana vertebrală,
prin intermediul articulaţiei atloidooccipitale.

Centrul de rezistenţă al bazei craniului

Bazându-se pe faptul că toţi căpriorii converg spre corpul sfenoidului, s-a
considerat că la baza craniului cheia structurilor funcţionale de rezistenţă este
reprezentată de corpul sfenoidului. Ulterior, FELIZET consideră că zona de maximă
rezistenţă a bazei craniului o constituie corpul sfenoidului şi procesul bazilar al
occipitalului. Procesul bazilar al occipitalului nu se fracturează decât foarte rar,
fracturile interesând în primul rând zonele mai slabe situate între structurile funcţionale
de rezistenţă.
O concepţie mai nouă consideră că în centrul structurilor funcţionale de
rezistenţă de la baza craniului se află un complex format din corpul sfenoidului,
procesul bazilar al occipitalului şi inelul de rezistenţă din jurul găurii occipitale. Prin
acest centru de rezistenţă al bazei craniului trec aproape toate centurile de rezistenţă
din cadrul arhitecturii neurocraniului, centurile fiind rezultatul continuităţii arcurilor
calvariei cu căpriorii bazei.
Centurile de rezistenţă, noţiune nouă introdusă de asemenea de şcoala
timişoreană, se pot grupa într-o centură transversală şi centuri în plan sagital, frontal şi
oblic.

Arcul sutural anterior Căpriorul

occipitomastoidian

Căpriorul sfenofrontal

Arcul sutural
posterior
Corpul sfenoidului Inelul de rezistenţă

Fig. 118 - Centura în plan frontal

Centura de rezistenţă transversală este situată la limita dintre calvaria şi baza

craniului, fiind formată anterior de arcul transversal anterior, late ral, atât la dreapta cât
şi la stânga, de arcul transversal lateral, iar posterior de arcul transversal posterior.
Centurile de rezistenţă în plan sagital sunt în număr de trei, una mediană şi
două laterale.

129
 Centura de rezistenţă mediosagitală porneşte de la nodul de rezistenţă
frontal, merge de-a lungul arcului mediosagital, ajunge la nodul occipital, de unde se
îndreaptă posteroanterior de-a lungul căpriorului occipital unic până la gaura occipitală,
merge de-a lungul centrului de rezistenţă al bazei craniului, pentru ca prin căpriorul
etmoidofrontal să revină la nodul frontal.

Arcul mediosagital

Căpriorul occipital

Căpriorul etmoidofrontal
Complexul de rezistenţă de la baza craniului

Fig. 119 - Centura mediosagitală

Centura de rezistenţă laterosagitală, atât cea dreaptă cât şi cea stângă,

pleacă de la nodul zigomatic, merge de-a lungul arcurilor laterosagitale, ajunge la
nodul mastoidian şi prin arcul transversal lateral revine la nodul zigomatic.
Centurile de rezistenţă în plan frontal sunt în număr de două, una anterioară
şi alta posterioară.
Centura de rezistenţă anterioară în plan frontal are o porţiune superioară
reprezentată de arcul sutural anterior şi o porţiune inferioară formată din cei doi căpriori
sfenofrontali, drept şi stâng.
Centura de rezistenţă posterioară în plan frontal are porţiunea superioară
reprezentată de arcul sutural posterior, iar porţiunea inferioară formată de căpriorii
occipitomastoidieni, drept şi stâng şi inelul de rezistenţă ce înconjoară gaura occipitală.

Centurile de rezistenţă oblice

Sunt în număr de două, una dreaptă şi alta stângă, fiecare dintre ele având
câte cinci porţiuni, dintre care doar două, cele reprezentate de căpriorii temporal şi
sfenofrontal accesor sunt proprii, celelalte trei porţiuni fiind de împrumut de la celelalte
centuri.
Prima porţiune este reprezentată de căpriorul temporal. A doua porţiune este
formată de către jumătatea corespunzătoare a arcului sutural posterior. A treia
porţiune, comună ambelor centuri oblice, este situată pe linia mediană, fiind
reprezentată de către porţiunea mijlocie, suturală, a arcului mediosagital. A patra
porţiune este sitută de parte opusă primelor două porţiuni, fiind reprezentată de
jumătatea arcului sutural anterior. A cincea porţiune este reprezentată de căpriorul
sfenofrontal accesor, fiind şi ea situată de partea opusă primelor două porţiuni.
Corelând această ultimă porţiune cu prima porţiune de partea opusă se realizează o
130
structură de rezistenţă în formă de “X”, aşa-numiţii căpriori în “X”, care se
încrucişează la nivelul corpului sfenoidului.

ARHITECTURA FUNCŢIONALĂ A VISCEROCRANIULUI

Viscerocraniul este format, cu unele excepţii, fie din oase subţiri fără ţesut
spongios, fie din oase pneumatice. Diferenţele de grosime şi de arhitectură au un rol
important în organizarea liniilor de rezistenţă şi în condiţionarea fracturilor.
Arhitectura viscerocraniului prezintă o serie de structuri funcţionale de rezistenţă,
care sunt indisolubil legate de structurile de rezistenţă ale neurocraniului.
În cadrul arhitecturii viscerocraniului se deosebesc structuri de rezistenţă ce
aparţin etajului superior al viscerocraniului şi structuri de rezistenţă ce aparţin etajului
inferior. Privite în ansamblul lor, structurile viscerocraniului au ca rol principal preluarea
forţelor de masticaţie şi transmiterea lor spre structurile de rezistenţă ale
neurocraniului. Clasic (BRAUS şi BENNINGHOFF) sunt descrise două arcuri de
rezistenţă, ambele dispuse în plan transversal şi concave posterior: unul maxilar şi
celălalt mandibular, primul aparţinând structurilor de rezistenţă ale etajului superior al
viscerocraniului, iar al doilea structurilor de rezistenţă ale etajului inferior.

Structurile funcţionale de rezistenţă ale etajului superior al viscerocraniului

La nivelul etajului superior al viscerocraniului este descris un arc maxilar
reprezentat de o condensare la nivelul rădăcinilor dinţilor implantaţi în maxilă. De la
arcul maxilar pornesc superior spre structurile funcţionale de rezistenţă ale
neurocraniului, trei perechi de stâlpi: frontonazal, zigomatic şi pterigoidian sau
pterigopalatin.
Stâlpul frontonazal sau anterior îşi are originea în porţiunea arcului maxilar
corespunzătoare caninului şi celor doi incisivi superiori. De la origine se îndreaptă
ascendent şi apoi se trifurcă: ramura medială se termină la nodul de rezistenţă frontal,
iar ramurile laterale, superioară şi inferioară, merg de-a lungul marginilor
supraorbitală şi infraorbitală.
Stâlpul zigomatic sau mijlociu porneşte din arcul maxilar, corespunzător
premolarilor şi primului molar superior. Se îndreaptă superior şi se trifurcă: ramura
laterală este destinată nodului de rezistenţă zigomatic, iar ramurile mediale,
superioară şi inferioară, se dispun de-a lungul marginilor supraorbitală şi infraorbitală,
la nivelul cărora se întâlnesc cu ramurile similare provenite din stâlpul frontonazal.
Astfel, se poate afirma că la baza orbitei există un veritabil inel de rezistenţă la
formarea căruia participă frontalul, maxila, osul zigomatic, precum şi procesul frontal al
maxilei.
Stâlpul pterigoidian (pterigopalatin) sau posterior începe din arcul maxilar
corespunzător ultimilor doi molari superiori, se îndreaptă ascendent şi se termină la
stâlpul de rezistenţă pterigoidian al neurocraniului.
Ulterior, celor trei perechi de stâlpi verticali li s-a adăugat şi un stâlp vertical
median reprezentat de porţiunea osoasă a septului nazal, respectiv lama
perpendiculară a etmoidului şi vomerul. Stâlpul vertical median se întinde de la bolta
palatină la căpriorul etmoidofrontal şi corpul sfenoidului, părţi componente ale
structurilor de rezistenţă de la baza craniului.

131
 Concavitatea arcului maxilar este umplută de bolta palatină care solidarizează
braţele arcului maxilar. În cadrul bolţii palatine au fost descrise o serie de linii de forţă
(BENNINGHOFF), unele transversale şi altele arciforme, paralele cu arcului rnaxilar.
Tot în descrierile clasice sunt prezentate şi trei structuri orizontale: superioară,
mijlocie şi inferioară, ce leagă stâlpii cervicali. Structura orizontală superioară
corespunde marginilor supraorbitale, cea mijlocie marginilor infraorbitale, iar cea
inferioară arcului maxilar.
Cercetările recente ale şcolii timişorene (Niculescu şi colaboratorii), bazate pe
secţiuni osoase, imagini radiografice şi tomografie computerizată, precum şi pe secţiuni
anatomice, au conturat noi concepte referitoare la structurile funcţionale de rezistenţă
ale etajului superior al viscerocraniului.
În lumina acestor noi concepţii, arhitectura funcţională a etajului superior al
viscerocraniului este reprezentată de opt structuri lamelare: cinci verticale şi trei
orizontale, aceste din urmă fiind într-un anumit fel menţionate şi în descrierile clasice.
Structurile lamelare verticale sunt una mediană şi două paramediane,
medială şi laterală. Lama mediană este reprezentată de porţiunea osoasă a septului
nazal. Lama medială o constituie structurile osoase care formează peretele lateral al
cavităţilor nazale. Lama laterală este reprezentată de peretele osos al feţei anterioare
a maxilei. În cadrul lamei laterale se includ stâlpii verticali (frontonazal, zigomatic şi
pterigoidian) din descrierile clasice.
Forţele de masticaţie preluate de arcul maxilar urmează practic trei direcţii:
prima urcă prin lama laterală, cea de-a doua prin lama medială şi cea de-a treia se
orientează transversal prin bolta palatină, pentru a se uni cu cea de partea opusă,
urmând ca apoi să urce împreună prin lama mediană. Se poate considera că întâlnirea
pe Iinia mediană a forţelor orientate transversal prin bolta palatină cu rezistenţa opusă
de stâlpul vertical median conduce la apariţia torusului palatin.
Structurile lamelare orizontale în număr de trei: superioară, mijlocie şi
inferioară, solidarizează lamele de rezistenţă verticale. Lama superioară este
reprezentată de porţiunile orbitale ale frontalului, tavanul cavităţilor orbitale şi lama
orizontală a etmoidului (componentă a tavanului cavităţilor nazale). Lama mijlocie,
întreruptă pe linia mediană de prezenţa cavităţilor nazale, este reprezentată de
peretele osos ce constituie faţa superioară, orbitală, a maxilei (planşeul cavităţilor
orbitale). Lama inferioară este formată de bolta palatină, reprezentată în cele 2/3
anterioare de procesul palatin al maxilei şi în 1/3 posterioară de lama orizontală a
palatinului.
Structurile lamelare din cadrul arhitecturii viscerocraniului realizează prin minim
de material un maxim de rezistenţă, pneumatizarea oaselor ce compun etajul superior
al viscerocraniului fiind o materializare a acţiunii factorilor filogenetici ai cefalizării.
Constatările şcolii timişorene au condus la descrierea unor structuri funcţionale
de rezistenţă realizate prin participarea structurilor lamelare. Astfel, se consideră că în
cadrul structurilor de rezistenţă ale arhitecturii etajului superior al viscerocraniului se
pot descrie cilindri şi conuri de rezistenţă.
Cilindrii de rezistenţă, orientaţi anteroposterior şi turtiţi transversal, sunt
reprezentaţi de pereţii cavităţilor nazale.
Conurile de rezistenţă flanchează de o parte şi de alta cilindrii de rezistenţă,
de fiecare parte fiind câte două conuri de rezistenţă, unul superior şi altul inferior.
Conul de rezistenţă superior, corespunzător pereţilor cavităţii orbitale are axul
orientat oblic dinspre anterior şi lateral spre posterior şi medial, baza fiind dispusă
anterior.

132
 Conul de rezistenţă inferior, ce corespunde pereţilor sinusului maxilar, are
axul dispus oblic dinspre posterior şi lateral spre anterior şi medial, baza fiind orientată
posterior.
Se poate considera că atât cilindrii de rezistenţă, cât şi conurile de rezistenţă nu sunt
numai elemente structurale de rezistenţă, ci şi de elasticitate, un veritabil ansamblu
funcţional de rezistenţă elastică.

Structurile funcţionale de rezistenţă ale etajului inferior al viscerocraniului

La nivelul etajului inferior al viscerocraniului este descris un arc mandibular
reprezentat de o condensare la nivelul rădăcinilor dinţilor implantaţi în mandibulă.
Pornind de la arcul mandibular o serie de linii de forţă se orientează spre
inferior şi posterior, marea lor majoritate mergând de-a lungul liniilor oblice ale
mandibulei spre ramura mandibulei, de unde liniile de forţă se împart în două direcţii:
prima direcţie urmează procesul coronoidian al mandibulei, de la care prin fibrele
muşchiului temporal se îndreaptă spre arcul laterosagital al neurocraniului; cea de -a
doua direcţie are ca punct terminus condilul mandibulei, forţele de la acest nivel
îndreptându-se spre nodul de rezistenţă mastoidian.
Ulterior, a mai fost descris şi un arc mandibular accesor ce corespunde
marginii inferioare a mandibulei, situaţie în care vechiul arc mandibular devine arc
mandibular superior, iar arcul mandibular accesor ia denumirea de arc mandibular
inferior. Arcul mandibular inferior preia o parte din forţele de masticaţie provenite de la
arcul mandibular superior şi totodată şi forţele de la nivelul unghiului mandibulei. În
cadrul ramurii mandibulei forţele arcului mandibular inferior se orientează superior,
alăturându-se celor ce provin de la arcul mandibular superior, urmând aceleaşi direcţii,
respectiv procesul coronoidian şi condilul mandibulei.
Se poate considera că mai există şi un al treilea arc mandibular cu orientare
oblică, ce corespunde liniilor oblice ale mandibulei. Acest al treilea arc îşi are porţiunea
sa anterioară în contact cu arcul mandibular inferior, iar extremităţile posterioare situate
la întâlnirea cu extremităţile corespunzătoare ale arcului mandibular superior.
În concluzie, se poate afirma că la nivelul etajului inferior al viscerocraniului,
reprezentat de mandibulă, se disting trei arcuri mandibulare: superior, inferior şi
oblic, legate între ele.
De la ramura mandibulei transmiterea forţelor nu se face numai pe Iinie osoasă,
ci şi pe Iinie musculară, prin intermediul muşchilor masticatori. Aceşti muşchi preiau
forţele de la mandibulă şi le orientează spre structurile funcţionale de rezistenţă ale
neurocraniului. Astfel, muşchiul temporal transmite forţele de la procesul coronoidian la
arcul laterosagital al neurocraniului, muşchiul pterigoidian lateral preia forţele de la
condilul mandibulei ducându-le spre nodul de rezistenţă pterigoidian; spre acelaşi nod
de rezistenţă se îndreaptă şi forţele preluate de la faţa medială a ramurei mandibulei
de către muşchiul pterigoidian medial; muşchiul maseter conduce forţele de la nivelul
feţei laterale a ramurii mandibulei spre porţiunea extracraniană a arcului trans versal
lateral, reprezentată de arcada zigomatică.
Cunoaşterea structurilor funcţionale de rezistenţă ce intră în constituţia
arhitecturii viscerocraniului prezintă nu numai un interes anatomic, ci şi unul practic în
diagnosticul şi prognosticul fracturilor, în chirurgia maxilofacială, estetică, plastică şi
reparatorie, precum şi în aplicarea protezelor din practica stomatologică curentă.

133
 ANTROPOMETRIE ŞI CRANIOMETRIE

Antropometria a creat indici care permit clasificarea craniilor în funcţie de

variaţiile de lungime şi înălţime. Cunoaşterea datelor antropometrice este deosebit de
importantă atât în antropologie, cât şi în medicina legală şi practica medicală curentă,
mai ales în chirurgia maxilofacială sau restauratoare.
Pentru calculul indicilor este necesară măsurarea diametrului transversal maxim,
a diametrului anteroposterior maxim şi a înălţimii auriculare a capului.
Diametrul transversal maxim se măsoară cu ajutorul unui compas şi reprezintă
distanţa dintre punctele cele mai îndepărtate lateral ale oaselor parietale.
Diametrul anteroposteror maxim se măsoară tot cu ajutorul compasului şi
reprezintă distanţa dintre glabelă şi punctul cel mai îndepărtat posterior al osului
occipital.
Înălţimea auriculară a capului reprezintă distanţa dintre vertex şi marginea
superioară a conductului auditiv extern, pe linia care cade perpendicular pe orizontala
Frankfurt.
Orizontala Frankfurt este reprezentată de o linie orizontală ce trece prin punctul
cel mai inferior al marginii infraorbitale şi marginea superioară a conductului auditiv
extern.
Indicele cranian longitudinal este determinat prin raportul:
Craniul lung sau dolicocefal are un indice cu valoarea de 75 sau o valoare mai
mică.
Craniul scurt sau brahicefal are indicele cranian longitudinal de 83 sau o
valoare mai mare.
Între craniul lung şi craniul scurt se află craniul mijlociu sau mesaticefal, cu
valoarea indicelui cuprinsă între 77,5 şi 80,5.
Indicele cranian vertical rezultă din raportul:

Înălţimea auriculară a capului

x 100
Diametrul antero - posterior maxim

Craniul înalt sau hipsicefal are valoarea indicelui cranian vertical peste 75.
Craniul turtit, plat sau platicefal are un indice cu valoarea sub 70.
Între craniul înalt şi craniul plat se află craniul ortocefal, al cărui indice este
cuprins între 70 şi 75.
Indicele cranian vertical şi longitudinal se calculează prin măsurători pe craniul
izolat. La omul viu sau la cadavru, măsurătorile includ şi părţile moi ale capului, astfel
încât indicele cefalic este cu aproximativ 2 cm mai mare faţă de indicele cranian.
La femeie craniul are diametrele mai reduse şi reliefurile osoase sunt mai puţin
pronunţate decât la bărbat.
În afară de variaţiile morfologice în funcţie de vârstă, sex şi de la individ la individ,
craniul mai poate prezenta deformări artificiale şi patologice.

134
 Deformările artificiale sunt determinate de compresiuni exercitate asupra
craniului maleabil al nou-născutului sau compresiuni exercitate pe întreaga durată a
primei copilării. De obicei este întâlnită turtirea craniului sau creşterea lui în înălţime.
Deformările patologice pot fi de origine encefalică sau osoasă. Cele de origine
encefalică sunt: macrocefalia sau capul foarte mare, microcefalia sau capul foarte
mic şi hidrocefalia sau acumularea peste normal de lichid cefalorahidian în ventriculii
cerebrali. Deformările patologice de origine osoasă sunt consecinţa unor afecţiuni
generale ale ţesutului osos (rahitismul, osteomalacia, osteita fibroasă deformantă
PAGET, sifilisul) sau se produc prin sinostozarea înainte de termen a uneia sau a mai
multor suturi craniene.
Masivul osos facial prezintă atât în mod normal cât şi patologic multiple variaţii
de formă şi mărime, care pot modifica întreaga fizionomie.
Variaţiile morfologice normale ale scheletului facial sunt în funcţie de vârstă şi de
la individ la individ.
La copil, absenţa sinusului maxilar şi oblicitatea ramurilor mandibulei, precum şi
redusa dezvoltare a porţiunii inferioare a masivului facial fac ca scheletul feţei să apară
turtit în sens vertical şi puţin dezvoltat în raport cu scheletul bolţii craniene.
La adult, prin dezvoltarea maximă a elementelor sale constitutive, masivul facial
se alungeşte.
La vârstnici, căderea dinţilor şi rezorbţia marginilor alveolare duc la o diminuare a
diametrului vertical al masivului facial prin scurtarea treimii sale inferioare. În ans amblu,
masivul facial la vârstnici se aseamănă cu cel infantil, cu excepţia mentonului care, la
copil, apare şters, iar la vârstnic apare proeminent.
La unii predomină diametrul vertical în raport cu dezvoltarea mandibulei, iar la
alţii predomină diametrul transversal, astfel încât masivul facial apare turtit şi lărgit, iar
pomeţii sunt proeminenţi.
În antropometrie, pentru măsurătorile masivului facial sunt utilizate diametrul
bizigomatic, pentru lărgime şi linia întinsă de la punctul ofrion la punctul men tonier sau
punctul alveolar - linia ofrioalveolară - pentru lungime.
Indicele facial, stabilit în antropometrie, este determinat prin raportul:

Linia ofrio - alveolară

x 100
Diametrul bizigomatic

Valorile indicelui facial sunt cuprinse între 62 şi 74. Indicele facial cu valoare mai
mare indică un masiv facial alungit, iar cel cu valoare mai mică, un masiv facial lărgit.
Prognatismul facial inferior este reprezentat de proeminenţa izolată a
mandibulei în raport cu masivul osos facial.
Prognatismul total sau prognatismul bimaxilar se manifestă prin proeminenţa
scheletului feţei în ansamblul său, în raport cu craniul.
Unghiul maxilar a lui CAMPER, cu deschiderea orientată posterior, este cuprins
între două linii, una ce uneşte vârfurile incisivilor superiori cu ofrion şi alta întinsă între
vârfurile incisivilor inferiori şi punctul mentonier. Acest unghi diferenţiază omul de toate
celelalte mamifere, valorile sale fiind de 77° la carnivore, 99-102° la maimuţe şi 155° la
om.
Unghiul simfizian este format de planul tangent la regiunea mentonieră şi planul
orizontal ce trece prin marginea inferioară a corpului mandibulei, având deschiderea
orientată posterior şi prezintă trei tipuri: tipul normal, la care unghiul simfizian este
cuprins între 70 şi 80°; tipul infantil, care măsoară 90°; tipul simian, cu valoarea între
100 şi 105°.

135
 Triunghiul lui BONWILL este echilateral, laturile sale fiind egale cu distanţa
cuprinsă între mijlocul axelor celor doi condili ai mandibulei, unde se află baza, vârfurile
aflându-se între incisivi, posterior incisivilor la dolicocefali şi anterior incisivilor la
brahicefali.
Unghiul nazomalar al lui FLOWER, diedru obtuz, cu deschiderea orientată
posterior, este format de cele două planuri tangente la baza orbitelor şi măsoară 130 -
135° la dolicocefali şi 142-145° la brahicefali.
Deformările patologice ale masivului osos facial pot fi congenitale sau
determinate de procese patologice, cum ar fi disostozele craniofaciale ereditare,
acromegalia, osteitele, traumatismele asociate cu fracturi, tumorile şi insuficienta
sutură a diferitelor piese componente ale masivului osos facial.
Cunoaşterea tuturor acestor variaţii morfologice este deosebit de importantă atât
pentru antropologie, cât şi în practica medicală curentă.

Punctele antropometrice sau craniometrice .

Punctele craniometrice reprezintă repere fixe şi precise ce sunt folosite în
craniometrie. Ele interesează în aceiaşi măsură antropologul şi medicul practician, mai
ales chirurgul.
Se disting puncte craniometrice mediane, nepereche şi puncte craniometrice
laterale, pereche. Deoarece punctele craniometrice au fost tratate anterior, nu ne mai
oprim asupra lor.

REPERE OSOASE ŞI PALPAREA OASELOR

CRANIULUI

În partea anterioară a craniului, deasupra arcadelor orbitale se palpează arcurile

supraciliare a căror dezvoltare este în raport cu cea a sinusurilor frontale. Între arcurile
supraciliare se simte o depresiune situată deasupra glabelei, foseta supraglabelară. În
porţiunea medială a fiecărei arcade orbitale se palpează incizura sau scobitura
supraorbitală. Deasupra arcurilor supraciliare se palpează eminenţele frontale care
apar ca două proeminenţe rotunjite, mai proeminente la femeie. Între eminenţele
frontale şi arcurile supraciliare pe linia mediană se simte uneori la palpare o
proeminenţă verticală ce corespunde suturii metopice. Pornind de la nivelul procesului
zigomatic al frontalului se palpează creasta laterală a frontalului, care se continuă cu
linia temporală superioară de pe osul parietal.
În regiunea posterioară se pot palpa pe linia mediană protuberanţa occipitală
externă sau punctul inion şi de la acest nivel în jos creasta occipitală externă. Pornind
de la protuberanţa occipitală externă de o parte şi de alta se palpează linia nucală
superioară şi imediat deasupra acesteia, linia nucală supremă.
La nivelul bolţii craniene se simte sutura coronară, ca o depresiune la limita dintre
frontal şi cele două oase parietale.
Între occipital şi oasele parietale, tot sub forma unei depresiuni, se palpează
sutura lambdoidă. Pe linia mediană, între oasele parietale, reprezentată de o
depresiune longitudinală, se simte sutura sagitală. Aceste suturi se palpează prin
deplasarea pielii sub pulpa degetelor. Sutura sagitală prezintă la extremităţile sale

136
două depresiuni: una anterioară ce corespunde punctului bregma şi a lta posterioară,
corespunzătoare punctului lambda. La copilul mic şi mai ales la nou-născut,
extremităţile suturii sagitale corespund fontanelelor bregmatică şi lambdatică.
La nivelul bolţii, sub forma unor eminenţe rotunjite, se palpează bosele sau
eminenţele parietale. Sub eminenţele parietale se simt liniile curbe temporale,
superioară şi inferioară.
La nivelul porţiunii inferioare a regiunii laterale a capului se palpează arcada
zigomatică. În dreptul extremităţii posterioare a arcadei zigomatice se simte tuberculul
zigomatic anterior. Posterior acestuia, la nivelul porţiunii anterosuperioare a
conductului auditiv extern se află tuberculul zigomatic posterior, mai greu accesibil la
palpare.
La nivelul porţiunii posterosuperioare a conductului auditiv extern se află spina
suprameatică a lui HENLE, ce poate fi palpată cu uşurinţă dacă pavilionul urechii este
tras anteroinferior. Posterior conductului auditiv extern se palpează procesul
mastoidian al temporalului. Anteroinferior şi mai în profunzime faţă de mastoidă se află
procesul stiloidian, care însă nu este uşor accesibil la palpare.
Sub creasta craniofacială, pe linia mediană, se palpează oasele nazale (faţa lor
anterioară). La marginea superioară a oaselor nazale, inferior de glabelă, se simte o
uşoară depresiune determinată de sutura frontonazală. Sub oasele nazale se palpează
porţiunea cartilaginoasă a piramidei nazale care maschează orificiul piriform al
cavităţilor nazale. La baza nasului, pe linia mediană, între cele două narine se simte o
proeminenţă reprezentată de spina nazala anterioară.
La o distanţă cuprinsă între 5-10 mm sub marginea orbitală a maxilei, se simte
gaura infraorbitală sau suborbitală. Pe peretele medial al orbitei se palpează creasta
lacrimală anterioară de pe procesul frontal al maxilei şi creasta lacrimală posterioară de
pe osul lacrimal. Între cele două creste se simte o depresiune verticală reprezentată de
şanţul lacrimal.
Faţa anterioară a maxilei prezintă reliefuri ce pot fi palpate atât prin tegumente
cât mai ales prin vestibulul cavităţii bucale. Corespunzător alveolei caninului se simte
bosa sau eminenţa canină. Posterior de eminenţa canină, se află fosa canină, care
apare ca o depresiune situată deasupra premolarilor. Deasupra dinţilor incisivi, anterior
de eminenţa canină, se află o depresiune mai puţin pronunţată reprezentată de foseta
mirtiformă.
Posterior ultimului molar se află spaţiul retromolar prin care se realizează
comunicarea dintre vestibul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
În partea laterală a maxilei se palpează procesul zigomatic, mai ales marginea
inferioară, concavă inferior şi îndreptată către penultimul molar. Deasupra ei, lateral de
procesul zigomatic al maxilei, se simte osul malar sau zigomatic, mai precis faţa
laterală (cutanată) a acestui os.
Prin cavitatea bucală se palpează bolta palatină sau palatul dur. Pe bolta palatină
se explorează torusul palatin care este reprezentat de o proeminenţă de formă şi
mărime variabilă, situată simetric de o parte şi de alta a liniei mediane. La bolta
palatină se mai palpează şi marginea posterioară, în dreptul căreia se află zona de
trecere dintre palatul dur şi vălul palatin, deosebit de importantă în practica
stomatologică.
Pe linia mediană a feţei anterioare a corpului mandibulei se simte eminenţa
mentonieră, care lateral şi inferior este mărginită de tuberculii mentonieri.
La corpul mandibulei se mai explorează marginea inferioară, care la 3 cm de
extremitatea sa posterioară este brăzdată de şanţul arterei faciale şi marginea
superioară sau arcada alveolodentară cu proeminenţele ei verticale (juga alveolaria) de
pe faţa anterioară.

137
 Unghiul mandibulei sau gonionul se palpează la locul unde marginea inferioară
întâlneşte marginea posterioară a ramurii mandibulei. Prin cavitatea bucală se
palpează procesul conoidian al mandibulei, situat în prelungirea liniei oblice şi lingula
sau spina lui SPIX, care mărgineşte anterior orificiul superior al canalului mandibular.
Procesul condilar al mandibulei şi articulaţia temporomandibulară se palpează
prin aşezarea pulpei degetelor anterior tragusului sau prin introducerea unui deget în
conductul auditiv extern, ambele cazuri necesitând, din partea subiectului examinat,
executarea unor mişcări în cadrul articulaţiei temporomandibulare.
În regiunea anterioară a gâtului, deasupra laringelui (1,8 - 3,5 cm), se palpează
osul hioid prin prinderea coarnelor sale mari între police şi index şi uşoara lui deplasare
în sens lateral. Corespunzător corpului osului hioid se observă un şanţ cutanat
transversal, situat la limita dintre regiunile suprahioidiană şi subhioidiană.

138
 BIBLIOGRAFIE

1. * * – Terminologia Anatomica. Federative Committee on Anatomical

Terminology. Thieme Stuttgart-New York, 1998.
2. BEAUT HIER J.P., LEFEVRE Ph. – Traité d’anatomie, de la théorie a la pratique
palpatoire. Tome 1. Membre inférieur et Ceinture pelvienne. De Boeck
Université, Bruxelles, 1990.
3. BEAUT HIER J.P., LEFEVRE Ph. – Traité d’anatomie, de la théorie a la pratique
palpatoire. Tome 2. Membre supérieur et Ceinture scapulaire. De Boeck
Université, Bruxelles, 1991.
4. BEAUT HIER J.P., LEFEVRE Ph. – Traité d’anatomie, de la théorie a la pratique
palpatoire. Tome 3. Tęte et tronc – Propédeutique viscérale. De Boeck
Université, Bruxelles, 1993.
5. BORDEI P., ULMEANU D. - Osteologie. Tipografia Univ. “Ovidius”, Constanţa,
1995.
6. BORDEI P., ILIESCU D., ŞAPTE ELENA - Sheletul corpului uman. Ovidius
University Press, Constanţa, 2004.
7. CHEVREL J.P.- Anatomie clinique. Le tronc. Ed. Springer-Verlag, Paris, 1994.
8. CHEVREL J.P., FONTAINE C.- Anatomie clinique. Tęte et cou. Ed. Springer-
Verlag, Paris, 1996.
9. COSMA N., FRASIN Gh., FRÎNCU D., MATEI M., SCUTARU D., BORDEI P. –
Osteologie, Litografia I. M. F. Iaşi. 1988.
10. DIACONESCU N., ROTTENBERG N., NICULESCU V. - Noţiuni de anatomie
practică, Ed.Facla, Timişoara, 1979.
11. DIACONESCU N., ROTTENBERG N., NICULESCU V. - Anatomia capului şi
gâtului, vol.I, Litografia I. M. F. Timişoara, 1988.
12. GRAY’S ANATOMY – 37th Edition. Churchill Livingstone, 1989.
13. IAGNOV Z., REPCIUC E., RUSSU I. - Anatomia omului. Aparatul locomotor. Ed.
medicală, Bucureşti, 1962.
14. IANCU I., FRASIN GH., COTRUTZ C. - Osteologia. Litografia I.M.F. Iaşi, 1981.
15. OLIVIERS G. - Anatomie. Schemas de travaux pratiques: Osteologie et
artrologie, Edition Vigot, Paris, 1984.
16. PAPILIAN V. - Anatomia omului, vol. I, Aparatul locomotor, Ed. BIC ALL.,
Bucureşti, 1993.
17. PASAT I. – Anatomia capului şi gâtului. Ed. did. şi ped., Bucureşti, 1995.

139
18. PATURET G. – Traite d’Anatomie humaine, Tome I, Ed. Masson et Cie, Paris,
1951.
19. RANGA V. - Tratat de anatomia omului, vol. I, Ed. medicală, Bucureşti, 1990.
20. ROBACKI R. - Anatomia funcţională a omului, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1985.
21. ROUVIERE H. - Anatomie humaine descriptive, topographique et fonctionnelle,
Tome 1, Tete et Cou, Ed. Masson, Paris, 1997.
22. ROUVIERE H., DELMAS A. - Anatomie humaine descriptive, topographique et
fonctionnelle, Tome 3, Membres, System nerveux central, Ed. Masson, Paris,
1997.
23. TESTUT L. - Traité d’Anatomie humaine, Ed. G.Doine, Paris, 1928.

140