1

LEGUMICULTURA
Dr. Lenti Iştvan
Ing. Orţan I.Dorel2
CUPRINS :
Clasificarea legumelor…………………………………..3
Cerinţele legumelor faţă de factorii de mediu…………5
Construcţii folosite în legumicultură…………………..8
Semănatul………………………………………………..9
Producerea răsadurilor de legume…………………….10
Lucrări de îngrijire aplicate legumelor………………..12
Recoltarea,condiţionarea şi depozitarea legumelor…...13
Bibliografie……………………………………………….153
LEGUMICULTURA
Clasificarea legumelor , cerinţele lor faţă de factorii de mediu
Criterii de clasificare ale plantelor legumicole
1. Clasificare conform sistematicii plantelor .
2. Clasificare practică ( conform părţii consumate ) .
3. Clasificare conform perioadei de vegetaţie .
4. Clasificare conform modului de înmulţire .
5. Clasificare conform cerinţelor faţă de udare .
6. Clasificare conform cerinţelor faţă de căldură .
7. Clasificare conform originii .
8. Clasificare conform cerinţelor faţă de lumină .
9. Clasificare conform cerinţelor faţă de apă .
10. Clasificare conform cerinţelor faţă de aer .
11. Clasificare conform cerinţelor faţă de substanţe nutritive şi sol .
12. Clasificare conform sensibilităţii produsului ( partea consumată ) .
Clasificarea legumelor conform sistemelor botanice
- Familia solonaceelor cuprinde mai multe legume cultivate pe suprafeţe mari în ţara
noastră :
- tomatele ( Lycopersico lykopersicum ) ,
- ardeiul pentru consum ( Capsicum annum ) ,
- ardeiul pentru condimente ( Capsicum annuum var. Longum ) ,
- pătlăgele vinete ( Solanum melongena ) ,
- cartofii timpurii ( Solanum tuberosum ) .
- Familia cucurbitaceelor cuprinde pe mapamond un număr mare de specii din care în
ţara noastră se cultivă următoarele :
- castravetele ( Cucumis sativus ) ,
- pepenele verde ( Citrullus lanatus ) ,
- pepenele galben ( Cucumis melo ) ,
- tărtăcuţa ( Cucurbita pepo convar. pepo provar. oblonga ) ,
- ţuchini ( cucurbita pepo convar. giromontiina ) ,
- patisonul ( Cucurbita pepo convar. patissoniana ) ,
- dovleacul comestibil ( Cucurbita maxima ) ,
- buretele vegetal ( Luffa aegiptica ) .
- Familia păstăioaselor ( Fabaceae ) cuprinde următoarele plante dintre care cele mai
des cultivate sunt fasolea şi mazărea :
- mazărea de grădină ( Pisum sativum ) ,
- fasolea de grădină ( Phaseolus vulgaris ) ,
- fasolea stacojie ( Phaseolus coccineus ) ,
- bobul ( Vicia faba ) ,
- arahidele ( Arachis hypogaea ) .
- Familia bulboaselor ( Liliaceae ) : soiurile de ceapă cultivate în ţara noastră sunt din
specia Allium . Acestea sunt următoarele :
- ceapa ( Allium ceppa ) , 4
- ceapa ascalanică ( Allium ascalonicum ) ,
- arpagicul( Allium scoenoprssum ) ,
- usturoiul ( Allium sativum ) ,
- prazul ( Allium porum ) .
- Grupa rădăcinoaselor cuprinde legume care fac parte din familii de plante diverse .
Aceste plante se cultivă cu precădere pentru partea din plantă situată în pământ , şi sunt
următoarele
Familia umbelliferarae :
- morcovul ( Daucus carota ssp. sativus ) ,
- pătrunjelul ( Petroselinum crispum ) ,
- ţelina ( Apium graveolens ) ,
- păstârnacul ( Pastinaca sativa ) ,
- chiminul ( Foeniculum vulgare ) .
Familia cruciferae :
- ridichea ( Raphanus sativus ) ,
- hreanul ( Armoracia lapathifolia ) ,
- napul ( Brassica napus var. rapifera ) ,
- turnipul ( Brassica napus var. rapifera ) ,
- baga ( Brassica campestris var. rapifera ) .
Familia chenopodiaceae :
- sfecla roşie ( Beta vulgaris ssp. esculenta var. rubra ) .
Familia asteraceae :
- rădăcina neagră ( Scorzena hispanica ) .
- Grupa legumelor pentru verdeţuri nu este unitară din punct de vedere botanic ,
plantele făcând parte din familii diverse . Pot fi plante anuale sau perene . Dintre acestea
se pot enumera :
Familia asteraceae :
- salata de grădină cu căpăţână ( Lactuca sativa var. capitata ) ,
- salata de grădină cu frunze lungi ( Lactus sativa var. longifolia ) ,
- salata de grădină cu frunze crestate ( Lactus sativa var. secalina ) ,
- cicoarea de grădină ( Cichorum endivia ) ,
- cicoarea pentru forţat ( Cichorum intybus ssp. sativum convar. foliossum ) ,
- salată de capră ( Lactuca serriola ) ,
- salata de câmp ( Valerianella locusta ) ,
- cardonul ( Cynara cardunculus ) .
Familia poligonaceae :
 - reventul ( Rheum rhabarbarum ) ,
- măcrişul ( Rumex acetosa var. hortensis ) .
Familia chenopodiaceae :
- spanacul ( Spinacia oleracea ) ,
- loboda de grădină ( atriplex hortensis ) ,
- mangoldul ( Beta vulgaris ) .
Familia aizoaceae :
- spanacul de noua zeelandă ( Tetragonia tetragonoides ) .
Familia portulacaceae :
- portulaca ( Portulaca oleraceae ) .
Familia brassicaceae :
- varza albă ( Brassica oleracea convar. capitata provar. capitata ) ,
- varza roşie ( Brassica oleracea vonvar capiatata conc. rubra ) , 5
- varza de Bruxelles ( Brassica oleracea convar. gemmifera ) ,
- broccoli ( Brassica oleracea var. italica ) ,
- conopida ( Brassica cretica convar. botrytis ) ,
- gulia ( Brassica rupestris convar. gongylloides ) ,
- varză de peking ( Brassica pekinensis ) ,
- varză chinezească ( Brassica chinensis ) .
Familia poaceae :
- porumb comestibil – de fiert ( Zea mays convar. saccharata ) ,
- porumb pentru floricele ( Zea mays convar. microsperma ) .
Familia asparagaceae :
- sparanghelul ( Asparagus officinalis )
Cerinţele plantelor legumicole faţă de mediu
1. Cerinţele faţă de temperatură .
În procesul vital al plantelor modificările cauzate de temperatură în intervalul
0 – 35 ºC au loc conform legii VANT HOFF . Conform acestei legi viteza proceselor vitale se
dublează la fiecare 10 ºC . Între diferite specii de plante sunt deosebiri din punct de vedere al
temperaturilor cardinale ( minim , optim , maxim ) .Cunoscând valoarea temperaturilor
cardinale şi temperatura instantanee se poate calcula intensitatea luminoasă şi cantitatea de
CO 2 necesare pentru o fotosinteză optimă .
a. temperatura optimă pentru unele legume :
Conform lui MARKOV şi HAEV valorile limită a temperaturilor optime la plantele
legumicole sunt mai mari , sau mai mici de 14 ºC . Marja de temperatură faţă de temperatura
optimă ( t ) în care nu sunt consecinţe dăunătoare datorite modificării temperaturii a fost
stabilită la t + 7 şi t – 7 ºC . În baza acestora MARKOV şi HAEV a clasificat plantele
legumicole în grupele următoare :
Grupa I : 25 ºC .
Pepenele galben , pepenele verde , dovleceii , ardeiul .
Grupa II : 22 ºC .
Tomatele , vinetele , dovleacul , fasolea , porumbul comestibil .
Grupa II : 19 ºC .
Sfecla roşie , ceapa , usturoiul , ţelina , sparanghelul .
Grupa IV : 16 ºC .
Morcovul , pătrunjelul , păstârnacul , cicoarea , liliaceele care nu au fost menţionate în grupa
anterioară , cartoful , mazărea , salata , spanacul , rubarba , macrişul .
Grupa V . : 13 ºC .
Legumele din grupa verzei , ridichea , hreanul . 6
S-a stabilit cum se modifică temperatura optimă în diferite faze ale vegetaţiei plantelor :
- în faza de repaus temperatura optimă este t – 14 ºC .
- pe perioada încolţirii temperatura optimă este t + 7 ºC .
- după răsărire până la apariţia primei frunze temperatura optimă este t – 14 ºC .
- în faza de creştere vegetativă ( formarea tulpinii şi frunzelor ) temperatura optimă
este t .
- în faza de formare a fructelor (produselor) temperatura optimă este t .
Condiţiile limită de temperatură trebuie corelate cu cerinţele plantelor legumicole .
Efectul nefast al frigului poate fi contracarat prin încâlzire , iar , scăderea căldurii se face prin
răcire . Se cunosc mai multe procedee de reglarea temperaturii .
2. Cerinţele faţă de lumină .
Sursa de lumină necesară desfăşurării proceselor vitale pentru plantele legumicole este
asigurată de lumina naturală a soarelui . Mai rar – în cazuri de excepţie – folosim lumină
artificială pentru completarea luminii naturale .
Lumina – prin natura ei – este o oscilaţie electromagnetică fiind compusă din radiaţii
cu lungimi de undă diferite care transportă energie în cuantumuri variate . Radiaţiile
invizibile sunt cele cu lungimea de undă sub 400 nm (ultraviolete , rontgen etc.) , sau cele cu
lungimea de undă ,mai mare de 800 nm ( infraroşii etc.) . Gama de radiaţii vizibile au
lungimea de undă cuprinsă între 400 – 760 nm .
Pe parcursul fotosintezei în absorbţia clorofilei efectul maxim îl au radiaţiile roşii cu
lungimea de undă 600 – 700 nm . Totalitatea radiaţiilor absorbite de plante se numeşte
radiaţie fiziologică .
Intensitatea luminii reprezintă cantitatea de energie distribuită pe unitatea de suprafaţă
în unitatea de timp . Pe timp însorit intensitatea creşte treptat de la răsăritul soarelui până la
ora 12 – 14 după care scade până la apusul soarelui .
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de lumină plantele legumicole pot fi iubitoare de
lumină sau iubitoare de umbră . În ţara noastră legume pretenţioase faţă de lumină sunt :
tomatele , ardeiul , pepenii ; mai puţin pretenţioase : varza , conopida , ceapa şi usturoiul ,
sfecla roşie , fasolea , mazărea şi castravetele ; nepretenţioase : ţelina pentru rădăcină ,
morcovul şi rubarba .
3. Cerinţele faţă de apă
Legumele cultivate absorb din sol apa necesară pentru desfăşurarea proceselor vitale .
Apa are un rol multiplu în viaţa plantelor . Întrebuinţarea apei de către plante se poate
împărţi în trei etape distincte : absorbţia apei , transportul apei , eliminarea apei .
Clasificarea plantelor legumicole după necesarul de apă :
Din acest punct de vedere plantele legumicole au pretenţii medii faţă de apă ( sunt
mezofite ) . Pentru compararea consumului de apă în cazul unor plante se folosesc diferite
metode . Cel mai des se foloseşte indicele de transpiraţie care exprimă cantitatea de apă
utilizată pentru producerea unei unităţi de masă vegetală uscată . Celălalt indicator utilizat în
practică este indicele consumului de apă care exprimă cantitatea necesară de apă pentru
producerea unei cantităţi unitare de produs comercial . Indicele de evapotranspiraţie exprimă
cantitatea de apă evacuată în sol şi prin transpiraţie de plante raportată la unitatea de masă de
substanţă uscată vegetală . 7
 Dintre factorii care influenţează consumul de apă al plantelor amintim : factorii de
climă ai mediului înconjurător , aprovizionarea solului cu substanţe nutritive şi umiditatea
solului .
Completarea necesarului de apă se face în principal prin irigare care are multiple
modalităţi de execuţie .
4. Cerinţele faţă de aer
Rolul aerului ca factor important de mediu al plantelor este deseori neglijat fiindcă
agricultorul îl poate influenţa cel mai puţin . În cazul cultivării în spaţiu închis al plantelor
legumicole rolul aerului se schimbă . În legumicultură este indicat să analizăm separat
compoziţia aerului din atmosferă şi compoziţia aerului din sol .
Componentele din aerul atmosferic cu influenţă puternică asupra dezvoltării plantelor
sunt azotul , oxigenul şi bioxidul de carbon . Alte componente importante mai sunt amoniacul
, bioxidul de sulf , vaporii de apă şi particolele solide mici ( praf , funingine etc. ) .
Mişcarea aerului de deasupra solului are un rol important în legumicultură .
Înfluenţează în mod multiplu dezvoltarea şi creşterea plantelor . Cantitatea de aer din sol este
determinată de structura şi compoziţia mecanică a solului . Din punct de vedere al asigurării
necesarul de aer din sol deosebim soluri active şi inactive . Necesarul de aer din sol se poate
regla cu lucrări de întreţinere a acestuia şi prin încorporarea în sol de materiale fibroase .
5. Cerinţele faţă de substanţe nutritive
Substanţele nutritive fac parte dintre factorii primordiali care influenţează procesele
vitale . Împreună cu apa fac parte din grupa factorilor originare din pământ.
Acele elemente care sunt necesare plantelor în cantitate mare se numesc
macroelemente , pe când cele necesare în cantităţi mai mici dar sunt şi ele indispensabile se
numesc microelemente respectiv ultramicroelemente .
Procentul macroelementelor în organismul vegetal :
1 – 50 % = O , H , C
0,1 % = P, Si , K , Ca , N ,
0,01 % = S , Mg , Na , Cl , Al .
Procentul de micro şi ultramicroelemente în organismul vegetal :
10-2 - 10-3 % = Fe , Mn , B , Sr ,
10-4 % = Cu , Ti , Zn , Ba , Br ,
10-5 % = F , Rb , Sn , Ni ,
10-6 % = As , Mo , Co , I , Ge , Pb , Hg , Ag , Au , Ra .
Pentru stabilirea necesarului de substanţe nutritive cel mai des pornim din rezultatele
analizei chimice a plantelor . Aceste date corectate corespunzător exprimă necesarul de
substanţe nutritive . Întotdeauna trebuie să ne bazăm pe cantitatea de substanţe absorbite de
toate părţile componente ale plantelor .
Printre factorii care influenţează satisfacerea necesarului de substanţe nutritive esenţial
este modul de absorbţie al acestora . Legumele ajung la substanţele nutritive minerale în stare
dizolvată în apă . Rădăcina este organul principal al plantei pentru absorbţia substanţele
nutritive . O parte dintre dintre substanţele nutritive sunt absorbite din sol în stare disociată
electrolitic , sub formă de ioni . 8
Modalităţi de cultivat legume , construcţii folosite în legumicultură .
1. Modalităţi de cultivat legume
În ţara noastră se cultivă într-un volum considerabil cca. 25 – 35 feluri de legume .
90% din producţie şi consum este dat de 9 – 10 specii de plante legumicole . Suprafaţa
cultivată cu legume în ţara noastră reprezintă 2 – 3 % din suprafaţa totală arabilă .
Pentru asigurarea necesarului de legume în stare proaspătă pe toată perioada anului
acestea se cultivă în sere sau solarii , respectiv pe câmp prin protejarea temporară cu folie a
plantelor . În ţara noastră se cultivă legume pe cca. 120 ha în sere . Suprafaţa acoperită cu
folie este de cca. 6 – 8 mii ha . Din aceasta 4 – 5,5 ha reprezintă solarii permanente .
Diferenţa de 2 – 2,5 ha sunt suprafeţe protejate temporar .
Conform celor mai desus distingem două modalităţi de cultură a legumelor : cultura în
câmpul liber sau pe teren arabil şi cultura forţată .
La cultura legumelor în câmp deosebim plante înmulţite prin semănat şi plante
înmulţite prin răsaduri repicate .
Cultura protejată în câmp a legumelor reprezintă o formă de trecere ( cultura timpurie
în câmp ) între cele două forme de cultură . Are două variante : protejarea cu folie fără
structură de rezistenţă şi protejarea cu folii plane .
Clasificarea culturii forţate a legumelor este multiplă în funcţie de tipul materialelor
de protecţie utilizate pentru acoperirea spaţiilor de cultură , tipul construcţiilor care asigură
condiţiile pentru cultura timpurie , scopul utilizării construcţiilor , tipul intstalaţiei de încălzire
utilizate , condiţiile de temperatură realizate , gradul de automatizare , etc.
2. Construcţii folosite în legumicultură
După materialul folosit pentru acoperire acestea pot fi acoperite cu sticlă plană ( sere )
şi cu folie de polietilenă ( solarii ) .
Clasificare :
a. amenajări simple ( protejarea cu folii fără structură de rezistenţă , tunele cu folii ,
răsadniţe cu folii ) .
b. amenajări de cultură cu volum mic ( solarii înalte , sere individuale , speciale ) .
c. amenajări de cultură cu volum mare ( sere cu structură mono şi multibloc , solarii
cu volum mare , solarii cu perdea de apă , blocuri protejate cu mase plastice .
Metode de înmulţire a legumelor
Activitatea de înmulţire cuprinde lucrările care au drept scop pornirea procesului
vegetativ de creştere al părţilor de plantă ( seminţe , tubercului , bulbi , etc ) care se folosesc
pentru înmulţirea legumelor .
Plantele legumicole se pot înmulţi pe două căi : cale generativă (prin seminţe sau
fruct ) sau cale vegetativă ( prin porţiuni de plantă ) .
În legumicultură s-a dezvoltat un procedeu de înmulţire specific prin răsaduri
caracterizat prin faptul că seminţele nu sunt semănate în terenul final de cultură al legumelor
ci în spaţii de înmulţire unde se asigură condiţiile optime pentru dezvoltarea plantelor tinere (
răsadurilor ) . În ţara noastră se înmulţesc prin răsaduri cu precădere roşiile , ardeiul , varza .
Un mod aparte de înmulţire se aplică în cazul şparanghelului şi al legumelor perene cultivate
pentru sămânţă .
Pe cale vegetativă se înmulţesc cartoful ( prin tuberculi ) , hreanul ( porţiuni de
rădăcină ) , anumite soiuri de ceapă , usturoi ( prin bulbi ) . 9
Anumite legume se pot înmulţi atât pe cale generativă cât şi vegetativă ( rubarba ,
măcrişul , anumite soiuri de ceapă ) .
Semănatul
Sămânţa este partea dintr-o plantă care a luat naştere pe cale sexuată şi este capabilă în
mod independent să dea naştere unei noi plante . O sămânţă bună de semănat trebuie să
întrunească anumite calităţi certificate de laboratoare teritoriale de controlul calităţii
seminţelor . Aceste calităţi sunt următoarele :
- puritatea ,
- facultatea germinativă şi energia de germinaţie ,
- viabilitatea biochimică ,
- starea de sănătate ,
- umiditatea ,
- masa a 1000 de boabe ,
- numărul de germeni ,
- densitatea ,
- sortarea ,
- autenticitatea de specie şi soi .
Puritatea şi facultatea germinativă determină împreună numărul de germeni intr-o
cantitate de 1 kg de sămânţă şi respectiv valoarea culturală ( sau sămânţa utilă ) . Formula de
calcul a valorii culturale este :
VC(valoare culturală) = P(puritate) X Fg(facultate germinativă)
100
Cunoscând valoarea culturală şi masa a 1000 de boabe se poate calcula cantitatea de
sămânţă necesară .
Lucrări de pregătire a seminţelor înainte de semănat :
- dezinfectarea ,
- preîncolţirea ,
- călirea ,
- umectarea ,
- accelerarea dezvoltării cu stimulatori chimici ,
- iradiere ,
- sortarea seminţelor după dimensiune ,
- amestecarea seminţelor mici (cu nisip ) pentru creşterea volumului semănat ,
- drajarea seminţelor mici ,
- fixarea seminţelor mici pe mambrană de hărtie sau folie .
Perioada de semănat şi de plantat părţile de înmulţire vegetativă în cazul plantelor
legumicole des cultivate în ţara noastră :
- primăvara timpuriu imadiat ce se poate intra pe teren se seamănă legumele
rezistente la frig ( ex. legume rădăcinoase ) ,
- când temperatura solului s-a încălzit la 5 – 8 ºC ( sfeclă roşie , cartofii , unele
soiuri de varză ) ,
- în aprilie se seamănă legumele pretenţioase la căldură ( ex. castraveţii , fasolea
pepenii ) ,
- vara este o perioadă importantă pentru semănarea legumelor ,
- toamna se seamănă în a doua jumătate a lunii septembrie şi prima jumătate a lunii
octombrie ( de ex. spanacul de iarnă ) . 10
Producerea răsadurilor
Producerea răsadurilor este operaţiunea tehnologică de cultură prin care seminţele
plantelor cu tulpina moale nu sunt semănate în locul şi pe teritoriul final de cultură .
Producerea răsadurilor are mai multe avantaje şi dezavantaje .
Pe lângă posibilitatea recoltării timpurii alt avantaj este o economie de cheltuieli
materiale şi umane pe perioada creşterii plantei , şi o reducere cu 1 – 2 luni a timpului de
ocupare a terenului destinat culturii legumelor în câmp liber .
Etapele de lucru tipice producerii răsadurilor sunt :
- pregătirea solului utilizat pentru semănat ,
- pregătirea amestecului de pământ fertil folosit la creşterea răsadurilor ,
- programarea în timp a semănatului ,
- îngrijirea răsadurilor .
Cele mai importante elementele componente ale producerii răsadurilor sunt :
- epoca de semănat stabilit în funcţie de perioada de cultură a răsadului şi momentul
plantării în exterior ,
- felul semănatului ( manual sau mecanic ) ,
- locul semănatului ( construcţie specială de cultură , răsadniţă , ghiveci , cub
nutritiv ) ,
- densitatea de semănat ,
- tipul de cultură al răsadurilor :
- cultură fir cu fir ,
- cultură în glob de pământ ,
- cultură pe tavă ,
- cultură în cuburi şi ghivece nutritive .
- amestecuri de pământ folosite la producerea răsadurilor ,
- lucrări de îngrijire ,
- perioada de timp a plantatului în exterior a răsadurilor :
- de la mijocul lunii martie la începutul lunii aprilie ( soiuri de varză şi salată )
- de la sfârşitul lui aprilie ( ex, roşiile ) ,
- la începutul şi mijlocul lunii mai ( ardeiul , pepenii , porumbul comestibil ),
- sfârşitul lunii mai ( ex. ţelina ) ,
- vara ( ex. soiuri de varză şi salată ) ,
- toamna ( ex. soiuri de varză şi salată ) .
Plantarea răsadurilor poate fi manuală sau mecanică . Vom stabili spaţiul vital de
cultură care este suprafaţa de teren necesară dezvoltării unei plante legumicole . Densitatea
plantelor este numărul de plante pe unitatea de suprafaţă .
Pregătirea terenului , asigurarea necesarului de substanţe nutritive , semănatul
Lucrările de pregătire al terenului cuprind procesele mecanice de transformare ale
solului cu unelte agricole şi care au drept scop asigurarea pentru cultura legumicolă a unui
substrat de cea mai bună calitate cu o rezervă bogată de apă , aer, substanţe nutritive , fără
buruieni şi liber de de boli şi dăunători .
Sistemul de lucrări ale solului reprezintă totalitatea lucrărilor solului care se execută pe
o suprafaţă dată într-o perioadă mai mare de timp . Este util ca planul de lucrări ale solului să
fie întocmit pentru perioada unui an agricol . 11
La stabilirea lucrării solului trebuie lămurit la început ce fel de efect mecanic dorim să
exercităm asupra solului . Acesta poate fi : întoarcerea , mărunţirea , afânarea , amestecarea,
tasarea, nivelarea , modelarea solului . Mai pe larg :
- întoarcerea poate fi : aratul , săpatul manual sau mecanic , aratul adânc ; se
execută cu plugul , cazma sau maşină de săpat , plugul special .
- mărunţirea poate fi : discuitul , prăşitul total , prăşitul , grăpatul , frezatul ,
afânatul ; se execută cu grapa cu disc , cultivatorul , sapa manuală sau rotativă , grapa cu colţi
ficşi , freza de pământ , maşina de afânat solul .
- tasarea poate fi tăvălugitul , tasatul subsolului ; se execută cu tăvălugul normal ,
tăvălugul special .
- nivelarea poate fi : finisatul suprafeţei , nivelatul brazdelor , nivelatul capital ; se
execută cu bare sau grinzi de lemn , lame de astupat brazdele , screpere şi gredere .
- modelarea solului poate fi : bilonatul ,formatul straturilor ; se execută cu pluguri
pentru bilonat , maşini de modelat solul .
- procedură combinată ; se execută cu combinatoarele
Pregătirea solului înainte de semănat are drept scop obţinerea unui pat germinativ
corespunzător pentru încolţire . Un pat germinativ bun are suprafaţa netedă , este bine
mărunţit , tasat corespunzător şi fără buruieni .
Scopul lucrărilor de întreţinere a plantelor este mărunţirea stratului superior al solului
semănat cu legume , uneori tasarea lui respectiv eliminarea buruienilor . O lucrare specială de
înteţinere este bilonatul . Această lucrare se execută dacă vrem să protejăm de lumină partea
plantei situate deasupra nivelului solului . La cultura sparanghelului vom executa în sol
biloane pentru a împiedica înverzirea lăstarilor comestibili . Se mai bilonează cartoful şi
prazul .
Necesarul de substanţe nutritive se asigură prin administrare de îngrăşăminte sau
completare cu substanţe nutritive şi constă din aplicarea în sol, pe frunza plantei legumicole
sau uneori în aerul din spaţiile protejate de cultură a acelor substanţe care ajută direct sau
indirect hrănirea legumelor şi creşterea fertilităţii solului .
Factorii care influenţează alegerea sistemului de administrat îngrăşăminte :
- proprietăţile solului de pe terenul desemnat pentru cultura legumelor ,
- structura şi sistemul de cultură a fermei legumicole ,
- cerinţele plantelor legumicole cultivate ,
- posibilităţile de asigurare a îngrăşămintelor ,
- nivelul tehnic al fermei .
În sistemul de completare a necesarului de substanţe nutritive , asigurarea şi
administrarea îngrăşămintelor se realizează cu ajutorul criteriilor de fertilizare :
- alegerea îngrăşămintelor ,
- stabilirea perioadei de aplicare a îngrăşămintelor ,
- stabilirea cantităţii necesare de îngrăşăminte ,
- alegerea metodelor de aplicare a îngrăşămintelor .
Îngrăşămintele pot fi organice sau chimice .
Semănatul : ( vezi capitolul : Metode de înmulţire a legumelor ! ) 12
Lucrări de îngrijire
Noţiunea de lucrări de îngrijire cuprinde toate lucrările executate între semănat ,
respectiv plantat şi recoltat .
Scopul lucrărilor de îngrijire este creşterea producţiei , înbunătăţirea calităţii ei şi în
unele cazuri devansarea recoltatului respectiv prelungirea perioadei de recoltat .
La alegerea metodelor de execuţie a lucrărilor de îngrijire decizia definitivă este
determinată de următoarele obiective esenţiale :
- scăderea manoperei ,
- utilizarea economică de materii prime ,
- înbunătăţirea eficienţei economice .
Clasificarea lucrărilor de îngrijire
a. procedee tehnice asupra ecosistemului :
 - clima – atenuarea efectelor nedorite de climă
- încălzire ,
- iluminat suplimentar ,
- umbrire ,
- protecţia împotriva îngheţului,
- protecţia împotriva vântului ,
- irigare .
- lucrări în legătură cu solul
- lucrări de îngrijire aplicate solului ,
- bilonatul ,
- acoperirea solului ,
- asigurarea substanţelor nutritive .
- protecţia plantelor
- combaterea bolilor şi dăunătorilor ,
- distrugerea buruienilor .
b. procedee fitotehnice :
- reglarea fructificării şi a coacerii
- stimularea fructificării şi a legatului ,
- accelerarea coacerii .
- îndepărtarea părţilor vegetative
- copilitul ,
- cârnitul ,
- ciupitul,
- rădăcinile laterale ,
- tunderea ,
- îndepărtarea vârfului ,
- defolierea ,
- cizelarea fructelor ,
- îndepărtarea de butoni florali şi fructe .
- susţinerea plantelor
- susţinerea vrejilor ,
- legarea .
- înălbirea 13
Recoltarea , condiţionarea , manipularea , depozitarea şi
procedee mai simple de conservare ale legumelor .
Ultimele lucrări în cultura legumelor sunt recoltarea , depozitarea şi valorificarea .
Scopul final al producţiei este satisfacerea în timp a cerinţelor cantitative şi calitative ale
pieţei .
a. Recoltarea legumelor
La recoltarea legumelor trebuie să avem în vedere următoarele :
- de regulă aceste produse vegetale se pot consuma proaspete , se întrebuinţează
imediat ,
- se alterează relativ repede , scăzându-le valoarea nutritivă ,
- nu se coc simultan , recoltarea lor se repetă sau este continuă ,
- sunt perisabile , recoltarea lor necesitând atenţie specială ,
- în majoritatea cazurilor se recoltează manual ,
- recoltarea mecanizată necesită utilaje speciale de o mare precizie .
Pentru păstrarea calităţilor exterioare şi interioare a legumelor recoltate trebuie avute
în vedere următoarele :
- momentul optim de recoltat se va alege cu deosebită atenţie în funcţie de maturare
şi o perioadă corespunzătoare a zilei ,
- se vor utiliza procedee de recoltare care vor evita lovirea şi rănirea produselor ,
- produsele recoltate se vor proteja de soare şi vânt ,
- pentru păstrarea prospeţimii se va organiza transportul rapid , şi funcţie de tipul
plantei legumicole o prerăcire a acestora şi o ambalare ecologică .
În cazul legumelor se cunosc două grade de maturitate : maturitatea biologică şi
maturitatea tehnologică ( comercială ) .
Maturitatea tehnologică ( comercială ) sau maturitatea de consum este momentul în
care legumele au ajuns în starea caracterizată de acele proprietăţi ( formă , culoare , mărime
etc ) care le fac apte pentru consum respectiv industrializare .
Maturitatea biologică reprezintă momentul în care seminţele legumelor au ajuns
mature şi sunt capabile să germineze . La unele legume această maturitate este identică cu
maturitatea tehnologică .
b. Factorii care determină momentul recoltării legumelor
- felul culturii,
- starea de maturare a produselor ,
- scopul de întrebuinţare a produselor , locul şi distanţa de transport ,
- starea vremii ,
- metoda de recoltat .
c. Condiţionarea legumelor
Prin condiţionare legumele recoltate sunt transformate în produs comercial după care
se pot depozita o perioadă mai mare de timp şi utiliza ulterior. Operaţiunile condiţionării sunt:
- curăţirea ,
- sortarea , 14
- ambalarea ,
- transportul .
d. Depozitarea legumelor
Între recoltarea şi utilizarea legumelor poate să treacă o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp. Scopul depozitării este ca în această perioadă de timp să păstrăm prospeţimea
şi calităţile legumelor .
După mărimea perioadei , depozitarea se clasifică în două categorii :
- depozitare temporară sau de tranzit ,
- depozitare de lungă durată .
Este necesar ca înainte de depozitare produsele să fie curăţate , sortate , calibrate şi
după caz zvântate .
Metodele depozitării
Legumele se pot depozita :
- pe suprafaţa pământului ,
- în adăposturi simple ,
- în depozite moderne .
Metodele de depozitat pe suprafaţa pământului :
- depozitare în şanturi şi brazde ,
- depozitare în siloz de suprafaţă în formă de prismă ,
- depozitare în siloz de suprafaţă în formă de piramidă cu baloţi de paie ,
- depozitare în siloz de suprafaţă cu aerisire ,
- depozitare în grămadă mică ,
- depozitare în grămadă mare.
Depozitarea în construcţii simple :
- în gropi ,
- în pivniţe ,
- în poduri ,
- în magazii .
Păstrarea în depozite moderne :
- în depozite simple ,
- în depozite frigorifice ,
- în depozite cu posibilitatea de control a aerului .
Aşezarea produselor în depozite :
- în vrac ,
- în lăzi ,
- în boxpaleţi .
Actualmente în ţara noastră sunt puţine depozite moderne de legume întru-cât
capacitatea acestora reprezintă doar 10 – 15 % din capacitatea totală de depozitare existentă . 15
BIBLIOGRAFIE:
Balaşa, M. Legumicultura. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,1973
Butnariu, H. Curs de legumicultură,Atelierele didactice,Institutul
agronomic,Timişoara,1970.
Dumitrescu, M, Balaşa,M, Raicu, Cristina, Lemeni, V.,Zăvoi, A. Producerea seminţelor şi a
materialului săditor la plantele legumicole, Editura Ceres, Bucureşti,1972.
Dumitrescu M., Nistor, Marcela, Mihalache, M., Tudor, S.Indrumatorul fermierului
legumicol. Editura Ceres, Bucureşti,1972.
RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU
FACTORII DE MEDIU

Obiective
 Cunoşterea rolului factorilor de mediu în viaţa plantelor legumicole şi elementele
care au implicaţie directă asupra acestora
 Însuşirea cerinţelor faţă de factorii de mediu ale plantelor legumicole şi
implicaţiile acestora în practica legumicolă
 Corelarea factorilor de vegetaţie în funcţie de cerinţele plantelor legumicole
 Cunoaşterea modalităţilor de dirijare a factorilor de mediu în situaţii de exces sau
deficit în diverse sisteme de cultură

Evoluţia plantelor legumicole a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care:
factorii climatici, factorii edafici şi socio-economici, pe de o parte, care acţionează direct asupra
plantelor, şi altitudinea, latitudinea, expoziţia etc., pe de altă parte, care au dus la modificări ale
altor factori, cu efecte indirecte asupra cursului evoluţiei plantelor.
Cunoaşterea condiţiilor ecologice în care plantele legumicole s-au format şi au evoluat
prezintă un interes major pentru cultura legumelor, întrucât prin dirijarea tehnologiei de cultură,
trebuie asigurate condiţii de mediu cât mai apropiate de cele în care plantele au evoluat. Dacă
schimbările apar când organismele sunt foarte tinere şi foarte sensibile la factorii de mediu,
acestea pot influenţa evoluţia, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie, obţinerea
plantelor rezistente la boli şi dăunători, la stres termic, hidric etc.
Omul joacă un rol determinant în apariţia unor modificări la nivelul plantelor, pornind de
la cel mai simplu mod de cultivare a legumelor, până la realizarea celor mai performante sisteme
de cultură a acestora. Aceste sisteme necesită cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice
ale speciilor legumicole, a relaţiilor cu factorii de mediu şi a interdependenţei dintre aceştia, a
reacţiei plantelor la un anumit mod de asigurare a hranei, având un grad de intensivizare extrem
de ridicat.

4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura

Temperatura reprezintă un factor de mediu limitativ în cultura legumelor, deoarece de
nivelul temperaturii depinde declanşarea sau stoparea proceselor biologice din plante.
Temperatura influenţează începutul recoltării părţilor comestibile (Indrea, 1992), perioada de
vegetaţie a culturilor şi zonarea acestora. Astfel, în nordul ţării, la tomatele cultivate în solar,
fructele se maturează cu 5 săptămâni mai târziu, la fasolea verde în câmp cu 4 săptămâni mai
târziu, iar la varză şi ridichi cu 2-3 săptămâni mai târziu faţă de zonele sudice.
Temperatura înregistrează variaţii atât în timpul zilei (variaţii diurne) cât şi în timpul unui
an (variaţii anuale) şi se prezintă sub forma unei curbe simple (fig. 4. 1)
În cursul unei zile, în ţara noastră, maximul termic se înregistrează în jurul orei 14, iar
minimul puţin înaintea răsăririi soarelui. Anual, maximul de temperatură este în luna iulie iar
minimul în luna ianuarie.

Fig 4.1 Variaţia diurnă si anuală a temperaturii aerului

(Bucureşti, Ileana Săndoiu, 2000)
Declanşarea proceselor metabolice se face când temperatura este egală sau mai mare cu
pragul biologic al speciei. Acesta este de: 5-6°C la salată, spanac, varză, morcov, ţelină etc., 10°C
la tomate, fasole, ardei, vinete, 14°C - 15°C la pepeni şi castraveţi.
Pentru cultura legumelor, foarte importantă este cunoaşterea sumei anuale a gradelor de
temperatură peste 15°C. Astfel, în Câmpia Română sunt 2800-3000°C, în zona dealurilor
subcarpatice, sudul şi centrul Moldovei 2400-2600°C, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Moldovei 2000-2200°C.
Ultimul îngheţ se produce între 29 martie şi 5 aprilie în Dobrogea şi Lunca Dunării, 1-20
aprilie în Câmpia Română, 10-20 aprilie în Câmpia de Vest şi Podişul Moldovei.
 Numărul de zile cu îngheţ este 80-90 pe litoral, 90-100 în Câmpia Română şi de Vest,
100-110 în Podişul Transilvaniei şi 110-120 în Podişul Moldovei (partea de sud).
Primul îngheţ apare la 1 noiembrie pe litoral, după 25 octombrie în Câmpia Română şi de
Vest, după 15 octombrie în Moldova şi la începutul lunii octombrie în Podişul Transilvaniei.
Data apariţiei primului îngheţ (fig.4.2) influenţează durata perioadei de vegetaţie a
culturilor, iar data ultimului îngheţ influenţează epoca de înfiinţare a culturilor (fig.4.3.).

Fig. 4.2. Data apariţiei primului ingheţ

(Ileana Săndoiu, 2000)

Fig. 4.3. Data apariţiei ultimului ingheţ

(Ileana Săndoiu, 2000)
 Fiecărei specii legumicole îi este caracteristică o temperatură minimă, o temperatură
optimă şi o temperatură maximă de creştere şi dezvoltare (tabelul 4.1a., 4.1.b. ).
Temperatura minimă reprezintă nivelul de temperatură la care procesele biochimice din
plantă se desfăşoară, dar cu intensitate redusă. De această temperatură depinde stabilirea epocii
de înfiinţare a culturilor legumicole timpurii, temperatura sub acest nivel determinând stagnarea
tuturor proceselor şi pieirea plantelor.
 1°C -5°C la bob, mazăre, ceapă, varză, morcov, pătrunjel,
păstârnac etc.;
Temperatura minimă este de:  5°C - 6°C la mărar, sfeclă roşie;
 9°C - 12°C la fasole, tomate;
 14°C - 16°C la vinete, ardei, castraveţi, pepeni şi bame.

La tomate, temperaturile critice sunt cuprinse între 0°C şi 10°C şi determină apariţia
simptomelor de pierdere a turgescenţei, datorită pierderii controlului asupra procesului de
închidere a stomatelor (Guie şi Wesm, 1987).
Temperatura optimă este temperatura la care toate procesele de creştere şi dezvoltare a
plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă, raportul între substanţele sintetizate şi cele
consumate de plante este supraunitar, surplusul acumulându-se în organele specializate (rădăcini,
tulpini, frunze, muguri, inflorescenţe, fructe etc.).
 25-35°C la cucurbitacee;
 25-30°C la tomate, ardei, vinete;
Temperatura optimă este de:  20-25°C la rădăcinoase;
 15-18°C la verdeţuri.

Cercetările efectuate la ardei au arătat dependenţa procesului de legare a fructelor de

temperatură şi de amplitudinea acesteia între zi şi noapte. Cele mai bune rezultate s-au obţinut la
16-21°C ziua şi 10°C noaptea (Rylski, 1973). Temperaturile peste 37,5°C şi sub 5°C limitează
procesul de germinare a polenului şi este afectată semnificativ producţia (Dempsy, 1970). La
tomate, germinarea polenului are loc după o oră la 20°C, după 5 ore la 10°C şi după 30 de ore la
5°C (Dempsy, 1970). La 18-25°C, polenul florilor de tomate îşi menţine viabilitatea 2-5 zile
după înflorit, iar stigmatul florii este receptiv timp de 6 zile. La plantele tinere de tomate s-a
constatat că temperaturile mai ridicate favorizează creşterea şi întârzie maturarea fructelor,
numărul de frunze formate până la prima inflorescenţă fiind de 8 la o temperatură de 15°C şi de
14 la 27°C (Calvet, 1957), ceea ce scoate în evidenţă măsurile ce trebuie luate pentru a preveni
acest aspect.
Cercetările lui Hansen şi colab. (1994) au arătat că la o creştere a temperatrurii de la 10°C
la 30°C se obţine şi o creştere exponeţială a fotosintezei. Amplitudinea termică dintre zi şi noapte
de circa 10°C, respectiv de la 28°C la 18°C, a dus la o creştere mai bună a tomatelor (Wien,
1997).
Creşterea plantelor este cu atât mai intensă, cu cât temperatura medie creşte până la
atingerea valorii optime, după care intensitatea scade (fig. 4.4).
Temperatura maximă reprezintă temperatura la care, deşi procesele metabolice se
desfăşoară cu intensitate ridicată, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie este în echilibru. Dacă
temperatura continuă să crească peste limita maximă, planta consumă mai mult decât produce,
asimilaţia scade, deoarece şi intensitatea fotosintezei scade, şi în final plantele pier.
  40°C la castraveţi;
 35-38°C la tomate, ardei şi vinete;
Temperatura maximă este de:  30°C la rădăcinoase;
 28°C la verdeţuri.

Fig. 4.4. Corelaţia dintre viteza de creştere a plantelor si temperatură

La castraveţi, a fost pusă în evidenţă corelaţia directă dintre creşterea vegetativă a

plantelor şi creşterea temperaturii în intervalul 19°C - 26°C (Krug şi Liebig, 1980), temperatura
optimă fiind considerată de 25°C - 28°C (Patron, 1992).
 Tabelul 4.1.a
Temperatura solului pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole
(°C, Dumitrescu, Stoian, 1998)
Specia Temperatura Zona optimă Temperatura Temperatura
minimă optimă maximă
Ardei 15,6 18,3-35 29,4 35
Castraveţi 15,6 15,6-35 35 40,5
Ceapă 1,7 10-35 23,9 35
Conopidă 4,4 7,2-29,4 26,7 37,8
Dovleac alb 15,6 21,1-35 35 37,8
Dovlecel 15,6 21,1-32,2 35 37,8
Fasole de 15,6 15,6-29,4 26,7 35
grădină
Mazăre de 4,4 4,4-23,9 23,9 29,4
grădină
Păstârnac 1,7 10-21,2 18,3 29,4
Pătrunjel 4,4 10-29,4 23,9 32,2
Pepeni 15,6 23,9-35 32,2 37,8
galbeni
Pepeni verzi 15,6 21,1-35 35 40,5
Porumb 10 15,6-35 35 40,5
dulce
Ridichi 4,4 7,2-32,5 29,4 35
Sfeclă roşie 4,4 10-29,4 29,4 35
Salată 1,7 4,4-26,7 23,9 29,4
Spanac 1,7 7,2-23,9 21,1 29,4
Sparanghel 10 15,6-29,4 23,9 35
Sfeclă de 4,4 10-29,4 29,4 35
frunze
Ţelină 4,4 15,6-21,1 21,1 29,4
Tomate 10 15,6-29,4 29,4 35
Vinete 15,6 23,9-32,2 29,4 35
Varză 4,4 7,2-35 29,4 37,8
Morcov 4,4 7,2-29,4 26,7 35

Tabelul 4.1.b.
Temperatura minimă şi intervalul optim pentru germinarea
seminţelor la unele specii legumicole (°C)
(Wien, 1997)
Specia Temperatura minimă Intervalul optim
Tomate 8,7 13-25
Vinete 12,1 15-25
Ardei 10,9 15-25
Varză albă 1 3-17
 Varză creaţă 1,9 3-17
Varză de frunze 1,2 3-17
Varză de Bruxelles 1,3 3-17
Conopidă 1,3 3-17
Ceapă 1,4-3,5 20-25

4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze

Temperatura influenţează procesele fiziologice şi biometrice la nivelul plantelor, cerinţele
pentru acest factor fiind diferite în funcţie de specie, dar diferenţiată pe faze de vegetaţie (tabelul
4.2.).
Astfel, în faza de germinare a seminţelor, temperatura trebuie să fie ridicată şi asociată
cu o umiditate mai mare, pentru hidratarea seminţelor şi declanşarea procesului de germinare. Cu
cât temperatura din această fază este mai apropiată de temperatura optimă, cu atât această fază
este parcursă într-un timp mai scurt, caracteristic fiecărei specii. Dacă temperatura este sub limita
optimă, germinarea seminţelor se prelungeşte şi poate conduce la putrezirea acestora, în special
când se asociază cu umiditate mare. Astfel, seminţele de morcov au germinat în procent de 50%
după 87 de zile la 5°C şi în numai 6 zile la 25°C (Thomas, 1996).
Germinarea seminţelor la temperaturi mai scăzute a fost stimulată cu o serie de
tratamente. Astfel, tratarea seminţelor de ceapă la temperatura de 10°C, timp de 24 ore, cu o
soluţie de polietilenglicol cu o presiune osmotică de -10 bari, a mărit ritmul de germinare,
apariţia radiculei fiind observată după o zi, faţă de 9,3 zile la seminţele netratate (Heydecker,
1974, citat de Burzo, 2000). Prin păstrarea seminţelor la temperatura de 7,5°C, se grăbeşte
procesul de germinare, comparativ cu temperaturile mai mari sau mai mici de păstrare (Messiaen
şi colab., 1994).
Efectul temperaturilor ridicate asupra germinării au fost puse în evidenţă la morcov. La
35°C germinaţia a fost foarte greoaie, iar la 40°C seminţele nu au germinat (Burzo, 2000). De
asemenea, s-a constatat că temperaturile de 30°C în timpul imbibiţiei seminţelor la vedeţuri
întârzie germinarea, faţă de temperaturile de 15-20°C (Cantlife şi colab., 1984). Menţinerea
seminţelor de salată la 30°C mai mult de 8 ore, în timpul imbibiţiei, determină intrarea lor în
ecodormanţă, iar germinaţia este mult întârziată.
După răsărire, temperatura trebuie să scadă cu câteva grade, deoarece temperatura
ridicată, asociată cu umiditatea mare din sol şi lumina insuficientă, determină alungirea plantelor;
acestea se etiolează, devin firave şi pier.
La repicat, plantele legumicole necesită o temperatură mai ridicată faţă de faza
anterioară, temperatură care să asigure cicatrizarea rănilor produse pe rădăcini în timpul
transplantării şi asigurarea prinderii răsadului.
După prinderea răsadurilor, temperatura scade din nou cu câteva grade, în scopul
obţinerii unui răsad viguros, cu tulpina scurtă, groasă, cu frunze colorate în verde închis,
caracteristice soiului sau hibridului. Răsadurile produse în condiţii de temperatură prea ridicată,
cu umiditate ridicată şi intensitate luminoasă ridicată, cresc foarte repede, prezintă internoduri
lungi, iar tulpina este subţire şi firavă. Creşterea răsadului la temperaturi mai coborâte, la
tomate, conduce la creşterea numărului de flori în inflorescenţă şi la apariţia primei inflorescenţe
după un număr mai redus de frunze, creşte conţinutul răsadului în substanţă uscată, precum şi
rezistenţa la temperaturi mai scăzute.
După plantarea la locul definitiv, de asemenea, temperatura creşte până la temperatura
optimă, pentru a asigura prinderea plantelor şi uniformitatea culturii. La înflorit, temperatura
scade cu 2-3°C pentru a nu afecta germinabilitatea polenului, iar în faza de fructificare,
temperatura creşte din nou, până la atingerea valorii superioare a temperaturii optime.
Markov şi Haev (1953) au constatat că există o temperatură favorabilă pentru fiecare
specie legumicolă, pe fenofaze, şi au stabilit o formulă pentru calcularea acestei temperaturi:

T optimă = t ± 7°C, în care:

T optimă - temperatura optimă;
t - temperatura pe fenofază şi are următoarele valori: 25°C la castraveţi şi pepeni, 22°C la
tomate, ardei şi vinete, 19°C la ceapă, salată şi spanac, 16°C la morcov şi pătrunjel şi 13°C la
varză, ridichi şi conopidă.
Pentru a afla temperatura optimă, se adună sau se scad cele 7°C, în funcţie de nivelul de
temperatură care trebuie asigurat pentru fiecare fenofază în parte, iar regimul optim de
temperatură pe fenofaze este redat în tabelul 4.2.

Tabelul 4.2.
Temperatura optimă de creştere şi fructificare pe fenofaze
(V. Voican, 1984)
Fenofaze
Tempe- Creştere
Specia ratura Ger- Cotile- Plan- vegetativă Fructi-
optimă minare donală tare Timp Timp noros ficare
însorit

Castraveţi, 25 32 18 32 25 18 25
pepeni
Tomate, 22 29 15 29 22 15 22
ardei,
vinete
Ceapă 19 26 12 26 22 19 19
verde
Salată, 16 23 9 23 16 9 16
spanac,
pătrunjel
Morcovi 16 23 9 13 16 9 16
Varză, 13 20 6 20 13 6 13
conopidă,
guile,
ridiche
Mod de t°C t+7 t-7 t+7 t±7 t-7 t±7
apreciere

La temperaturi prea ridicate, scade cantitatea şi calitatea producţiei de tomate, fructele

rămân mici şi cu pieliţa groasă. La castraveţi, se formează fructe mici care îmbătrânesc prematur,
iar la conopidă se formează inflorescenţe mici şi lipsite de frăgezime. La temperaturi prea
scăzute (sub limita minimă), pagubele sunt foarte ridicate, provocând moartea plantelor, mai ales
dacă survin în primele faze de vegetaţie, când sensibilitatea acestora la frig este accentuată.
 Dacă asupra seminţelor se aplică tratamente cu diferiţi stimulenţi sau prerăcirea, unele
specii devin mai puţin pretenţioase la căldură. Seminţele de tomate prerăcite încolţesc la 5-8°C,
faţă de 12-14°C, cât este temperatura minimă de germinare (Dumitrescu M., Scurtu I, 1998).

4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură

Plantele legumicole, după pretenţiile faţă de temperatură, se clasifică astfel (Maier I.,
1969):
 plante legumicole foarte rezistente la frig - suportă temperaturi mult sub 10 °C,
cum sunt plantele perene (hreanul, reventul, ştevia, măcrişul, sparanghelul, ceapa
de tuns, ceapa de iarnă, salvia, menta, etc). Acestea se caracterizează printr-o
rezistenţă deosebită la frig, rezistenţă care depinde de cantitatea şi calitatea
substanţelor de rezervă acumulate în organele subterane. Temperaturile negative
de -15°C, chiar -20°C, nu afectează prea mult aceste plante. Sparanghelul,
măcrişul, ştevia ş.a., pot rezista la temperaturi chiar mai coborâte, de -25°C.
 plante legumicole rezistente la frig - sunt acele plante care se pot cultiva toamna
sau primăvara foarte devreme şi care suportă temperaturi de 0°C. Acestea sunt:
salata, spanacul, ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza, conopida,
gulia, mazărea, bobul etc. Aceste specii au temperatura minimă de germinare de
1-5°C şi temperatura optimă de 15-20°C.
 plante legumicole semirezistente la frig - se caracterizează prin aceea că nu
suportă temperaturi sub 0°C, temperatură la care este afectată partea aeriană,
provocând moartea plantelor. Cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 16-18°C.
Din această grupă face parte cartoful.
 plante legumicole pretenţioase la căldură - se caracterizează prin aceea că au o
temperatură minimă de încolţire de peste 10°C (10-14°C), iar temperatura optimă
din perioada de vegetaţie este de 20-25°C. Cresc şi se dezvoltă bine şi la 25-30°C.
Temperaturile de câteva grade duc la moartea plantelor (3-5°C), cu excepţia
tomatelor, care sunt mai rezistente. Din această grupă fac parte: tomatele, ardeiul,
vinetele, dovlecelul, dovleacul. Se cultivă în general prin răsad (tomatele se pot
semăna direct), iar înfiinţarea culturilor se face după trecerea pericolului brumelor
târzii de primăvară şi a temperaturilor scăzute care survin accidental.
 plante legumicole rezistente la căldură - sunt acele plante legumicole care
suportă temperaturi de peste 35°C. Acestea sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi,
castraveţii şi bamele. La aceste specii, procesele metabolice se declanşează la o
temperatură în sol de 14-16°C, iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie
este de 28-32°C. Temperatura de 10-11°C, pe o perioadă mai lungă de timp, poate
duce la moartea plantelor, de aceea înfiinţarea culturilor în câmp se efectuează la
începutul lunii mai pentru zona I de cultură şi ceva mai târziu pentru celelalte
zone.

4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole

Menţinerea unei temperaturi optime în culturile legumicole, în funcţie de cerinţele
acestora pe fenofaze, se face prin diverse măsuri şi procedee, întrucât atât excesul de temperatură
cât şi deficitul de temperatură sunt foarte dăunătoare.
Excesul de temperatură apare în special la culturile protejate (sere, solarii), unde nu
există curenţi de aer, şi se instalează atunci când intensitatea luminoasă este ridicată şi aerisirea
deficitară. În câmp, excesul de temperatură este mai rar şi se poate instala când temperatura
creşte foarte mult, pe fondul lipsei de precipitaţii.
Măsuri de prevenire a excesului de temperatură
în spaţii protejate în câmp
 aerisirea puternică a spaţiilor de cultură prin  cultivarea legumelor pe terenuri cu
ferestrele de la acoperiş şi pereţii laterali (sere, expoziţie nordică;
solarii) şi ridicarea foliei de polietilenă de pe  modelarea terenului pe direcţia est-
solarii de la bază până la partea superioară, pentru vest, cu taluzuri inegale;
unele tipuri de solarii, unde se menţine ca mijloc  plantarea răsadurilor pe partea nordică
de protecţie contra grindinei; a biloanelor;
 folosirea instalaţiei de ventilaţie;  irigarea pe brazde şi prin aspersiune,
 reducerea intensităţii luminoase prin diferite pentru răcorirea solului şi a plantelor;
mijloace de umbrire (cretizare, jaluzele, plase de  respectarea epocii de înfiinţare a
umbrire de culoare verde din material plastic, de culturilor; nu se admit întârzieri care
tip Rachael); pot determina compromiterea
 irigarea plantelor pe durate foarte scurte de timp culturilor, în special a celor timpurii.
(câteva minute), pentru răcorirea plantelor şi
aerului;
 folosirea ca materiale pentru mulcire a
materialelor reflectorizante, care nu absorb căldura
şi deci conduc indirect la scăderea temperaturii;
 alegerea momentului optim de înfiinţare a
culturilor, ţinând seama de perioadele foarte
călduroase;
 folosirea de soiuri şi hibrizi cu capacitate ridicată
de adaptare în sere şi solarii etc.
Deficitul de temperatură
Se înregistrează atât în câmp cât şi în spaţii protejate, atunci când temperatura este sub
limita inferioară a intervalului optim.
Măsuri de creştere a temperaturii
în spaţii protejate în câmp
 asigurarea funcţionării normale a tuturor  alegerea terenului cu expoziţie sudică, cu
instalaţiilor din sere, în special a textură mijlocie;
instalaţiei de încălzire;  folosirea la fertilizarea de bază a unei
 asigurarea etanşeităţii construcţiilor (sere, cantităţi mai mari de gunoi de grajd, în
solarii, răsadniţe), pentru evitarea special pe solurile mai grele şi reci;
pierderilor de căldură;  executarea din toamnă a arăturii adânci,
 suplimentarea căldurii prin alte surse pentru a favoriza încălzirea mai devreme a
(electrică) când temperatura scade foarte solului în profunzime;
mult, iar culturile se află la limita de  evitarea terenurilor reci cu apa freatică la
rezistenţă; suprafaţă;
 udarea cu cantităţi mai mici de apă şi  mulcirea solului cu materiale organice
local, pentru a nu răci solul; (mraniţă) sau materiale plastice de culoare
 folosirea gunoiului de grajd proaspăt, pe fumurie şi albă;
poteci şi pe la capete, care prin  respectarea epocii de înfiinţare a
fermentaţie degajă căldură şi poate culturilor;
 contribui la creşterea temperaturii cu  fertilizarea locală, la înfiinţarea culturii,
câteva grade (solarii, răsadniţe); cu îngrăşăminte organice bine
 compartimentarea suprafeţei cultivate în descompuse (mraniţă);
mai multe zone, cu folie de polietilenă  acoperirea cu tunele din material plastic a
pentru o conservare mai bună a culturilor mai pretenţioase faţă de căldură;
temperaturii;  folosirea foliei microporoase de tip Agril,
 amenajarea anticamerelor la intrarea în care poate proteja culturile de temperaturi
seră şi solarii sau folosirea uşilor cu de -5°C;
burduf la solarii, pentru a evita  călirea răsadurilor cu 2-3 săptămâni
pătrunderea la nivelul plantelor a înaintea plantării la locul definitiv (culturi
curenţilor reci de aer; timpurii, culturi în solarii, răsadniţe);
 dubla sau tripla protejare cu tunele de  formarea perdelelor de protecţie contra
diferite dimensiuni, la speciile cu pretenţii curenţilor de aer.
mari faţă de temperatură;
 folosirea pentru acoperirea solariilor a
foliei de polietilenă cu efect termic,
tratată IR, care are capacitatea de a
împiedica pierderea căldurii acumulate în
timpul zilei; această folie asigură o
temperatură cu 3-5°C mai mult pe timpul
nopţii decât folia obişnuită.
 utilizarea ecranelor termice cu ajutorul
cărora, pe timpul nopţii, căldura se
conservă mai bine.

Cercetările efectuate în seră, la tomate (Narcisa Sindile, 1997), au arătat că scăderea

temperaturii de la 20°C la 10°C determină reducerea respiraţiei la 80%; fotosinteza scade cu 30-
35% la scăderea temperaturii nocturne de la 14 la 7°C, în timp ce transpiraţia se reduce puţin,
odată cu scăderea temperaturii.

4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie

Plantele legumicole cresc şi se dezvoltă normal atunci când toţi factorii de mediu se află
în corelaţie directă.

Corelarea temperaturii cu lumina

Temperatura şi lumina trebuie să fie în raport direct proporţional. Astfel, la o intensitate
luminoasă ridicată, procesele fiziologice, în special fotosinteza, se desfăşoară în ritm accelerat,
ritm susţinut şi de o temperatură ridicată. La scăderea intensităţii luminoase (pe timp noros), se
iau măsuri de reducere a temperaturii cu câteva grade, în vederea prevenirii alungirii plantelor.
De asemenea, noaptea, temperatura se reduce, pentru a se consuma cât mai puţin din produsele
asimilate, rezultate în urma fotosintezei din timpul zilei, acestea fiind folosite în creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
 La tomate, s-a constatat că inducţia florală este stimulată de intensitatea luminoasă mare,
asociată cu zile calde şi nopţi mai reci. Astfel, acest proces se desfăşoară în condiţii optime la
26°C ziua şi la 18°C noaptea (Wien, 1997). La ceapă, s-a constat că, temperatura şi lumina
stimulează creşterea bulbilor, corelaţia fiind directă, în intervalul de 6-20°C, iar pentru frunze
începând cu 2°C (Brewster şi colab., 1977).
Cercetările efectuate la cucurbitacee (castraveţi şi dovlecei) au arătat că temperatura,
intensitatea luminii şi fotoperioada, influenţează formarea sexelor florilor, chiar dacă acest
caracter este determinat genetic: temperaturile mai mici determină formarea florilor femeieşti, iar
nopţile calde pe cele bărbăteşti (Nitsch şi colab., 1952).

Corelarea temperaturii cu umiditatea

Temperatura şi umiditatea solului, la culturile legumicole, trebuie să fie în corelaţie
directă. La temperaturi ridicate, în spaţiile de cultură, capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este
mare, evapotranspiraţia este ridicată, consumul de apă al plantelor creşte. De aceea, odată cu
creşterea temperaturii, creşte progresiv şi cantitatea de apă administrată prin irigare, în funcţie de
fenofaza de dezvoltare.
Când temperatura este scăzută şi umiditatea ridicată, absorbţia este scăzută, iar plantele
au rezistenţă slabă la temperatură scăzută şi la unele boli (căderea plăntuţelor). În câmp, în aceste
condiţii, apare seceta fiziologică, care constă în imposibilitatea absorbţiei apei de către plante,
chiar dacă apa din sol este suficientă, aceasta fiind datorată temperaturilor scăzute (ferestrele
iernii, primăvara devreme).
Când temperatura este ridicată şi umiditatea scăzută, metabolismul plantelor legumicole
este dereglat. Acestea se îngălbenesc, se ofilesc, iar dacă lipsa apei este accentuată, mor. De
asemenea, umiditatea scăzută favorizează îmbătrânirea prematură a plantelor, trecerea mai
rapidă în faza de fructificare, iar cantitatea şi calitatea producţiei scade simţitor.
Când temperatura şi umiditatea au valori extreme, plantele legumicole sunt afectate
foarte mult. Astfel, la temperatură şi umiditate foarte scăzută, creşterea plantelor este foarte
încetinită, îmbătrânirea este prematură, iar prelungirea acestei perioade determină moartea
acestora. La temperatură şi umiditate foarte ridicate, plantele cresc vegetativ foarte mult,
fructificarea este întârziată şi slăbeşte rezistenţa la boli.

Corelarea temperaturii cu concentraţia de dioxid de carbon

Parcurgerea în condiţii optime a tuturor fenofazelor este legată şi de concentraţia aerului
în CO2, care în spaţiile protejate este mai ridicată decât în câmp. De aceea, în sere se execută
îmbogăţirea aerului cu CO2, care determină obţinerea unor sporuri importante de producţie. La o
creştere a concentraţiei în CO2, temperatura şi intensitatea luminoasă trebuie să aibă valori
ridicate, pentru atingerea obiectivului propus.
Temperatura solului. Un rol important în viaţa plantelor îl are şi temperatura solului.
Aceasta influenţează germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor, creşterea rădăcinilor, absorbţia
elementelor nutritive şi apei din sol etc. Există specii legumicole care reacţionează foarte bine la
o temperatură a solului mai mare cu câteva grade (3-4°C) faţă de temperatura aerului (castraveţi,
pepeni galbeni, tomate, ardei, vinete), precum şi specii legumicole care cresc mai bine când
temperatura în sol este mai mică cu 2-3°C decât în aer (varză, conopidă, gulie, salată etc.).
Temperatura solului înregistrează variaţii anuale, dar şi zilnice, în funcţie de adâncime
(fig. 4.5, fig. 4.6.). Cea mai mare variaţie se înregistrează la adâncime mai mică (până la 10 cm),
iar la 50 de cm temperatura este aproape constantă .
 Fig. 4.5. Variaţia zilnică a temperaturii solului
(Dragomirescu, Enache, 1998)

Fig. 4.6. Variaţia anuală a temperaturii solului

(Dragomirescu, Enache, 1998)

Scăderea temperaturii solului sub 16°C inhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi, iar
absorbţia apei şi a elementelor minerale este mult redusă (Tachibana, 1987). De asemenea,
temperatura scăzută a solului determină reducerea absorbţiei apei prin rădăcină, determină
deficitul hidric în tulpină, scade intensitatea transpiraţiei etc.
 4.1.5. Surse de căldură
Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pentru Pământ, unde ajunge sub
formă de căldură şi lumină
 cantitatea de energie radiată de Soare;
Cantitatea de energie  distanţa de la Pământ la Soare;
care ajunge de la Soare  lungimea zilei, respectiv durata de strălucire a
la Pământ depinde de: Soarelui;
 unghiul de incidenţă al razelor solare;
 gradul de nebulozitate.

Radiaţia solară care ajunge la nivelul solului prezintă variaţii în funcţie de latitudine;
pentru ţara noastră, aceste variaţii se prezintă sub forma unor curbe (oscilaţii) simple (fig.4.7.)

Fig. 4. 7. Variaţia zilnică şi anuală a energiei radiante solare

(Ileana Săndoiu, 2000)

Cea mai mare cantitate de radiaţie solară se înregistrează, în ordine, în zona litoralului,
zona de câmpie din sudul şi vestul ţării şi zona colinară.
În spaţiile protejate, radiaţia este mai redusă cu cca 25-30%, datorită materialelor de
acoperire. Acest procent de reflecţie poate fi şi mai mare datorită gradului avansat de acoperire a
construcţiilor cu depuneri de praf, anotimpului (noiembrie, decembrie şi ianuarie),
amplasamentului şi orientarea construcţiilor etc. În condiţii de seră, se apreciază că nivelul de
radiaţie în lunile de toamnă şi iarnă este de 100 Wh/m2, în timp ce vara, în câmp, se înregistrează
5000-6000 Wh/m2 (Indrea, 2007).
Cantitatea de radiaţie solară este influenţată de:
 altitudine; pentru zonele cu latitudine mijlocie, intensitatea radiaţiei solare
incidente creşte cu 5-15% la fiecare 1000 m altitudine, datorită reducerii
grosimii masei de aer;
 expoziţia terenului şi panta acestuia; pantele cu expoziţie sudică primesc o
cantitate mai mare de energie solară decât cele nordice, influenţând şi
durata de iluminare de care depinde perioada de vegetaţie.
Un rol important îl are efectul de seră asupra încălzirii spaţiilor de cultură (sere, solarii).
Efectul de seră depinde de proprietăţile de transmisie selective ale materialelor de acoperire
(tabelul 4.3) şi constă în proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţiile termice şi de a lăsa să
treacă o parte din radiaţia solară.

Tabelul 4.3
Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire
(Boulard şi colab.,1995)
Specificaţie Sticlă PVC Polietilenă
Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80
Radiaţia termică 0 0,30 0,80

Energia solară este singura sursă de încălzire pentru solarii, sere reci şi răsadniţe şi sursa
suplimentară pentru toate construcţiile dotate cu instalaţii de încălzire. Captarea acesteia se face
în colectoare solare, în care, în perioada de insolaţie, agentul termic ajunge la 86-89°C, asigurând
un spor de producţie de 10-12% la castraveţi şi verdeţuri şi posibilitatea înfiinţării culturilor cu
15-20 de zile mai devreme, faţă de serele şi solariile neîncălzite (Stan N., 1996). Instalarea
colectoarelor necesită o suprafaţă mare (echivalentă cu suprafaţa care trebuie încălzită) şi sunt
greu de folosit.
Căldura biologică provine din fermentarea gunoiului de grajd proaspăt. Pe cale
biologică, se încălzesc răsadniţele cu una sau două pante, solariile în care se produc răsaduri şi
solul serelor pentru culturile de castraveţi, pepeni galbeni (cultura pe baloţi sau pale de paie).
Căldura biologică mai este folosită sub forma biogazului obţinut din dejecţiile animalelor.
Cantitatea de biogaz obţinută zilnic, după o fermentaţie de 40 de zile, este de 1,58 m3/cap de vacă
şi 0,18 m3/cap de porc Biogazul are un conţinut de bioxid de carbon de 60-70 % şi are o valoare
calorică de 5000-6000 kcal/m3. Se foloseşte pentru producerea energiei termice, electrice,
mecanice etc. Echivalenţa biogazului cu alte surse este redată în tabelul 4.4

Tabelul 4.4.
Echivalenţa biogazului cu alte surse energetice
(Toma D. 1983)
Produsul UM Echivalarea unui m3 de biogaz
brut epurat
Benzină litru 0,73 1,17
Motorină litru 0,65 1,07
Alcool litru 1,10 1,82
Gaz natural m3 0,61 0,99
Energie kwh 6,20 10,00
electrică
Cărbune kg 0,82 1,34

Energia eoliană poate fi folosită la producerea energiei electrice, poate acţiona pompe cu
piston care să permită ridicarea şi stocarea apei în rezervoare la înălţime, pentru a fi folosită la
irigarea culturilor. Stocarea apei se face pe timp liniştit. La o intensitate a vântului de peste 3
m/sec, pe o perioadă de 3000 de ore, se asigură o energie potenţială de 400 kwh/km2/an (Toma
D., 1983).

 centrale termice proprii cu combustibil lichid (păcura),

gazos (gazul metan) sau solid (cărbune);
Căldura tehnică se  centrale de termoficare ce livrează agentul termic la peste
foloseşte pentru încălzirea 100°C;
serelor prin:  energia industrială reziduală (apa, ca agent de răcire în
industrie, se poate folosi la încălzirea serelor; cea răcită
este trimisă înapoi).

Energia electrică se foloseşte rar ca sursă de încălzire a serelor, doar ocazional, în

perioadele când prin instalaţia de încălzire şi celelalte metode nu se asigură pragul de
temperatură pentru supravieţuirea plantelor. Pe suprafeţe foarte mici, nu este exclusă posibilitatea
folosirii ca sursă de încălzire.
Apele termale reprezintă o sursă de încălzire deosebită a culturilor legumicole în zonele
unde există (Oradea, Băile Felix), temperatura atingând valori destul de ridicate în anumite locuri
(90°C). Reprezintă o sursă de încălzire foarte ieftină, investiţia constând în captarea izvoarelor de
apă termală şi realizarea sistemul de conducte până în spaţiile de producţie. Se folosesc pe scară
largă în Ungaria, Islanda, Japonia etc.

Test de autoevaluare nr. 1

a) Care sunt grupele de plante legumicole în funcţie de cerinţele faţă de
temperatură?

b) Care este temperatura mimină la principalele specii legumicole şi ce

importanţă are pentru practică?

c) Care sunt măsurile de dirijare a excesului de temperatură?

d) Care sunt măsurile de dirijare a deficitului de temperatură?

e) Cum se corelează temperatura cu alţi factori de vegetaţie?

f) Care sunt sursele de căldură?

 4.2. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina
Lumina este indispensabilă în viaţa plantelor. Procesul prin care plantele sintetizează
substanţele organice (fotosinteza) se desfăşoară numai în prezenţa luminii, iar în acest proces se
consumă dioxid de carbon şi se eliberează oxigen, plantele contribuind la menţinerea
concentraţiei normale în atmosferă a celor 2 gaze şi nu numai.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt legate de condiţiile în care acestea s-au
format şi au evoluat, cunoaşterea acestora contribuie la conducerea corespunzătoare a culturii
(alegerea soiurilor şi hibrizilor, alegerea terenului, întocmirea programului de folosire intensivă a
terenului prin culturi asociate, succesive, intercalate, îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale
părţilor comestibile la unele plante legumicole prin împiedicarea pătrunderii luminii etc.).
Condiţiile de lumină din ţara noastră sunt prielnice pentru cultura legumelor, atât în câmp
cât şi în spaţii protejate. Cea mai mare cantitate de lumină se înregistrează vara, iar cea mai mică
iarna, fiind influenţată de: durata de strălucire a soarelui, gradul de nebulozitate, unghiul de
incidenţă a razelor solare. La culturile legumicole efectuate în sere, când cantitatea de lumină
este insuficientă, se asigură suplimentarea acesteia prin diverse mijloace pentru a asigura
desfăşurarea proceselor metabolice.
Durata de strălucire a soarelui este de 2280-2500 ore pe litoral şi în Delta Dunării, 2000
ore în Câmpia Română şi de Vest şi sub 2000 ore în Podişul Transilvaniei, ceea ce influenţează
direct numărul zilelor senine (fig.4.8.).

Fig. 4.8 Durata anuală de strălucire a soarelui

Nebulozitatea înregistrează o variaţie zilnică şi una anuală, specifică unei anumite zone,
şi influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole (fig. 4.9).
 Fig. 4.9. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a nebulozităţii în zona Bucureşti
( Dragomirescu, Enache, 1998)

4.2.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă

Durata zilei prezintă o variaţie anuală, în funcţie de anotimp, cea mai mică zi fiind iarna
(8-9 ore), iar cea mai lungă zi, vara (15-16 ore). Plantele legumicole, în funcţie de locul de
origine, reacţionează diferit la lungimea zilei, iar pentru obţinerea unor rezultate foarte bune,
trebuie respectate aceste cerinţe. Cultivatorul de legume poate cultiva plantele legumicole şi în
alte condiţii de lumină decât cele în care acestea s-au format, dirijând plantele spre scopul
urmărit de acesta. Astfel, unele plante de zi lungă (salata, spanacul) se cultivă în condiţii de zi
scurtă (toamna şi primăvara), pentru a obţine o masă vegetativă bogată, rozeta de frunze fiind
partea comestibilă. Ridichiile de lună se cultivă în condiţii de zi scurtă pentru a obţine rădăcini
cu însuşiri organoleptice superioare, deoarece în condiţii de zi lungă trec repede în faza de
reproducere.
După durata zilei, plantele legumicole se împart în:
- plante de zi lungă (salata, spanacul, ridichiile de lună, mărarul, morcovul, ceapa,
varza, plantele perene). Aceste plante au nevoie de 14-16 ore de lumină
pe zi. Sunt originare din zona temperată, iar condiţiile prielnice pentru
înflorire şi fructificare sunt vara, când ziua este lungă.
- plante de zi scurtă (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole). Necesită 8-12 ore de
iluminare. Îşi au originea în zonele sudice, unde înflorirea şi
fructificarea au loc primăvara şi toamna, vara înregistrându-se
temperaturi extrem de ridicate, care sunt dăunătoare pentru plante,
asociate cu seceta accentuată.
- plante indiferente (neutre). Sunt acele plante legumicole care nu manifestă pretenţii
faţă de lungimea zilei, creşterea şi fructificarea acestora nu este afectată
de condiţiile diferite de lumină. Plantele de zi scurtă pot fi considerate
neutre din punct de vedere fotoperiodic, datorită procesului de selecţie
din climatul temperat (Burzo I., 2000). Din această categorie fac parte
unele soiuri de salată, în special cele noi, ca urmare a unor lucrări de
ameliorare şi selecţie riguroase, tomate, ardei, fasole, mazăre,
sparanghel.
 REŢINE!!! Modificarea duratei zilei de lumină afectează atât plantele de zi
scurtă, cât şi pe cele de zi lungă.

La tomate, zilele scurte determină apariţia mai devreme a inflorescenţelor, iar producţia
este mai timpurie. Acest fenomen este strâns legat de temperatură, care trebuie să fie la limita
minimă a temperaturii optime. Cultivate în condiţii de zi lungă, când temperatura este mai
ridicată, inflorescenţele apar mai târziu, rezultatele economice obţinute din producţia timpurie
fiind mult diminuate.
Conopida şi varza, cultivate primăvara şi toamna, asigură producţii foarte bune,
căpăţânile sunt de calitate, fragede şi suculente. În condiţii de zi lungă, aceste specii formează
părţi comestibile aţoase, teioase, fără suculenţă, iar la conopidă apar brunificări care depreciază
foarte mult aspectul comercial.
Fotoperioadele lungi la vărzoase determină alungirea tulpinilor florifere şi creşterea
numărului de flori pe plantă (Heide, 1970).
Cercetările efectuate de Athertan şi colab. (1984) arată că fotoperioadele scurte din
timpul vernalizării, întârzie înflorirea la unele soiuri de morcov, iar fotoperioadele lungi o
stimulează.

4.2.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii

Cantitatea de lumină, ca şi durata zilei, manifestă variaţii în funcţie de anotimp şi distanţa
de la Pământ la Soare. Este cunoscut faptul că, vara intensitatea luminoasă are valori foarte
ridicate (până la 100 klx), iar iarna valori foarte mici (de la 4 la 10 klx, în funcţie de gradul de
nebulozitate); asimilaţia optimă se realizează la 20–30 klx. Se mai cunoaşte faptul că, fotosinteza
se desfăşoară într-un ritm accelerat până la o intensitate luminoasă de 50 klx şi rămâne relativ
constantă până la 100 klx (Voican V., 1984). Cunoscând aceste aspecte, se pot lua măsuri de
creştere a intensităţii luminoase la plantele cultivate în sere, pentru ca procesele vitale să se
desfăşoare normal.
În funcţie de pretenţiile speciilor legumicole faţă de intensitatea luminoasă, acestea se
împart astfel:
 plante legumicole pretenţioase la care procesele de creştere şi dezvoltare au loc la o
intensitate luminoasă de cel puţin 8000 lucşi, dar tomatele reacţionează bine şi la
intensităţi mai mici (4000-5000 lucşi). Se cultivă în zona I de favorabilitate, dar se
pretează foarte bine şi la cultura în sere. Pentru cultura în spaţii protejate, au fost creaţi
hibrizi cu pretenţii scăzute faţă de lumină. Din această grupă fac parte: ardeiul, vinetele,
castraveţii, tomatele, pepenii, fasolea, bamele etc.
 plante legumicole puţin pretenţioase necesită 4000-6000 lucşi pentru buna desfăşurare
a proceselor metabolice din plantă. Acestea sunt: morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza,
conopida, mărarul, salata, spanacul etc. Se pretează la înfiinţarea culturilor devreme, când
şi temperatura este mai scăzută, întâlnind condiţii foarte bune.
 plante legumicole nepretenţioase au nevoie de o intensitate luminoasă foarte scăzută,
până la 3000 lucşi. Din această grupă fac parte ceapa şi usturoiul verde, care pot fi
plantate din toamnă, precum şi plantele perene.
 plante legumicole care necesită lumină în perioada de creştere vegetativă, iar pentru
definitivarea însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile, acestea se protejează
de acţiunea luminii. Din acestă categorie fac parte: andivele, ţelina de peţiol, cardonul,
feniculul, prazul, sparanghelul, ciupercile, conopida.
 Cercetările efectuate asupra reacţiei plantelor la intensitatea luminii au arătat că, la
tomate, florile au o evoluţie pozitivă la o intensitate luminoasă de peste 4-5 klx, până la 25 klx,
determinând o sporire a ratei de creştere de 17% (Voican V., 1972). Acelaşi autor (1976) afirmă
că la, tomatele tinere, se menţine capacitatea de fructificare la o intensitate a luminii de 3000 lx
şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura este cel puţin de 18°C ziua şi 14°C noaptea.
La ardeiul gras, s-a constatat că, la producerea răsadurilor, cantitatea de lumină
influenţează pozitiv însuşirile răsadurilor, iar timpul de obţinere este mai scăzut la o durată a zilei
de 14,4 ore şi o intensitate luminoasă de 20 klx (57 de zile), faţă de 7,8 ore şi 3000 lucşi (fiind
necesare 107 zile, Popescu V., 1978). De asemenea, fructificarea ardeiului gras evoluează pozitiv
la peste 5000 lucşi şi se obţin corelaţii pozitive între vigoarea răsadurilor şi cantitatea de lumină.
La varza albă, producţia este influenţată evident de cantitatea de lumină care ajunge la nivelul
plantelor (Dumitrescu şi colab. 1998)
Intensitatea luminoasă condiţionează calitatea fructelor de tomate, ardei şi vinete.
Creşterea intensităţii luminoase de la 0,9 mj/m2/zi la 1,8 mj/m2/zi a dus la dublarea producţiei
timpurii, creşterea masei fructelor şi creşterea cantităţii de fructe comerciabile cu 196% (Demers
şi colab., 1991).
Fotoperioadele scurte şi intensitatea luminoasă ridicată stimulează formarea florilor
femeieşti la cucurbitacee (Wien, 1991).
Expunerea plantelor de salată la 16, 20 şi 24 de ore lumină şi o intensitate de 50 şi 100
mol/m2 a evidenţiat rolul favorabil al luminii suplimentare în creşterea biomasei (270%), a
fermităţii căpăţânilor şi în reducerea perioadei de vegetaţie cu 30% (Gaudreani colab., 1995).
Ryder (1988) afirmă că soiurile timpurii de salată sunt indiferente la fotoperioadă, în timp
ce plantele de spanac în faza de rozetă, dacă sunt expuse la fotoperioade lungi, se alungesc şi
încep inducţia florală.
Cercetările lui Hurd (1973) arată că fotoperioadele lungi şi intensitatea luminoasă scăzută
au o eficacitate mai mare asupra creşterii plantelor de tomate, comparativ cu intensitatea
luminoasă mare şi fotoperioada scurtă. Aceasta se explică prin faptul că suprafaţa foliară şi
conţinutul în clorofilă al frunzelor este mai mare în primul caz, ceea ce ar putea stimula
fotosinteza şi cantitatea de asimilate produsă.

4.2.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii

Lumina acţionează pozitiv asupra plantelor, atât prin durată şi intensitate, cât şi prin
compoziţia acesteia. Din totalul radiaţiilor luminoase care ajung la nivelul plantelor, numai unele
sunt folosite de plante şi în proporţii diferite, înregistrând variaţii foarte mari de la un anotimp la
altul, de la o zi la alta şi în cadrul aceleiaşi zile.
Pentru practica legumicolă, este foarte importantă cunoaşterea reacţiei plantelor la
diferite radiaţii şi cunoaşterea tipurilor de radiaţii care produc efecte pozitive în creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
Dintre cele şapte componente ale spectrului vizibil (ROGVAIV), cele mai importante
pentru plantele legumicole sunt următoarele:
 radiaţiile roşii şi portocalii au un efect benefic asupra plantelor
legumicole de la care se consumă fructele (tomate, ardei, vinete, castraveţi), în special în
procesul de creştere. Influenţează procesul de asimilare a CO2, creşterea şi acumularea
substanţelor de rezervă. Prelungirea fotoperioadei cu o oră, cu radiaţii roşii, la ardei, nu a
condus la modificări semnificative de producţie (Graham şi Decocteau, 1995, citaţi de
Burzo, 2000). Valoarea scăzută a raportului dintre radiaţiile roşii şi roşii îndepărtat
 stimulează o formare şi o creştere a bulbilor de ceapă şi usturoi (C. Brewster, 1994);
 radiaţiile albastre-violet sunt necesare la plantele mai puţin pretenţioase
faţă de intensitatea luminii, determinând sinteza substanţelor proteice şi formarea unor
organe. Reacţionează pozitiv salata, spanacul, varza, ridichea, formând organe
comestibile mari, turgescente şi de calitate;
 radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, în
special a vitaminei C, dar în cantitate mică. În cantitate mare sunt dăunătoare, deoarece
determină distrugerea celulelor şi a ţesuturilor.
Radiaţiile ultraviolete (280-320 nm) au determinat reducerea cu aproximativ 50% a
creşterii hipocotilului plantelor de tomate, după circa 3 ore de expunere (Hurd, 1973).
La ceapă, procesul de formare a bulbilor este influenţat şi de raportul dintre radiaţiile
roşii şi roşu îndepărtat recepţionate de frunze. Mondal şi colab. (1983) au arătat că, la un indice
mai mare al suprafeţei foliare, frunzele reţin o cantitate mai mare de radiaţii roşii, valoarea
raportului dintre radiaţiile roşii şi roşu îndepărtat scade, ceea ce a stimulat procesul de formare a
bulbilor. Ca urmare, toate măsurile agrotehnice care determină creşterea suprafeţei foliare, şi
respectiv a indicelui suprafeţei foliare, vor conduce la intensificarea ritmului de creştere al
bulbilor.
Cantitatea de radiaţii care ajunge la nivelul plantelor este mai mare la culturile de câmp şi
mai mică la culturile protejate, datorită materialelor de acoperire a construcţiilor (sticlă,
polietilenă, plexiglas, policarbonat etc.). Sticla reţine radiaţiile ultraviolete în proporţie mare, iar
materialele plastice rigide reduc penetrarea radiaţiilor roşu îndepărtat şi infraroşii. Polietilena
este mai transparentă pentru aceste radiaţii, având şi o capacitate de izolare termică mai slabă,
comparativ cu sticla.
Materialele fotoselective pot influenţa unele fenofaze şi producţia la spanac (tabelul 4.5.,
Indrea, 2007).
Tabelul 4.5.
Creşterea şi producţia la spanac prin folosirea peliculelor fotoselective
(Favili, 1960, citat de Indrea, 2007)
Specificare Culoarea peliculelor
transparentă roşie violetă galbenă
Nr. de zile până la apariţia
primordiilor florale 14 8,7 17 30,7
Producţia timpurie % 100 67,0 193,0 58,0
Producţia totală % 100 140,0 151,0 112,0

4.2.4 Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze

Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt diferite în funcţie de fenofază.
În faza de germinare a seminţelor, plantele legumicole, în general, nu au nevoie de
lumină, acest proces având loc la întuneric. Există însă unele specii legumicole denumite
fotoblastice (morcov, ţelină), care în faza de germinare a seminţelor au nevoie de lumină.
Cercetările efectuate de Thomas (1996) au arătat că seminţele de salată pot să germineze atât la
lumină cât şi la întuneric, în funcţie de soi, seminţele de ţelină sunt fotoblastice, iar cele de
pătrunjel au germinat mai bine la lumină decât la întuneric (fig. 4.10.).
 Fig.4.10. Selectivitatea pigmenţilor în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor solare
(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)

Cercetările efectuate de Hoza Gheorghiţa (2008) au demostrat că germinarea seminţelor

de morcov, pătrunjel, salată şi ridichi au capacitatea de a germina la lumină. Experimentarea s-a
făcut în trei etape şi anume: începutul lunii decembrie, jumătatea lunii martie şi sfârşitul lunii
martie. Procesul de germinare a fost diferit în funcţie de specie, dar şi de etapa de semănat.
Astfel, în prima etapă, seminţele de salată şi ridichi au germinat după 3 zile în proportie de 43%
şi respectiv 75%, iar la celelalte după 5 zile, 46% la morcov, 1% la ţelină şi 3% la pătrunjel. În
etapele 2 şi 3, procentul de germinare a fost mai ridicat, date fiind condiţiile de mediu mai bune
din luna martie. Astfel, ridichiile şi salata au răsărit în proporţie de 77– 8% după 2 zile de la
semănat, iar procesul s-a încheiat după 5 zile, ajungând la un procent de 95,2 % la salată şi 88,4
% la ridichi. Seminţele de morcov au germinat după 4 zile în proporţie de 28,9 %, ceea ce
demonstrează că reacţionează foarte bine la lumină. De remarcat este faptul că, la morcov, după
7 zile seminţele au germinat în proporţie de cca 60% şi după 11 zile 85,5%.
Cercetările efectuate de Lovato (1965) la ceapă au arătat că în prezenţa luminii,
germinaţia seminţelor este inhibată.
După răsărirea a circa 50% din plăntuţe, nevoia de lumină devine indispensabilă. Lipsa
luminii în această fenofază, asociată şi cu temperatura şi umiditatea ridicată în sol, duc la
etiolarea şi alungirea plăntuţelor. Prelungirea acestei situaţii duce la pieirea plantelor. Se impune
îndepărtarea materialelor de acoperire a semănăturii şi asigurarea unor condiţii cât mai bune de
lumină, toate procesele metabolice desfăşurându-se cu intensitate destul de mică.
În perioada de creştere a răsadurilor, lumina trebuie să fie dirijată în raport direct
proporţional cu temperatura şi umiditatea. La producerea răsadurilor pentru ciclul I de cultură din
seră, pentru solarii şi chiar pentru culturile timpurii, cantitatea de lumină în anumite perioade
trebuie să se asigure prin iluminare suplimentară, în vederea obţinerii unor răsaduri de calitate,
precum şi aplicarea tuturor măsurilor tehnologice specifice acestei fenofaze.
După repicarea răsadurilor şi după plantarea acestora la locul definitiv, se recomandă o
uşoară scădere a intensităţii luminoase prin umbrire (la culturile din spaţii protejate), pentru a
crea un echilibru între cantitatea de apă absorbită de sistemul radicular şi cea pierdută prin
evapotranspiraţie, în scopul prinderii răsadurilor în proporţie cât mai mare.
În perioada de creştere vegetativă şi fructificare, plantele legumicole necesită o cantitate
mare de lumină, atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al fotoperioadei şi compoziţiei
acesteia.
În fenofaza de repaus nu necesită prezenţa luminii.
 4.2.5. Dirijarea luminii în culturile legumicole
Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor are loc în
condiţiile dirijării factorilor de mediu în limite optime, în funcţie de cerinţele plantelor. La fel ca
şi temperatura, lumina poate fi în exces în culturile legumicole sau în deficit, ambele având
efecte negative asupra plantelor.
Excesul de lumină se întâlneşte în spaţiile protejate, în special în sere, în timpul verii,
când intensitatea luminoasă este foarte ridicată (mijlocul zilei). Excesul de lumină determină şi
creşterea excesivă a temperaturii, ambele producând efecte negative asupra plantelor cum sunt:
 intensificarea transpiraţiei;
 creşterea consumului de apă;
 afectarea germinabilităţii polenului;
 capacitate slabă de fructificare etc.
Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile protejate
 aplicarea pe ferestrele de la acoperişul serelor a unei soluţii de humă, care
împiedică în bună măsură pătrunderea radiaţiilor solare în seră, lucrarea purtând numele de
cretizare;
 folosirea jaluzelelor montate pe acoperişul serelor, la exterior, care de asemenea
reduc intensitatea luminoasă. Această metodă permite derularea jaluzelelor când trebuie
redusă intensitatea luminoasă şi rularea la coamă când trebuie crescută intensitatea luminii.
Este o lucrare dificil de realizat, necesitând prea multe operaţii de manevrare. Se mai pot
folosi plase de umbrire din material plastic de culoare verde, precum şi poliesteri coloraţi.
Indiferent de materialele folosite, acestea pot fi acţionate manual sau automat cu celule
fotoelectrice;
 folosirea sticlei fotosensibile, care se închide sau se deschide la culoare în funcţie
de intensitatea luminii;
 folosirea de hibrizi specializaţi pentru cultura de seră;
 aplicarea pe sticlă a unei soluţii Temperzon T-74, sub formă de emulsie, care după
uscare rămâne ca o depunere, care reduce cantitatea de lumină ce pătrunde în seră. Se aplică
la exterior sau interior, în funcţie de forma serelor şi tipul utilajelor folosite pentru aplicare
(tije lungi tip lance de stropit). Serele moderne sunt echipate cu acest sistem, dar este foarte
scump. Soluţia se poate aplica şi cu elicopterul pe suprafaţă de minim 4 hectare, pentru a fi
economică (Dry Olivier, 2000). Soluţia se spală la sfârşitul fiecărui sezon, cu jet de apă şi
perii;
 folosirea ecranelor interioare din polietilenă, poliesteri sau acril, de culoare verde,
neagră sau albă, care absorb o parte din radiaţii;
 folosirea ecranelor exterioare, ce reduc cu 5-15% nivelul de radiaţii, dar se
utilizează pe scară destul de redusă (în Olanda şi Anglia);
 scurgerea unui film de apă pe pereţii construcţiei, prin recircularea unei pelicule
continue de apă colorată, cu ajutorul pompelor. Sistemul nu este răspândit, datorită costului
foarte ridicat, a consumului de curent electric, evaporării apei, neetanşeizării perfecte a
construcţiei etc.;
 circularea unui lichid între doi pereţi dubli, cu efect asupra absorbţiei selective a
radiaţiilor de către lichid, sistem pus la punct la INRA CEA (Franţa), folosind clorura de
cupru. În Maroc, s-a folosit albastru de metilen ca lichid fotoselectiv, care a determinat o
scădere a temperaturii mediului cu 7°C ziua şi cu 6°C noaptea (Dry Olivier, 2000).
Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în câmp:
 înfiinţarea culturilor primăvara foarte devreme sau toamna (cele care se pretează),
pentru ca perioada de vegetaţie să se încheie înaintea apariţiei excesului de lumină;
 muşuroirea plantelor pentru a împiedica pătrunderea luminii la nivelul părţilor
comestibile (fenicul, ţelină de peţiol, sparanghel);
 împiedicarea pătrunderii luminii la nivelul rozetei de frunze la cicoarea creaţă,
scarolă şi inflorescenţelor de conopidă, prin acoperirea cu propriile frunze (conopidă) sau cu
diverse materiale (plastic negru), în vederea asigurării unei etiolări cât mai bune, care
contribuie la îmbunătăţirea calităţilor organoleptice.
 Deficitul de lumină se înregistrează de obicei în sere.

 alungirea şi etiolarea plantelor;

Plantele legumicole (răsaduri sau
plante mature) crescute în condiţii de
intensitate luminoasă scăzută şi o
durată scurtă a zilei, suferă o serie de
modificări ca:
 frunze mici, slab dezvoltate;
 avortarea florilor;
 întârzierea fructificării;
 obţinerea de fructe mici şi de calitate slabă.

În spaşiile protejate, pentru suplimentarea luminii în perioadele cu nebulozitate ridicată,

când intensitatea luminoasă are valori sub pretenţiile speciei, pentru buna desfăşurare a
fotosintezei, se recomandă:
 creşterea artificială a intensităţii acesteia prin iluminarea artificială. Creşterea
duratei de iluminare se realizează numai prin iluminare suplimentară, dimineaţa foarte devreme
sau la sfârşitul zilei, pentru a respecta fotoperiodismul plantelor. Se folosesc diferite tipuri de
lămpi: cu vapori metalici, cu descărcare în xenon, tuburi fluorescente, incandescente etc.
Iluminarea suplimentară, aplicată la producerea răsadurilor, determină obţinerea unor plante
viguroase, sănătoase, cu potenţial productiv mai mare cu 20-30%, la o fotoperioadă de 12 ore
lumină şi 4000-5000 lucşi intensitate luminoasă (Voican V., 1984). La ardeiul gras, iluminarea
suplimentară a dus la creşterea numărului de frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale.
Insuficienţa luminii afectează creşterea plantelor, conţinutul în substanţă uscată, precum şi
dinamica acumulării substanţei uscate (Viorica Voican, V. Voican, 1995);
 sticla folosită la acoperirea serelor trebuie să fie de foarte bună calitate şi foarte
curată în perioada cu intensitate luminoasă scăzută (noiembrie-februarie), pentru a pătrunde în
seră cât mai multă lumină. Sticla se împregnează cu particule de praf sau fum, ce reduc
considerabil transparenţa acesteia; de aceea se recomandă spălarea sticlei la 3-4 ani cu o soluţie
de acid sulfuric 5%, acid fluorhidric 3% şi detergent;
 orientarea pe direcţia nord-sud a serele şi răsadniţele cu 2 pante pentru o mai
bună captare a luminii, cu excepţia răsadniţelor cu o pantă, care se orientează pe direcţia est-
vest.

La culturile din câmp, se pot aplica unele măsuri de asigurare a unor condiţii optime de
lumină prin:
 alegerea terenului cu expoziţie sudică, în special pentru speciile foarte
pretenţioase la lumină;
 alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor cu distanţe mai mari între plante;
 efectuarea la momentul optim a lucrărilor de rărit, în culturile înfiinţate prin
semănat direct (morcov, sfeclă);
 combaterea buruienilor pentru a nu concura cu plantele de cultură pentru lumină;
 stabilirea corectă a schemelor de cultură asociate şi intercalate, în aşa fel încât
plantele să nu fie afectate de o cantitate mai redusă de lumină;
 orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud etc.
 Test de autoevaluare nr.2
a) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de
fotoperioadă?

b) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de intensitatea

luminoasă?

c) Care sunt măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în

spaţiile protejate?

d) Care sunt măsurile care se aplică în cazul scăderii intensităţii luminoase

în spaţiile protejate?

4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa

Apa este absolut necesară în viaţa plantelor; fără apă nu există viaţă.
Speciile legumicole sunt unele dintre cele mai răspândite plante de cultură, asupra cărora
omul a intervenit din cele mai vechi timpuri, pentru asigurarea nevoilor hidrice, cu excepţia
zonelor recunoscute ca fiind umede. Aceasta are la bază următoarele:
o selecţia făcută empiric şi apoi pe baze ştiinţifice, pentru a scoate în evidenţă
ritmul de creştere foarte rapid şi consumul mare de apă la unitatea de suprafaţă şi
de produs;
o comportamentul ontogenetic, ciclul de viaţă majoritar anual, adesea foarte scurt,
dezechilibrul care tinde să se instaleze între rădăcină şi partea aeriană în favoarea
celei din urmă, fac ca plantele legumicole să fie foarte vulnerabile la deficitul
hidric al solului;
o în ciclul fiziologic al numeroaselor specii legumicole cultivate pentru frunze,
rădăcini sau bulbi, stresul hidric determină declanşarea procesului de înflorire,
antagonist cu procesele de formare a rozetelor, bulbilor sau de îngroşare a
rădăcinilor;
o majoritatea speciilor legumicole sunt heliofile, necesitând pentru cultura lor zone
cu insolaţie mare, ceea ce implică şi un consum mare de apă.
 asigurarea circulaţiei substanţelor minerale în plantă;
 menţinerea turgenscenţei celulelor;

Rolul apei în creşterea
plantelor este pus în
evidenţă prin:
 asigurarea mediului pentru desfăşurarea reacţiilor
biochimice şi de biodegradare;
 participarea la procesul de fotosinteză;
 dizolvarea sărurilor minerale din sol, formând soluţia
solului;
 menţinerea unei temperaturi relativ constantă a
plantelor.

Plantele legumicole se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, pentru

sintetizarea unei unităţi de substanţă uscată folosind 300-800 unităţi de apă.
Conţinutul de apă al plantelor variază cu:
 specia, cel mai mare conţinut în apă îl au castraveţii, dovleceii, salata, ridichiile
de lună, tomatele, ardeii, vinetele (93-96%), urmate de varză, conopidă, pepeni, sfeclă (90-
92%). Conţinut mai scăzut în apă îl au legumele rădăcinoase (morcov, păstârnac, 81%) şi
mazărea pentru boabe (74%). Cercetările efectuate de Hartmann (1986) arată că
evapotranspiraţia la morcov este de 6-7 mm/zi, ceea ce implică un consum de apă de circa 600-
900 mm pe perioada de vegetaţie. La ţelină, consumul de apă este mai mic, pentru un g de
biomasă sintetizată fiind nevoie de 23-34 l apă consumată (Shih şi Rahi, 1985);
 vârsta plantelor, cu cât plantele sunt mai tinere, cu atât conţinutul în apă este mai
ridicat şi invers;
 locul de cultură, plantele legumicole cultivate în sere au un conţinut mai ridicat în
apă decât cele din câmp;
 organele plantei, în aceeaşi plantă, cea mai mare cantitate de apă se găseşte în
organele foarte tinere (vârfuri de creştere - 98%), frunze tinere (peste 80-85%), frunze mature
(60-65%), tulpină (40-45%), iar cel mai mic conţinut în apă îl au seminţele (12-14%).
Cantitatea şi calitatea producţiei la plantele legumicole este influenţată atât de umiditatea
din sol, cât şi de umiditatea relativă, umiditate care înregistrează variaţii zilnice şi anuale (fig.
4.11.)

Fig. 4.11. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a umidităţii aerului

(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)

4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole

Consumul de apă al plantelor legumicole se exprimă prin evapotranspiraţia potenţială,
care se compune din apa folosită de plante şi cea pierdută prin evaporaţie. După cercetările
efectuate de Vl. Ionescu-Siseşti (1982), consumul total de apă, (evapotranspiraţia-ET), este egal
cu cantitatea de apă extrasă din sol prin transpiraţia plantelor şi evaporaţia directă a apei de la
suprafaţa solului. Este foarte variabil, atât între specii cât şi între soiurile aceleiaşi specii, fiind
influenţat de o multitudine de factori.
Pleşa I., Jinga I., Ene Al. (1990) clasifică consumul de apă, după modul de aprovizionare,
în trei categorii: ETR (evapotranspiraţia reală), ETRO (evapotranspiraţia optimă), ETP
(evapotranspiraţia potenţială) :
ETR este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită cultură, într-un timp dat, în
condiţii obişnuite de aprovizionare cu apă.
ETRM (evapotranspiraţia maximă) este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită
cultură, aprovizionată cu apă în optimum, cu efect optim asupra producţiei, pentru obţinerea unei
producţii maxime în condiţii economice.
În lunile de vârf, ETP = ETRM, iar în mod obişnuit, ETR < ETRM < ETP.
Evapotranspiraţia optimă este considerată cea care conduce la cea mai bună folosire a
apei sub raportul eficienţei, înţelegându-se prin aceasta obţinerea unei producţii maxime, cu un
consum minim de apă. Prin ETP optim, trebuie înţeles consumul de apă al culturilor irigate,
obţinut prin menţinerea rezervei de apă din sol între capacitatea de câmp pentru apă şi plafonul
minim al umidităţii solului.
o climatici;
Factorii care o specia, stadiul de dezvoltare;
influenţează consumul de o aprovizionarea cu apă a solului;
apă sunt: o tehnologia de cultură;
o pedologici;
o metoda de udare.

Peterfi St. şi colab., (1972), Burzo şi colab (1993) grupează factorii care influenţează
absorbţia apei din sol de către plante şi pierderea acesteia prin plantă, în două grupe:

 Factori interni:
 caracteristicile speciei ( plantele acoperite cu pruină transpiră mai puţin;
la frunzele cu peri epidermici morţi, intensitatea transpiraţiei este redusă;
perii epidermici vii de pe frunzele tinere măresc intensitatea transpiraţiei)
 vârsta plantei (plantele tinere au transpiraţia mai intensă decât cele
mature);
 faza de vegetaţie;
 temperatura frunzelor;
 intensitatea proceselor metabolice;
 secreţiile radiculare;
 pigmenţii clorofilieni (frunzele etiolate transpiră mai puţin la lumină, decât
cele verzi);
 pigmenţii antocianici (intensitatea transpiraţiei este redusă faţă de frunzele
verzi);
 Factori externi:
 lumina, prin intensitate şi lungimea de undă (în funcţie de intensitatea
luminii, stomatele sunt deschise mai mult sau mai puţin; la întuneric sunt închise, se
deschid mai intens în lumină albastră decât la lumina roşie; la lumină, transpiraţia este de
 sute de ori mai mare decât la întuneric şi este cu atât mai intensă, cu cât frunzele sunt
iluminate mai puternic; frunzele absorb o proporţie relativ mare din energia luminii
căzută asupra lor, dar ele folosesc în fotosinteză numai o proporţie mică din aceasta, 1-
2%; restul energiei luminoase absorbite este transformată în căldură, care se elimină în
cea mai mare parte prin transpiraţie);
 temperatura aerului (la temperatură ridicată, transpiraţia se măreşte; la 42-
48°C, protoplasma celulelor coagulează şi transpiraţia încetează);
 umiditatea aerului (la umiditate mică, intensitatea transpiraţiei este mare;
transpiraţia are loc şi într-un aer saturat cu vapori cu apă, însă la valori mai scăzute);
 presiunea atmosferică (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei creşte);
 precipitaţiile, prin cantitatea şi uniformitatea lor;
 curenţii de aer măresc transpiraţia cel mult de două ori faţă de cea din
aerul liniştit, în timp ce viteza evaporaţiei apei dintr-un bazin creşte de 10, şi chiar de mai
multe ori. Spre deosebire de acţiunea vântului asupra evaporaţiei care creşte direct
proporţional cu viteza sa, transpiraţia creşte în intensitate numai până la viteza de
aproximativ 1 metru pe secundă, peste care ea nu mai creşte aproape deloc. La stomatele
deschise, intensitatea transpiraţiei creşte când bate vântul aproape direct proporţional cu
gradul deschiderii stomatelor;
 umiditatea solului (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei este redusă.
Transpiraţia plantelor de pe terenurile irigate este mai mare decât aceea de pe terenurile
neirigate, din cauza aprovizionării mai bune a acestora cu apă);
 soluţia solului, concentraţia soluţiei de sol în săruri, pH-ul (pe un sol bine
aprovizionat cu elemente nutritive, plantele transpiră mai puţin);
 temperatura solului (este mai mică la solurile umede, cu expoziţie nordică,
de culoare deschisă, cu textură lutoasă);
 gradul de aerisire al solului (oxigenul din sol);
 substanţele toxice din sol;
 conţinutul de materie organică;
 porozitatea solului;
 însuşirile hidrofizice ale solului;
 nivelul apei freatice.
Văduva I. (1977) şi Grumeza N. (1989) clasifică aceiaşi factori în 3 grupe (tabelul 4.6.).
Cercetările efectuate de Apahidean A. (1996), în condiţiile din Podişul Transilvaniei, cu
privire la consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă semănată direct, au
demonstrat că, la un plafon minim al umidităţii solului de 50%, consumul total de apă este de
4494 m3/ha, iar cel zilnic de 22,5 m3/ha. La un plafon minim de 80%, consumul total de apă a
fost de 5019 m3/ha, iar cel zilnic 32,8 m3/ha (tabelul 4.7)
Tabelul 4.6.
Factorii de care depinde consumul de apă al plantelor
Factori meteorologici Factori pedologici Factori biologici
 radiaţia solară  umiditatea solului o gradul de dezvoltare a
 umiditatea aerului  textura şi structura rădăcinilor, a modului
presiunea vaporilor de apă în  culoarea, panta, de răspândire a acestora
atmosferă în sol
  precipitaţiile expoziţia o perioada de vegetaţie
 vântul  conţinutul de materie o faza de vegetaţie
 temperatura aerului organică o agenţii patogeni şi
 porozitatea dăunătorii
 însuşirile hidrofizice o temperatura frunzelor
 nivelul de fertilizare o absorbţia radiaţiei solare
de către frunze
o concentraţia de vapori
în imediata apropiere a
frunzelor
o vârsta plantelor
o agrotehnica aplicată
Tabelul 4.7.
Consumul de apă al cepei semănate direct ( Apahidean Al.S. 1996)
Specificare Ceapă semănată direct
Plafonul minim al umidităţii solului 50% 80%
Consumul total de apă 4494 m3/ha 5019 m3/ha
Consumul lunar maxim 1302 m3/ha-iunie 1799 m3/ha
3
Consumul mediu zilnic 22,5 m /ha 32,8 m3/ha
3
Norma de udare 300-400 m /ha 300-500 m3/ha
Număr de udări 3 4
Producţia obţinută 30,8 t/ha 32,2 t/ha
Consum specific de apă 4,1 l/pl; -
99,8 l/kg bulbi
Din consumul total, s-a pierdut prin 34,5% -
evaporaţie
Coeficientul de valorificare a apei 164,5 -
(l/kg)
Indicele de eficienţă al valorificării 75,4 -
apei (kg/mm apă)

Consumul de apă al plantelor legumicole este determinat şi de alţi factori ca: soiul
(soiurile timpurii necesită o umiditate mai mare faţă de cele târzii, Stan N., 1992), producţia
planificată (la o producţie mai ridicată, consumul de apă este mai mare decât la o producţie mai
mică la aceeaşi cultură), sistemul radicular etc. La varză, consumul de apă, la o producţie de 60
t/ha, este de 4400 m3/ha, iar la fasolea verde, la o producţie de 30 t/ha 2800 m3/ha (Apahidean
Al.S, 2004). Gradul de împânzire a unui anumit strat de sol, cât şi adâncimea la care pătrund
rădăcinile, influenţează foarte mult cerinţele plantelor legumicole faţă de apă. Plantele
legumicole cu sistem radicular superficial (ceapa, usturoiul, castraveţii) au pretenţii ridicate faţă
de apă, de aceea udările la aceste plante se fac mai des şi cu cantităţi mai mici de apă. La plantele
legumicole la care sistemul radicular este mai profund (pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac,
morcov), pretenţiile faţă de apă sunt mai mici, deoarece rădăcinile pătrund la adâncime mare în
sol, de unde se aprovizionează cu apa necesară.
Cu cât sistemul radicular al unei specii împânzeşte un volum mai mare de sol, cu atât
capacitatea de absorbţie a apei şi hranei creşte (sfeclă, dovleac, pepeni). La speciile cu sistem
radicular slab dezvoltat (ceapă, usturoi), volumul de sol în care acestea se află este mai mic şi
capacitatea de absorbţie din profunzime este slabă. Astfel, dovlecelul explorează 100 m3 de sol,
sfecla roşie 10-16 m3 de sol, iar ceapa 0,3 m3 de sol (Petrov, citat de Indrea, 1992).
De asemenea, un rol important în aprecierea plantelor legumicole din punct de vedere al
consumului de apă îl are şi modul de înfiinţare a culturilor. Plantele legumicole semănate direct
au sistemul radicular mai bine dezvoltat în profunzime, ceea ce le permite să reziste mai bine la
insuficienţa apei din sol, pe perioade limitate. Dacă cultura se înfiinţează prin plantarea
răsadurilor, cerinţele faţă de apă vor fi mai ridicate, deoarece odată cu repicatul, vârful
rădăcinilor (pivotul) se rupe, stimulând ramificarea rădăcinilor şi creşterea acestora mai mult în
plan orizontal decât în profunzime.
Capacitatea de pierdere a apei este determinată de numărul şi dimensiunile stomatelor, de
mărimea frunzelor; frunze mari, cu evapotranspiraţie mare, au castraveţii, dovleceii, varza,
salata, iar frunze cu evapotranpiraţie mai mică au ceapa, tomatele, morcovii. La unele specii
există adaptări xeromorfe: forma frunzelor, stratul de ceară la ceapă şi usturoi, segmentarea
frunzelor la morcovi şi pepene verde, pufozitatea la tomate, morcovi. Spirescu C. şi Marinică
Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, au obţinut producţii de 35-40 t/ha la ceapa de
arpagic, soiul Stuttgart, la irigarea la un plafon minim de 50% din IUA, pe adâncimea de 50 cm,
cu 4-5 udări şi norme de udare de 400-450 m3/ha. Norma de irigare a fost de 1800-2300 m3/ha.
Valorile evapotranspiraţiei maxime (ETM) au fost de 2,7 mm/ha/zi în aprilie, 5,7 mm/ha/zi în
mai, 6,7 mm/ha/zi în iunie şi 3,8 mm/ha/zi în 20 iulie, la recoltare.

4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze

De-a lungul perioadei de vegetaţie, consumul de apă al plantelor este diferit (tabelul 4.8.),
după cum urmează:
 la germinarea seminţelor, necesarul de apă este foarte ridicat, de la 40 la
150%, faţă de greutatea seminţelor (Dumitrescu, Scurtu, 1998), pentru hidratarea
tegumentului. Neasigurarea apei necesare duce la o germinare slabă şi un procent de
răsărire scăzut;
 după răsărire, plantele necesită o umiditate în sol mai ridicată, respectiv
90% din capacitatea pentru apă a solului, deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat
şi capacitatea de absorbţie foarte slabă. Lipsa apei în această fenofază determină
reducerea ritmului de creştere, până la moartea plantelor, dacă nu se iau măsuri de
înlăturare a deficitului de apă din sol;
 în faza de răsad, necesarul de apă este de 80-90%, pentru că plantele au
un sistem radicular slab dezvoltat;
 în perioada de creştere vegetativă, plantele consumă din ce în ce mai
multă apă, acesta fiind corelat şi cu consumul mai mare de elemente minerale,
temperatura mai ridicată şi lumina mai intensă;
Tabelul 4.8
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă în diferite perioade de vegetaţie (Dumitrescu şi
colab. 1998)
Cultura Faza de vegetaţie Cerinţele faţă de apă
Varză, conopidă, gulie Plantare-formarea căpăţânii Moderată
Formarea căpăţânii (tulpinii) Mare
 Tomate Plantare-formarea fructelor Moderată
Creşterea fructelor Mare
Ardei După plantare Redusă
Înrădăcinare-formarea Moderată
fructelor
Creşterea fructelor Mare
Vinete Plantare-recoltarea fructelor Mare
Castraveţi Toate fazele Mare
Pepeni verzi Semănat-răsărire Moderată
Răsărire-formarea fructelor Redusă
Creşterea fructelor Moderată
Maturarea fructelor Redusă
Morcov, pătrunjel, Semănat-răsărire Mare
păstârnac Răsărire-îngroşarea Moderată
rădăcinilor
Îngroşarea rădăcinilor Moderată
Îngroşarea rădăcinilor- Redusă
recoltare
Ceapă de apă, Ceapă de Plantare-formarea bulbilor Mare
arpagic, usturoi După formarea bulbilor Redusă
Ţelină Plantare-recoltare Mare
Fasole păstăi Semănat-răsărire Mare
Răsărire-înflorire Moderată
Înflorire-recoltare Mare

 în fenofaza de înflorire şi maturare a fructelor, plantele legumicole se

caracterizează printr-un consum mai redus de apă. Desfăşurarea normală a proceselor de
creştere şi dezvoltare are loc la o umiditate de 70-80%, atât în sol cât şi în aer, excepţie
fac culturile din sere (castraveţi, pepeni galbeni, ardei), unde umiditatea relativă trebuie
să fie de 85-92%. La varză, consumul mediu de apă a crescut de la începutul perioadei de
vegetaţie, luna mai, până în iulie (fig. 4.12).
 Fig. 4.12. Evoluţia consumului mediu diurn de apă
(Apahidean Al S, 1997)

4.3.3. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate

După cerineţele faţă de umiditatea După cerinţele faţă de umiditatea relativă

solului
 plante legumicole cu cerinţe
mari: vărzoase, morcov, ţelină,
castraveţi etc;
 plante legumicole cu cerinţe
moderate: mazăre, salată, spanac,
pătrunjel, tomate, ardei, vinete,
ceapă, fasole, ridichi etc;
 plante legumicole cu cerinţe
reduse: cicoare de vară,
sparanghel, revent, ştevie, măcriş,
sfeclă roşie etc.
o plante legumicole care necesită o umiditate
relativă de 85-95% : ţelină, spanac, castraveţi;
o plante legumicole care necesită o umiditate
relativă de 70-80%: mazăre, fasole, varză,
morcov, pătrunjel, cartof;
o plante legumicole care necesită o umiditate
relativă de 55-70%: tomate, ardei, vinete, fasole
(însă spre limita superioară);
o plante legumicole care necesită o umiditate
relativă de 45-55%: pepeni galbeni, pepeni verzi,
dovlecei, care rezistă mai bine la secetă faţă de
alte specii, deoarece au sistemul radicular profund,
care aprovizionează planta cu apă din straturile
mai profunde, şi frunze sectate sau acoperite cu
perişori, adaptate pentru a rezista la secetă.

4.3.4. Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole

În culturile legumicole, dirijarea umidităţii se face pe baza bilanţului hidric (BH), care
reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea absorbită de către plantă, care în
condiţii normale este egal cu 1, şi se calculează după formula:

T
BH = ----- = 1.
 A

În practică, acest fenomen este greu de realizat şi de aceea apare adesea excesul sau
deficitul de umiditate, ambele fiind foarte dăunătoare plantelor, întrucât produc o serie de
dereglări care pot conduce la moartea acestora.

Excesul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mică
de 1.
T
BH = ----- < 1.
A

Aceasta înseamnă că transpiraţia este redusă, iar consumul de apă este mai mic decât
absorbţia.
Factorii care determină Efectele excesului de umiditate Măsuri de prevenire a
apariţia excesului de excesului de umiditate
umiditate
o cantitatea de apă din  degradarea solului, dacă  alegerea terenurilor cu
precipitaţii este foarte băltirea apei este de textură uşoară şi
mare într-un interval durată; mijlocie pentru cultura
relativ scurt de timp, iar  plantele au creştere legumelor, pentru a nu
capacitatea de infiltrare vegetativă slabă şi permite stagnarea apei;
în sol este mică. În acest fructificarea este mult  evitarea luncilor râurilor
caz, locul oxigenului întârziată; cu risc crescut de
este luat de către apă,  pieirea sistemului inundaţii;
plantele se află în stare radicular, prin fenomenul  irigarea raţională a
de hidratare maximă şi de asfixiere a rădăcinilor, culturii cu cantităţi
se produce fenomenul datorat în special lipsei de optime de apă şi în
de băltire, cu oxigen; momentele critice, în
modificarea însuşirilor  favorizarea atacului de funcţie de speciile
fizico-chimice ale cultivate;
boli criptogamice;
solului;  executarea drenurilor pe
 eroziunea de suprafaţă a
o reducerea considerabilă terenurile pe care se
solului, cu afectarea
a transpiraţiei plantelor, instalează frecvent
plantelor prin
când umiditatea relativă excesul de umiditate;
dezrădăcinare sau
este foarte ridicată;  creşterea suprafeţei de
distrugere;
o tasarea excesivă a evaporare a apei prin
 se diminuează procentul
solului şi reducerea bilonarea culturii sau
vitezei de infiltrare a de legare a fructelor,
afectând producţia; muşuroirea, ce au rol şi
apei; în susţinerea plantelor
o alegerea  scăderea perioadei de
sau etiolarea părţii
necorespunzătoare a păstrare a legumelor;
comestibile;
terenului pentru cultura  scăderea conţinutului în  alegerea speciilor.
legumelor, respectiv substanţă uscată a părţilor
terenuri cu conţinut comestibile.
 ridicat în argilă, terenuri
cu pânza de apă freatică
la suprafaţă sau
fluctuantă;
o defecţiuni ale sistemului
de irigare şi
nesupravegherea
acestuia

Deficitul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mare de
1.
T
BH = ----- >1.
A

În această situaţie, cantitatea de apă consumată prin transpiraţie este mai mare decât
cantitatea de apă absorbită de rădăcină.

Factorii care determină Efectele deficitului de Măsuri de prevenire a deficitului

deficitul de umiditate umiditate de umiditate
- lipsa apei din  creşterea vegetativă  aprovizionarea solului cu
precipitaţii pe o slabă, avortarea florilor apă după un plan bine
perioadă mai lungă şi şi reducerea procentului stabilit, în funcţie de
imposibilitatea de legare a fructelor; sistemul de cultură şi specie;
completării necesarului  îmbătrânirea prematură a  asigurarea rezervelor de apă
de apă prin irigare; plantelor; şi a bunei funcţionări a
- lipsa rezervelor de apă  fructele rămân mici, sistemului de irigare, cu mult
din lacuri, râuri, deformate şi slabe timp înaintea apariţiei
bazine, pânza freatică calitativ, iar producţia deficitului de umiditate;
sau scăderea este foarte scăzută;  irigarea prin aspersiune,
considerabilă a pentru creşterea umidităţii
 îngălbenirea frunzelor
acestora, datorită relative, dar şi pentru
începând cu cele de la
secetei prelungite; reducerea temperaturii
bază, veştejirea şi
- slaba funcţionare a plantei;
ofilirea plantelor, prin
sistemelor de irigare  reducerea pierderilor de apă
pierderea turgescenţei.
sau lipsa acestora; din sol prin: combaterea
- creşterea temperaturii, buruienilor, mulcirea solului,
asociată cu vânturi prăşitul pentru distrugerea
uscate, care crustei, micşorarea
accentuează fenomenul evaporaţiei apei, respectarea
de transpiraţie al schemei de înfiinţare a
plantelor etc. culturilor, evitând densitatea
prea mare a culturilor;
 alegerea judicioasă a
speciilor şi soiurilor, alegând
pe cele mai puţin
 pretenţioase la umiditate, în
zonele unde se înregistrează
frecvent lipsa apei.

Ofilirea plantelor este un fenomen care apare după o perioadă mai lungă a lipsei de apă.
Ea poate fi diurnă sau de lungă durată.
Ofilirea diurnă apare la mijlocul zilei, dar plantele îşi recapătă turgescenţa pe timpul
nopţii. Ea este determinată atât de lipsa apei, dar şi de temperatura prea ridicată şi intensitatea
luminoasă mare. Ofilirea temporară poate să apară şi la speciile legumicole care iernează sub
formă de rozetă (salată, spanac), când solul îngheaţă, sau la speciile pretenţioase la căldură, când
temperatura scade brusc, încetinind semnificativ procesul de absorbţie. Acest fenomen este
cunoscut sub denumirea de secetă fiziologică.
Ofilirea de lungă durată este mai periculoasă decât cea diurnă, pentru că poate determina
blocarea proceselor metabolice şi moartea plantelor. Este determinată de lipsa apei din sol pe o
perioadă îndelungată, de temperatura scăzută în sol, care face ca absorbţia apei să fie foarte lentă,
sau de excesul de săruri minerale, care duce la concentrarea soluţiei solului, micşorând foarte
mult capacitatea sistemului radicular de absorbţie a apei. Irigarea culturilor legumicole prin
aspersiune cu apă rece este foarte dăunătoare, deoarece solul şi plantele se răcesc brusc şi
capacitatea de absorbţie scade foarte mult.
Rezultate bune privind reţinerea apei la nivelul solului se obţin prin folosirea unor aditivi
sintetici de tipul Stockosorb, Agrosoke, Ecogel, Agrogel, Aquasorb etc. Prin folosirea produsului
Stockosorb, la producerea răsadurilor, prin încorporare la nivelul rădăcinilor, s-a obţinut o bună
reţinere a apei şi sărurilor minerale prin formarea unui gel hidratat, înregistrând o creştere mai
bună a plantelor după repicat, a crescut rezistenţa acestora la stresul hidric şi greutatea
răsadurilor ( Gabriela Booz 1997).
Rezultate bune s-au obţinut la germinarea seminţelor, imprimând o bună uniformitate, o
creştere bună a răsadurilor şi a plantelor în cultură, un număr mai mare de flori în inflorescenţă şi
de fructe legate, creşterea producţiei cu 18,8 t/ha prin folosirea granulelor de Ecogel şi cu 6,14
t/ha folosind pudră Ecogel.
Un alt produs folosit pentru îmbunătăţirea regimului hidric al solului este Fitpol CA. În
concentraţie de 0,75%, Fitpol aplicat la tomatele timpurii a dus la creşterea producţiei timpurii cu
24% şi a celei totale cu 16%, iar la vinete, în concentraţie de 0,5%, a determinat un spor la
producţia timpurie de 29%, iar la cea totală de 34%. Fitpol C, aplicat în concentraţie de 0,5%, la
varză, a dat un spor de producţie de 26% (Chivulete şi colab., 1998). Aceiaşi autori, studiind
efectele produsului Polivit GT1, în concentraţie de 0,1% la morcov, prin efectele favorabile care
le are asupra solului, au arătat ca produsul a determinat creşterea producţiei cu 30-34% faţă de
martor.
Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există situaţii, în
câmp, când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a vântului uscat,
coeficientul de transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o dereglare rapidă între transpiraţie şi
absorbţie, care conduce la deshidratarea plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea
frunzelor.
Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin aspersiune, de scurtă
durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să
reziste peste zi factorilor climatici neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este
necesar să se facă o aerisire optimă.
Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în sol, cât şi în
atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi calitativ. Părţile
comestibile sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea de uleiuri eterice, capătă
consistenţă fibroasă, datorită dezvoltării ţesuturilor mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie,
ridichi etc.).
Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt foarte
dăunătoare, deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a fructelor la tomate,
acăpăţânilor la varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o perioadă de păstrare scurtă.
Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este influenţată şi de:
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către o plantă
pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este diferit în funcţie de
specie (tabelul 4.9.), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare foarte bună de aprovizionare a
solului cu elemente nutritive determină scăderea coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu
intensitate luminoasă foarte ridicată, coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în
raport direct proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de
transpiraţie scade. Atât coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al plantelor depind de
particularităţile morfofiziologice şi anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbţie
(forţa de sucţiune) şi de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de
dezvoltare al sistemului radicular şi pe de altă parte de mărimea, structura morfologică şi
anatomică a frunzelor, numărul şi dimensiunile stomatelor.
Este de asemenea influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile protejate, în sensul
că la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe timp liniştit, pierderea apei este
foarte slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise.
Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la
Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie de 313 + 17 g apă/1 g
substanţă uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a apei de 200-250 t apă pentru o tonă
produs şi clasifică ardeiul ca o specie cu cerinţe moderate faţă de apă.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe care o
sintetizează şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată prin transpiraţie, şi se
exprimă în grame. În plante, se găseşte în raport invers proporţional cu coeficientul de
transpiraţie şi are valori diferite în funcţie de specie (tabelul 4.9.).
Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre cantitatea de
apă consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică utilă pentru consum. Se
exprimă în tone de apă consumată/tonă produs. Coeficientul de valorificare a apei la legume este
de circa 0,1 m3/Kg, spre deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la
0,36 la 1,45 m3/Kg.
Înregistrează valori destul de diferite între specii şi anume: tomate 90-150, ardei 200-250,
varză 50-160, ceapă, vinete 150-200 etc.

Tabelul 4.9.

Valori ale coeficientului de transpiraţie şi ale productivităţii acesteia la unele specii

legumicole (Ceauşescu I. şi colab., 1984)
Specia Coeficientul de Productivitatea
 transpiraţie, g apă/g s.u. transpiraţiei, g s.u./1 l apă
Ardei 313  17 3,19  0,18
Bob 794 1,26
Cartof 636  29 1,57  0,20
Castravete 713 1,40
Ceapă 265  25 3,77  0,36
Dovlecel 791  25 1,26  0,07
Fasole 727  46 1,37  0,10
Mazăre 788 1,27
Pepene galben 621 1,61
Pepene verde 600 1,67
Porumb 364 51 2,74  0,32
Sfeclă de masă 397 1,57
Tomate 306  29 3,26  0,35

Bilanţul apei din plantă reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea
absorbită de către plantă. Menţinerea acestui raport în echilibru este foarte greu de realizat,
deoarece vara, când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori foarte mari, asociate cu
umiditate scăzută, transpiraţia se intensifică, pierderea apei este accentuată, raportul este
subunitar şi plantele se ofilesc. În schimb iarna, când intensitatea luminoasă şi temperatura au
valori scăzute, însă umiditatea atât în aer, dar mai ales în sol, are valori ridicate, pierderile de apă
sunt foarte mici, raportul este supraunitar şi are loc fenomenul de băltire a apei.

Test de autoevaluare nr.3

a) Care sunt elementele care influenţează conţinutul în apă al
plantelor?
b) Cum se grupează plantele legumicole după cerinţele faţă de
umiditatea solului? Dar după umiditatea relativă?

c) Care sunt efectele excesului de umiditate?

d) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate?

e) Care sunt efectele deficitului de umiditate?

f) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate?

4.4. Relaţia plantelor legumicole cu solul

Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care cresc şi se
dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale
Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, cu grad
scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure şi a căilor de comunicaţie
permanente.
o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale
 o parte lichidă, reprezentată de soluţia solului
Solul este alcătuit
din: o parte gazoasă, reprezentată de atmosfera solului

microorganisme

Substanţele organice şi minerale

Solul conţine materie organică provenită din resturile vegetale şi animale, în diferite
grade de descompunere. O sursă importantă de materie organică este şi microflora solului
(bacterii, ciuperci, actinomicete), precum şi fauna şi microfauna solului. În urma procesului de
descompunere se formează humusul, care reprezintă materia organică transformată în diferite
stadii.
Humusul este foarte important în aprecierea stării de fertilitate a unui sol. Se află în
proporţie de 3-4% în câmp, iar în spaţiile protejate, unde aportul de materie organică este foarte
mare, ajunge la 7 - 10%.
Conţine 3-4% azot, 45-60% carbon, 34-45% oxigen, 0,3-5,5% hidrogen şi sub 1% săruri
minerale, fiind o importantă sursă de azot pentru microorganisme şi plante.
Humusul reprezintă principala sursă de elemente nutritive pentru plante, deoarece prin
formarea acestuia sunt reţinute şi acumulate substanţele minerale, iar prin mineralizare, acestea
sunt eliberate către plante, sub formă uşor accesibilă. Contribuie la ameliorarea însuşirilor fizice
ale solului, precum permeabilitatea pentru apă şi aer, care la solurile argiloase creşte, iar la cele
nisipoase scade, îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor, intensifică procesele biochimice,
îmbunătăţeşte regimul aerohidric al solurilor etc.
Cercetătorii apreciază că anual se mineralizează cca. 1% din humusul prezent în sol, ceea
ce înseamnă circa 700 kg/ha/an (L. Stoian şi colab., 1998).
Descompunerea resturilor vegetale se produce diferenţiat, în funcţie de compoziţia
chimică a materiei organice, de condiţiile de mediu (aerob sau anaerob), reacţie, temperatură etc.
Astfel, descompunerea este mult mai accelerată la resturile vegetale ierboase şi cu conţinut
ridicat în proteine, decât la cele lemnoase, în condiţii de aerobioză, temperatură ridicată şi reacţie
neutră, pe soluri cu textură nisipoasă.
Clasificarea solului după conţinutul în materie organică este redat în tabelul 4.10.

Tabelul 4.10.
Aprecierea conţinutului de materie organică a solului
(Stoian şi colab., 1998)
Aprecierea Conţinutul de materie organică în funcţie Necesarul de îngrăşământ
aprovizionării cu de textură, % organic
materie organică grosieră medie fină
Săracă Sub 1 Sub 2 Sub 2,5 Foarte ridicat
Medie 1-1,5 2-2,5 2,5-3 Ridicat
Peste 1,5 Peste 2,5 Peste 3 Depinde de cerinţele
Bună speciilor
 Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţele minerale dizolvate în aceasta, făcând
posibilă absorbţia hranei de către sistemul radicular.
Atmosfera solului este constituită din aerul atmosferic şi alte gaze, rezultate în urma
proceselor de descompunere a materiei organice.
Microorganismele au rolul de a descompune materia organică din sol, de a fixa azotul
atmosferic, de a preveni sărăcirea excesivă a solului datorită cultivării repetate şi de a ameliora
structura acestuia.

4.4.1. Însuşirile solului

o însuşiri fizice;
Aprecierea unui sol se face o însuşiri chimice;
prin: o însuşiri biologice.

Cele mai importante însuşiri ale solului, pentru cultura legumelor sunt: structura, textura,
pH-ul (reacţia solului), soluţia solului, capacitatea de tamponare, gradul de permeabilitate,
capacitatea de reţinere a apei etc.
Structura solului este dată de modul de aglomerare a particulelor şi reunirea în agregate
de sol, de diferite mărimi. Determină porozitatea solului. Structura glomerulară a solului are un
rol bine definit, deoarece de ea depinde circulaţia apei, a elementelor nutritive şi a gazelor în sol,
cu implicaţii benefice asupra creşterii sistemului radicular, activitatea microorganismelor, care
determină mineralizarea şi humificarea materiei organice, absorbţia minerală etc. La culturile
legumicole, se recomandă solurile care au o structură grăunţoasă sau glomerulară, cu particule de
sol de 1-3 mm în diametru. La această structură reacţionează foarte bine castraveţii, pepenii,
varza, conopida, brocolii, tomatele, ardeiul, vinetele.
Solurile structurate sunt mai rezistente la procesele de eroziune, se lucrează mai uşor şi
au un grad de fertilitate mai ridicat.
o tasarea solului, datorită lucrărilor repetate ce se
impun în cultura legumelor;
o executarea lucrărilor mecanice, când solul este
Menţinerea nealterată a prea umed sau prea uscat, rezultând felii sau se
structurii solului este foarte dificilă, mărunţeşte excesiv;
deoarece cauzele care duc la o excesul de umiditate, care duce la distrugerea
degradarea acesteia sunt multiple. agregatelor de sol;
Dintre acestea amintim: o aplicarea iraţională a îngrăşămintelor, în special
a celor cu azot;
o scăderea accentuată a conţinutului în materie
organică.

Textura solului este determinată de proporţia particulelor care intră în componenţa

solului şi este una dintre cele mai importante însuşiri ale acestuia.
Textura solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este un criteriu hotărâtor
în alegerea speciilor, pe anumite tipuri de sol. Influenţează aplicarea diferenţiată a măsurilor
agrotehnice. Astfel, pe solurile cu textură fină, mobilizarea trebuie efectuată la adâncime mai
mare, cantitatea de îngrăşăminte aplicată este mai mare, administrarea la intervale mai mari şi
norma de irigare mai mare.
 După textură, solurile se împart în mai multe categorii în funcţie de conţinutul în argilă,
lut şi nisip (tabelul 4.11.).
Pentru cultura legumelor, se recomandă soluri cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă,
al căror conţinut în argilă nu depăşeşte 30%, o cerinţă foarte importantă pentru plantele
legumicole.
Solurile cu textură nisipoasă sunt soluri uşoare, cu conţinut ridicat de nisip (80-90%), cu
capacitate foarte mică de reţinere a apei. Au conţinut scăzut în materie organică, de aceea la
pregătirea terenului se aplică importante cantităţi de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd,
îngrăşăminte verzi). Se încâlzesc uşor primăvara foarte devreme, fiind foarte bune pentru
înfiinţarea culturilor timpurii, levigarea apei şi a elementelor nutritive este accentuată. Necesită
irigări dese, cu cantităţi mici de apă. Se pretează pentru cultura legumelor cu sistemul radicular
profund (pepeni verzi). În sudul Olteniei, pe nisipuri, s-a înfiinţat staţiunea de la Dăbuleni, unde
s-au elaborat tehnologii speciale de cultură a plantelor legumicole pe nisipuri. Suprafaţa cultivată
cu pepeni verzi în sudul ţării este de 73% din total (circa 30000 ha), iar producţia obţinută este
mai timpurie cu 8-10 zile.
Plantele legumicole indicate pentru cultura pe nisipuri sunt: pepenii galbeni şi verzi,
cartoful timpuriu, rădăcinoasele ş.a.

Tabelul 4.11.
Textura solului recomandată pentru diferite specii legumicole
Textura Conţinutul în Plante indicate
Argilă, % Lut, % Nisip, %
Nisipoasă 0-5 0-5 90-100 Pepeni, rădăcinoase,
cartofi
Nisipo-lutoasă Cartofi, bulboase, rădă-cinoase,
10-20 10-30 50-80 tomate, castraveţi, dovlecei
Luto-nisipoasă Tomate, vinete, ardei, ţelină,
15-30 10-35 35-75 ridichi, spanac, salată, mazăre,
sfeclă
Varză, conopidă, gulii, tomate,
Lutoasă 25-35 15-40 25-60 mazăre, fasole, sfeclă
Luto-argiloasă 35-40 20-45 15-45 Varză, conopidă, sfeclă, praz,
hrean, tomate
Argiloasă Peste 50 35-45 5-15 Specii perene, varză, praz,
tomate

Solurile cu textură argiloasă sunt soluri cu conţinut ridicat de argilă (>50%) şi conţinut
scăzut de nisip (5-15%). Sunt în general soluri reci, cu capacitate redusă de drenaj, ceea ce
favorizează excesul de apă. Se tasează uşor. De regulă, nu se recomandă pentru cultura
legumelor, totuşi se pot cultiva numai după aplicarea unei cantităţi mari de îngrăşăminte
organice. Nu se pretează pentru culturile timpurii.
Solurile cu textură mijlocie (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) sunt soluri cu o compoziţie
echilibrată şi răspund cel mai bine cerinţelor plantelor legumicole. Se recomandă pentru
majoritatea speciilor legumicole şi permit efectuarea tuturor tipurilor de culturi. Prezintă
capacitate bună de reţinere a apei şi de tamponare, au un conţinut mediu în substanţe hrănitoare,
se încălzesc relativ uşor, capacitatea de drenare este bună, nu favorizează excesul de umezeală,
primăvara se svântă repede, ceea ce permite înfiinţarea culturilor mai devreme.
Densitatea aparentă sau greutatea volumetrică are importanţă în aprecierea compoziţiei şi
gradului de tasare a solului, a porozităţii acestuia. Are valori de 1, 2, fiind mai mică la solurile
bogate în humus, faţă de cele sărace în humus, mai mică la solurile structurate decât la cele
nestructurate.
Porozitatea solului reprezintă totalitatea porilor dintre agregatele sau particulele de sol.
Porii solului au dimensiuni diferite şi anume: cei sub 1 mm sunt pori capilari, care reţin apa,
alcătuiesc porozitatea capilară şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar cei peste 1
mm sunt pori necapilari şi caracterizează capacitatea pentru aer a solurilor, care se exprimă prin
porozitatea de aeraţie. Porozitatea solurilor depinde de textura şi structura acestora. La solurile
nisipoase, porozitatea totală şi capilară au valori mici, iar la solurile argiloase valorile cresc; în
schimb, porozitatea de aeraţie scade de la solurile nisipoase spre cele argiloase. Porozitatea totală
şi de aeraţie cresc de la solurile nestructurate la solurile structurate, fiind influenţate de mărimea
agregatelor de sol.

Reacţia solului (pH-ul) este dată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de
oxidril (OH) din soluţia solului. Se exprimă prin simbolul pH. Plantele legumicole, în general,
cresc şi se dezvoltă normal la un pH cuprins între 6 şi 7. pH-ul solurilor se modifică datorită
aplicării îngrăşămintelor, irigării culturilor, lucrărilor solului etc., iar comportarea plantelor este
diferită.
Reacţia solurilor poate fi acidă, bazică şi neutră (tabelul 4.12), iar cerinţele plantelor
legumicole faţă de pH-ul solului sunt redate în tabelul 4.13

Tabelul 4.12
pH-ul şi reacţia solului

pH Reacţia solului pH Reacţia solului

4,5 Foarte acidă 7,0 Neutră
5,0 Acidă 7,25 Uşor alcalină
5,5 Mijlociu acidă 7,5 Mijlociu alcalină
6,0 Uşor acidă 7,75 Puternic alcalină
6,5 Foarte uşor acidă 8,0 Foarte puternic
alcalină

Tabelul 4.13
pH-ul optim pentru cultura legumelor
Specia pH-ul
5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0
Sparanghel, sfeclă roşie, varză, ---------------------------
pepene galben
Mazăre, spanac, dovlecel, ţelină, ---------------------
andive, arpagic, ridichi de lună
Salată, ceapă, ridichi de vară- ---------------
toamnă, conopidă
 Patison, tomate, fasole, morcov, ------------------------------------
castraveţi
Păstârnac, ardei, dovleac, vinete, ----------------
pătrunjel
Pepeni verzi, batat -------------

Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţe minerale şi organice care se dizolvă în
aceasta. Are o compoziţie chimică foarte complexă, conţine toate elementele care intră în
alcătuirea plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier etc) şi reprezintă mediul nutritiv
pentru plante.
Un aspect important este compoziţia şi concentraţia soluţiei solului, care poate varia de la
un sol la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de conţinutul în humus şi alte substanţe
organice, felul, natura şi gradul de solubilitate al subtanţelor nutritive, gradul de aprovizionare a
solului cu apă, calitatea măsurilor agrotehnice, activitatea microorganismelor din sol etc.
Solurile la care soluţia solului este foarte bogată în substanţe nutritive şi în corelaţie cu
cerinţele plantelor asigură o creştere şi fructificare optimă a acestora şi sunt considerate soluri
fertile şi invers. Sunt şi situaţii când soluţia solului este dăunătoare plantelor şi anume când are
un conţinut foarte ridicat de săruri solubile, pe solurile cu reacţie puternic acidă sau puternic
alcalină.
Concentraţia sărurilor din soluţia solului este suportată diferit de către plante şi, în funcţie
de aceasta, plantele legumicole se împart în:
 plante legumicole cu toleranţă slabă (fasole, ridichi);
 plante legumicole cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă,
castraveţi, morcov, ceapă);
 plante legumicole cu toleranţă ridicată (spanac, sfeclă, sparanghel, ţelină).
Concentraţia optimă de săruri din soluţia solului este de:
o 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă scăzută;
o 2000-4000 ppm la speciile cu toleranţă medie (conopidă, ardei, tomate,
varză);
o > 4000 ppm la speciile cu toleranţă ridicată.
Creşterea concentraţiei sărurilor este influenţată şi de calitatea apei de irigat, care are un
conţinut ridicat în ioni de Na, Cl, Mg, Ca. Pericolul creşterii concentraţiei sărurilor este evident
la culturile din sere, unde cantitatea de apă administrată prin udări este mare, cantitatea de
îngrăşăminte aplicată la unitatea de suprafaţă este de asemenea ridicată, cu efecte negative asupra
absorbţiei apei şi hranei de către plante, scăzând productivitatea şi activitatea microorganismelor
din sol etc.
La seminţele de ceapă, germinarea seminţelor în soluţie salină de 20 dS/m a afectat puţin
procesul, după 10 zile procentul de germinare fiind de 80% (Miyamoto, 1989).
Capacitatea de tamponare reprezintă însuşirea solurilor de a preveni modificarea pH-ul
solului, în intervale scurte de timp şi cu valori mari. Acest fenomen determină o activitate
susţinută a microorganismelor şi o creştere corespunzătoare a plantelor. Capacitatea de
tamponare este aproape inexistentă pe solurile nisipoase, datorită conţinutului foarte slab în
materie organică. Solurile mijlocii prezintă o capacitate tampon foarte bună şi este influenţată de
conţinutul în argilă şi humus din sol (cu cât solul este mai bogat în humus şi are un conţinut de
argilă mai mare, cu atât modificarea pH-ului este mai slabă).
 Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor are importanţă în alegerea
îngrăşămintelor, stabilirea dozelor, aplicarea amendamentelor. Astfel, pe solurile care nu au
capacitate de tamponare pentru acizi, nu se aplică îngrăşăminte cu reacţie acidă, iar pe solurile
fără capacitate de tamponare pentru baze, se evită administrarea îngrăşămintelor cu reacţie
bazică. Pe solurile nisipoase, se aplică doze mici de îngrăşăminte şi la intervale scurte de timp,
iar pe cele argiloase, doze mai mari şi la intervale mai mari, având o capacitate de tamponare mai
bună decât cele nisipoase. Amendamentele folosite pentru corectarea reacţiei solului se aplică
ţinând cont de capacitatea de tamponare a solului. Pe solurile puternic acide se foloseşte
carbonatul de calciu sau oxidul de calciu, iar pentru cele puternic alcaline se foloseşte sulfatul de
calciu sau alte produse, care au în compoziţie această substanţă.
Gradul de permeabilitate reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol. Pentru cultura
legumelor, sunt considerate soluri bune cele pe care nu bălteşte apa, cu capacitate de câmp pentru
apă ridicată (22-24% din greutatea solului) şi un coeficient de ofilire redus (10,7-12,9% din
greutatea solului, L. Stoian şi colab., 1998).
Indicii hidrofizici ai solurilor sunt diferiţi în funcţie de textura solului (tabelul 4.14.)

Tabelul 4.14.
Valori ai indicilor hidrofizici ai solurilor (valori maxime, % volum)
Tipul de sol CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18

Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, iar cele argiloase au permeabilitatea foarte
scăzută; solurile nestructurate sunt puţin permeabile, faţă de cele cu structură glomerulară. Cu cât
un sol este mai afânat, cu atât permeabilitatea este mai mare şi cu cât este mai tasat, cu atât
permeabilitatea este mai mică.
Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă practică. În cazul
solurilor cu permeabilitate mică şi la ploi abundente, apare excesul de apă şi deficitul de aeraţie;
intensitatea ploii la irigaţia prin aspersiune trebuie corelată cu viteza de infiltraţie a apei în sol.
Modelarea terenului se execută diferit, pentru irigarea pe brazde şi anume: pe solurile nisipoase,
modelarea se execută în brazde înguste, iar pe solurile cu textură mijlocie, modelarea se execută
în brazde late.
Capacitatea de reţinere a apei reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de sol după
o stare de saturaţie (irigare sau precipitaţii). Diferă cu tipul de sol. Solurile nisipoase au cea mai
slabă capacitate de reţinere a apei, iar cele argiloase cea mai mare. Cu cât capacitatea de reţinere
este mai mare, cu atât cantitatea de apă şi îngrăşăminte aplicate o singură dată poate fi mai mare.
Pe solurile cu capacitate mică, apa şi îngrăşămintele se spală în profunzime, de aceea o singură
dată se aplică cantităţi mai mici, pentru a fi utilizate eficient de plante şi la intervale mai mici de
timp.

4.4.2. Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solurilor pentru

cultura legumelor
Menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor depinde
de modul de executare a lucrărilor solului, de cantitatea de amendamente şi îngrăşăminte aplicate
şi de tehnica de irigare.
 Lucrările solului
Acestea trebuie executate la momentul optim şi la un nivel de umiditate care să nu
afecteze structura şi textura solului, indiferent de perioadă (toamna, primăvara sau în cursul
perioadei de vegetaţie). Executarea lucrărilor solului (arat, desfundat) pe terenuri cu umiditate
mare, nezvântate, determină o tasare accentuată a acestora, o eficienţă slabă a utilajelor şi o
calitate slabă a lucrărilor (arătură în curele). În cursul perioadei de vegetaţie, la umiditate mare în
sol, pe lângă tasare, distrugerea buruienilor este slabă, iar roţile utilajelor se încarcă cu pământ.
Amendamentele
Amendamentul este definit ca o substanţă care, dată în mod corect pe sol, modifică
favorabil proprietăţile fizico-chimice. Este deci un corector al solului din punct de vedere fizic,
fiind diferit de îngrăşăminte, care sunt destinate nutriţiei plantelor. Cantitatea de amendamente
este mult mai mare decât cea de îngrăşăminte.
Îngrăşămintele şi amendamentele pot să aibă funcţii complementare în sol şi nu numai,
pentru scopul principal pentru care au fost aplicate, după cum urmează:
- amendamentele organice aplicate au şi rol nutritiv prin elementele nutritive pe care le
conţin;
- îngrăşămintele acţionează asupra pH-ului.
Amendamentele pot fi de natură minerală şi organică.
Amendamentele minerale pot fi:
 nisipoase (nisip de râu, nisip marin, marne nisipoase, cu conţinut scăzut în
calciu), care se aplică pe terenurile grele, pentru ameliorarea texturii, structurii şi pH-ului.
 argiloase, folosite pe terenurile uşoare, în vederea creşterii capacităţii de
reţinere a apei. Ca amendamente argiloase se folosesc: pământul cu un conţinut mare de argilă,
peste 50%, marne argiloase, nămoluri de iaz etc. Pentru a creşte cu 1% conţinutul în argilă,
trebuie aplicate 80-100 t/ha, ceea ce este destul de greu din punct de vedere economic.
 calcaroase, se aplică pentru creşterea sau menţinerea pH-ului, scăderea
permeabilităţii solurilor uşoare, reducerea gradului de compactare a solurilor grele. Se folosesc
amendamente cu calcar şi magneziu. Pentru a ridica pH-ul cu o unitate, dozele de amendamente
sunt de:
- 1500-2000 kg/ha CaO pe solurile nisipoase;
- 2000-3000 kg/ha CaO pe solurile lutoase;
- 3000-4000 kg/ha CaO pe solurile argiloase.
Amendamentele cu calcar îmbunătăţesc structura solului, cresc capacitatea de absorbţie a
plantelor şi activitatea microorganismelor din sol. Evită excesul de Al, Zn şi Cu din sol, ioni cu
efect nociv asupra plantelor. Nu se recomandă intervenţia brutală asupra solului, prin aplicarea
de cantităţi mari de calciu, ci se recomandă aplicarea cantităţilor necesare pentru corecţia cu 0,5
unităţi anual. Amendamentele se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura.
Experienţele efectuate de Bhella şi Wilcox (1989) cu amendamente calcaroase, asociate
cu îngăşăminte cu azot la castraveţi, au arătat că acestea determină creşterea conţinutului de P,
Ca şi Mg din frunze şi scad conţinutul de Mn şi Zn.
Amendamentele organice
Pentru a fi considerat amendament organic, o substanţă (produs) trebuie să aibă o acţiune
durabilă asupra proprietăţilor fizice ale solului. Poate să joace numai rol de amendament (turba)
sau şi rol nutritiv (gunoiul de grajd), fiind vorba de un amendament-îngrăşământ.
 Numai componentele de origine vegetală contribuie la creşterea conţinutului de humus
din sol; cele de origine animală (făină de coarne, sânge uscat etc.) contribuie exclusiv în nutriţie
şi sunt puţin folosite în legumicultură.
Ca amendamente organice se folosesc:
o gunoiul de grajd;
o gunoiul artificial (paie + îngrăşăminte azotoase);
o composturile vegetale;
o tescovina;
o compostul urban;
o îngrăşămintele verzi (tabelul 4.15).
Tabelul 4.15
Plante folosite ca îngrăşăminte verzi
Specia Tipul de sol Cantitatea de sămânţă Momentul
(kg/ha) încorporării
Floarea soarelui Lutos, sărăturat 40 – 50 Formarea capitulelor
Hrişcă Sărăturat, lutos 120 – 140 La înflorit
Lupin alb Lutos, sărăturat 200 – 220 La formarea păstăilor
Lupin albastru Lutos, argilos 200 La formarea păstăilor
Lupin galben Nisipos 200 – 250 La formarea păstăilor
Lupin peren Argilos 40 – 50 La formarea păstăilor
Măzăriche Nisipos, sărăturat 150 – 160 La înflorit
Muştar Nisipos, lutos, argilos 14 – 16 La înflorit
Rapiţă Lutos, argilos 14 – 16 La înflorit
Secară Lutos, nisipos 150 – 160 La înspicat
Sorg Lutos umed 40 -50 La înflorit
Sulfină Nisipos, sărăturat 15- 20 Înflorire deplină
Trifoi Lutos, argilos 15 - 20 La înflorit

Test de autoevaluare nr. 3

a) Care sunt cauzele degradării structurii solului?

b) Care sunt însuşirile fizice ale solului?

c) Care sunt însuşirile chimice ale solului?

d) Care sunt măsurile de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor

solului?

e) Care sunt solurile cele mai bune pentru cultura legumelor?

4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive

Hrana plantelor o constituie elementele nutritive existente în sol. Acestea sunt:
 o macroelementele esenţiale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S);
o microelementele: Cu, B, Mn, Zn, Cu etc.
o oligoelementele.
Plantele folosesc elementele chimice sub formă de ioni, de aceea îngrăşămintele sunt sub
formă de săruri. Elementele chimice au un rol deosebit în viaţa plantelor pentru buna desfăşurare
a tuturor proceselor biochimice şi fiziologice.

Cercetările recente arată că o granule mai mari;

s-au obţinut îngrăşăminte
complexe cu microelemente,
supergranulate (Apostol G. şi
colab, 2008), cu proprietăţi
fizice şi agrochimice deosebite
pentru plante şi anume:
o concentraţii mai mari în substanţă activă;
o conţin microelemente sub formă de săruri anorganice
solubile în apă, uşor accesibile plantelor;
o prezintă o mai bună stabilitate termică şi rezistenţă
mecanică;
o higroscopicitate mică;
o levigarea în sol este redusă.

Aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este diferită în

funcţie de sol, forma sub care se află elementele (tabelul 4.16).

Tabelul 4.16
Indici agrochimici pentru aprecierea gradului de aprovizionare
a solului cu elemente nutritive (Stoian L. şi colab., 1998)

Forme totale (soluri cu textură mijlocie)

Gradul de %
aprovizionare N P K
Scăzut Sub 0,10 Sub 0,15 Sub 1,0
Mediu 0,11-0,16 0,16-0,20 1,1-1,5
Normal 0,17-0,25 0,21-0,25 1,6-2,0
Ridicat Peste 0,25 Peste 0,25 Peste 2,0
Forme potenţial asimilabile (soluri cu textură mijlocie)
Gradul de Indice de azot ppm
aprovizionare % Extract acetat Lactat de calciu
Scăzut Sub 2,0 Sub 70 Sub 60
Mediu 2,1-3 71-90 61-100
Normal 3,1-4 91-120 101-140
Ridicat Peste 4 Peste 120 Peste 140
Forme hidrosolubile (soluri cu textură mijlocie)
Gradul de ppm
aprovizionare Extract apos 1:2,5
N-NO3 P K
Scăzut Sub 9 Sub 3,5 Sub 14
Normal 10-27 4-12 15-20
Ridicat Peste 27 Peste 12 Peste 20
 Absorbţia elementelor nutritive din soluţia solului este influenţată de mai mulţi factori,
dintre care: selectivitatea sistemlui radicular (dependent de specie şi soi), concentraţia soluţiei
solului, temperatură etc.
Cercetările efectuate de Narcisa Sindile şi colab. (1997), la cultura de tomate în seră,
arată dependenţa vitezei de absorbţie a elemtelor nutritive de temperatură (tabelul 4.17).
Tabelul 4.17
Absorbţia elementelor minerale în seră
Elementul Temperatura 21 de zile Elementul Temperatura 21 de zile
considerat 12°C 21°C considerat 12°C 21°C
- +
NO3 31,0 70,4 NH4 4,1 13,4
-
POH2 2,0 6,4 Anioni 33,0 76,8
K+ 15,5 36,7 Cationi 41,5 87,0
++
Ca 16,0 30,9 C/A 1,26 1,13
Mg++ 5,9 13,4

4.5.1. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor

Azotul reprezintă elementul esenţial în viaţa plantelor, deoarece intră în alcătuirea
enzimelor, aminoacizilor, proteinelor, acizilor nucleici, clorofilei şi a unor alcaloizi.

Carenţa de azot are ca efecte Excesul de azot determină o creştere

încetinirea creşterii plantelor prin diminuarea
formării substanţelor proteice, frunze mici,
slab dezvoltate, cu limbul îngust, scăderea
numărului de flori pe plantă, iar fructele sunt
mici şi slabe calitativ.
vegetativă exagerată a plantelor, întârzie
înflorirea şi frutificarea, scade rezistenţa la
boli criptogamice, părţile comestibile au
capacitate slabă de păstrare şi însuşiri
organoleptice inferioare. De asemenea, se
prelungeşte perioada de vegetaţie şi scade
rezistenţa la temperaturi scăzute (la speciile
perene).

Fosforul intră în alcătuirea codului genetic, are rol în formarea ţesuturilor, a unor enzime,
a substraturile fosfatidice şi fosfoprotidice a organelor de reproducere. Fosforul favorizează
creşterea rezistenţei plantelor la ger şi secetă, reducerea stresului de transplantare, formarea
florilor şi fructelor, timpurietatea producţiei şi calitatea legumelor.
Carenţa de fosfor duce la încetinirea creşterii plantelor, frunzele rămân mici, peţiolul se
alungeşte, capătă culoare violacee, iar pe limb apar pete de culoare roşie-violacee. Manifestări
asemănătoare apar datorită blocării fosforului, fenomen determinat de temperaturile scăzute sau
atacul de boli sau dăunători (musca şi buha verzei).
Carenţa de fosfor mai determină: creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de mazăre,
crăparea căpăţânilor la varză, crăparea fructelor la tomate (aceasta poate fi determinată şi de
excesul de apă după o perioadă de secetă) etc.
Potasiul este un macroelement prezent în toate ţesuturile şi organele, cu excepţia
grăunciorilor de clorofilă. La un conţinut optim de potasiu, plantele legumicole sunt mai
rezistente la ger, secetă, boli şi dăunători, se reduce consumul de apă, este stimulată germinarea
seminţelor, creşte calitatea producţiei, fructele se maturează timpuriu.
 Carenţa de potasiu produce dereglarea activităţii enzimatice, dereglarea metabolismului
glucidelor şi protidelor. Se recunoaşte după culoarea frunzelor, care devin verde-închis, însă la
bază apar pete albicioase la început, care apoi devin brune, marginile frunzelor se decolorează, se
necrozează şi apoi se brunifică.
 Magneziul se găseşte în componenţa clorofilei şi este prezent în toate ţesuturile tinere şi
organele de reproducere. Contribuie la asimilarea şi transportul fosforului în plantă, la sinteza
vitaminelor A şi C, acumularea glucidelor etc.

Carenţa de magneziu determină scăderea Excesul de magneziu duce la

conţinutului în clorofilă a plantelor, încetinirea moartea plantelor, dar prezenţa
fotosintezei, dereglarea metabolismului azotului. calciului într-un anumit raport cu
Frunzele încep să se îngălbenească, dar nervurile magneziul, evită acest fenomen.
rămân verzi, iar marginile se curbează în sus, are loc
căderea prematură a fructelor. Sistemul radicular este
slab dezvoltat.

Sulful intră în compoziţia unor aminoacizi esenţiali şi participă la formarea nodozităţilor

pe rădăcini la plantele leguminoase, intensifică sinteza clorofilei, participă la procesele de oxido-
reducere.
Carenţa de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor până la îngălbenire, nervurile
fiind mai deschise, asemănându-se cu carenţa de azot, dar frunzele nu cad foarte repede. La
tomate, se produce alungirea exagerată a tulpinii.
Calciul are rol în menţinerea echilibrului între diferiţi ioni, fiind antagonist cu ionii de
magneziu, potasiu şi sodiu. Contribuie la formarea perişorilor absorbanţi, formarea
cloroplastelor, sinteza protidelor, creşterea reacţiei solului etc.

Excesul de calciu determină o reacţie Carenţa de calciu duce la o scădere a

bazică a solului, dăunătoare pentru speciile
care necesită o reacţie slab acidă spre
neutră, şi modificări în procesul de
absorbţie a elementelor nutritive din sol de
către plante.
reacţiei solului, se modifică raportul între calciu
şi magneziu, în favoarea magneziului care, în
cantitate mare, este foarte dăunător. Raportul
optim Ca/Mg este egal cu 3.
Lipsa calciului provoacă răsucirea
frunzelor tinere, care îşi pierd elasticitatea, se
decolorează până devin galben-cafenii sau apar
pete brune (fasole, salată).

Microelementele joacă un rol esenţial în metabolismul plantelor, participă la activitatea

enzimatică, influenţează fotosinteza şi depunerea substanţelor de rezervă în organele specializate,
reglează consumul de apă al plantei etc.
Fierul intră în compoziţia unor enzime, influenţează procesele de oxidoreducere,
metabolismul acizilor nucleici, fixarea pe cale simbiotică a azotului atmosferic, respiraţia
plantelor, stimulează diviziunea celulară.

Excesul de fier, la Carenţa de fier provoacă dereglări în sinteza

castraveţi, dublează cantitatea
de calciu din tulpini, reduce
acumularea potasiului cu 40%
(Ratchovschi şi colab., 1988).
clorofilei, încetinirea creşterii plantelor, frunzele tinere se
îngălbenesc pe margine, cuprinzând întreaga frunză.
Nervurile rămân verzi şi nu apar pete necrotice. La
castraveţi, carenţa de fier duce la creşterea conţinutului în
potasiu cu 25% (Ratchovschi şi colab., 1988). Carenţa de fier
apare când solul are un conţinut prea ridicat în calciu activ şi
 reacţie bazică.

Manganul acţionează în strânsă legătură cu fierul, cu care se află într-un raport de 1,5-
2,5. Intră în componenţa unor enzime respiratorii, iar împreună cu Cu, Fe şi Zn activează indirect
formarea clorofilei, participă la reacţiile de oxidare şi de carboxilare, micşorează transpiraţia,
ceea ce face ca plantele să fie mai rezistente la secetă, sporeşte rezistenţa plantelor la săruri, fiind
în antagonism cu Ca, Mg, Fe, Cu, Mo.
Carenţa de mangan se manifestă pe frunze, care devin galben-cenuşii, cu numeroase pete
necrotice, sistemul radicular se dezvoltă foarte slab, plantele au înrădăcinare slabă. Apare mai
frecvent la leguminoase şi pe solurile cu reacţie bazică.
Lipsa manganului din soluţia nutritivă folosită la cultura castraveţilor pe substrat sau
excesul (10 mg/l) a dus la dereglarea acumulării de N, P, şi K, faţă de cei cultivaţi cu 0,1 mg/l.
Carenţa manganului la aceeaşi specie a dus la acumulări mai mari de Cu, Fe şi Zn (Burzo, 2000).
Cuprul intră în compoziţia unor enzime, participă la reacţiile de oxido-reducere,
influenţează sinteza clorofilei.
Plantele legumicole afectate de carenţa de cupru se manifestă prin albirea vârfurilor
frunzelor tinere, răsucirea şi veştejirea acestora. Creşterea plantelor este încetinită sau oprită,
fructificarea este foarte slabă. Apare pe soluri cu conţinut ridicat în materie organică.
Zincul acţionează asupra unui număr mare de enzime, are rol în sinteza aminoacizilor,
amidonului şi proteinelor, reduce conţinutul de nitraţi din plante.
Carenţa de zinc se manifestă prin scăderea cantităţii de auxine sintetizate de plante, care
se răsfrânge negativ asupra creşterii acestora, scurtarea internodiilor şi apariţia aspectului de tufă
al plantei. Plantele prezintă decolorări între nervuri, iar frunzele nu mai cresc. Apare mai ales pe
soluri cu pH sub 6.
La speciile vărzoase, carenţa de zinc duce la creşterea grosimii stratului de ceară a
limbului foliar şi a gradului de suculenţă, dar se reduce potanţialul hidric şi intensitatea
transpiraţiei şi se micşorează gradul de deschidere a stomatelor (Wien, 1997).
Borul participă în procesul de respiraţie, în metabolismul hidraţilor de carbon, activează
unele enzime (dehidrogenaza, zaharaza, pectaza) în formarea compuşilor aromatici, diviziunea şi
extensia celulară, biosinteza acizilor nucleici, formarea şi acumularea auxinelor, maturarea
fructelor, stimulează creşterea rădăcinilor. De asemenea, influenţează procesele de fructificare a
plantelor, prin stimularea germinării rapide a polenului.
Carenţa de bor se manifestă prin apariţia unor pete de culoare verde închis pe peţiolul
frunzelor, care se continuă cu decolorarea frunzelor, deformarea, răsucirea şi înnegrirea acestora.
Insuficienţa borului afectează ţesuturile în creştere producând dereglări respiratorii, vârfurile de
creştere se înnegresc şi se usucă, datorită acumulării auxinelor şi compuşilor fenolici, apar
crăpături pe peţioli, decolorarea organelor tinere. Dintre plantele legumicole cele mai sensibile la
insuficienţa borului sunt rădăcinoasele care se deformează şi putrezesc. De asemenea, lipsa
borului determină crăparea rădăcinilor, putrezirea la varză, conopidă, sfeclă, decolorarea şi
uscarea fructelor la tomate etc.
Cercetările efectuate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, care se caracterizează prin
conţinut scăzut în bor, au arătat că, la pepenii verzi fertilizarea cu produse complexe naturale cu
bor şi numărul de fertilizări, au efect favorabil asupra producţiei (Toma V. şi colab, 2008). Astfel,
produsele Folibor, 5 l/ha, Cupribor, 5 l /ha şi Borcomplex 5 l /ha, aplicate fiecare de patru ori, au
dus la obţinerea unor sporuri de recoltă de peste 9 t /ha, în timp ce aceleaşi produse aplicate de
două ori, au dat sporuri cuprinse între 3,3 şi 5,8 t /ha.
 Molibdenul intră în compoziţia unor enzime care influenţează fixarea azotului
atmosferic. Insuficienţa molibdenului determină acumularea nitraţilor în plantă, căderea florilor
şi fructelor, capacitate slabă de fixare a azotului molecular. Frunzele capătă culoare galbenă,
asemănătoare cu cele cu carenţă de Fe sau N.
 4.5.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive
Plantele legumicole, în general, sunt mari consumatoare de substanţe minerale, datorită
densităţii mari la unitatea de suprafaţă, producţiei foarte ridicate comparativ cu alte plante de
cultură, irigarea cu cantităţi mari de apă etc.
 specii legumicole cu consum mare şi foarte mare: varză,
ţelină, gulie;
După consumul de  specii legumicole cu consum mijlociu: tomate, ceapă,
elemente nutritive, speciile sparanghel;
legumicole se împart în 4  specii legumicole cu consum mic: salată, spanac;
grupe :
 specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună,
castraveţii.
Factorii care influenţează consumul de elemente nutritive sunt:
o specia şi producţia (tabelul 4.18);
o locul de cultură; la aceeaşi specie, la cultura efectuată în seră, consumul este mai mare,
deoarece şi producţia este mai mare şi perioada de vegetaţie mai lungă, spre deosebire de
cultura în câmp;
o perioada de vegetaţie; cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât consumul de
elemente nutritive creşte şi invers;
o fenofaza; în primele fenofaze, consumul de elemente este mic, crescând simţitor în
perioada acumulării substanţelor de rezervă şi fructificării;
o condiţiile climatice; temperatura influenţează evident absorbţia elementelor minerale. Cu
cât temperatura este mai ridicată (în jurul valorii optime cerute de specie), cu atât absorbţia
este mai mare şi invers. La lumină intensă, procesele fiziologice se desfăşoară cu intensitate
mare, ceea ce determină şi o intensificare a absorbţiei. Umiditatea solului intensifică sau
reduce absorbţia elementelor minerale, prin concentrarea soluţiei solului.
Tabelul 4.18
Consumul specific de elemente nutritive la principalele
culturi legumicole
Cultura Producţia t/ha Consumul specific kg/t produs
N P2O5 K2O CaO MgO
Ardei 25 4-5,3 0,6-1,4 5,7-7 2,3 0,7
Tomate câmp 40 2,6– 3,8 0,4-1 3,6-4 4 0,6
Tomate seră 100 3-3,6 0,4-0,8 5,2-7,6 4 0,7
Varză albă 40 3-4 0,8-1,7 4-5 4 0,7
Varză roşie şi 30 5-6 1,7-2 6,8-8 6,5 0,8
creaţă
Conopidă 25 4-7,5 0,9-2 8,5-9 6 0,4
Gulie 20 5-8,2 2,2-3,6 8,8-11 3,5 1,5
Morcov 30 3-4 1-1,7 4,5-6 5,5 1
Pătrunjel 20 3-5 0,6-2,2 4-6,4 5,2 0,8
Ţelină de rădăcină 25 6-6,5 2,3-3 8,5-9,5 7,5 1,2
Ridichi de lună 10 5 0,9-2,5 4,3-5 3 1,5
Ridichi de iarnă 20 6 1,2-3 4-6 3 1,2
Ceapă 25 3,4-4 1-1,5 4-4,8 2,4 0,8
Praz 30 3,6-4 1-1,8 5-5,5 2,5 0,8
Fasole verde 5-12 7-9 2,3-2,5 6,5-7 10 1,7
Mazăre verde 4 12-14 2,5-5 13-20 10 2
Castraveţide câmp 15 1,7-3 1,2-1,5 2,6-3,7 1,5 0,7
Castraveţi seră 250 1,4-2 0,4-1 2-3 1,3 0,4
Salată 15 2-3 0,4-0,8 3,5-5 1,3 0,4
Spanac 10 3,7-5 1,7-3 5,2-7 2,1 1,3
Hrean 10 4-4,5 1-2,3 7-10 2 0,7
Sparanghel 5 30 0,8-0,9 25 - 3
Sfeclă roşie 40 3,5-4 1,5 5,5-6 - 1
 Speciile legumicole manifestă un grad diferit de sensibilitate faţă de lipsa
macroelementelor sau microelementelor (tabelul 4. 19,Lăcătuş, 2008).
Tabelul 4.19
Sensibilitatea plantelor legumicole la diferite elemente nutritive (Lăcătuş V, 2008)
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor

N P K Ca Mg S
Castraveţi, Culturile Castraveţi, Varză, Ardei Sfeclă roşie, varză,
vinete, ardei extratimpurii ardei, conopidă, gras, conopidă, spanac,
gras, tomate şi timpurii, tomate, leguminoase, castraveţi, gulie, ceapă,
protejate, castraveţi, sfeclă roşie, rădăcinoase, ceapă pătrunjel, tomate,
varză, tomate, vinete, solano- ceaclama, leguminoase,
conopidă, conopidă, rădăcinoase fructoase, tomate, castraveţi, dovlecei
ţelină, ridichi de castraveţi conopidă,
ridichi de iarnă, sfeclă sfeclă
iarnă, sfeclă roşie, varză roşie,
roşie ţelină,
varză,
vinete
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor

Fe Mn B Zn Mo Cu
Sfeclă roşie, Sfeclă roţie, Sfeclă roşie, Fasole, bob, Varză, Ceapă, usturoi,
varză, gulie, rădăcinoase, usturoi, conopidă, spanac, mazăre
conopidă, leguminoase, conopidă, salată ceapă, sfeclă
spanac, varză, brocoli, tomate roşie,
gulie, ceapă, conopidă, gulie, varză, castraveţi,
pătrunjel, ţelină, spanac, salată,
tomate, castraveţi, salată, spanac,
leguminoase, dovlecei, ridichi, tomate,
castraveţi, spanac, tomate pepeni
dovlecei ridichi, galbeni,
tomate ceapă,
usturoi

4.6. Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze

Aerul este indispensabil creşterii plantelor. Din aer, plantele îşi iau oxigenul, necesar în
procesul de respiraţie şi CO2, pentru procesul de fotosinteză. În atmosferă se găseşte 78% azot,
21% oxigen, 0,03% dioxid de carbon şi alte gaze, cantităţi suficiente pentru întreţinerea vieţii pe
pământ.
Compoziţia aerului în sol este asemănătoare celei atmosferice, cu unele diferenţe. Astfel,
aerul din straturile superioare ale solului conţine 10-20 % O2, 78,5-80 % azot şi 0,2-3,5 % CO2.
Aerul din sol mai conţine în cantitate mai mare vapori de apă şi amoniac, iar uneori metan sau
hidrogen sulfurat (solurile bogate în resturi vegetale şi foarte umede).

4.6.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen

 Cantitatea de oxigen din atmosferă (21%) se consideră a fi suficientă pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor legumicole în toate fenofazele. Aceeaşi importanţă o prezintă şi oxigenul
din sol, care se află în cantitate mult mai mică decât în aer, şi care influenţează simţitor absorbţia
apei de către plante. În sol, conţinutul de aer depinde de porozitatea acestuia.
Conţinutul de oxigen din sol este mai scăzut deoarece:
 în procesul de respiraţie al rădăcinilor se consumă oxigen şi se elimină bioxid de
carbon;
 descompunerea substanţelor organice, precum şi procesele de alterare chimică a
unor componenenţi minerali, se fac cu consum de oxigen.
 conţinutul de materie organică din sol influenţează regimul de oxigen din sol.
Într-un sol bogat în materie organică şi cu activitate microbiologică intensă,
conţinutul în oxigen este mai scăzut, comparativ cu un sol mai sărac în materie
organică.
 solurile grele, nestructurate, prea umede, conţin mai puţin oxigen.
Cantitatea de oxigen din sol este suficientă în solurile cu textură mijlocie, bine
structurate, afânate, permeabile şi lucrate în mod corespunzător. Pe solurile grele, tasate, pe care
bălteşte apa, cantitatea de oxigen este foarte mică, pentru că locul aerului din sol este luat de apă.
Pe aceste soluri, se recomandă administrarea unor cantităţi mari de gunoi de grajd pentru
creşterea permeabilităţii acestora, executarea drenurilor pentru scurgerea apei, care iarna
îngheaţă, reducând mult oxigenul la culturile înfiinţate toamna (spanac, salată, ceapă verde etc.),
afânarea solului în profunzime etc. Plantele crescute în soluri cu conţinut scăzut de oxigen sunt
slab dezvoltate, firave, cu capacitate foarte slabă de absorbţie, din cauza numărului scăzut de
perişori absorbanţi.

4.6.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2

Dioxidul de carbon este gazul esenţial în procesul de fotosinteză. În atmosferă, se
menţine la nivel aproape constant, înregistrând uneori şi variaţii determinate de intensificarea
activităţii microorganismelor şi metabolismului plantelor, care determină o scădere a
concentraţiei de CO2 ziua, în urma consumului în procesul de fotosinteză, şi o creştere în timpul
nopţii, fiind eliberat prin respiraţie.
În sol, conţinutul în CO2 este mai ridicat vara şi mai scăzut iarna, mai mare când solul
este prea umed şi mai mic în solurile afânate, mai mic în partea superioară a solului decât în
profunzime etc.
Absorbţia dioxidului de carbon este influenţată de o serie de factori şi anume:
 deschiderea completă a stomatelor frunzelor;
 aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive la nivel optim a plantelor,
ştiind că o frunză absoarbe CO2 necesar pentru a sintetiza 1 g glucoză din 2500 l aer
(Voican V., 1984);
 prezenţa curenţilor care produc mişcări ale aerului şi o bună repartizare a
dioxidului de carbon în atmosferă. În lipsa curenţilor de aer, se consumă numai dioxidul de
carbon din jurul frunzelor, care este în cantitate foarte mică. Această situaţie se întâlneşte la
culturile din sere, unde curenţii de aer lipsesc, însă, pentru a asigura un consum uniform al
CO2, se procedează la aerisirea serelor natural sau forţat, cu ajutorul ventilatoarelor, creând
curenţi de aer. La culturile înfiinţate în câmp nu se întâlneşte această situaţie, întrucât aerul
este în continuă mişcare, existând curenţi chiar şi la o adiere de vânt.
  temperatura şi intensitatea luminoasă. Cu cât temperatura şi intensitatea
luminoasă au valori mai ridicate (valori optime), cu atât absorbţia CO 2 este îmbunătăţită,
plantele reacţionând pozitiv şi la creşterea CO 2 în anumite limite (la cultura din sere).
Amplitudinea concentraţiei de CO2 dintre zi şi noapte este foarte mare la culturile din sere.
Astfel, în timpul nopţii, concentraţia de CO2 ajunge la 0,5%, datorită respiraţiei plantelor şi
activităţii microorganismelor, care descompun materia organică. În timpul zilei,
concentraţia de CO2 scade simţitor din primele ore ale dimineţii, deoarece în prezenţa
luminii se desfăşoară fotosinteza, în urma căreia se consumă CO2 şi se eliberează oxigen;
această scădere poate ajunge la 0,01% la castraveţi, 0,02% la tomate (Daunicht 1966, citat
de Voican, 1984).
Ţinând seama de această capacitate extraordinară a plantelor de a absorbi CO2, s-au făcut
numeroase cercetări pentru îmbogăţirea aerului cu CO2 (fertilizare cu CO2) în timpul zilei, în
diferite concentraţii, la culturile din sere, observând că se obţin sporuri foarte însemnate de
producţie, când concentraţia dioxidului de carbon este de 0,3-0,4%.
Cercetările au demonstrat că la tomate, o concentraţie de CO2 de 0,18% a determinat un
spor de producţie de 22%, la castraveţi, o concentraţie de 0,23% CO2 a dat un spor de producţie
de 32% (Daunicht 1966,citat de Voican 1984). Creşterea concentraţiei de CO2 la 900 mol/m3
timp de 10 săptămăni, la tomate, a determinat o rată de creştere cu 18-30% mai mare,
fotosinteza a crescut, iar sporul de producţie a fost de 22-80% în funcţie de soi, comparativ cu
martorul (330 mol/m3, Yelle şi colab., 1990). Castraveţii cultivaţi în sistemul hidroponic, la o
concentraţie de 0,1-0,15% CO2, au dat o producţie mai mare şi mai timpurie cu 8-21 zile. La
salată, s-au obţinut sporuri de producţie de 56%.
Cercetările efectuate de Vlad I. şi Mariana Vlad (2000) prin fertilizarea culturilor de
tomate din sere cu CO2 0,1%, prin tuburi de folie perforată din metru în metru, au constatat o
creştere a numărului de inflorescenţe pe plantă, a numărului de fructe pe inflorescenţă şi pe
plantă, producţia timpurie a crescut cu 42%, iar producţia totală cu 41,5%.
Injectarea apei pentru irigat cu CO2 stimulează formarea acidului carbonic, măreşte
capacitatea plantei de a absorbi Mg şi Ca (ploaie carbonică). Aceasta permite dezvoltarea
sistemului radicular, reduce conţinutul în azotaţi şi determină o creştere mai rapidă a plantei şi a
producţiei. Apa administrată pe suprafaţa frunzelor permite plantei să absoarbă îngrăşămintele
mai uşor; folosirea pesticidelor şi erbicidelor poate fi redusă cu 50% (Kuckens A., 1988).
o gheaţa carbonică;
o arderea hidrocarburilor (metan, propan, butan);
o arderea petrolului lampant;
Surse de CO2 o CO2 lichefiat în butelii;
folosite pentru o gaze recuperate de la centralele termice (procedeu olandez);
fertilizarea o descompunerea materiei organice din sol de către
carbonică sunt: microorganisme, eliberând CO2, atât în sol cât şi în atmosferă;
o apa provenită din precipitaţii sau irigaţie;
o îngrăşămintele organice, în general cele provenite de la
cabaline şi taurine, care degajă o cantitate mare de CO 2 în
timpul fermentării (după 4 zile 21 l/m2 cel de taurine şi 88 l/m2
cel de cabaline).
 Există şi situaţii când concentraţia dioxidului de carbon creşte foarte mult, atât în sol cât
şi în atmosferă, atingând valori de peste 1%, cu efect inhibitor asupra respiraţiei plantelor.
Prevenirea excesului de CO2 în sol, cu efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor, se face prin
afânarea acestuia, pentru pătrunderea oxigenului şi eliberearea CO2. În atmosferă, creşterea
concentraţiei de CO2 poate fi utilă pentru păstrarea legumelor în silozuri şi şanţuri, pentru că o
concentraţie de 1-3% înhibă respiraţia, iar excesul provine din respiraţia plantelor, ca urmare a
schimbului de aer limitat cu exteriorul. În aceste condiţii se păstrează rădăcinoasele şi cartofii.
Creşterea cantităţii de CO2 din aer prezintă importanţă pentru păstrarea produselor
legumicole un timp mai îndelungat. Astfel, au fost făcute cercetări de păstrare a conopidei la 1°C,
în atmosferă normală şi modificată cu 3% CO2, şi 2,5, 5 şi 10% CO2 cu şi fără pretratament, şi
15% CO2. După 7 zile, la o concentraţie de 5% CO2, inflorescenţele au avut o calitate comercială
bună, iar la cele cu 10% CO2 şi pretratament, inflorescenţele s-au îngălbenit, deoarece respiraţia
a fost aproape blocată (Romo-Parada, 1989).
Păstrarea cepei în atmosferă modificată, cu 5% CO2 şi 3% O2, a determinat prelungirea
repausului vegetativ (Smittle, 1988). Prezenţa catafilelor a dus la menţinerea în bulb a unei
concentraţii mari de CO2, ceea ce a dus la diminuarea respiraţiei de 1,9 ori, comparativ cu bulbii
la care catafilele au fost îndepărtate (Burzo, 1986).

4.6.3. Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole este foarte mult influenţată şi de prezenţa
altor gaze în atmosferă, în afară de oxigen şi dioxid de carbon. Gazele care se întâlnesc în
atmosferă sunt: amoniacul, dioxidul de sulf, ozonul, fluorul, clorul, hidrogenul sulfurat, etilena,
vaporii de mercur etc.
Prezenţa acestor gaze în atmosferă, în cantitate foarte mică, nu este dăunătoare plantelor
(depinde de gaz), însă peste anumite limite devin extrem de toxice.
Poluarea aerului este determinată de:
o activitatea industrială;
o circulaţia autovehiculelor (eliminarea gazelor de eşapament, în urma
arderii combustibilului);
o depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale;
o substanţele radioactive acumulate în atmosferă, ca urmare a exploziilor
nucleare sau defecţiuni ale reactoarelor nucleare, care sunt extrem de
periculoase.
Amoniacul provine din descompunerea gunoiului de grajd, în primele faze ale acestui
proces. Pentru a evita efectele negative asupra plantelor, gunoiul de grajd se aplică toamna, la
pregătirea terenului, astfel, excesul de amoniac se elimină până la înfiinţarea culturilor. Există şi
situaţii în practică când se foloseşte gunoi semifermentat la culturi (mulcire) sau gunoiul de
păsări (la fertilizarea fazială a culturilor din sere). În aceste situaţii, trebuie ştiut faptul că,
amoniacul degajat prin fermentaţie nu trebuie să depăşească 0,1%, deoarece apar arsuri pe frunze
şi de aceea trebuie efectuate aerisiri pentru eliminarea excesului de amoniac şi udarea din
abundenţă pentru accelerarea procesului de fermentaţie.
Dioxidul de sulf (SO2) este foarte toxic şi la concentraţii foarte mici (0,001-0,002).
Acesta, în reacţie cu apa din precipitaţii, formează compuşi foarte toxici (ploi acide), care pot
distruge culturile legumicole.
Cercetările efectuate de Lăcătuş şi Voican (1997) la tomate au arătat că, la concentraţii de
0,4-0,6 vpm, timp îndelungat, pe frunze apar pete necrotice, iar concentraţiile mai mari apărute
accidental, chiar pe durată mică, determină formarea petelor necrotice între nervuri, frunzele se
usucă şi cad.
Gazele pe bază de Fl, Cl şi oxidul de carbon, provenite de la diferite unităţi industriale,
sunt toxice pentru plante. Sunt afectate atât culturile din câmp, dar şi cele protejate, de aceea
trebuie evitate terenurile din apropierea unităţilor industriale.
Etilena este prezentă în atmosferă în concentraţie de 0,1 vpm, dar în zona limitrofă
unităţilor industriale poate ajunge la 0,5 vpm, în timp ce în seră atinge chiar valoarea de 1 vpm.
Este regulator de creştere, în concentraţie mică, 0,1-0,2 vpm, dar în concentraţii mari determină
reducerea creşterii şi dezvoltării plantelor, reduce procentul de avortare a florilor. Este folosită
pentru maturarea tomatelor, după desprinderea de plantă, în concentraţie de 1‰. Peste această
concentraţie, devine toxică.
Azotul este folosit în scopul păstrării legumelor în depozite, pe o durată mai mare de
timp, şi se bazează pe inhibarea procesului de respiraţie. În atmosferă, oxizii de azot, alături de
gazele de eşapament, determină răsucirea frunzelor, timpul de manifestare a simpomelor este de
1-2 ore la concentraţii de 2-10 vpm (Lăcătuş, Voican, 1997).
În funcţie de sensibilitatea plantelor legumicole la diferiţi poluanţi, acestea se împart în
mai multe grupe (tabelul 4.20).
Măsuri de prevenire a poluării culturilor legumicole:
o evitarea cultivării solelor şi parcelelor din apropierea marilor unităţi
industriale, cu plante legumicole cu grad de sensibilitate ridicat;
o evitarea folosirii apelor sulfuroase pentru irigarea culturilor;
o folosirea corectă a îngrăşămintelor şi pesticidelor;
o efectuarea culturilor în spaţii protejate în zonele cu risc mai mare;
o dotarea unităţilor poluante cu filtre speciale, pentru reducerea cantităţii de
gaze eliberate în atmosferă.
 Tabelul 4.20
Gradul de sensibilitate a legumelor faţă de poluarea aerului
(Al. Ionescu, 1982)
Produsul Gradul de sensibilitate
poluant Rezistente Mijlociu rezistente Sensibile
Dioxid de sulf Castraveţi, pepeni Ceapă, usturoi, praz, ţelină, Ardei, fasole, cicoare,
varză, mazăre, spanac, sfeclă, anghinare, vinete,
tomate morcov, ridichi, salată
Fluorul şi Varză, morcov, Fasole, mazăre Ceapă, usturoi, praz
compuşii lui salată, dovleac,
sparanghel
PAN Varză, dovlecel, Morcov Ardei, cicoare, fasole,
(peroxiacetatul ridichi, ceapă, salată, spanac, sfeclă,
de nitril) castraveţi tomate, ţelină
Clorul şi Ardei, vinete Castraveţi, dovlecei, fasole, Ceapă, ridichi
compuşii lui tomate
Ozonul Castraveţi, salată, Cicoare, morcov, pătrunjel, Fasole, ceapă, dovlecel,
sfeclă roşie păstârnac ridichi, spanac, tomate

Gazele (CO2, CO, CH2, SO2, NO2, NO), clorul, fluorul, ozonul şi vaporii de apă, opresc
radiaţiile infraroşii de la suprafaţa pământului să se piardă în spaţiu, ceea ce face ca energia
calorică să ajungă la o anumită înălţime, ca o “pătură caldă de gaze”. Creşterea temperaturii este
determinată de creşterea conţinutului atmosferei în CO2, CO, CH4, SO2, vapori de apă, particule
minerale. Metanul, oxizii de azot şi compuşii cu clor, fluor şi carbon, contribuie cu 15–20 % la
creşterea efectului de seră şi sunt strâns legaţi de ritmul de industrializare şi de dezvoltare al
omenirii. În anul 2030 concentraţia de gaze şi aerosoli se va dubla, iar în 2100 se va tripla
(Davidescu Velicica, 1998). Creşterea temperaturii atmosferei terestre duce la topirea gheţarilor,
creşterea nivelului apelor, restrângerea uscatului, afectarea ecosistemelor actuale, extinderea
arealelor de cultură a plantelor spre latitudinea nordică, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor etc.,
se estimează o creştere a temperaturii cu 5 C.

Test de auroevaluare nr. 4

a) Care sunt grupele de plante legumicole, în funcţie de consumul de
elemente nutritive?

b) Care sunt factorii care influenţează consumul de elemente nutritive?

c) Care sunt factorii care influenţează absorbţia CO2 de către plante?

d) Care sunt sursele de bioxid de carbon pentru fertilizarea carbonică?

e) Ce alte gaze au rol în viaţa plantelor?

 Rezumat
Cunoaşterea factorilor de mediu, şi mai ales a influenţei acestora asupra plantelor, este
esenţială în conducerea corectă a tehnologiei de cultură, în special în spaţiile protejate.
Temperatura este factorul cu acţiune limitativă, doarece de ea depinde înfiinţarea
culturilor şi respectiv desfiinţarea acestora. Fiecărei specii legumicole îi corespunde o
temperatură minimă, una optimă şi una maximă cu importanţă deosebită pentru practică. În
funcţie de cerinţele faţă de temperatură, speciile se clasifică în 5 categorii, cunoaşterea acestora
având rol în stabilirea epocilor de înfiinţare a culturilor. Sunt specii foarte rezistente la frig,
respectiv plantele perene (ştevie, măcriş, revent, sparanghel) care iernează în câmp, specii
rezistente care se cultivă primăvara devreme (morcov, pătrunjel, varză, ceapă etc), pretenţioase
la căldură (tomate, ardei, vinete) şi rezistente la căldură (bostănoase, bame).
Lumina este un factor foarte important, în special pentru culturile din spaţiile protejate,
unde în perioada noiembrie-martie este deficitară, impunându-se iluminarea suplimentară.
Aceasta este destul de scumpă; din acest motiv folosirea acestei modalităţi este foarte restrânsă
în acest domeniu. Lumina influenţează viaţa plantelor prin intensitate, fiind specii legumicole
care au nevoie de o intensitate luminoasă mai mare (tomate, ardei, vinete), specii care au nevoie
de intensitate mică (ceapa, salata, usturoiul) sau specii care nu au nevoie de lumină în perioada
de definitivare a însuşirilor organoleptice a părţilor comestibile (cicoare, sparanghel,
conopidă). Durata zilei de lumină este diferită, speciile legumicole fiind de zi lungă, de zi scurtă
sau indiferente. Calitatea luminii influenţează procesele de creştere şi fructificare; speciile
legumicole de la care se consumă fructele reacţionează pozitiv la radiaţiile roşii, roşu
îndepărtat, portocalii şi galbene. Speciile legumicole de la care se consumă frunzele valorifică
foarte bine radiaţiile albastre, violete şi verzi.
Apa este indispensabilă pentru plante, dar în mod special trebuie reţinut că
legumicultura nu se poate practica decât în condiţii de irigare. Consumul de apă al plantelor
este influenţat de o serie de factori, cerinţele plantelor legumicole sunt diferite, dar stabilirea
unui regim de irigare corespunzător şi alegerea metodei adecvate asigură apa necesară în
cultură.
Solul este mijlocul de producţie cel mai important şi suportul pentru plante. Influenţează
prin însuşirile fizico-chimice (structură, textură, gardul de permeabilitate, capacitatea de
tamponare, capacitatea de reţinere a apei, reacţia solului, soluţia solului etc.) şi un aspect
important este menţinerea şi îmbunătăţirea acestora. Pentru speciile legumicole se aleg cele mai
bune soluri, grad ridicat de fertilitate, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, afânate,
profunde etc.
Plantele legumicole sunt în general pretenţioase faţă de hrană, de aceea trebuie atenţie
la pregătirea terenului şi la stabilirea unui plan de fertilizare pentru perioada de vegetaţie care
să asigure hrana necesară pentru creştere şi fructificare.
Aerul, prin conţinutul de oxigen şi CO2, contribuie la desfăşurarea proceselor fiziologice
din plante care asigură desfăşurarea tuturor fenofazelor plantei.
 Factorii de mediu pot fi în situaţie de exces sau de deficit, cu o serie de implicaţii asupra
plantelor. Prin tehnologia de cultură se poate interveni în scopul asigurării acestora în funcţie
de cerinţele plantelor şi trebuie să fie în corelaţie directă.