7.

Ecosisteme legumicole

7.1.Definiţie. Obiective. Conţinut.

Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale omului. Însă,
o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele de cultivare a
plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de rapid în epoca modernă, ceea ce a
dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându- se astfel de
fitotehnie, din care făcea parte.
Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea plantelor
legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi ecosistemice ale
acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii de cultură în scopul
obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate în tot
timpul anului, în condiţii de eficienţă economică ridicată.
Legumicultura are două părţi distincte:
- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazele
biologice ale legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, înmulţirea acestora,
construcţii specifice pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură a
plantelor legumicole, producerea seminţelor etc.
- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii
legumicole în câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.

7.2. Clasificarea speciilor legumicole

Speciile legumicole se clasifică după apartenenţa botanică, după durata de viaţă,

după criterii tehnologice, după părţile lor comestibile.
Clasificarea botanică grupează speciile de legume în trei clase: Basidiomycetes
(Agaricum şi Pleurotus); Dicotiledonatae (Beta, Spinacia, Phaseolus, Pisum, Vicia,
Daucus, Petroselinum, Apium, Coriandrum, Anethum, Brassica, Cucumis, Cucurbita,
Lycopersicum, Capsicum, Solanum, Cicorium) Monocotiledonatae (Allium, Asparagus), cu
sutele de specii şi zeci de mii de soiuri, din care numai unele se cultivă pe suprafeţe mari şi
au importanţă tehnico-economică (Tab. 14).

Tabelul 14
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
Familia botanica Speciile legumicole
Solanaceae Tomatele (Lycopersicon esculentum), ardeii (Capsicum annum), pătlăgelele
vinete (Solanum melongena), cartoful (Solanum tuberosum).
Liliaceae Ceapă comună (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), parzul (Allium
porrum), sparanghelul (Asparagus officinalis).
Brassicaceae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata, forma alba),
(Cruciferae) varza roşie (B.oleracea var. capitata, forma rubra), varza creaţă (B.oleracea
var. sabauda), varza de Bruxelles (B.oleracea var. gemmifera), varza de Pekin
(B. pekinensis), varza de frunze (B.oleracea var. acephala), conopida
(B.oleracea var. botrytis subvar. cauliflora), broccoli (B.oleracea var. botrytis
subvar. cymosa), gulia (B. oleracea var. gongylodes), ridichile de vară şi de
iarnă (Raphanus sativus convar. niger), cresonul de grădină (Lepidium
sativus), hreanul (Armoracia rusticana).
Umbeliferae Morcovul (Daucus carota ssp. sativu), pătrunjelul pentru rădăcină
(Petroselinum crispum convar. radicosum), pătrunjelul pentru frunze
(Petroselinum crispum convar. crispum), păstârnacul (Pastinaca sativa),
mărarul (Anethum graveolens), leuşteanul (Levisticum officinale), ţelina
(Apium graveolens), asmăţuiul (Anthiriscus cerefolium), feniculul de Florenţa
(Foeniculum vulgare, ssp. dulce convar. azoricum).
Papilonaceae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum sativum),
(Fabaceae) bobul (Vicia faba)
Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo convar.
giromontia), dovlecelul patison (Cucurbita pepo var. radiata), pepenele
galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus), dovleacul
comestibil (Cucurbita maxima), dovleacul pentru plăcintă (Cucurbita
moschata).
Chenopodiaceae Sfecla roşie (Beta vulgaris var. canditiva), spanacul (Spinacia oleracea),
loboda (Atriplex hortense).
Compositae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de grădină
(Cichorium endivia), anghinarea (Cynara scolymus), cardonul (Cynara
cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhonul (Arthemisia
dracunculus).
Polygonaceae Reventul (Rheum rhabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (Rumex
patientia).
Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus)
Labiatae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul
(Ocimum basilicum)
Tetragonaceae Spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides).
(Aizoaceae)
Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas).
Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare crem
(Psalliota bispora)
Polyporaceae Buretele vânăt (Pleurotus ostreatus), buretele roşiatic (Pleurotus florida)
Strophariaceae Ciuperca cu văl (Strapharia rugosa annulata)
Gramineae Porumbul zaharat (Zea Mays convar. saccharata).

Clasificarea legumelor după durata de viaţă se face în:

 legume anuale (castraveţi, tomate, mazăre, fasole etc.)

 legume bienale (pătrunjel, morcov, varză, ceapă ceaclama etc.),

 specii de legume trienale (ceapa din arpagic),

  specii de legume perene (hreanul, sparanghelul, leuşteanul etc.).

Speciile bienale îşi formează în primul an părţile vegetative şi în al doilea an

tulpinile florale, fructele şi seminţele.

Tabelul 15
Clasificarea legumelor după organele comestibile
(după N. Stan, 1 9 9 2)
Specifi Organul com
Speciile legumicole
cări es t i b i l
Inflorescenţa
De la care se consumă părţile generative

Anghinare
Primordii de Conopida, broccoli
inflorescenţă
Fructe la maturitatea Dovlecei, patison, castraveţi, bame, fasole de
tehnologică grădină, mazăre de grădină (păstăi), bobul de
grădină, vinetele, ardeii şi porumbul zaharat
Fructe la maturitatea Tomate, pepeni galbeni şi verzi, ardei
fiziologică
Fructe la maturitatea Ardei, tomate (coapte sau gogonele pentru
tehnică sau murat)
fiziologică
Seminţe la Mazăre, fasole, bob
maturitatea tehnică
sau fiziologică
Crescute Rădăcina îngroşată Morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, ridichi,
în sol hrean, scorţonera
Rădăcina tuberizată Batat
De la care se consumă părţile vegetative

Tuberculii Cartof
Bulbii Ceapă, usturoi, praz
Crescute Tulpina îngroşată Gulii
deasupra Tulpina falsă şi Praz, ceapă verde, usturoi verde, ceapă perenă
solului frunze verzi
Lăstarii etiolaţi Sparanghel
Peţiolurile frunzelor Revent, cardon, ţelină pentru peţiol, feniculul de
Florenţa
Frunzele verzi Spanac, lobodă, tarhon, leuştean, mărar,
pătrunjel, ţelină, cicoare de grădină, varza
pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă,
creson, asmăţuchi, măcriş, ştevie, cimbru
Mugurii crescuţi Varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de
închis Bruxelles, varza chinezească, salata pentru
căpăţână, marula
Carpoforul Ciupercile cultivate comestibile

Principalele părţi generative ale speciilor de legume sunt: inflorescenţa la conopidă;

fructe consumate la maturitatea tehnologică la dovlecei, castraveţi, fasole, mazăre-păstăi,
ardei; fructe consumate la maturitatea fiziologică (de reproducere sexuală a plantei) la
tomate, pepeni, ardei; seminţe la mazăre şi fasole boabe.
Părţile vegetative folosite în alimentaţia omului sunt:
a) părţi crescute în sol: rădăcini îngroşate la morcovi, pătrunjel de rădăcină, sfeclă roşie;
rădăcini tuberizate la hrean şi bulbi la usturoi;
b) părţi vegetative crescute deasupra nivelului solului: tulpini îngroşate la gulie; tulpini
false la praz; frunze de spanac, salată; muguri la varză albă.
În funcţie de criteriile tehnologice, plantele legumicole se clasifică în: rădăcinoase,
vărzoase, bulboase, solanofructuoase, verdeţuri, păstăioase, plante aromate, plante
perene, ciuperci. (Tab.16).

Tabelul 16.

Clasificarea plantelor legumicole după tehnologia de cultură

Denumirea grupei Speciile legumicole

Plante legumicole
rădăcinoase
Plante legumicole pentru
tuberculi
Plante legumicole din
grupa cepei
Plante legumicole din
grupa verzei
Plante legumicole
verdeţuri
Plante legumicole pentru
păstai, capsule şi seminţe
la maturitate tehnică
Plante legumicole
Solanaceae
Plante legumicole
Cucurbitaceae
Plante legumicole
aromatice şi
condimentare
Plante legumicole perene
Cicoarea pentru forţat
Ciupercile comestibile de
cultură
Morcovul, pătrunjelul, ţelina pentru rădăcină, sfecla roşie,
păstârnacul, ridichile, scorţonera, barba caprei, brojba, napul
comestibil, batatul.
Cartoful timpuriu, cartoful de vară.
Ceapa comună, usturoiul comun, prazul, ceapa eşalotă, ceapa
de Egipt, ceapa de iarnă, usturoiul de Egipt (racambole)
Varza albă pentru căpăţână, varza roşie, varza creaţă, varza de
Bruxelles, varza de frunze, varza chinezească, conopida,
broccoli, gulia.
Salata, spanacul, loboda, cicoarea de grădină, ţelina pentru
peţioluri şi frunze, sfecla pentru frunze sau peţioluri, cardonul,
fenicul de Florenţa, spanacul de Noua Zeelandă, spanacul
indian
Mazărea de grădină, fasolea de grădină, bobul, bamele,
porumbul zaharat
Tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete
Castravetele, pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul
comun, dovlecelul patison, dovleacul comestibil, dovleacul
pentru plăcintă
Mărarul, pătrunjelul pentru frunze, cimbrul, cimbrişorul,
asmăţuiul, busuiocul, măghiranul, rucola, cresonul de grădină,
cresonul de fântână (de baltă)
Sparanghelul, reventul, hreanul, anghinarea, măcrişul, ştevia,
tarhonul, leuşteanul.
Andive
Ciuperca, ciuperca crem- brună, bureţii Pleurotus, ciuperca cu
văl, ghebele de toamnă

Gruparea speciilor de legume după organele lor vegetative şi de reproducere în

care se depun substanţe nutritive constituind părţile lor comestibile şi după tehnologiile de
cultură aplicate: grupa legumelor pentru rădăcini (morcovul, pătrunjelul, păstârnacul,
ţelina, ridichi, batatul, hreanul, napul), bulbi (ceapa, usturoiul, prazul), tuberculi (cartoful,
gulia), verdeţuri (spanacul, loboda, leuşteanul), muguri (varza, salata, cicoarea de vară),
inflorescenţe (conopida, anghinarea), solanofructuoase (tomate, ardei, vinete),
cucurbitacee (castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, dovlecei), păstăi (mazăre, bob, fasole),
ciupercile, condimente (mărar, pătrunjel).

7.3. Importanţa economică a culturii legumelor.

Valoarea alimentară a legumelor.

Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai mult în hrana
omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o mai bună
asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume se apreciază nu numai
strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă după efectul favorabil asupra
organismului uman.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin aproximativ 78-
93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au legumele din grupa cepei (de
la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut (4,8 -5%) castraveţii, salata etc.
Pe de altă parte conținutul în vitamine al legumelor, este mai ridicat în comparație
cu toate celelalte produse alimentare, în special față de cele de origine animală. Pe bună
dreptate se poate spune că legumicultura și pomicultura sunt: „industria de vitamine a
agriculturii”. Aceasta face ca legumele să aibă o importanță deosebită la satisfacerea
necesarului de vitamine al organismului. În legume, mai ales în cele proaspete se găsesc
cantități însemnate de vitamine și anume A, B1, B2, C, PP.
Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din grupa cepei şi
cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla roşie, hreanul etc.).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul
necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%, ciupercile,
usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.
Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în cantităţi mai
mari în seminţele de dovleac, pepeni etc.
Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună digestie a
hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de: revent, măcriş, ştevie,
spanac, lobodă etc.
 Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară a
legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare a proceselor
metabolice din organism.
Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei, pătrunjel
pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc
Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se găseşte în
cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie, ardei, spanac etc.
(până la cca 9-10 mg la 100 g s.p.).
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) joacă rol
important în procesul biologic de creştere a organismului uman.
Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol important în
prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului uman.
Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produsele legumicole
predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S), explicându-se
astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole, care duce la neutralizarea
acidităţii determinată de consumul susţinut de alimente bogate în proteine (carne, ouă,
pâine etc.).
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este următorul: 2,l6 g K,
1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf
şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă, usturoi,
ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin substanţe antibiotice.
Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc.
Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale, precum şi cu
celelalte componente importante ale produselor legumicole, un om adult trebuie să
consume anual aproximativ 200 kg legume.
Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumul acestora
constituie un indicator al nivelului de trai.
Ca urmare importanţa social economică a legumiculturii poate fi sintetizată în
următoarele:
- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului, astfel
cultivarea în câmp a unui hectar cu legume se apreciază că ar putea echivala cu 10-12 ha
de grâu, 1 ha de legume cultivat in solarii echivalează cu 150 ha grâu, iar 1 ha de legume
cultivatîn seră echivalează cu 200 ha de grâu;
- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a terenului
agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în special a celor succesive;
- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alte culturi;
- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se prin
aceasta caracterul sezonier al muncii;
- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în tot
timpul anului;
- produsele legumicole, în afară de consumul în stare proaspătă, se pretează bine la
păstrare şi constituie materii prime pentru industria conservelor;
Loculşi rolul legumiculturiiîn cadrul producţiei agricole este determinat de:
• condiţiile ecologice favorabile culturii unui număr mare de specii legumicole care
valorifică potenţialul productiv prin obţinerea unor producţii mari la unitatea de suprafaţă
în toate sistemele de cultură;
• priceperea cultivatorilor;
• existenţa unei importante pieţe de desfacere.
Situaţia actuală a legumiculturii
În toate țările lumii se practică legumicultura, suprafețele ocupate fiind diferite în
funcție de relief, climă, sol și nivelul de dezvoltare economică, existând o preocupare
permanentă pentru a asigura un consum ridicat de legume.
Diferite țări în funcție de condițiile ecogeografice, dețin poziții fruntașe în producția
diferitelor specii legumicole evidențiind tendință de concentrare și specializare, cu excepția
Chinei care deține locul I la producția majorității culturilor.
Producția totală de legume este concentrată în Asia, cauza principală fiind cea
demografică și în Europa ca urmare a climatului favorabil și a tehnicității ridicate. În ceea
ce priveste sortimentul de legume cultivat, date FAO indică pe primele locuri speciile:
tomate, varză, ceapă si morcov.
Țările mari producătoare de legume în Europa sunt: Italia, Spania, Federația Rusă,
Franța, Polonia, Grecia, România si Olanda.
Comunitatea Europeană produce 2/3 din producția de legume a Europei,
principalele țări producătoare de legume fiind Italia (28,3 %) și Spania (23,8 %).
Consumul anual de legume proaspete și conservate pe cap de locuitor și pe an atinge un
nivel foarte ridicat în Grecia 228 kg/loc., 171 kg/loc. În Italia și 123 kg/loc., în Franța și
înregistrează un nivel mult mai scăzut în centrul și nordul Europei (cca. 70 kg/loc. în
Danemarca și Germania și 90 kg/loc. în Anglia și Olanda).
 Din punct de vederea al producțiilor obținute România se situează pe locul 8-10 în
Europa.
Structura culturilor de legume, este reprezentată de un număr restrâns de specii – 29
. Acestea se cultivă pe suprafețe reprezentative și dintre ele principalele sunt: tomatele,
ceapa, varza, mazărea boabe verzi, fasolea păstăi, ardeiul, usturoiul, castraveții,
rădăcinoasele și pepeni verzi.
Legumicultura ecologică constituie o oportunitate și o alternativă viabilă pentru
dezvoltarea agriculturii românești. România dispune de câteva avantaje mari care
favorizează
adoptarea acestei alternative, și anume:
● faptul că nu s-a ajuns la gradul de intensivizare a legumiculturii occidentale, permite o
mai ușoară identificare a perimetrelor nepoluate, ecologice, unde se pot aplica tehnicile de
legumicultură biologică;
● chiar dacă legumicultura ecologică presupune o reducere a productivității muncii, în
România există încă deprinderea efectuării lucrărilor manuale, astfel că acest impediment
evident în legumicultura occidentală se poate evita;
● existând tradiții în legumicultura țărănească (aceasta fiind dominantă în perioada pe
care o traversăm), este nevoie numai de educațieşi conștientizare în spiritul tehnologiilor
“bio”şi a restricțiilor ce se impun;
● legumicultura ecologică constituie o alternativă reală în eficientizarea micilor
gospodării țărănești, fiind de altfel aproape singura metodă de a face concurență marii
producții legumicole.

8. Ecosisteme viticole

8.1. Definiţie. Obiective. Conținut

Ecosistemele viticole fac obiectul de studiu al viticultirii. Viticultura, ca domeniu

ştiinţific, s-a consolidat pe baza materialului informaţional din partea viticolă (rod al
multor generaţii de viticultori) şi datorită dezvoltării ştiinţelor fundamentale (fizică,
chimică şi biologie), parcurgând traseul de la acumulări de cunoştinţe şi experienţă până la
generalizări, principii şi legi. Deci, este rezultatul eforturilor de cunoaştere a legilor,
creşterii, rodirii şi maturării acestor plante şi a produselor lor.Prin urmare, viticultura ca
ştiinţă se poate definii astfel: studiul particularităţilor biologice şi productive ale viţei-de-
vie şi stabilirea tehnologiilor în funcţie de sol şi areal, pentru obţinerea unor producţii mari
de struguri, cu valoarea alimentară ridicată, în condiţii de profit. Termenul de viticultură ca
denumire derivă etimologic din două cuvinte latineşti, adaptate specificului limbii noastre
şi anume: vitis (vită-de vie) şi cultură, ae (îngrijirea acestora).
Tehnic activităţile viticole constau în dirijarea condiţiilor din ecosistemul cosntruit,
format de vită-de-vie şi mediul înconjurător. Deci, omul aplică tehnicile culturale folosind
maşini, unelte, animale, diverse materiale şi altele.
Viticultura tehnologică ca disciplină didactică transmite informaţii privind
particularităţile biologice şi tehnice ale viţei-de-vie pentru deprinderea acestei îndeletniciri.
Viticultura este o ştiinţă de sinteză. Ea apelează la alte ştiinţe: botanică, fiziologie şi
biochimie vegetală, genetică şi ameliorare, agrometeorologie, agrochimie, pedologie,
agrotehnică, îmbunătăţiri funciare, protecţia plantelor, management, marketing s.a.
Prin această lucrare se fundamentează ştiinţific şi analitic bazele tehnologice
generale privind: producerea materialului săditor, înfiinţarea plantaţiilor viticole, îngrijirea
şi exploatarea acestora, pentru dezvoltarea unei viticulturi durabile.
Viticultura se poate diviza în viticultură generală şi viticultură specială. Viticultură
generală cuprinde informaţii privind bazele biologice şi tehnice comune ale viţei de vie.
Viticultura specială include informaţii privind particularităţi biologice şi tehnologice ale
soiurilor, tehnologice diferenţiate care asigură valorificarea superioară a întregului
potenţial al soiurilor şi arealelor.

8. 2. Clasificarea soiurilor pe destinaţii şi zone de cultură

Clasificarea soiurilor după direcţiile de producţie

Soiuri de struguri pentru masa

Soiuri cu maturare timpurie şi extratimpurie: Muscat Perlă de Csaba, Cardinal,
Regina viilor; soiuri nou create: Muscat timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj,
Victoria, Augusta, Napoca.
Soiuri cu maturare mjlocie: Pance precoce, Chasselas doré, Raisin de Calabre, Ceauş
alb şi roz, Muscat de Hamburg, Muscat da’Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée; soiuri nou
create: Triumf, Someşan, Cetăţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendit, Chasselas de
Băneasa, Coarnă neagră selecţionată, Tamina.
Soiuri cu maturare tardivă: Coarnă albă, Coarnă neagr, Afuz Ali, Razachie albă şi
roşie, Bicane, Italia, Black roze, Regină Nera, Ohnadez; soiuri nou create: Xenia, Roz
românesc, Select, Greaca.
Soiuri de struguri pentru vin
Soiuri pentru vinuri albe de consum curent: Aligoté, Ardeleancă, Babeasca gri,
Berbecel, Brumăriu, Clairette blanche, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, G Aligoté lbena de
Odobesti, Iordana, Mioriţa, Mustoasa de Maderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkatiteli,
Steinschiller roz, Saint Emilion, Sélection Carriére, Zghihara de Huşi.
Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară: Chardonnay, Fetească albă, Fetească
regală, Frâncuşă, Furmint, Frunză de tei (Harslevelű), Gros Sauvignon, Grasă de Cotnari,
Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvignon, Pinot gris, Riesling Italian, Riesling de Rin,
Semillon, Tramine roz.
Soiuri pentru vinuri roşii şi roze de consum curent: Alicante Bouschet, Aramon,
Haiduc, Oporto, Arcaş, Babeasca neagră, Cadarca, Codană, Pandur, Roşioară, Sangiovese.
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară: Burgund mare, Cabernet Sauvigon,
Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi.
Soiuri pentru vinuri aromate: Busuioacă de Bohotin, Busuioacă roz, Tămâioasă
românească, Muscat Ottonel, Sârbă.

Soiuri de struguri pentru produse pe bază de must şi vin

Soiuri pentru suc de struguri: Aligoté, Chasselas doré, Fetească regală, Riesling
Italian.
Soiuri pentru vinuri spumante (vermuturi şi pelinuri): Babeasca neagră, Iordana,
Fetească albă, Fetească regală.
Soiuri pentru distillate învechite (tip Cognac): Ardelenească, Babeasca gri, Plăvaie,
Zghihara de Huşi, Colombard, Mustoasa de Maderat, Saint Emilion.

Soiuri apirene (fără seminţe)

Soiuri pentru stafide (tipice): Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru.
Soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă): Sultanină albă, Kis-Miş (alb,
roz, negru), Delight ,Calina, Otilia.
Soiuri pentru consum în stare proaspătă: Perlette, Maria Pirovano, Bezsemen VI-4 şi
V-6, Askeri.

Soiuri pentru portaltoi

Selecţiuni din speciile americane: Riparia gloire (din Vitis riparia); Rupestris du Lot
(din Vitis rupestris); Berlandieri Resseguier nr.1 şi 2 (din Vitis berlandieri).
 Hibrizi între seciile americane: Berlandieri x Riparia Teleki 8 B; Berlandieri x
Drăgăşani 37, 57; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Riparia selecţia Oppenheim
4 (SO4); Berlandieri x Riparia Kober 5 BB; Berlandieri x Riparia Crăciunel 2, 25, 26, 71;
Berlandieri x Rupestris a€ “ Paulsen 1103, Ruggeri 140, 225; Riparia x Ripestris 101 a€“
14, 3306 şi 3309; Solons x Riparia 1616 C.
Hibrizi europeo-americani: Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal (Berlandieri x
Colombard 1) x (Cabernet x Berlandiei 333 EM) = BC1 x 333 EM.

Soiuri de hibrizi producatori direct

Soiuri H.P.D. de provenienţa Americană: Delaware (alb, roz), Izabella, Jaquez, Lidia,
Noah, Othello.
Soiuri H.P.D. vechi: Baco 1, Flot da€ ™or, Ferdinand Lesseps, Rayon da€™or, Seibel
1, Seibel 1000, Terras 20.
Soiuri H.P.D. moderne:
- Pentru vinuri albe şi roze: Roucaneuf, Valerien, Villard blanc, Seyve Villard
12303, Seyval, Seyve Villard 12283;
- Pentru vinuri roşii: Chambourcin, Garonnet, Varousset, Villard noir.
Soiuri H.P.D. pentru masă: Perlă de Zală, Dattier de Saint Vallier, Muşcat de Saint
Vallier, Moldova.
Soiuri H.P.D. nou create în România: Negru tinctorial, Purpuriu.

Clasificarea soiurilor după zona de cultură

Considerentul că deosebirile dintre soiuri se datoresc în principal diferenţelor dintre
ariile lor de formare, a permis clasificarea soiurilor după apartenenţă ecologo- geografică.
Potrivit clasificării lui Negrul (1946), soiurile Vitis vinifera se grupează ( tabelel 18)
în:
Soiuri orientale (proles orientales). Soiurile din această grupă au frunzele tinere,
glabre şi lucioase, strugurii rămuroşi, cu boabe mari şi sunt cultivate pentru struguri de
masă. Ea cuprinde două subprolesuri:antasiatica şi caspică.
Soiuri pontice (proles pontica). Ele sunt grupate în două subprolesuri: geologică şi
balcanică. Grupa cuprinde soiuri la care, frunzele tinere sunt puternic pufoase, frunzele
adulte au scame pe partea superioară. În general, aceste soiuri de mare producţie se
folosesc pentru obţinerea vinurilor curente de masă.
Soiuri occidentale (proles occidentalis). Acestea au frunzele de mărime mijlocie
sau mică, sunt scămoase pe partea inferioară, au marginile pliate către faţa superioară şi
produc struguri, cu boabe mici şi capacitate ridicată de acumulare a zahărului. Se cultivă
pentru prepararea vinurilor de calitate superioară.
Tabelul 18

Clasificarea ecologo-geografică

Proles Subproles Exemple de soiuri

ORIENTALIS Antasiatica Afuz Ali, Regina viilor, Kiş-Miş alb, Kiş-
Miş negru, Coarnă neagra
Caspica Chasselas doré, Bicane, Muscat de
Hamburg, Muscat Ottonel, Fetească alba,
Fetească neagră, Băbească neagră
PONTICA Georgica Fetească regală, Grasă de Cotnari,
Tămaioasă albă, Busuioacă de Bohotin,
Muscat Perlă de Csaba, Cinsaut, Coarnă
albă, Ceauş alb, Ceauş roz
Ardelenească, Berbecel, Creată,
Balcanica Cramposie, Francusa, Furmint, Galbenă de
Odobeşti, Zghihara de Huşi, Mustoasă de
Măderat, Plăvaie, Braghină, Rosioară
OCCIDENTALIS Aligoté, Neuburger, Riesling Italian,
Sauvignon, Chardonnay, Pinot noir,
Burgund mare, Cabernet Sauvignon,
Merlot, Gamay Beaujolais, Oporto

Clasificarea după caracterele morfologice

Criteriul morfologic permite o multitudine de clasificări, care se pot face pe baza caracterelor
morfologice le diferitelor organe. Considerăm utilă clasificarea soiurilor după caracterele
morfologice ale limbului a€ “ frunză fiind organul cel mai diversificat şi care poate fi folosită
o lungă perioadă de timp la recunoaşterea soiurilor. După lobarea limbului (caracter
morpologic important); soiurile se împart în:
Soiuri cu limb întreg sau uşor trilobat: Aligoté, Alicante Bouschet, Bătută neagră,
Crâmpoşie, Furmint, Galnena de Odobesti, Gordan, Grasă de Cotnari, Plăvaie,
Steinschiller roz, Zghihara de Huşi.
Soiuri cu limb trilobat: Ardeleancă, Braghină, Cardinal, Chardonnay, Coarnă neagră,
Ezerjo, Feteasaca regală, Frâncuşă, Gamay Beaujolais, Gamay Freaux, Kis-Miş alb,
Muscat Perlă de Csaba, Muscadelle, Muscat Ottonel, Negru moale, Negru vârtos, Perlette,
Neurburger, Raisin de Calabre, Regina viilor, Saperavi, Gros Sauvignon,Tamaioasa albă
românească, Traminer roz.
Soiuri cu limb 5 lobat şi chiar 7 lobat: Afuz Ali alb, Afuz Ali roz, Berbecel, Ceauş
roz, Coarnă neagră, Fetească albă, Bicane, Corinth rouge, Chasselas dore, Cinsaut, Coarnă
albă, Creaţă, Cabernet Sauvignon, Ceauş alb, Pinot noir, Pinot gris, Riseling italian,
Roşioară, Herbemon, Italia, Kis-Miş negru, Majarcă albă, Merlot, Malbec, Muscat de
Hamburg, Oporto, Sélection Carriere, Sauvignon petit, Saint Emilion.
Clasificarea după gradul de lobare, ajută la identificarea soiurilor dar, soiurile au
acelaşi număr de lobi, se deosebesc între ele prin mărimea lobilor, forma sinusurilor,
mărimea, forma şi succesiunea dinţilor, mărimea unghiurilor dintre nervurile principale şi
secundare, mărimea limbului, raportul dintre lungime şi lăţime. De aceea, s-a stabilit
posibilitatea de identificare a soiurilor după mărimea unghiurilor dintre nervurile frunnelor,
raportul dintre lungimea acestor nervuri etc. Valorile acestor parametrii sunt apropiate
pentru mai multe soiuri (Martin T. ,Neagu M. , 1941) şi au generat discuţii. Toate acestea
au condus la folosirea pentru clasificarea caracterelor morfologice, ale tuturor organelor
aeriene ale viţei de vie: mugure, lăstar, frunză, inflorescenţă, floare, strugure, bob, coarde
s.a. Ca urmare, s-a acumulat la un bogat şi valoros material informaţional privind
caracterizarea soiurilor, ceea ce a înlesnit întocmirea unor scheme di- tri- şi politomice, de
determinare a soiurilor.

8.3. Importanţa economică şi alimentară a culturii viţei

de vie

Importanța economică
Sursă de existenţă. Cultura viţei de vie oferă unui număr însemnat de producători o
reală sursă de existenţă şi chiar dobândirea puterii economice. Numărul acelora care
activează în acest domeniu oscilează foarte mult de la o ţara la alta, în funcţie de suprafaţa
cultivată, direcţia de producţie, tehnologia de cultură, dotare tehnică, nivelul de
productivitate s,a. Datorită mecanizării reduce a unor lucrări(tăierile şi legatul) viticultură
necesită un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 25-729 ore/ha; în România 1800-
2000 ore/ha). De aceea, o mare parte a populaţiei îşi asigură existenţa din această
activitate.
Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El
este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi central viticol.
Succesiunea raţională a tehnicilor culturale pe criterii economice şi folosirea soluţiilor de
mecanizare ameliorează productivitatea. Pragul economic de utilizare a lor depinde de
mărimea exploataţiei viticole. De asemenea, strugurii şi vinul reprezintă o apreciabilă sursă
de acumulări şi de stimulare a schimburilor economice internaţionale.
 Dezvoltarea industriilor. Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante de
materiale, substanţe chimice, maşini şi utillaje, viticultură beneficiind astfel de evoluţia
tehnologică a industriilor de vârf.
Furnizor de materii prime. Principalul produs al viţei de vie este strugurele. Strugurii
sunt folosiţi ca materia primă în alimentaţie şi pentru obţinerea vinului. Vinul reprezintă
materia prima pentru obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate. Din seminţele strugurilor
se extrag uleiuri. Tescovină, în amestec cu îngrăşămintele chimice, se poate administră ca
îngrăşământ organomineral. Coardele eliminate prin tăieri se pot folosi la înmulţirea viţei
de vie şi ca îngrăşământ sau ca lemn de foc.
Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-
fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosii condiţiile naturale. Ele pot fi cultivate chiar
şi pe terenuri mai puţin fertile. Nu sunt rare cazurile în care pe aceste locuri viţele dau
produse de cea mai înaltă calitate şi în cantitate mare. Însuşirea viţelor de a folosi bine
condiţiile naturale, improprii pentru alte culturi, a determinat ca viticultorii să-i rezerve
terenurile în pantă, terenurile erodate şi nisipurile (terenuri mai puţin fertile).
Valorificarea superioară a condiţiilor naturale a acestor terenuri o realizează viţă de
vie. La Cotnari, de exemplu, nicio altă specie n-ar putea valorifica mai bine condiţiile
naturale decât viţa de vie. Şi ca să se înţeleagă mai bine acest aspect este necesar a se
imagina înlocuirea soiurilor de viţă de vie : Grasă de Cotnari ( de la Cotnari), a Tămâioasei
româneşti ( de la Drăgăşani) sau Muscat Ottonel ( de la Jidvei şi Crăciunel) cu alte specii.
În condiţiile în care strugurii nu se condiţionează prin vinificare, ci se consumă ca fruct nu
valorifică decât foarte puţin din potenţialul condiţiilor naturale, “vocatia” zonelor date ca
exemple.
Protecţia terenurilor şi solurilor. La înfiinţarea plantaţiilor este necesară mobilizarea
adâncă a solului; de aceea, se impun foarte severe măsuri de combatere a eroziunii.
Combaterea eroziunii prin terasare pune probleme legate de neuniformitatea fertilităţii
platformelor ca rezultat al terasării şi de folosire mai bună a terenului. Pentru reducerea
cheltuielilor la înfiinţarea plantaţiilor viticole, necesităţile de prim plan sunt: mecanizarea
lucrărilor de amenajare antierozională a terenului, creşterea proporţiei de suprafaţă utilă
(plantată), folosirea mijloacelor ieftine şi durabile de susţinere a viţelor şi reducerea
perioadei de pregătire a rodirii. Soluţionarea acestor probleme implică, pe lângă mijloace
tehnice adecvate, o cercetare ştiinţifică activă, bine dezvoltată, care nu se poate realiza fără
combinarea concomitentă, în acelaşi efort, a celei aplicative cu cea fundamentală.

Importanța alimentară
 Produsele viţei de vie, cu întreaga lor gamă de caracteristici proprii, fomeaza un
complex de substanţe cu însuşiri alimentare absolute necesare omului, pregătite cu mare
artă în laboratoarele podgoriilor. De aceea viticultură constituie o veritabilă sursă de
îmbunătăţire a hranei. Există, din cele mai îndepărtate timpuri, dovezi că produsele viti-
vinicole au ocupat un important loc în alimentaţia oamenilor (Teodorescu I.C. şi
colab.,1966).
Strugurii fac parte din categoria produselor alimentare bogate în substanţe nutritive.
La maturare strugurii conţin mari cantităţi de zaharuri (150-300 g./l must ), uşor
asimilabile şi acizi organici (tartric, malic, citric s.a.). Dintre principalele săruri minerale
bobul are în compoziţie potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu,
fosfor, fier s.a.
Compoziţia chimică deosebit de complexă a strugurilor le confera acestora
valoarea energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 şi 116 kcal/ 100 g. struguri), valoarea
alcalinizanta(prin existeta acizilor caredetermina formarea de carbonate şi fosfaţi,
contribuid la menţinerea echilibrului acido-bazic), valoarea remineralizatoare, iar fondul
bogat de vitamine (C, provitamina A s.a.) imprima proprietăţi vitaminizante, la această
adaugandu-se şi valoarea terapeutică.
Ampeloterapia (de struguri) se foloseşte pentru a acţiunea medicamentelor
afecţiuni hepatice, intestinale,renale, pulmonare cardiovasculare.
Cura de must are aceleaşi efecte ca cea de struguri, iar consumul moderat de vin
contribuie la o digestie şi asimilare mai bună. Funcţii alimentare mai reduse, dar valori
igienice mai ridicate, au distilatele din vin.
De aceea, prin produsele ei, viticultura se plasează pe primul plan în ansamblul
activităţii de realizare a producţiei alimentare, alături de fototehnie şi panificaţie, industria
zahărului şi a uleiului, legimicultura şi industria conservelor de legume, în rând cu
pomicultura şi industria dulceţurilor, marmeladelor, jeleurilor şi a băuturilor alcoolice din
fructe şi alături de zootehnie şi industria conservelor de carne.
Continuând analiza, luând în considerare importanta alimentară se poate explica de
ce produsele viticulturii pot, şi este bine, să însoţească consumul produselor tuturor
celorlalte ramuri de producţie alimentară. Aşadar, prin variantele produselor tuturor
celorlalte ramuri de productie alimentară. Aşadar, prin variantele produse alimentare ale
viticulturii, prin bogăţia acestora în substanţe hrănitoare şi de agrement, consumul lor la
masă poate avea loc tot timpul anului.
 Tabelul 19
Valoarea alimentară a strugurilor în comparaţie cu a altor fructe, legume şi produse alimentare

Produsul Potenţial Echival. Conţinutul % in: Conţinutul (mg la 100 g) in vitaminele:

caloric cal in
kcal/100g g prod/ glucide protid lipide vit.C vit.B1 vit.B2 vit.B6 acid pan acid acid folic provit.
100g -totenic nicotinic A
Struguri 60-116 100 15,3-33,0 0,8 1,0 8,0-12,0 3,0-58 20-25 84-13 78 170-330 4,2-10,2 0,02-0,1

Mere 39-75 154-15 7,6-16,4 0,2-0, 0,2-0,4 1,0-4,7 25 35 0,09 0,17-0,4

Pere 31-70 166-19 8,9-15,2 0,2-0, 0,2-0,5 0,6-4,7 45,0 200 6,0 1,2 0,09 0,07-0,1

Prune 38-89 130-15 9,0-16,0 0,2-1, 0,1-0,4 0,2-14,1 3,9 0,09 0,1

Tomate 18-16 333-44 1,5-5,0 0,6-1, 0,2-3,0 16-25,0 0,02-0,0 60,0 0,1 1,2

Varză 20-29 300-40 1,5-5,7 0,8-3, 0,2-0,6 4,5 4,5

Cartofi 62-96 97-120 3,5 3,7 0,2-0,3 3,5

Pâine 215 54 42,2 8,5 1,5 0,1 6,0 0,14

3000

Lapte 67 173 4,8 3,5 3,5 0,5-2,5 0,005 200

Brânză 331 35 1,0 23,0 25,0 900

Carne de 130 89 0,5 20,0 5,0 70,0 0,11 75

vită
 10. Ecosisteme floricole

10.1. Definiţie. Obiective. Conţinut

Floricultura este știinţă și ramură a horticulturii care studiază însușirile

ornamentale, particularităţile biologice și cerinţele faţă de factorii de mediu, metodele de
înmulţireși particularităţile producerii materialului săditor, tehnologiile de cultivare,
modalităţile de utilizareși valorificare a speciilor floricole.
Din categoria plantelor decorative cu denumirea curentă de flori, fac parte, în
majoritate, plante ierbacee cultivate în câmp sau în spaţii protejate. La acestea se mai
adaugă unele plante lemnoase arbustive, originare din zonele calde ale globuluiși care în
condiţiileţ ării noastre se cultivă permanent sau temporar în spaţii protejate (ficus, leandru,
azalee)și unele specii dendrologice ornamentale care se pretează la cultura forţată
(trandafir, liliac etc.).
Însușirea acestei discipline necesită cunoaşterea temeinică a unor noţiuni de
botanică, fiziologie vegetală, ecologieși agrochimie, cunoştinţe ce contribuie la elucidarea
problemelor legate de cultivarea plantelor în alte condiţii sau în alte zone geografice decât
cele în care s-au formatși unde cresc în mod natural. De asemenea, sunt necesare
cunoştinţe de protecţia plantelor, de management și marketing.
Datorită frumuseţii unanim recunoscute, florile sunt nelipsite din viaţa omului,
însoţindu-l la tot pasul, la toate manifestărileși evenimentele din viaţă, fiind adevărate
bunuri de larg consum.

10.2. Clasificarea speciilor floricole

În practica floricolă, devine absolut necesară folosirea diferitelor criterii de

clasificare pe baza cărora se poate face o grupare a plantelor floricole existente în cultură,
diferite ca aspect, cerinţe ecologice, tehnologie de cultură și efect decorativ.
a). După durata ciclului de viaţă:

- plante anuale;
- plante bienale;
- plante perene: hemicriptofite, geofite: rusticeși semirustice.
b). După locul de cultură:

- plante cultivate în câmp;

- plante cultivate în spaţii protejate: în solul serei; la ghivece.

c). După caracterele morfologiceși însușirile decorative, pot fi plante care decorează prin:

- flori;
- frunze;
- floriși frunze;
- fructe;
- port (târâtor, urcător, erect).

d). După modul de folosire și încadrare în ansamblul decorativ:

- plante pentru flori tăiate;

- plante folosite în realizarea decorurilor din spaţiile verzi, în diferite moduri: ronduri;
rabate; platbande; mozaicuriși arabescuri; pete de culoare; grupuri; vase decorative; decor
pe verticală; amenajări speciale (grădini alpine, amenajări de ape);
- plante folosite în decorări interioare;
- plante folosite în decorarea balcoanelor, teraselor, jardinierelor.

10.3. Importanţa economică a culturii floricole

În România, datorită creşterii cererii de flori, până în 1989 s-a înregistrat o mărire
semnificativă a suprafeţei sectorului floricol în întreprinderile de stat al fostului trust de
seră, care după Revoluţie au devenit societăţi comerciale cu capital majoritar de stat (peste
220ha). După 1990, suprafeţele cultivate cu flori în seră s-au micşorat datorită:- costurilor
energetice mari;
- costurilor de producţie mari;
- invadării pieţii interne cu flori de import.
Date privind suprafaţa cultivată cu flori şi producţia de flori din 1990, până în2003,
în ţara noastră, se pot observa în tabelul următor:
Tabelul 22
Suprafaţa cultivată cu flori şi producţia de flori din 1990 - 2003

Specificare UM 1989 2003 2004 2005 2006 2006 2007 2008 2009
a. Flori de câmp
suprafața ha 269 316 230 235 116 155 178 170 142
producția mii 21156 18612 33995 39516 14543 10643 28468 20950 33159
totală buc.
b. Flori în sere
suprafața ha 277 194 174 141 127 113 98 160 160
producția mii 247236 69262 135905 58745 71583 41745 53606 70013 68500
totală buc.

Structura sortimentală a producţiei din perioada menţionată a fost:

A. În sere: Tabelul 23
Specii Prod. %
Garoafe 67
Crizanteme 6,7
Trandafiri 4,9
Frezii 4,3
Gerbera 3,8
Alte specii 3

B. – în câmp: gama sortimentală a florilor cultivate în spaţii neprotejate este mai

diversificată dar ponderea o deţin speciile: lalele, gladiole, crizanteme, Dianthus,
Centaurea, Calendula, Callistephus, Zinnia, Delphinium, Gypsophilla. Cea mai mare parte
a cererii pieţei de plante ornamentale şi flori tăiate este acoperită de produse din import (în
special din Olanda, Israel, Turcia, Italia şi Siria). Producţiile ce se obţin în prezent în
România sunt destinate numai pieţelor autohtone. Deşi România nu poate fi considerată ca
un important producător în acest domeniu de activitate, disponibilităţile sunt mari, atât
pentru producţia de flori, în câmp şispaţii protejate, dar şi pentru plante ornamentale. De
aceea Ministerul Agriculturii și Dezvoltarii Rurale are în vedere o creştere a
competitivităţii acestui sector, atât din punct de vedere al producţiilor, a calităţii acestora şi
nu în ultimul rând adiversităţii sortimentale. Strategia întocmită în acest sens de Ministerul
Agriculturii și Dezvoltarii Rurale prevede:
- încurajarea integrării producătorilor şi comercianţilor prin formarea de organizaţii
interprofesionale;
- diversificarea ofertei prin încurajarea importului de seminţe din Uniunea Europeană şi
multiplicarea lor în serele din România;
- armonizarea acquis-ului comunitar prin adoptarea standardelor decalitate comunitare;
- adoptarea legislaţiei care să permită finanţarea unor măsuri ceprivesc stimularea
consumurilor de produse floricole. În vederea realizării ultimului subpunct, se elaborează
programe privind desfăşurarea de târguri şi expoziţii, diverse evenimente comerciale,
eventual participarea la cofinanţarea acestor programe (Simpozionul lalelelor”- Piteşti-
manifestaţie anuală, expoziţii de flori taiate şi la ghivece precum şi aranjamente florale în
diferite spaţii dereferinţă atât în Bucureşti cât şi în alte centre administrative importante ale
ţării. Acţiunea de promovare a imaginii acestor produse, pe bază de programe, este menită
să asigure în principal o informare corectă şi completă, care apropie produsele de

10.4. Cerinţele plantelor floricole faţă de factorii de

mediu

Principalii factori ecologici care influenţează viaţa plantelor sunt. lumina,

temperatura, umiditatea, aerulşi substratul de cultură. Cerinţele plantelor faţă de aceşti
factori depinde de fenofază, de vârsta plantelor, de anotimp, de lucrările agrotehnice
aplicate etc., dar de o importanţă majoră este locul de origine al plantelor.
Datorită faptului că multe din plantele floricole cultivate la noi înţară provin din zone
geografice cu climat diferit, este esenţial să cunoaştem ecologia lor, fie pentru a reuşi
adaptarea plantelor la noile condiţii, fie pentru crearea unor ambianţe corespunzătoare
cerinţelor acestor plante.

Cerinţele faţă de lumină

Lumina condiţionează şi influenţează direct procesul de fotosinteză şi indirect
celelate procese vitale ale plantelor. Pentru cultura plantelor floricole lumina, ca factor
ecologic, interesează sub aspectul compoziţiei spectrale a radiaţiilor, a intensităţii fluxului
luminos, al duratei de iluminareşi duratei de strălucire a soarelui.
a) Compoziţia spectrală a radiaţiilor. Radiaţiile care induc fotosinteza sunt cunoscute sub
denumirea de radiaţii activeşi au lungimi de undă cuprinse între 400şi 700nm. Din această
categorie fac parte radiaţiile roşii, orange, galbene, verzi, albastre, indigo şi violet
(ROGVAIV).
Radiaţiile cu lungimi de undă mai mari de 700 nm sunt radiaţiile infraroşii, iar cele cu
lungimi de undă mai mici de 400 nm sunt radiaţiile ultraviolete.
b) Intensitatea fluxului luminos. Variază în funcţie latitudine, altitudine, expoziţia
terenului, tipul vegetaţiei, anotimp etc.
Cerinţele ce apar ca urmare a procesului de adaptare la condiţiile în care s-au format,
împart plantele floricole în următoarele grupe:
-heliofile (heliofite), plante iubitoare de lumină, care necesită o intensitate a fluxului
luminos de 30000-50000 lucşi şi au capacitatea să folosească întreg fluxul luminos de care
beneficiază (Papaver, Petunia, Eschscholtzia, Pelargonium, Portulaca, Zinnia, Gladiolus
etc.).
-sciofile (sciofite, umbrofite). Aceste plante crescşi înfloresc la lumină mai puţin intensă.
Pot valorifica 3-15%din fluxul luminos existentşi este suficient să aibă lumină cu
intensitatea de 5000- 15000 lucşi. Nu suportă insolaţia, de aceea devine obligatorie
umbrirea lor naturală sau artificială (Anthurium, Convallaria, Galanthus, Hosta,
Saintpaulia, unele ferigi ).
-mezoheliofile. Sunt plante cu adaptabilitate mare, capabile să-şi desfăşoare normal
procesele vitale atât în condiţii de lumină câtşi de semiumbră. Valorifică 25-30% din fluxul
luminos şi necesită aproximativ 25000-30000 lucşi (Freesia, Dianthus, Calendula etc.).
Cerinţele plantelor faţă de intensitatea luminii sunt diferenţiateşi în funcţie de
vârstaşi fenofaza plantelor (de exemplu, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad, la apariţia
bobocilor floriferişi la înflorire, sau mai reduse în timpul repausului), de lucrările
agrotehnice aplicate (lumină mai puţin intensă după repicat, transplantat, butăşit etc.).
În condiţii de lumină cu intensitate optimă, plantele au creştere viguroasă, culoare
verde caracteristică, înflorire bogată.
Lumina insuficientă determină, în special la plantele heliofile, stări de stres
exprimate prin alungirea exagerată a tulpinilor, dezvoltarea insuficientă aţesutului
mecanicşi a frunzelor, conţinutul redus în clorofilă, stagnarea înfloririi sau prezenţa florilor
micişi decolorate. De asemenea, lumina foarte intensă poate constitui un factor nefavorabil
pentru plante, mai ales pentru cele umbrofile, manifestat prin îngălbenirea şi căderea
frunzelor, avortarea bobocilor floriferi.
Modalităţi de reglare a intensităţii luminii
a) sporirea intensităţii luminii:
-în spaţii protejate: orientarea serelor pe direcţia est-vest; confecţionarea scheletului de
susţinere cu profile reduse; menţinerea curată a sticlei; folosirea instalaţiilor de iluminat
artificial;
-în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică, reducerea
densităţilor de cultură; distrugerea buruienilor.
b) reducerea intensităţii luminii:
-în spaţii protejate: umbrirea serelor pe timpul verii (cretizare, folosirea jaluzelelor din
diferite materialeşi a peliculei de apă colorată, acoperirea serelor cu sticlă fotoselectivă).
-în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri cu expoziţie mai puţin însorită sau sub vegetaţie
mai înaltă care să asigure umbrirea; instalarea de umbrare deasupra culturilor.
c) Durata de iluminare
Reacţia plantelor la durata zileişi a nopţii sau la ciclul periodic cotidian de lumină şi
întuneric poartă denumirea de fotoperiodism.
În funcţie de răspunsul la fotoperioadă, plantele floricole se împart în următoarele
grupe:
-de zi scurtă (Chrysanthemum, Poinsetia, Viola, Kalanchoe, Freesia). Sunt plante care
necesită pentru inducţia florală fotoperioade scurte (6-12 ore/zi). Ele trebuie să treacă
printr-o perioadă de zi lungă pentru a creşte vegetativ. În condiţiile României, aceste plante
cresc vegetativ în timpul verii şi înfloresc toamna sau iarna. Majoritatea provin din zone
tropicaleşi subtropicale, unde durata zilei este egală sau mai scurtă decât cea a nopţii.
-de zi lungă (Cineraria, Hortensia, Petunia, Zinnia, Callistephus). Inducţia florală la
acestea se desfăşoară în condiţii de zi lungă (cel puţin 13-14 ore/zi). Sunt plante originare
din zonele temperate (unde zilele pot ajunge la 16-18 ore lumină)şi numai câteva din alte
zone climatice.
-neutre sau indiferente (Cyclamen, Dianthus, Pelargonium, Rosa), la care înflorirea este
mai puţin condiţionată de fotoperioadă. Unele dintre ele (garoafele) au devenit indiferente
prin adaptare, la origine fiind plante de zi lungă (astfel se explică înflorirea lor mai bună în
timpul verii).
Legătura dintre fotoreacţieşi înflorire este foarte importantă pentru practica
floricolă, în stabilirea tehnologiilor de cultură şi dirijarea înfloririi. Se are în vedere faptul
că plantele de zi lungă, cultivate în anotimpuri sau în zone cu zi scurtă, au înflorire slabă,
întărziată sau nu înfloresc, în timp ce plantele de zi scurtă au înflorire întârziată în condiţii
de zi lungă.
Schimbarea fotoperioadei poate fi însă valorificată pentru culturile forţateşi culturile în
flux continuu. De exemplu, crizantemele, care reacţionează pozitiv la fotoperioadă, se pot
cultiva în spaţii protejate tot timpul anului, prin dirijarea fotoperioadei după fenofaza în
care se află (suplimentarea artificială a luminii sau acoperirea plantelor cu materiale
opace). Astfel, utilizarea factorului lumină, conform cerinţelor plantelor, se poate realiza
fie prin dirijarea culturii în perioadele din an convenabile, fie prin aplicarea diferitelor
procedee care să mărească sau să micşoreze intensitatea sau durata luminii.
d) Durata de strălucire a soarelui
Cantitatea de radiaţie luminoasă ajunsă la nivelul solului se exprimă prin durata de
strălucire a soarelui.Prin poziţia sa geografică, teritoriul României poate oferi condiţii
naturale de lumină satisfăcătoare pentru multe plante ornamentale. În cursul unui an, durata
medie de strălucire a soarelui variază între 26,5% în lunile decembrie-ianuarieşi 72,7% în
luna august.

Cerinţele faţă de apă

 Pe lângă faptul că apa dizolvă substanţele minerale din pământşi face posibilă
nutriţia plantelor, prin procesul transpiraţiei se reglează temperatura plantelorşi se face
posibilă absorbţia.
Ca factor ecologic, apa se caracterizează prin distribuţie inegală în timpşi spaţiu,
ceea ce determină adaptări ale plantelor la diversitatea condiţiilor createşi condiţionează
repartiţia lor geografică.
Ţinând seama de regimul de umiditate caracteristic locurilor de origine, plantele decorative
se împart în următoarele grupe:
-hidrofile (acvatice), care se cultivă în bazineşi acvarii (nuferii);
-higrofite, plante terestre care preferă o umiditate edafică şi atmosferică ridicată
(Calla,Myosotis palustris);
-mezohigrofite, plante terestre cultivate în locuri cu umiditate moderată. Alcătuiesc
predominant vegetaţia zonei temperateşi sunt reprezentate de majoritatea plantelor
floricole cultivate în câmp;
-xerofite, cultivate în locuri cu umiditate redusă şi adaptate deficitului de umiditate
(cactuşii de deşert, alte suculente – Aloe, Agave, Crassula etc.).
Cerinţele faţă de apă sunt diferenţiateşi în funcţie de alţi factori: fenofază
(germinaţia seminţelor, creşterea răsadului, înrădăcinarea butaşilor, creştereaşi alungirea
pedunculilor floriferi necesită mai multă umiditate decât faza de deschidere a florilor, de
maturare a seminţelor sau de repaus); vârsta plantelor (nevoia mai mare de apă la plantele
tinere); starea fitosanitară (plantele bolnave se udă mai puţin); nivelul celorlalţi factori
ecologici (lumină, temperatură) etc.
Administrarea apei
a) cantitatea de apă şi frecvenţa udărilor depind de necesităţile speciei funcţie de locul de
origine, mărimeaşi vigoarea plantelor, condiţiile de lumină şi căldură, anotimp, însuşirile
substratului, gradul de dezvoltare al rădăcinilorşi a aparatului foliar etc.Nu există reguli
stricte aşa încât, aprecierea cantităţii de apă şi frecvenţa udărilorţineşi de experienţa
cultivatorului. Orientativ, la culturile din câmp, în timpul vegetaţiei, plantele mezohigrofite
se udă la intervale de 2-3 zile, cele xerofite la 5-6 zile, iar cele higrofite zilnic sau chiar de
2-3-ori/zi, cu aprox.10-30-l apă/m2 la fiecare udare. În cazul plantelor cultivate la ghivece,
udările se fac mai des primăvaraşi pe timpul verii (astfel ca pământul să nu se usuce
niciodată complet), în timp ce iarna, apa se aplică rarşi numai atât cât să nu se usuce prea
tare pământul.
b) calitatea apei de udare (conţinutul în sărurişi temperatura). Cea mai bună apă pentru
udat este apa de ploaie, deoarece nu conţine săruri mineraleşi este aerisită. Apa provenită
din puţurişi din izvoare are un conţinut mai mare de săruri, iar apa potabilă de conductă
conţine adesea mult clorşi alte substanţe dezinfectante care sunt dăunătoare plantelor. Nu
se utilizează la udare apa murdară sau infectată. De asemenea, nu se recomandă folosirea
apei cu conţinut mare de calciu (apa dură), mai ales la plantele acidofile. Se poate recurge
însă la dedurizarea apei prin scufundarea în bazinele cu apă a sacilor cu turbă roşie sau prin
administrarea de substanţe chimice (sulfat de fier, sulfat de aluminiu, acid ortofosforic).
Temperatura apei este foarte importantă la udarea plantelor. Ea trebuie să fie aceeaşi cu
temperatura mediului în care se află plantele. Udatul cu apă rece provoacă putrezirea
rădăcinilor, căderea bobocilor floriferi, îngălbenireaşi căderea frunzelor.Şi apa prea caldă
este dăunătoare, în special pentru plantele aflate în repaus sau atunci când temperatura
mediului este scăzută.
c) momentul udării. De preferinţă, plantele de seră se udă dimineaţa, iar plantele de câmp
dimineaţa şi seara. Dacă din diverse motive, se impune udatulşi în timpul zilei, se va evita
stropirea plantelor.
d) modul de administrare a apei se adaptează cerinţelor speciei, fazei de vegetaţie a
plantelor şi modului de cultivare.
În practica floricolă, pe lângă metodele tradiţionale de administrare a apei (cu stropitoarea,
cu furtunul, prin infiltraţie sau prin brazde), se recurgeşi la alte metode, care necesită
existenţa instalaţiilor speciale:
Instalaţii de irigare:
-irigarea prin aspersiune fină se realizează cu jicloare care funcţionează la presiune mică.
Rampele cu jicloare se amplasează deasupra culturilor, la înălţimea dorită. Metoda se
foloseşte pentru udarea plantelor din spaţii protejate.
-irigarea prin picurare presupune prezenţa unor instalaţii speciale cu programare, care
dozează intermitent şi distribuie apaşi îngrăşămintele la fiecare plantă, printr-un sistem de
furtune;
-irigarea cu aspersoare de mare putere se pretează pentru udarea culturilor floricole din
câmp.
-sistemul de ceaţă artificială (Myst-System) necesită echipamente costisitoare, complet
automatizate, care produc o dispersare intermitentă de particule foarte fine de apă.
Declanşarea sistemului este comandată de senzori, în funcţie de evaporarea peliculei de
apă care acoperă frunzele.
-umidificatoarele de atmosferă (Cooling-System) se deosebesc de sistemul de ceaţă
artficială prin aceea că apa este pulverizată mecanic (antrenată de un ventilatorşi dispersată
în atmosferă).
De obicei, culturile din câmp se udă cu furtunul, cu stropitoarea, prin brazde sau cu
aspersoare de mare putere. Culturile din solul sereişi din bacuri înălţate se udă cu furtunul,
cu sau fără sită (garoafe, freesia, cala, alstromeria), prin infiltraţie (gerbera), prin picurare
(trandafiri, crizanteme, gerbera), prin aspersie fină (garoafele până la apariţia mugurilor
floriferi, cala până la înflorire), prin picurare şi aspersie fină (anturium, spatifilum), prin
intermediul sistemelor de umidificare a atmosferei.
Plantele la ghivece se udă fie de sus (prin turnarea apei în ghiveci), fie de jos (cu
apa din vasul pe care este aşezat ghiveciul). Cele mai multe specii se udă de sus, deoarece
apa pătrunde repede, iar substanţele nutritive sunt mai bine repartizate. Udarea de jos (prin
infiltraţie) este mult mai lentă, fiind preferată de plantele cu frunze pubescente sau în
rozete (violetele africane, gloxiniile)şi de unii cactuşi; în timp însă, metoda provoacă
depunerea sedimentelor de săruri minerale la suprafaţa substratului. Indiferent de metoda
folosită, este important ca apa să nu rămână permanent în vasul de la baza ghiveciului,
decât, eventual, la unele plante higrofile. Dacă plantele impun o umiditate permanentă la
nivelul substratului sau în atmosferă, se recurge la o serie de metode specifice: aşezarea
ghivecelor în vase umplute cu materiale menţinute permanent umede (turbă, pietriş);
folosirea ghivecelor “mască”, fărăorificii şi cu diametrul mai mare decât al ghiveciului cu
planta, în spaţiul dintre cele două vase păstrându-se permanent apă (de ex. laCyperus);
îmbrăcarea tutorilor cu turbă sau cu muşchi umed (de ex.la: Hedera, Ficus pumila,
Syngonium).
Pentru economisirea apei se aplică mulcirea culturilor (cu frunze, paie muşchi,
mraniţă, folie de polietilenă etc.), umbrirea serelorşi răsadniţelor, umezirea aerului prin
stropirişi pulverizări, afânarea solului sau substratului, combaterea buruienilor etc.

Cerinţele faţă de aer

În viaţa plantelor, aerul intervine prin compoziţia sa şi prin efectul mişcării.

a) Compoziţia aerului atmosferic sau din sol, interesează sub aspectul conţinutului
în oxigen şi dioxid de carbon.
Oxigenul, ca sursă de energie în desfăşurarea proceselor vitale ale plantelor, trebuie să fie
prezent atât în aer câtşi în sol. La un conţinut de 21% oxigen în aerul atmosferic, se
consideră că respiraţia plantelor se desfăşoară normal. De asemenea, oxigenul din sol este
necesar nu numai în respiraţia rădăcinilor, cişi a microorganismelor. În funcţie de
compoziţiaşi structura solului, cantitatea de aer din sol poate varia între 10şi 40 %. Plantele
au nevoie de aprox. 33%aer din volumul total al solului. De aceea, în condiţiile unei
proaste aerisiri a solului, dezvoltarea rădăcinilor stagnează, hrănirea este defectuoasă,
plantele îşi încetinesc creşterea, iar după un timp chiar pier.
Solurile şi substraturile de cultură destinate culturilor floricole trebuie să aibă un
grad mare de afânare şi permeabilitate, tocmai pentru a crea spaţii mari pentru aer. Mărirea
cantităţii de oxigen din sol se realizează prin lucrări de afânare a solului, distrugerea
crustei, curăţirea de muşchi a vaselor de cultură etc.
Dioxidul de carbon este indispensabil în procesul de fotosinteză. În aer, o cantitate
de 0,03% CO2 este suficientă pentru procesul normal de asimilare. Intensitatea fotosintezei
este dependentă de concentraţia în CO2 atmosferic: scade sau chiar se opreşte dacă se
atinge pragul critic de 0,01%, aşa cum poate creşte de 2-3 ori dacă sporeşte conţinutul în
CO2 până la 0,15%.
Efectul favorabil al îmbogăţirii atmosferei în CO2, este folosit în practică pentru
culturile din spaţii protejate. Alimentarea artificială a plantelor cu CO2 (fertilizarea
carbonică) se reflectă în creşterea randamentului, precocitatea înfloririi, îmbunătăţirea
calităţii florilor (dimensiuni mai mari ale florilor sau inflorescenţelor, tije viguroase,
intensificarea coloritului florilor etc.).
Suplimentarea cu CO2 se face însă numai în corelaţieşi cu ceilalţi factori: lumină,
temperatură, umiditate, mărimea plantelor. Surse de CO2: arderea unor hidrocarburi
(metan, butan, propan)şi combustibili lichizi (petrol), degajarea de CO2 din butelii
speciale, combustia alcoolului pur, fermentarea diferitelor materiale.
Compoziţia aerului interesează şi sub aspectul gradului de poluare, respectiv a
prezenţei altor gaze (fluor, clor, hidrogen sulfurat, gaze de eşapament) sau a unor
impurităţi solide (praf, fum) care afectează creştereaşi dezvoltarea plantelor, în funcţie de
rezistanţa manifestată de fiecare specie.
Dintre gazele cu efect pozitiv asupra unor plante floricole fac parte acetilenaşi eterul (care
stimulează înflorirea la bromelii, respectiv la mărgăritar).
b) Mişcarea aerului contribuie la transportul polenuluişi seminţelor, la omogenizarea
componentelor din atmosferă şi transportul căldurii prin convecţie, dar poate aveaşi efecte
negative (îndoirea sau ruperea tulpinilor plantelor, distrugerea adăposturilor) atunci când
intensitatea curenţilor de aer este mare.
Lipsa curenţilor de aer din spaţiile destinate culturii florilor duce la blocarea
fotosintezei odată cu consumarea CO2 din stratul de aer apropiat frunzelor, de aceea
devine obligatorie aerisirea acestor spaţii şi împrospătarea aerului prin deschiderea
ferestrelor sau folosirea ventilatoarelor în sere, ridicarea ramelor de la răsadniţe,
deschiderlie frontaleşi laterale de la solarii.
 Protejarea plantelor de intensităţile mari de vânt se realizează prin amplasarea
culturilorşi a construcţiilor pe terenuri adăpostite, folosirea adăposturilor naturale sau
artificiale, orientarea rândurilor de plante pe direcţia vântului dominant.

Cerinţele faţă de temperatură

Principalele procese biochimiceşi fiziologice din plante se desfăşoară în anumite

condiţii de temperatură. Fiecare specie floricolă manifestă cerinţe proprii faţă de
temperatură. Nivelul termic la care plantele crescşi se dezvoltă normal reprezintă
temperatura optimă. Nevoia de căldură a plantelor depinde de zona lor de origine, de faza
de creştereşi dezvoltare în care se află, de succesiunea zilelorşi nopţilor sau a
anotimpurilor, precumşi de nivelul celorlalţi factori ecologici.
Condiţiile locului de origine imprimă plantelor anumite exigenţe termice, în funcţie de care
pot
fi:
-termofile sau megaterme (unele specii de orhidee, ferigişi palmieri, originare din zonele
calde) necesită pentru optim de dezvoltare temperaturi mai mari de 20-240Cşi suportă greu
variaţiile de temperatură;
-mezoterme (unele orhidee, Anthurium, plante decorative prin frunze policrome) se
adaptează la temperaturi de 15-250C;
-microterme, plante cu mare adaptabilitate la condiţiile de temperatură (0-180C), provenite
din zonele temperate. Se cultivă în câmp, dar se pretează şi la culturi forţate în sere.
-hekistoterme, care se pot dezvoltaşi la temperaturi sub 00C. Provin din zonele polareşi
alpine.
Un alt factor care determină cerinţele plantelor floricole faţă de regimul termic este
faza de creştere sau dezvoltare. Astfel, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelorşi
înrădăcinarea butaşilor se consideră a fi cu 3-50C mai mare decât temperatura optimă de
creştereşi dezvoltare a speciei, în timp ce, în faza de răsadşi după înrădăcinarea butaşilor,
temperatura trebuie să fie cu 2-40C mai coborâtă. De asemenea, în timpul creşterii
plantelor, în sere se ridică temperatura pentru grăbirea înfloririi, urmând ca în timpul
înfloritului să se scadă din nou, pentru a menţine plantele înflorite timp cât mai îndelungat.
Plantele floricole aflate în vegetaţie necesită un regim de temperatură influenţatşi
de succesiunea zilelorşi nopţilor sau a anotimpurilor. În general, noapteaşi pe timpul iernii,
când funcţiile vitale ale plantelor sunt încetinite, temperatura se menţine la un nivel mai
redus. Cunoscând cerinţele plantelor faţă de temperatură se pot lua măsuri adecvate pentru
amplasarea corespunzătoare a culturilor, protejarea lor de temperaturile prea scăzute sau
prea ridicate.

Cerinţele faţă de substratul de cultură

Substratul de cultură reprezintă mediul în care se găsesc rădăcinile plantelorşi din

care acestea extrag apaşi elementele nutritive.
La plantele cultivate în câmp, substratul de cultură este reprezentat de diferite tipuri de sol,
în timp ce, la plantele cultivate în recipiente sau în spaţii protejate, substratul de cultură
este constituit din componente de natură organică, minerală sau sintetică, singure sau în
amestec, aleseşi pregătite în aşa fel încât să răspundă cât mai bine cerinţelor plantelor.
Pentru unele plante (de exemplu cele acvatice) sau la anumite tipuri de culturi
(culturile hidroponice), substratul de cultură poate fişi un mediu lichid (apă sau soluţii
nutritive).
Solurile de pe teritoriul României corespund exigenţelor majorităţii speciilor
floricole originare din zonele temperate, cultura acestora făcându-se afară (în câmp sau în
spaţii verzi), dar pe diferite tipuri de sol, în funcţie de particularităţile sistemului lor
radicular:
-pentru soluri grele:nalba de grădină, crizantemele, irişii;
-pentru soluri mijlocii:ochiul boului, salvia;
-pentru soluri uşoare:gladiolele, tuberozele.
Plantele floricole cultivate în spaţii protejate, în funcţie de origineşi de fenofază, au
cerinţe diferite faţă de substrat. Pentru satisfacerea acestor cerinţe se impune folosirea unor
substraturi care să asigure plantelor toate substanţele necesare unei nutriţii echilibrate, să
aibă o structură şi un anumit grad de aciditate (pH), să permită pătrunderea şi circulaţia
apei şi aerului.
La pregătirea substraturilor de cultură se folosesc diferite componente (pământuri)
care se deosebesc între ele prin însuşirile fizico-chimice.
Substraturile de cultură pot fi formate din unul sau mai multe componente,
clasificate după două criterii principale:
a) după provenienţă:
-pământuri horticole (preparate): mraniţă, pământ deţelină, pământ de frunze etc.;
-substraturi organice naturale (pământuri naturale): turbă, pământ de grădină, pământ de
frunze etc.;
-substraturi organice de sinteză: styromull, polyuretani etc.;
-substraturi minerale naturale: nisip, pietriş;
-substraturi minerale tratate: perlit, vermiculit, vată minerală etc.
b) după modul de utilizare în amestecuri:
-de bază: mraniţă; pământ deţelină; pământ de răsadniţă; pământ de grădină;
-speciale: turbă; pământ de frunze; pământ de pădure; pământ de ericacee; pământ de
ferigi; pământ de lemn putred; pământ de scorbură; compost; rumeguş şi talaş;
-ajutătoare: nisip; pietriş; cărbune vegetal; cărămidă pisată; moloz; cioburi de ghivece şi
ţiglă; muşchi; roci (perlit, vermiculit, vatăminerală; argilăexpandată); materiale sintetice
(Styromull; Polyuretani; Hygromull; Biolaston; Terracottem).
Etapele pregătirii amestecurilor de pământ:
1.-stabilirea componentelorşi a proporţiilor de participare a acestora, în funcţie de cerinţele
speciei cultivate;
2.-pregătirea componentelor (îndepărtarea corpurilor străineşi a fragmentelor grosiere prin
cernere pe site cu ochiuri de 1,5-2,5 cm diametru). Componentele se folosesc imediat sau
se păstrează în locuri adăpostite, pentru o utilizare ulterioară.
3.-prepararea propriu-zisă, respectiv amestecarea omogenă a componentelor. Odată cu
omogenizarea se pot adăuga, după caz,şi îngrăşăminte chimice sau organice. Ca şi plantele
de grădină, cele cultivate în seră şi apartament cer amestecuri uşoare (ferigile, azaleele,
violetele de cameră, begoniile etc.), mijlocii (camelii, hortensii, hibiscus) sau grele
(muşcate, leandru, asparagus, sanseviera), în funcţie de particularităţile sistemului lor
radicular. De exemplu, un amestec greu poate fi format dinţelină, mraniţă, pământ de
frunzeşi nisip în raport de 3:2:2:1;un amestec mijlociu din pământ de răsadniţă, pământ de
ericacee, pământ de frunzeşi nisip în raport de 2:1:1:1; unul uşor din turbă, pământ de
frunzeşi nisip în raport de 3:1:1.
În ultima vreme, se folosesc tot mai mult în floricultură „substraturile standard”
(substraturi universale, substraturi unitare), mai puţin costisitoare, uşor de realizatşi cu
posibilitatea întrebuinţării la un număr mare de specii. Ele au rolul principal de a asigura
plantelor un suport uşor, cu capacitate bună de tamponareşi de absorbţie a apeişi cu
stabilitate chimică mult mai mare. Se utilizează pe scară largă în Anglia, Elveţia,
Germania, Olanda, Franţa, S.U.A., reţetele fiind variate. De exemplu, în Anglia se folosesc
amestecuri constituite dinţelină de gazon, turbă, nisip grosier, la care se adaugă răzătură de
coarne, sulfat de potasiu, superfosfat, pulbere de cretă (sau sulf). În Elveţia, amestecurile
standard sunt alcătuite din turbă neagră, turbă fibroasă şi nisip sau din turbă fibroasă și
perlit. La acestea se adaugă pentru fertilizare făină de oase, răzătură de coarneşi
îngrăşăminte chimice. În Franţa, reţetele de amestec includ mase plasticeşi pământuri
naturale, sau Polibutan-sulfonşi turbă (sau scoarţă de pin), sau Fenoplast şi turbă (sau
scoarţă de pin).
Pământurile universale pot fi preparate pentru plante tinere (cu doza de
îngrăşăminte redusă la jumătate) sau pentru plante mature (cu doza de îngrăşăminte
întreagă, la care se adaugă cantităţi suplimentare, prin fertilizări faziale).
Tehnica de cultivare a florilor se poate bazaşi pe folosirea aproape integrală a turbei ca
substrat, cu condiţia adăugării îngrăşămintelor în mod corespunzător.
Dintre însuşirile chimice ale substraturilor de cultură, interesează îndeosebi reacţia şi
conţinutul în substanţe nutritive.
Reacţia substratului
Reacţia solului (substratului) reprezintăînsuşirea acestuia de a se comporta ca un
acid sau ca o bază, respectiv ca un donor sau acceptor de ioni de hidrogenşi se măsoară
printr-un indice numit pH, care exprimă conţinutul în ioni liberi de hidrogen într-o soluţie
de sol.
Valorile de pH admise de plantele floricole sunt cuprinse între 3,5şi 8,5.
Majoritatea se
dezvoltă normal pe substraturi neutre (pH=6,9-7,2) sau uşor acide (pH=5,9-6-8). Altele,
dimpotrivă, preferă o aciditate sau o alcalinitate mai accentuată. După preferinţele faţă de
reacţia substratului, plantele pot fi:
-acidofile, care îşi găsesc condiţii optime de vegetaţie la un pH<5-5,5 (azalea, bromelii,
camelia);
-calcifile, care tolerează substraturi cu pH>7,5 (Gipsophylla, Digitalis, Alternanthera).
Surse de aciditate din sol:apa din sol; apa încărcată cu CO2; îngrăşămintele chimice
(sulfat de amoniu, clorura de amoniu, azotatul de amoniu); ploile acide; formele reduse de
Fe, Mn, S; humusul din sol etc. Când substratul se acidifică, la suprafaţa lui se formează un
muşchi verde, iar pe suprafaţa vasului apar pete verzi-cenuşii.
Surse de alcalinitateşi salinitate din sol: îngrăşămintele chimice (azotatul de calciu,
amendamentele calcaroase, sulfatul de potasiu, sulfatul de magneziu); apa freatică
încărcată cu săruri solubile; apa de udare bogată în calciu. Când substratul se modifică spre
alcalin, la suprafaţă şi pe marginea vasului apar pete albicioase.
Corectarea pH-ului în sensul pretenţiilor plantei se realizează prin alegerea corectă
a îngrăşămintelor, a componentelor substratului de cultură sau prin utilizarea unor
substanţe chimice:
-pentru scăderea pH-ului cu o unitate: administrarea de floare de sulf 45-60 g/m2 (sau 350
g/m3); udarea cu sulfat de aluminiu 5-6 g/l apă. Menţinerea unui pH acid se mai poate face
prin adăugarea de turbă acidă în amestecurile de pământ, fertilizarea cu îngrăşăminte acide.
-pentru ridicarea valorii pH: administrarea de var nestins (1,5-2 t/ha pe soluri nisipoaseşi 3-
4 t/ha pe solurile grele); adaosul de praf de cretă în amestecurile de pământ (1-3 kg/m3 sau
150-200 g/m2).
Îngrăşămintele şi fertilizarea

Îngrăşămintele în floricultură constituie o problemă foarte importantă, dacă se au în

vedere o serie de particularităţi ale tehnologiilor de cultivare la plantele floricole.
Necesarul de îngrăşăminte se apreciază în funcţie de specie, vârsta plantelorşi faza de
vegetaţie, ritmul de creştere, organele decorative, anotimp, calităţile fizico-chimice ale
substratului, specia cultivată anterior etc.
Plantele utilizează în proporţii diferite elementele minerale din sol. În cantităţi mari
sunt absorbite azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful, cunoscuteşi sub
denumirea de macroelemente, iar în cantităţi mai mici fierul, zincul, manganul, borul,
cuprul, molibdenul (microelemente).
Insuficienţa sau excesul unui element în mediul nutritiv, precumşi raportul
necorespunzător între două sau mai multe elemente afectează dezvoltareaşi chiar viaţa
plantei. Simptomele se manifestă prin modificări în creştere, apariţia unor pete
caracteristiceşi necroze pe frunze, căderea bobocilor floriferişi a florilor, deformareaşi
decolorarea florilor sau inflorescenţelor, putrezirea rădăcinilor etc.
La fertilizarea plantelor floricole se are în vedere:alegerea îngrăşămintelor,
stabilirea dozelor şi a raportului dintre elemente, forma de aplicare a îngrăşămintelor. De
asemenea, se impune respectarea câtorva reguli: se fertlizează numai plantele sănătoase; nu
se fertilizează plantele aflate în repaus, ţinute în condiţii de temperaturi scăzute, imediat
după repicat, plantat sau transplantatşi după înflorire; îngrăşămintele radiculare se aplică
numai pe sol umed.
Tipuri de îngrăşăminte folosite în floricultură:
-organice
- naturale: gunoi de grajd, mraniţă, urină şi must de gunoi de grajd, gunoi de păsărişi must
de gunoi de păsări, composturi, turbă, îngrăşăminte verzi;
- industriale (din reziduuri): făină de sânge, făină de oase, făină de carne, făină de peşte,
făină de coarne şi copite ;
-minerale - clasificate după:
- numărul de elemente nutritive esenţiale pe care le conţin: simple şi complexe;
- modul de condiţionare: solide (cristale, pulberi, granule, tablete, batoane), lichide şi sub
formă de suspensii;
- modul de acţiune: radiculare, extraradiculare.
Fertilizarea plantelor floricole cultivate în câmp
Înaintea fiecărui ciclu de producţie (de obicei toamna) se face fertilizarea de bază
cu 20-80 t/ha gunoi de grajd sau 20-30 t/ha mraniţă. Dacă sunt asociate cu cele minerale,
dozele se reduc cu 20- 40%. La plantele anuale se pot aplica 40-60 kg/ha P2O5şi 100-120
kg/ha K2O, iar la cele perene 60-80 kg/ha P2O5şi 120-150 kg/ha K2O. Îngrăşămintele cu
azot se administrează 1/4 toamna, 1/2 primăvara şi restul în timpul vegetaţiei (în total 80-
150 kg/ha).
Fertilizarea fazială se face de mai multe ori într-o perioadă de vegetaţie, în funcţie
de specie şi fenofază. Se recomandă fertilizarea la intervale de timp mai reduseşi cu
cantităţi mai mici de îngrăşăminte.
Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe suprafaţa solului sau în
rigole deschise de-a lungul rândurilor de plante. Doze orientative (pentru 1m2): 10-20 g
azotat de amoniu, 10-15 g superfosfat,5-6 g sare potasică. La acestea se pot adăugaşi
îngrăşăminte oranice (mraniţă, compost), 2-3-kg/m2.
Soluţiile nutritive folosite la fertilizări faziale se dau în concentraţii de cca.0,2-0,3%
(2 l soluţie/m liniar), iar dacă se aplică odată cu apa de irigare, 0,05-0,1%. Pentru
fertilizările extraradiculare, concentraţiile optime sunt de 0,25%cu macroelemente şi
0,05%cu microelemente, iar cantităţile orientative de 300-1500 l/ha.
Fertilizarea plantelor floricole cultivate în solul serei
Culturile din solul serei sunt culturi intensive, care necesită cantităţi mai mari de
îngrăşăminte, atât la înfiinţare câtşi pe parcursul vegetaţiei.
Fertilizarea de bază se face la pregătirea solului, cu îngrăşăminte organiceşi minerale.
Orientativ, cantităţile de îngrăşăminte la 1 ha de seră pot fi: 80-100 tone mraniţă,100-150
tone gunoi semidescompus, 100-200 tone turbă, 400-600 kg superfosfat, 250-300 kg sulfat
de potasiu, 300-400 kg azotat de amoniu, 100-150 kg sulfat de magneziu. Dacă se face
numai fertilizare minerală, se calculează aproximativ 5 kg îngrăşăminte complete
(NPK)/m3 pentru plantele rezistente la concentraţiile mai mari de săruri (crizanteme,
garoafe) sau 2-3 kg/m3 pentru plantele cu rezistenţă medie sau mică (fresia, gerbera,
anturium).
În timpul vegetaţiei, se aplică îngrăşăminte în stare solidă sau sub formă de soluţii.
Îngrăşămintele solide se administrează în doze de 40-80-g NPK/m2, sau 5-
10kg/m2îngrăşă mânt organic (mraniţă, gunoi semidescompus). Mult mai eficiente sunt
fertilizările cu soluţii nutritive (0,2- 0,3% la plantele cu rezistenţă medie la conţinutul în
sărurişi 0,3-0,5% la plantele mai rezistente).
Rezultate deosebite se obţin la unele specii (cala, alstroemeria, anturium) dacă
periodic se administrează must de bălegar sau de gunoi de păsări, în diluţii corespunzătoare
(1:3 - 1:15).
Fertilizarea plantelor floricole de apartament
Deoarece plantele de apartament dispun de un volum limitat de substrat, este
necesar ca la plantare şi transplantare să se folosească amestecuri suficient de bogate în
elemente nutritive, iar pe parcursul creşteriişi înfloririi să se aplice periodic fertilizări
suplimentare (mai ales în perioada martie- septembrie).
La plantele de apartament, fertilizarea se face de două ori pe lună sau lunar, cu
soluţii de îngrăşăminte a căror concentraţie, suportată de majoritatea plantelor, este de 0,1-
0,2% (1-2 grame îngrăşăminte la 1 litru apă). Dacă soluţiile se aplică extraradicular, se
folsesc concentraţii foarte mici, după care se face spălarea frunzelor cu apă curată.
Alte modalităţi de fertilizare minerală: încorporarea granulelor cu îngrăşăminte
îmbrăcate în peliculă organică sau de plastic (de tipul Osmocote, Basacote, Hormonutral),
care eliberează lent (3-9 luni) elementele minerale; introducerea batoanelor fertilizante în
pământul de la marginea ghiveciului; folosirea soluţiilor concentrate, existente în comerţ
sub formă de flacoane; fertilizarea după sistemul “flux-reflux” (ghivecele suntţinute într-o
vană în care se vehiculează soluţia de îngrăşăminte, până când soluţia pătrunde în
substratul din ghivece).
Fertilizările organice, cu apă rezultată de la spălarea cărniişi peştelui, sau cu must
de gunoi de pasăre, sunt mai puţin recomandate pentru plantele cultivate în apartamente,
datorită mirosului neplăcut pe care îl emană. Se pot aplica însă în timpul verii, când
plantele sunt scoase afară (în grădini, pe terasae etc.).
Doze orientative de îngrăşăminte solide: 20-40 g/m2 sau 3-5 kg/m3 de pământ. În
cazul folosirii soluţiilor fertilizante, cantitatea de soluţie variază între 100-500 ml, în
funcţie de mărimea ghiveciului.
9. Cereale, leguminoase pentru boabe, plante
oleaginoase,
plante tuberculifere și rădăcinoase

9.1. Importanța cerealelor

Boabele de cereale1 reprezintă hrana de bază pentru aproape întreaga populaţie a globului,
acestea fiind utilizate sub diferite forme, măcinate şi preparate sub formă de pâine, griş, paste
făinoase, mămăligă etc., sau fierte şi consumate ca atare.
Sub formă de boabe întregi sau măcinate, ca plante verzi, uscate sau însilozate, ca produse
secundare (paie, pleavă sau tulpini de porumb) şi subproduse (tărâţe) acestea sunt utilizate în
hrana tutoror speciilor de animale crescute de om.
Boabele de cereale sunt utilizate ca materie primă pentru o serie de industrii, precum cea a
spirtului, alcoolului, amidoului, berii, dextrinei, glucozei, etc., iar paiele sunt utilizate ca materie
primă în industria celulozei şi hărtiei.
Cerealele (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, mei, orez, porumb, sorg) au o serie de
caracteristici care le fac foarte valoroase şi apreciate de către om, ceea ce a făcut ca acestea să
constituie din toate timpurile şi să rămână şi în viitor grupa de plante de cea mai mare importanţă
pentru existenţa şi activitatea umană, şi anume:
-un raport de 1:6 între proteine şi hidraţi de carbon, foarte favorabil organismului uman
(comparativ cu un raport de 1:3 în cazul leguminoaselor pentru boabe şi 1:12 – 1:16 în cazul
cartofului);
-produsele alimentare obţinute din cereale pot fi consumate zilnic, fără probleme pentru
organismul uman;
-diferite alternative de utilizare, cerealele putând fi utilizate în alimentaţia oamenilor, furajarea
animalelor şi ca materie primă pentru diferite industrii;
-un conţinut scăzut de umiditate (de obicei între 11-14%), ceea ce asigură o bună conservabilitate
pe perioade mari de timp şi transportul cu uşurinţă pe distanţe mari;
-nu-şi modifică valoarea nutritivă în timp, acestea fiind folosite la constituirea fondului de rezervă
pentru asigurarea hranei oamenilor şi animalelor în cazuri speciale, de criză (secetă, calamităţi
etc.);
-o mare plasticitate ecologică, cerealele fiind cultivate pe tot globul;
-sunt plante anuale ce realizează într-o perioadă relativ scurtă de timp producţii mari la unitatea de
suprafaţă;
-unele cereale au o perioadă scurtă de vegetaţie, după recoltarea acestora putându-se cultiva
culturi succesive (porumb timpuriu, fasole, etc.), mai ales în condiţii de irigare;
-cerealele au un sistem radicular fasciculat, rădăcinile fiind răspândite în stratul superficial al
solului de unde îşi extrag elementele nutritive, putând intra în rotaţii cu plantele care au un sistem
radicular mai profund (leguminoase pentru boabe, plante tehnice), care-şi procură elementele
nutritive din straturile mai adânci ale solului.
-au o tehnologie de cultivare complet mecanizată şi relativ simplă, fără probleme deosebite

9.2. Zonele ecologice ale grâului

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce ii permite
să fie cultivată pe toate continentele, între 66o latitudine nordică şi 45 o latitudine sudică, de la
nivelul mării şi până la 3000 – 3500 m altitudine (în zona Ecuatorului).
În deceniul trecut, pe glob, s-au cultivat cu grâu circa 230 mil. ha, dar în ultimii ani
suprafaţa sa a cunoscut o oarecare scădere, până la 220 mil. ha în 1992 (tab.20). Producţia
globală de grâu a atins 599 mil. tone în 1991 şi 563 mil. tone în 1992. Randamentul mediu
mondial în ultimii ani a fost de 2370 – 2600 kg boabe/ha. Din producţia mondială, 106
milioane tone au făcut obiectul comercializării. Ţările mari producătoare şi, în acelaşi timp,
exportatoare de grâu sunt S.U.A. (25,2 mil. ha şi 28,3 mil. tone de grâu exportate), Canada
(13,8 mil. ha şi 20,7 mil. tone la export), Australia (9,1 mil. ha şi 10,9 mil. tone la export).
Mari importatoare de grâu sunt, în prezent, China, Egipt, Japonia şi ţările fostei U.R.S.S.
Ţările Europei Comunitare se înscriu printre marii producători şi exportatori de grâu (18,8
mil. tone de grâu “comun” şi 2,8 mil. tone de grâu “durum” exportate în 1992).
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în
ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mil. ha; suprafeţele s-au redus
treptat până la 2,1 mil. ha în perioada 1979 – 1981; în ultimii ani se pot semnala oscilaţii ale
suprafeţelor, în jurul acestei valori (2,1 – 2,2 mil. ha) şi o tendinţă de creştere în ultimul an
(1994). Anul agricol 1991/1992, cu numai 1,45 mil. ha semănate cu grâu reprezintă o
excepţie, având drept cauză, printre altele, neclarităţi legate de sistemul de finanţare, de
lucrări ale solului, de forma de proprietate, dar şi de condiţiile climatice puţin favorabile din
perioada de semănat a grâului.
Randamentele obţinute la grâu, în România, au crescut considerabil între anii 1938 (963
kg/ha) şi 1979 – 1981 (2487 kg/ha), după care s-au menţinut în jurul acestei valori, oscilând
de la un an la altul, în primul rând în funcţie de gradul de favorabilitate al condiţiilor
meteorologice ale anilor de cultivare. Se detaşează randamentele medii obţinute la grâu în anii
1977 (2820 kg/ha) şi 1990 (3301 kg/ha). În anul agricol 1993/1994, grâul a fost semănat pe
2,5 mil. ha şi a produs în jur de 2400 kg boabe/ha – medie pe întrega suprafaţă.
În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte
favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa
arabilă se poate considera că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului (după
G.H. Bilteanu, 1989).
Ca urmare, cele 2,1 – 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi
amplasate în condiţii foarte favorabile şi favorabile.
Zona foarte favorabilă. Se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia
Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi
a solului brun-roşcat. Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în
faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt
suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din
stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti –
Giurgiu – Călăraşi – Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt
mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în
Bărăgan).
În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă;
precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a
plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe
timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute. În anii normali nu
se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării,
această zonă este asemănătoare, din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă;
solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate
podzolite, brune-podzolite, lacovişti, soluri gleice).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent,
insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii. În
Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului.

Tabelul 20
 Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare

Continentul, ţara Suprafaţa Producţia Producţia globală

semănată medie (mii tone)
(mii ha) (kg/ha)
Pe glob 220007 2562 563649
AFRICA 8082 1647 13308
-Algeria 1770 989 1750
-Maroc 2229 701 1562
AMERICA DE NORD ŞI CENTRALĂ 40017 2509 100415
-Canada 13830 2160 29870
-SUA 25255 2650 66920
AMERICA DE SUD 7246 2013 14589
-Argentina 4230 2222 9400
-Brazilia 1995 1423 2839
ASIA 84324 2545 214742
-Afganistan 1600 1031 1650
-China 30651 3295 101003
-India 22980 2397 55084
-Iran 6600 1545 10200
-Pakistan 7878 1991 15684
-Turcia 9200 2100 19318
EUROPA 25398 4548 115498
-Bulgaria 950 3442 3270
-Cehia + Slovacia 1113 4707 5239
-Franţa 5020 6494 32600
-Germania 2598 5981 15542
-Italia 2519 3551 8943
-Polonia 2405 3064 7368
-România 1450 2197 3186
-Marea Britanie 2066 6866 14185
-Ungaria 820 4178 3426
OCEANIA 9413 1659 15172
-Australia 9101 1649 15003
ŢĂRILE FOSTE U.R.S.S.
-Kazahstan 13846 1336 18500
-Federaţia Rusă 22942 2005 46000
-Republica Moldova 284 3521 1000
-Ucraina 6294 3094 19473
 Gama de soluri din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat
luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie
terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în
depresiunile Bârsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) toamnele
secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuatǎ; de asemenea, condiţiile
de iernare sunt mai grele. Solurile zonei sunt: cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-
iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea,
afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

9.3. Cerinţe faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat seminţele de grâu necesită

temperaturi de minimum 1-3˚C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru
semănaturile târziii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei
(precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului, în
România, temperatura aerului se situează în jur de 14-15˚C, deci aproape de optim. La aceste
temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o
durată de peste 15 zile începe sa fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.
Procesul în înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu
temperaturi de 8-10˚C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5˚C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare
rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15˚C, chiar şi -20˚C la nivelul nodului de înfrăţire),
mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.
Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de
manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind
grâul. Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai
mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire
(faza de coleoptil).
Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei, cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură;
temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14-18˚C,
iar la înspicat de 16-18˚C, valori care asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea, formarea
şi umplerea boabelor.
 Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar
echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului
trebuie sa cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm
precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350-400, ceea ce reflectă o bună
valorificare a apei de către planta de grâu.
Pentru germinare, seminţele de grâu absorb 40-50% apă raportată la masa uscată a
boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului sa se
situeze la nivelul de 70-80% din capacitatea capilară pentru apǎ a solului.
Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, de regulă, secetoase, astfel încât
germinarea şi răsărirea culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest
motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru
reuşita culturii. Pierderile de cultură din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt
ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările agrotehnice sa se urmărească
conservarea apei în sol şi sa fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.
În primăvară cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în
fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în
sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte
vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade
secetoase în care apar semne evidente ale plantelor din cauza insuficientei umidităţii. Dacă
seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde
şi slab productive, se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.
Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un
dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în
anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30˚C şi vânturile
uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile şi se
suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină către bob
(intervalul “palierul hidric”). Pagubele sunt cu atât mai mari (reducerea randamentului şi a
calităţii recoltei), cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul
perioadei critice.
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi lutoargiloase, cu
capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6-7,5).
Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile
cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, , solurile brun-roşcate. Nu sunt potrivite pentru grâu
solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa
freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor. De asemenea, nu sunt
potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă,
precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.
În România se cultivă grâu în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate.
Având în vedere importanţa culturii grâului, acesta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile
cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisorurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie
aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

10. Leguminoase pentru boabe

Plantele cuprinse în această grupă fitotehnică au ca produs principal seminţele

(boabele) bogate în proteină. Aici sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul,
lupinul, latirul, arahidele şi fasoliţa. Toate fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales),
familia Leguminosae (fam.Fabaceae sau Papilionaceae). Fiind din aceaşi familie botanică,
aceste plante au anumite însuşiri morgologice, biologice, chimice, ecologice şi tehnologice
commune.
Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate şi alte plante cu întrebuinţări variate
(furaje, legumicole, medicinale etc.), necuprinse în acest capitol.
Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă, în primul rând, în conţinutul ridicat în
proteină al seminţelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată.(tab. 21). Unele dintre ele
(soia şi arahidele) au şi un conţinut ridicat în ulei, făcând posibilă extracţia prin procedee
tehnice obişnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este planta cea mai mare
producătoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei (după soia şi floarea-
solului).
Conţinutul proteic din boabele leguminoaselor depăşeşte de 2 – 4 ori pe cel al cerealelor.
La unele dintre ele (soia, lupin) conţinutul proteic depăşeşte pe cel glucid. Raportul dintre
proteina brută şi componentele neproteice este: la soia şi lupin de 1/1,7; la mazăre 1/2,8; la
bob 1/2,4 etc. Deci boabele leguminoaselor reprezintă alimente şi furaje concentrate în
proteină. Este de remarcat şi valoarea proteică ridicată a boabelor, echivalentă la unele specii
cu proteinele de origine animală, conţinând aminoacizi esenţiali. Proteina din boabele
leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (circa 90%) şi nu formează acizi urici (ca unele
proteine animale) a căror acumulare în organism este dăunătoare.
 Pentru a realiza, cantitativ, 1 kg de proteină animală, se consumă 5 – 7 kg proteine
vegetale. Folosirea în proporţii mari în alimentaţia umană a proteinei vegetale (prelucrate) ar
ridica mult raţia proteică a oamenilor şi inclusiv randamentul producţiei agricole.
Producţia de proteină care se obţine la hectar de la principalele leguminoase pentru
boabe (mazăre, soia etc.) depăşeşte pe cea realizată de grâu, porumb, cartof şi alte plante.
Pe lângă proteine, seminţele leguminoaselor conţin hidraţi de carbon, grăsimi, vitamine,
săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.
În alimentaţia oamenilor, de la aceste plante se folosesc seminţele (boabele)
uscate, dar şi păstăile şi boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve.
Boabele uscate se pot utiliza în alimentaţia omului direct sau după o prealabilă industrializare.
Din boabele de soia se obţin produse asemănătoare cu: lapte, brânză, carne etc. Din năut şi
soia se obţine surogatul de cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate amesteca, într-o
anumită proporţie, cu cea de grâu la fabricarea pâinii şi a pastelor făinoase.
În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în amestec în
anumite proporţii cu cereale, cărora le înbunătăţeşte valoarea alimentară. Turtele de soia
reprezintă de asemenea, un nutreţ concentrat. Leguminoasele pentru boabe se folosesc în
furajarea animalelor în stare verde sau însilozate, singure sau în amestec.
Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpină, frunze, teci) rezultate după treierat au
un conţinut proteic ridicat (8 -14 %) depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale (0.7-
1.3%). În scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, linte, latir, fasole şi fasoliţă. La
unele leguminoase tulpinile se lignifică, fiind consumate de animale numai după o eventuală
prelucrare (tocare, însilozare).
În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se
cunoaşte din antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu bacterii din
genul Rhizobium care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu o 100-200 kg azot la ha.
Azotul rămas după leguminoase în sol este sub formă organică, uşor accesibil, având o
acţiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, favorizează dezvolatarea
sistemului radicular al plantei succesoare. Leguminoasele cu mare putere de solubilizare
pentru fosfaţi (lupinul, mazărea etc.) pun la dispoziţia plantelor succesoare acest element într-
o formă mai accesibilă. Lupinul reuşeşte să folosească fosforul din minerale foarte greu şi în
fosfor uşor asimilabil. solubile, cum este apatita (N. Zamfirescu, 1965), îmbogăţind solul nu
numai în azot, ci
Deoarece toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte
plante de cultură, se pot folosi ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultatele
bune s-au obţinut cu lupin pe soluri nisipoase şi pe soluri acide. În acest scop se pot folosi şi
alte leguminoase, pe diferite tipuri de sol.

Tabelul 21
Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe
extractive neazotate al legumelor pentru boabe
(valori medii)

Conţinutul mediu de seminţe (%)

Planta Proteină Grăsimi Substanţe extractive
neazotate

Mazăre 26 2.5 53
Fasole 24 1.8 52
Soia 38 (29 - 45) 20.0 (16 - 25) 30
Linte 26 1.9 52
Năut 24 5.5 53
Bob 26 1.6 48
Lupin alb* 35 9.2 26
Latir 25 2.1 54
Arahide 25 (19 – 29) 50.0 (45 – 56) 14
Fasoliţa 26 1.6 52

10.1. Zone ecologice

Cu toate dificultăţile prezente, având în vedere cerinţele de proteină pe plan mondial,
suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.
Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia şi arahidele) se cultivă pe circa 140
milioane ha, ceea ce reprezintă circa 10% din suprafaţa arabilă. În 1991 suprafeţele cultivate
cu principalele legunimoase pentru boabe pe glob au fost: 55.4 milioane ha soia; 26.3
milioane ha fasole; 20.4 milioane ha arahide; 9.3 milioane ha mazăre; 10.8 milioane ha năut
etc. („Production Yearbook”, vol.45, 1991).
La noi în ţară suprafaţa cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8 mii ha în
1985 şi de 319,7 mii ha în 1990.
Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care sunt
create soiuri productive şi care întâlnesc condiţii favorabile de cultură la noi în ţară, trebuie
încă extinse în cultură, contribuind astfel mai substanţial la asigurarea necesaului de proteină,
iar în cazul soiei şi de ulei.
 Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest,
caracterizată prin precipitaţii bine repartizate şi 20ºC temperatură medie în perioada de
fructificare.
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a
Crişurilor şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat că zona cernoziomurilor din
Dobrogea, Bără- gan, Moldova, cu climat secetos, în general, poate asigura producţii bune la
mazăre, cu condiţia unui semănat cât mai de timpuriu.

10.2.Cerinţe faţă de climă şi sol

Mazărea este o plantă de climat mai umed şi răcoros. La germinare are cerinţe reduse
faţă de căldură (1-3ºC temperatura minimă de germinat) şi cerinţe mari faţă de apă (100-120%
apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă,
temperaturi negative de -4…-6ºC.
Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi umiditate
suficientă. De asemenea, planta reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioada). Ca ur-
mare, se impune semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca
plantele să crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.
Înfloritul începe după circa 30 de zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după 40-
50 de zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este de 15-18ºC, iar
după fe- cundare temperaturile favorabile sunt de 15-20ºC.
Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de transpiraţie este de 600-
700 (prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între
faza pre- mergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2 săptămâni după
încheierea înfloritu- lui.
Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, bine drenate, cu o
bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, cu reacţie neutră
(pH=6,5-7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de
apă sau cu stagnarea apei şi nici cele nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea este
considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru grâu.

11.Plante oleaginoase
 Plantele oleaginoase (plantele uleioase) sunt plante care au capacitatea de a acumula în
boabe (seminţe, fructe) cantităţi mari de lipide (între 20 şi 60%). Aceste plante fac parte din
diferite familii botanice (Asteraceae, Brassicaceae, Euphorbiaceae, Linaceae, Lamiaceae
etc.), unele sunt anuale şi unele perene, unele sunt ierboase şi unele lemnoase.
Unele dintre speciile de plante oleaginoase ierboase anuale sunt cultivate exclusiv pentru
obţinerea de uleiuri (acestea sunt plante oleaginoase tipice sau propriu-zise), care pot fi uleiuri
comestibile (floarea-soarelui, rapiţă, şofrănel, susan), uleiuri industriale (in pentru ulei, ricin,
perilă, lalemanţia, camelină) sau uleiuri cu urilizări mixte (floarea-soarelui, rapiţă). Alte specii
de plante ierboase anuale sunt cultivate pentru alte destinaţii şi pentru obţinerea de ulei, cum
sunt leguminoase pentru boabe (soia, arahide), plante textile (in pentru fibră, cînepă, bumbac),
cereale (porumb), plante medicinale şi aromatice (muştar, mac), plante furajere (dovleac) etc.
Cele mai importante plante oleaginoase perene, lemnoase, care produc ulei alimentar sunt:
măslinul (Olea europea L.), palmierul de ulei (Elaeis guineensis L) şi cocotierul (Cocos
nucifera L.). Arborele Tung (Aleurites fordii) produce ulei industrial.

11.1. Importanţa plantelor oleaginoase

De la plantele oleaginoase se obţin uleiuri vegetale utilizate în alimentaţia omului în mod

direct sau sub formă de diferite preparate în industria alimentară. Aceste uleiuri reprezintă o formă
concentrată de energie, cu o putere calorică ridicată, comparabilă cu cea a grăsimilor animale.
Uleiurile vegetale alimentare au o valoare nutritivă ridicată, au un miros şi o culoare
plăcută, însuşiri gustative bune şi o digestibilitate ridicată (în jur de 95%).
Comparativ cu grăsimile animale, uleiurile vegetale au o acţiune favorabilă asupra sănătăţii
umane prin scăderea conţinutului de colesterol din sânge şi reducerea incidenţei bolilor
cardiovasculare.
În industria alimentară, uleiurile vegetale sunt utilizate pentru fabricarea conservelor şi a
margarinei.
Uleiurile vegetale sunt utilizate şi în industria săpunurilor, lacurilor, vopselelor,
linoleumului, fibrelor sintetice, pielăriei, pentru obţinerea culorilor de pictură, în industria
cosmetică şi cea farmaceutică etc.
Uleiul de rapiţă, soia, floarea-soarelui ş.a. sunt utilizate ca bio-carburant (biodiesel) pentru
motoarele diesel. De asemenea, unele uleiuri (uleiul de ricin) sunt utilizate ca lubrifianţi.
Turtele şi şroturile rezultate în urma obţinerii uleiului sunt utilizate în hrana animalelor,
fiind bogate în proteină (30-55%), grăsimi şi vitamine.
Turtele rămase după extragerea uleiului la rece la unele plante oleaginoase (floarea-soarelui,
susan) servesc la prepararea de halva şi alte produse de patiserie.
Plantele oleaginoase sunt importante din punct de vedere agrotehnic, unele dintre ele
recoltându-se devreme (rapiţa, inul pentru ulei), iar altele sunt plante prăşitoare (floarea-soarelui,
ricin) care lasă terenul curat de buruieni, fiind bune premergătoare pentru cerealele de toamnă.

11.2. Zonarea culturii de floarea-soarelui

În ţara noastră, floarea-soarelui întâlneşte condiţii de vegetaţie favorabile pe suprafeţe
întinse. Totuşi, potenţialul productiv al hibrizilor este frecvent diminuat din cauza deficitului de
umiditate şi a însuşirilor fizice şi chimice ale unor soluri pe care floarea-soarelui s-a extins în
cultură.
Floarea-soarelui are un areal mare de cultură ca urmare a capacităţii plantei de a se adapta
la oscilaţiile mari de temperatură, rezistenţei la temperaturile joase, mai ales în prima parte a
perioadei de vegetaţie, şi rezistenţei la secetă.
Pentru cultura florii-soarelui au fost stabilite şase zone de cultură şi anume:

Zona I, care cuprinde Câmpia Română şi Dobrogea pe solurile de tip cernoziom şi Câmpia de
Vest. În această zonă sunt asigurate în optim cerinţele florii-soarelui faţă de factorul temperatură
(suma temperaturilor >7°C pe perioada aprilie-august este de 1600-1950), dar cerinţele faţă de
umiditate sunt acoperite în Câmpia Română şi Dobrogea numai în condiţii de irigare. În Câmpia
de Vest, regimul precipitaţiilor este mai favorabil şi pe suprafeţe mari plantele beneficiază de
aportul apei fratice. Nota medie de bonitate a zonei este cuprinsă între 81 şi 90 de puncte. În sud-
estul Câmpiei Române este extinsă lupoaia (Orobanche cumana) şi sunt condiţii care determină
atacuri moderate ale putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi pătării brune (Phomopsis
helianthi).

Zona a II-a, care cuprinde Lunca Dunării, unde condiţiile de vegetaţie pentru floarea-soarelui
sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor aluviale, aportului apei freatice şi microclimatului
specific. Totuşi, secetele din unii ani aduc importante diminuări de producţie. Nota de bonitare a
zonei este cuprinsă între 71 şi 80 de puncte.

Zona a III-a, care cuprinde Câmpia Română şi Dobrogea, pe suprafeţe neirigate cu soluri de tip
preluvosoluri roşcate şi cernoziomuri, iar în Dobrogea şi soluri bălane. În această zonă sunt
frecvente perioadele de secetă, iar nota de bonitare este cuprinsă între 61 şi 70 de puncte. Suma
temperaturilor >7°C pe perioada aprilie-august este de peste 1700°C. Zona este moderat
favorabilă atacului de boli.

Zona a IV-a, care cuprinde Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţii de vertisoluri), Câmpia Leu-
Rotunda şi Câmpia Pleniţa (cu cernoziomuri levigate şi preluvosoluri roşcate). Această zonă este
foarte favorabilă din punct de vedere termic (suma temperaturilor >7°C pe perioada aprilie-august
este de peste 1700°C), iar precipitaţiile anuale sunt de peste 550 mm. Nota de bonitare a zonei
este cuprinsă între 51 şi 60 de puncte.

Zona a V-a, care cuprinde Câmpia Jijiei, podişul Bârladului şi Câmpia Transilvaniei. În această
zonă se acumulează în jur de 1500°C (suma temperaturilor >7°C), cu o cantitate medie
multianuală de precipitaţii de 450-550 mm în Moldova şi 550-600 mm în Transilvania. Nota de
bonitare este cuprinsă între 41 şi 50 de puncte, zona situându-se la limita inferioară de
favorabilitate pentru floarea-soarelui. Favorabilitatea este redusă în primul rând de gradul de
eroziune a solului (de la moderat la excesiv), îndeosebi în Moldova, la care se adaugă deficitul de
apă în perioada de vegetaţie, iar în Câmpia Transilvaniei de excesul temporar de apă şi
temperaturile mai scăzute. În Moldova, se manifestă un atac puternic de putregai alb şi putregai
cenuşiu.

Zona a VI-a, care cuprinde Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul Getic sudic.
Această zonă are nota de bonitare cuprinsă între 31 şi 40 puncte, din cauza temperaturilor mai
scăzute şi a compoziţiei fizice şi chimice a solurilor. Fenomenele negative mai importante sunt
legate de sol, şi anume: aciditate ridicată, exces de apă, compactare şi aprovizionare redusă cu
humus şi elemente nutritive.

11.3. Cerinţe faţă de climă şi sol

Cerinţe faţă de căldură
Suma temperaturilor biologic active, cu pragul biologic de 7oC, pe perioada semănat-
maturitate este la majoritatea hibrizilor cuprinsă între 1450 şi 1600 oC.
Temperatura minimă de germinaţie este cuprinsă între 4-5oC, la nivelul patului germinativ, dar
procesul se desfăşoară normal începând de la 7-8ºC.
În condiţii normale de aprovizionare a solului cu apă, începutul răsăririi (10% plante răsărite) se
realizează la o sumă a temperaturilor biologic active (cu pragul biologic de 6oC) de 74-87oC, iar
răsărirea în masă (75% plante răsărite) la o sumă de 102-176oC (Ion V., 2002).
 Plantele în faza de 1-2 perechi de frunze rezistă la temperaturi de până la -6...-8oC, dacă
acestea sunt de scurtă durată. Totuşi, temperaturile mai mici de 0 oC duc la distrugerea plantei,
dacă sunt pe o perioadă mai lungă.
Brumele târzii, care apar când plantele de floarea-soarelui şi-au diferenţiat inflorescenţa nu duc la
distrugerea plantei, dar distrug vârful de creştere, ceea ce determină ramificarea tulpinii.
Până la apariţia inflorescenţelor, plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine la
temperaturi de 15-17oC.
În perioada înfloritului, floarea-soarelui are cerinţe moderate faţă de temperatură, fiind favorabile
temperaturile de 16-20oC. Temperaturile mai mari de 30oC sunt dăunătoare, pentru că acestea
determină pierderea viabilităţii polenului şi, ca atare, creşterea procentului de seminţe seci.
Temperaturile ridicate sunt cu atât mai dăunătoare cu cât acestea sunt asociate cu vânturi uscate şi
umiditate relativă a aerului redusă.
În faza de formare şi umplere a bobului temperatura medie zilnică optimă este cuprinsă între 20 şi
22oC. Temperaturile ridicate determină reducerea producţiei, a conţinutului de ulei, a conţinutului
de acid linoleic al uleiului şi a randamentului de obţinere a uleiului.
Cerinţe faţă de umiditate
Deşi floarea-soarelui are un consum ridicat de apă, totuşi aceasta are o rezistentă mare la
secetă, ca urmare a sistemului radicular bine dezvoltat, a faptului că frunzele suportă deshidratarea
temporară provocată de secetă, precum şi ca urmare a perozităţii plantei şi sistemului medular
(măduva tulpinii) care înmagazinează apa.
O singură plantă de floarea-soarelui consumă 70-80 l apă pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Plantele de floarea-soarelui se dezvoltă bine atunci când solul conţine 60-90% apă din capacitatea
de câmp. De asemenea, floarea-soarelui se poate dezvolta în zonele în care cad anual peste 350
mm precipitaţii, dar aceasta se dezvoltă bine în zonele în care cad anual 450-600 mm precipitaţii.
Cerinţele plantelor de floarea-soarelui faţă de factorul apă sunt diferite în funcţie de faza
de vegetaţie. Astfel, din cantitatea de apă necesară pe durata perioadei de vegetaţie, de la semănat
până la formarea inflorescenţei planta de floarea-soarelui consumă 20-25%, de la formarea
inflorescenţei până la înflorit cca. 50-60% şi de la înflorit până la maturitate cca. 20-25%
(Salontai Al., 1972).
Aparţia stadiului de buton floral de 3 cm diametru marchează începutul perioadei sensibile
a florii-soarelui la stresul hidric. Sensibilitatea la secetă a florii-soarelui durează în jur de 44-60 de
zile, începând cu 20 de zile înainte de înflorit şi continuând până la 15-20 de zile după înflorit.
Calendaristic, în ţara noastră această perioadă este cuprinsă între 25-30 mai şi 20-30 iulie.
Perioada de la începutul formării calatidiului până la înflorire este o perioadă critică care
afectează producţia de seminţe, iar perioada de la înflorire la umplerea seminţelor este o perioadă
critică care afectează producţia de seminţe şi procentul de ulei. Faza cea mai critică pentru apă
este reprezentată de prima decadă după ofilirea petalelor.
Umiditatea scăzută a solului până la deschiderea inflorescenţei determină reducerea producţiei de
seminţe chiar dacă ulterior aprovizionarea solului cu apă se îmbunătăţeşte.
Un moment critic pentru factorul apă se înregistrează şi la 4-5 săptămâni de la răsărire, în
perioada formării primordiilor florale (Săndoiu D. şi colab., 1961, citat de Bîrnaure V., 1991).
Pentru obţinerea unei producţii ridicate de seminţe este importantă atât umiditatea solului în
momentul semănatului, cât şi cantitatea de precipitaţii din timpul perioadei de vegetaţie. Deficitul
de apă din sol în momentul semănatului nu poate fi compensat prin precipitaţiile care cad ulterior.
Cantitatea de apă acumulată în sol în perioada septembrie-aprilie constituie elementul de bază în
stabilirea densităţii de semănat.
Stresul hidric la floarea-soarelui afectează, în primul rând, caracteristicile morfologice ale
plantei, determinând reducerea taliei plantei (fenomen de piticire), diminuarea biomasei epigee,
reducerea suprafeţei foliare, şi în al doilea rând caracteristicile productive, respectiv numărul de
seminţe/calatidiu, masa boabelor/calatidiu şi MMB. Pe măsură ce condiţiile climatice se apropie
de optim, îmbunătăţindu-se aprovizionarea cu apă, planta de floarea-soarelui reacţionează în
primul rând din punct de vedere vegetativ (se dezvoltă bine vegetativ) şi apoi din punct de vedere
productiv (producţia nu creşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea vegetativă) (Ion V. şi col, 2004).
Excesul de umiditate şi temperaturile scăzute reduc rezistenţa plantelor la boli, iar în faza
de înflorire impiedică zborul insectelor polenizatoare, ceea ce determină un procent ridicat de
seminţe seci. De asemenea, excesul de umiditate favorizează creşterea vegetativă în dauna
fructificării.
Cerinţe faţă de lumină
Floarea-soarelui este o plantă cu pretenţii mari faţă de lumină. Fenomenul de heliotropism
este o dovadă a cerinţelor ridicate ale florii-soarelui faţă de factorul lumină.
Planta este sensibilă la intensitatea luminii în perioada cuprinsă între iniţierea primordiilor
inflorescenţei până după formarea inflorescenţei.
La lumină slabă şi în condiţii de umbrire tulpinile se alungesc, suprafaţa foliară se reduce,
ceea ce duce la obţinerea de calatidii mici, producţia reducându-se.
Insuficienţa luminii în perioada de acumulare a lipidelor determină un conţinut scăzut de ulei în
seminţe.
Nivelul de iluminare saturat la floarea-soarelui este de peste 150000 lucşi, acesta fiind
foarte ridicat comparativ cu alte plante de cultură (Roman Gh.V., 2006).
 Reacţia la fotoperioadă este diferită de la un cultivar (hibrid) la altul, la floarea-soarelui
existând forme neutre, forme de zi scurtă şi forme de zi lungă. Totuşi, din punct de vedere al
reacţiei la fotoperioadă, floarea-soarelui este considerată o plantă neutră.
Cerinţe faţă de sol
Solurile favorabile florii-soarelui sunt cele cu fertilitate ridicată, cu textura mijlocie
(lutoase sau luto-nisipoase), profunde şi cu o capacitate mare de reţinere a apei.
Este de dorit ca amplasarea florii-soarelui să se facă pe solurile cu un conţinut mai ridicat de 130
ppm K2O şi 15 ppm P2O5.
Floarea-soarelui este o plantă moderat tolerantă la salinitate, dar se dezvoltă normal la un
pH cuprins între 6,4-7,2.
Sunt considerate ca nepotrivite solurile nisipoase, pietroase, compacte, grele şi reci,
precum şi cele acide, calcaroase.

12. Plantele tuberculifere

Cartoful este considerat ca a doua pâine a omului, deşi nu este luat în cultură de foarte
mult timp în Europa şi la noi în ţară. Cartoful este un produs vegetal hrănitor, gustos şi ieftin, care
constituie alimentul de bază al multor popoare şi deţine o pondere mare în balanţa economică a
multor ţări.
Cartoful se consumă fiert, copt, prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri. Acesta
substituie de multe ori pâinea şi este un aliment dietetic de neînlocuit.
În industria alimentară cartoful se foloseşte pentru obţinerea de făină, fulgi, cartofi deshidrataţi
(care se folosesc pentru piureuri şi pâine), cips, pommes frittes şi cartofi pai. Cartoful se foloseşte
în industria amidonului, alcoolului sau în industria chimică.
De asemenea, cartoful se foloseşte în hrana animalelor (în special pentru porcine şi
bovine), ca atare sau borhotul rămas de la fabricarea amidonului sau a alcoolului şi reziduurile
rămase din industria alimentară.
Cartoful este originar din America şi anume din regiunile înalte şi umede din Peru, Columbia,
Ecuador. Din aceste ţinuturi a fost adus în Europa, mai întâi în Spania şi Anglia, de către
navigatori.
Introdus în Europa ca o curiozitate botanică a lumii noi, răspândit de botanişti dintr-o parte
în alta a Europei, acceptat în cultură mai greu şi mai mult de nevoie, cartoful s-a impus mai târziu
ca o plantă de cultură principală, aflându-şi în acest continent o nouă patrie.
După anii 1800, cartoful a devenit o cultură importantă pentru unele ţări ca: Germania, Franţa,
Anglia, Olanda, Belgia.
 Cartoful, ca plantă tehnică-alimentară, a câştigat mult ca importanţă, mai ales după cel de-
al doilea război mondial, încadrându-se în prezent în rândul principalelor plante de cultură.

12.1. Zonarea culturii de cartof

Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane, unde temperaturile

sunt moderate, nu depăşesc 25 oC, temperaturile medii în perioada mai-septembrie sunt de 18-
20oC, iar precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt bine repartizate pe faze de vegetaţie, cu un
minim de 80-100 mm în lunile iunie, iulie şi august.
Zona favorabilă se găseşte în zona de deal din vecinătatea lanţului muntos, cu cantităţi
mai mici de precipitaţii, cu un minim de 50-60 mm în lunile cu consum ridicat, şi temperaturi
medii mai ridicate.
Pentru cartoful timpuriu şi extratimpuriu, zona favorabilă cuprinde zona de câmpie şi zona
colinară, unde de la sfârşitul lunii iunie temperatura depăşeşte 25oC, precipitaţiile sunt reduse,
seceta este frecventă şi persistentă în perioada iulie-septembrie.
Prin folosirea irigaţiei în zona de câmpie se compensează deficitul de umiditate şi se moderează
temperatura în sol, extinzându-se cultura cartofului în aceste zone pentru consum de vară, toamnă-
iarnă şi pentru industrie.

12.2. Cerinţe faţă de climă şi sol

Cerinţe faţă de căldură

Rădăcinile cartofului încep să crească la temperatura de 6-7oC, iar nivelul optim pentru
creşterea plantelor şi formarea tuberculilor este de 15-18oC.
Creşterea colţilor începe la 9-10oC, este optimă la 12-15oC şi se opreşte la 25-27oC. La
temperaturi ale solului de 28-29oC, procesul formării tuberculilor nu are loc.
Temperaturile de –0,5oC distrug frunzele, cele de –0,8oC distrug colţii, iar la 1oC sunt distruşi
tuberculii. Temperaturile de –2…-3oC distrug complet plantele de cartof.
Cerinţe faţă de umiditate
La toate soiurile, începând de la formarea tuberculilor şi până la recoltare, umiditatea în sol
trebuie menţinută la nivelul de 70-80% din capacitatea de câmp. În perioada de la plantare la
răsărire (15-30 zile), precum şi în perioada de la răsărire la începutul tuberizării (12-35 zile),
cartoful foloseşte rezerva de apă din tubercul şi nu este pretenţios faţă de umiditate. În schimb,
plantele de cartof au cea mai mare nevoie de apă la înflorire.
Pentru cartofi, excesul de umiditate este deosebit de dăunător. Absenţa oxigenului, ca urmare a
excesului de apă, opreşte formarea tuberculilor şi stânjeneşte creşterea tuberculilor deja formaţi.
Se poate ajunge la putrezirea tuberculilor şi pieirea plantelor.
Umiditatea insuficientă provoacă stagnări în creşterea tuberculilor. În timpul secetelor
prelungite o parte din apa din tuberculi trece în frunze. Alternarea umidităţii ridicate a solului, dar
nu în exces, cu perioade de secetă scurte în timpul tuberizării, favorizează formarea unui număr
mare de tuberculi la cuib.
Cerinţe faţă de lumină

Insuficienţa luminii afectează creşterea tuturor părţilor plantei, influenţând negativ

producţia de tuberculi.
Procesul de tuberizare se desfăşoară în condiţii de iluminare intensă şi corespunde cu faza de
îmbobocire-înflorit.
Lungimea zilei de 12 ore este socotită optimă pentru formarea tuberculilor. Frunzele de
cartof elaborează o substanţă care stimulează tuberizarea, respectiv transformarea stolonilor în
tuberculi. Ziua scurtă sau lipsa de claritate a luminii favorizează formarea substanţei de tuberizare.
Cerinţe faţă de sol
Cartoful preferă solurile ce asigură o bună aerisire a stolonilor şi a tuberculilor, prezintă o
rezistenţă mică la creşterea tuberculilor indiferent de conţinutul în umiditate şi asigură o bună
folosire a substanţelor nutritive existente sau administrate prin îngrăşăminte în perioadele de
consum maxim.
Solurile care corespund cel mai bine pentru cultura cartofului sunt cele lutoase şi luto-
nisipoase. bine structurate, netasate şi profunde, permeabile, fără pericol de exces de umiditate, cu
apa freatică sub 1,5-2 m.
Pentru realizarea culturilor timpurii sunt recomandate solurile cu un conţinut în substanţe
organice de 2,5-3% şi reacţie uşor acidă (pH de 5,5-6,5). Pentru soiurile târzii limitele de pH sunt
mai largi, respectiv între 4,5 şi 7,5.
Pe solurile corespunzătoare culturii cartofului, planta suportă mai uşor condiţiile climatice
nefavorabile.

13. Plante rădăcinoase

Sfecla pentru zahar este planta care asigura în exclusivitate materia primă de bună calitate
și mare randament pentru industria zaharului din tara noastra și din întreaga Europă. Pentru
agricultura sfecla de zahar , necesita lucrari speciale de pregatire a terenului,
intretinerea culturilor si avand un aparat radicular profund, este necesara la intocmirea
asolamentelor agricole. .
-Prin aratura adanca de toamna ce se face pentru cultura sfeclei de zahar ,cat si prin
radacinile adanci ale acesteia se mareste adancimea stratului arabil mobilizandu-se noi materii
nutritive folositoare plantelor ce urmeaza dupa sfecla .
-Efectul ingrasamintelor ce se folosesc regulat si in cantitati mari in cultura sfeclei, se
resimte si in ani urmatori asupra culturilor din asolament .
-Sfecla de zahar introdusa in asolament avand o perioada de vegetatie lunga, da
posibilitatea gospodariilor agricole sa-si repartizeze mai bine si in mod economic fortele de
munca cerute de planul de cultura.
-De la cultura sfeclei de zahar ca si de la prelucrarea acesteia in fabrica, rezulta produsele
secundare : frunzele cu cotletele, borhotul si melasa , nutreturi foarte pretioase pentru
animale
-Sfecla de zahar se poate cultiva special si pentru animale, folosindu-se cu succes in hrana
acestora .
-De la prelucrara sfeclei in fabrici se mai obtine ca produs secundar spuma de var, ce
poate fi folosita ca amendament calcaros pentru terenurile grele argiloase, acide si chiar ca
ingrasamant.

13.1. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Sfecla pentru zahăr este o plantă mezotermă, care necesită de-a lungul
primului an de vegetaţie o sumă de grade de temperatură de 2.400-2.900oC, iar în al doilea an
circa 1.800oC. în primul an de vegetaţie creşterea şi dezvoltarea normală se realizează în
zonele cu o medie zilnică de 10,7oC în perioada 15 aprilie-15 iunie, 18,8oC în perioada 15
iunie-15 august şi 16,5oC în perioada 15 august-15 octombrie.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4oC, însă durata de răsărire la această
temperatură este lungă de 20-30 de zile. La temperaturi de 9-10oC, seminţele germinează în
circa 9 zile, iar la 15-16oC în 4-7 zile.
Temperaturile mai mici de 4oC în faza de cotiledoane determină apariţia de lăstari
floriferi la unele plante încă din primul an de vegetaţie (Z. Stănescu, 1976; Gh. Bîlteanu,
1974).
Temperaturile de -2oC până la -4oC produc distrugerea cotiledoanelor prin degerare.
În faza de 6-10 perechi de frunze, plantele rezistă până la -8oC (Gh. Bîlteanu, 1993).
 Necesarul termic pe faze de vegetaţie este de circa 650oC în intervalul de la răsărire
până la începerea îngroşării rădăcinii, de circa 1.150oC de la începerea îngroşării tulpinii până
la începerea acumulării zahărului şi de circa 1.000oC în intervalul următor până la recoltare.
Acumularea zahărului, practic, încetează la temperatura de 5-6oC. Sfeclele recoltate
îngheaţă la -1oC, ceea ce influenţează negativ randamentul în zahăr, producându-se fenomenul
de „invertire a zahărului”.
Umiditatea. Sfecla de zahăr este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate, producţii
mari şi stabile obţinându-se în zonele unde se înregistreză 500-600 mm precipitaţii anuale, cu
următoarea eşalonare: circa 240 mm în perioada de acumulare din iarnă; 40 mm în aprilie,
pentru favorizarea răsăririi şi formarea primelor frunze; 50-60 mm în mai şi circa 70 mm în
iunie, pentru asigurarea formării unui foliaj bogat, 80 mm în iulie şi 70 mm în august,
necesare pentru creşterea în greutate şi volum a corpului sfeclei şi circa 40 mm în septembrie,
pentru favorizarea acumulării zahărului.
Consumul specific variază, după diferiţi autori, între 350 şi 500. reducera
consumului specific cu 20-40% se poate realiza prin optimizarea raportului NPK (Gh.
Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1979).
Umiditatea optimă a solului este de 50-70% i.u.a. pe adâncimea de 0-80 cm, în
perioadele de creştere a rozetei de frunze, tuberizarea rădăcinii şi de acumulare a zahărului.
Seceta din iunie, iulie şi august, pe lângă micşorarea recoltelor, înrăutăţeşte şi
calităţile tehnologice de prelucrare prin creşterea conţinutului de azot dăunător.
Umiditatea relativă normală a aerului este cuprinsă între 60-75%; sub aceste valori
se intensifică procesul de transpiraţie, cu efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării
plantelor.
În al doilea an de vegetaţie consumul maxim se înregistrează în fazele de formare a
lăstarilor şi înflorire. Embrionii formaţi pe vremea secetoasă, în anul următor emit lăstari
floriferi (Gh. Bîlteanu, V. Bîrnaure, 1979).
Lumina. Sfecla pentru zahăr este o plantă de zi lungă, cu foliaj bogat, care valorifică
bine energia luminoasă. Durata de strălucire a soarelui pe întreaga perioadă de vegetaţie este
de circa 850 de ore, revenind o medie zilnică de circa 5 ore.
Importanţă deosebită prezintă intensitatea luminii şi insolaţia din lunile august-
septembrie, când se caumulează mari cantităţi de zahăr. Sinteza zahărului are loc numai în
cursul zilei; migrarea şi acumularea în rădăcină se desfăşoară atât ziua cât şi noaptea.
Pentru o cât mai bună valorificare a luminii este necesară o bună repartizare a
plantelor în spaţiu şi menţinerea curată de buruieni a culturii, pentru a preveni umbrirea.
 4. Metode generale de tehnică
agricolă

Procesul de producţie agricolă cuprinde o serie de componente de

tehnică prin care se acţionează asupra solului şi plantei pentru
obţinerea recoltei. Aceste componente se grupează în metode, lucrări,
procedee, în funcţie de sol, specie şi perioada de vegetaţie. Ele pot fi
generale, cu aplicaţie obligatorie la toate culturile agricole, sau
particulare cu aplicaţie pentru anumite sau aplicate numai plantelor.

4.1. Combaterea buruienilor

4.1.1. Noţiuni generale despre buruieni

agubele produse agriculturii. Buruienile sunt plante fără

P valoare economică sau cu valoare economică redusă, care cresc

spontan şi invadează terenurile agricole. În categoria
buruienilor sunt incluse şi plantele cultivate, care apar izolat în cultura
de bază şi poartă denumirea de buruieni convenţionale.
Buruienile produc mari pagube agriculturii. Astfel, consumă
apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc provocând îngălbenirea şi
căderea acestora. De exemplu, muştarul sălbatic - Sinapis arvensis
(fig. 1) consumă de 4 ori mai multă apă decât ovăzul care este cea mai
mare consumatoare de apă dintre graminee, de 2 ori mai mult azot şi
de 4 ori potasiu. Prezenţa buruienilor micşorează cantitatea de bioxid
de carbon şi reduce temperatura din lan cu 3 - 4°C.
Sub influenţa umbririi plantele se
dezvoltă slab, iar cantitatea redusă
de bioxid de carbon influenţează
nefavorabil capacitatea de
fotosinteză.
Buruienile urcătoare cum
sunt volbura - Convolvulus arvensis
(fig. 2), turiţa - Galium tricornutum
(fig. 3) şi altele, produc căderea
plntelor, în special a cerealelor
păioase, iar producţia scade. Multe
buruieni servesc drept gazdă
intermediară pentru diferiţi
patogeni sau dăunători pe timpul
Fig. 1 – Muștarul sălbatic (Sinapis cât plantele de cultură sunt încă
arvensis)
nerăsărite.

Aşa, de exemplu, loboda - Atriplex patula (fig. 4) şi sfecla -

Beta vulgaris sunt plante din aceeaşi familie şi au duşmani comuni
(gărgăriţa sfeclei - Tanymecus dilaticolis). De asemenea, pirul -
Agropyron sp. (fig. 5) are aceleaşi rugini ca şi cerealele.
Îndeosebi, sub aspectul transmiterii bolilor sunt periculoase
buruienile din familiile: Graminae, Cruciferae, Solanaceae,
Compositae (Severin şi colab., 2001).
Terenurile invadate de buruieni se lucrează greu şi cu mare
consum de combustibil, iar lanurile îmburuienate necesită lucrări în

2
plus plus pentru combaterea buruienilor şi se recoltează greu şi cu
pierderi de recoltă.

Fig. 2 – Volbura Fig. 3 – Turița

(Convolvulus arvensis) (Galium tricornutum)

Fig. 4 – Loboda (Atriplex patula) Fig. 5 – Pirul (Agropyron sp.)

3
 Fig. 6 – Neghina Fig. 7 – Pelinul
(Agrostemma githago) (Artemisia sp.)

Fig. 8 – Mătrăguna Fig. 9 – Laurul

(Atropa belladonna) (Datura stramonium)

4
 În medie, volumul lucrărilor agricole se măreşte cu aproape
50% datorită buruienilor.
Seminţele buruienilor depreciază recolta. Unele sunt chiar
toxice ca de exemplu neghina - Agrostemma githago (fig. 6),
măselariţa - Ayosciamus niger), zizania - Lolium temulentum. Pelinul -
Artemisia sp. (fig. 7), usturoiul sălbatic - Allium rotundum etc., dacă
sunt consumate de animale imprimă un gust neplăcut laptelui şi
untului. Mătrăguna - Atropa belladonna (fig. 8), laurul - Datura
stramonium (fig. 9) ş.a., produc animalelor intoxicări grave, uneori
mortale.

Fig. 10 – Costreiul mare Fig. 11 – Pălămida

(Sorghum halepense) (Cirsium arvense)

Toate aceste aspecte şi altele confirmă necesitatea unei lupte

hotărâte împotriva buruienilor.
Acestea sunt:
 a) Mari posibilităţi de înmulţire. Aşa cum se observă din
datele prezentate în tabelele 5 şi 6 buruienile au o capacitate de
înmulţire de 20 - 2.000 ori mai mare decât plantele de cultură.

Numărul de seminţe produse de o plantă la câteva specii de buruieni (după

Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 5
Numele speciei Numărul seminţelor
Spanacul sălbatic (Chenopodium album) 100.000
Muşeţetul nemirositor (Matricaria inodora) 54.000
Macul (Papaver rhoeas) 50.000
Muşeţelul ((Matricaria chamomilla) 45.000
Traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) 37.500
Susaiul (Sonchus arvenis) 19.000
Albăstriţa (Centaurea cyanus) 6.680
Neghina (Agrostemma githago) 2.590
Ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum) 1.600

Organe vegetative de înmulţire la unele buruieni (date medii la m²)

(după Budoi şi colab.,1979)

Tabelul 6
Greutatea Lungime Număr de muguri
Specificarea
( g) ( m) vegetativi
Pălămida 158 8,7 526
Susai 1003 76,0 1.609
Pir târâtor 2890 495 25.977

În plus unele buruieni se înmulţesc pe cale vegetativă - pirul -

Agropyron sp., costreiul mare - Sorghum halepense (fig. 10), pălămida
- Cirsium arvense (fig. 11) etc.

6
 b) Longevitate mare. Seminţele de buruieni au însuşirea
de a-şi păstra un număr de ani facultatea germinativă şi răsar eşalonat,
pe măsură ce întâlnesc condiţii favorabile (tabelul 7). Uneori, unele
buruieni răsar şi după 40 - 50 de ani.

Germinarea eşalonată a seminţelor de buruieni

(după Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 7
Total
Anii în care s-au efectuat observaţii seminte
Buruieni
germinate in
1 2 3 4 5 6 7 8 9 9 ani (%)
Voinicica - - 54 15 - - - - - 69
Muştarul sălbatic 12 11 15 18 26 3 1 - - 86
Punguliţa 1 - 9 7 1 - 29 36 4 87

Astfel se explică faptul că, pe un teren, unde într-un an au fost

distruse toate buruienile în vegetaţie, în anii următori alte buruieni
răsar din rezerva de seminţe din sol.
Pe de altă parte, seminţele unor buruieni, deşi găsesc condiţiile
de germinare în optim, acestea nu germinează pentru că prezintă
repaus seminal.
Acestea condiţionează perioada de germinaţie din punct de
vedere calendaristic.
Factorii de care depinde repausul seminal sunt:
 temperatura;
 umiditatea;
 oxigenul;
 lumina;
 prezenţa unor inhibitori;
7
  dezvoltarea incompletă a embrionului etc.
De aceea, pentru a micşora rezerva de seminţe din sol,
combaterea buruienilor trebuie făcută în fiecare an.
c) Vitalitate mare.
Buruienile se adaptează uşor la
modificările de mediu (suferă
puţin la variaţiile de umiditate,
temperatură etc.), deci prezintă
plasticitate ecologică ridicată. De
exemplu, o plantă de ştir -
Amaranthus sp.(fig. 12) poate
creşte atât într-o cultură pe un
teren îngrăşat şi cu umiditate
suficientă, dar poate fi întâlnită şi
pe marginea drumului, sau pe un
sol bătătorit şi uscat. Fig. 12 – Știr (Amaranthus sp.)

d) Buruienile sunt mai rezistente la ger, secetă, boli etc.

decât plantele de cultură.
e) Constituţie anatomică specifică (ariste, perişori etc.),
favorizează răspândirea lor prin intermediul vântului, apei, animalelor
etc.
f) Epoca de maturaţie diferită. Sunt buruieni care îşi
scutură seminţele înainte de recoltarea culturilor şi deci infestează
solul, altele ajung la maturitate în acelaşi timp cu plantele de cultură şi
infestează recolta, la alte buruieni maturitatea se face eşalonat (pe
aceeaşi plantă găsindu-se o perioadă mai mare de timp, concomitent,
flori şi seminţe mature).
Surse de îmburuienare. Solul este cea mai importantă sursă
de îmburuienare. În stratul arabil se află un mare număr de seminţe de
8
buruieni, uneori peste 300.000 buc/m2 care, aşa cum am văzut, răsar
eşalonat, fructifică şi reînnoiesc rezerva de seminţe din sol. Cele mai
multe seminţe de buruieni se găsesc în stratul lucrat de la 0 la 10 cm,
fiind introduse odată cu lucrările solului, iar în stratul nelucrat
numărul lor scade brusc.
Numărul de seminţe de buruieni din sol depinde de cultură şi
de categoria de sol, un număr mai mare găsindu-se de exemplu după
cereale păioase sau pe solurile nisipo-lutoase.
Alte surse sunt buruienile care cresc pe suprafeţele neîngrijite
(marginile drumurilor sau ale căilor ferate, locuri virane etc.) de unde
seminţele de buruieni ajung pe terenurile agricole. Gunoiul de grajd,
dacă nu este bine fermentat, poate conţine multe seminţe care nu şi-au
pierdut puterea de germinaţie nici chiar în tubul digestiv al animalelor.
Numai prin fermentarea gunoiului de grajd la 50 - 60°C, pe o perioadă
mai lungă, seminţele îşi pierd capacitatea germinativă.
Necondiţionarea seminţelor plantelor de cultură reprezintă de
asemenea o sursă de îmburuienare (odată cu sămânţa se introduc în sol
şi seminţe de buruieni).
Terenurile necultivate, păşunile şi fâneţele pe care nu se aplică
lucrări de întreţinere, constituie surse de infestare cu seminţe de
buruieni ale terenurilor apropiate.
Transportul de produse agricole, atât intern cât şi extern
constituie o sursă importantă de răspândire a buruienilor.
Răspândirea buruienilor poate avea loc pe mai multe căi:
vântul, apele curgătoare, animalele (mai ales oile) care duc dintr-un
loc într-altul seminţe de buruieni, folosirea la semănat de material
necondiţionat ş.a.

9
 4.1.2. Clasificarea buruienilor

uruienile se clasifică în funcţie de numărul de cotiledoane în

B două mari grupe:

 monocotiledonate - sunt plante care au un cotiledon.
Acestea pot fi anuale: ovăzul sălbatic - Avena fatua, zizania - Lolium
temulentum, păruşca - Cyperus difformis, meişor - Digitaria
sanguinalis, mohorul lat - Echinochloa curs-galli, mohorul - Setaria
sp., obsiga secarei - Bromus secalinus etc. sau perene: pirul târâtor -
Agropyron repens, pirul gros - Cynodon dactylon, costreiul mare -
Sorgum halepense, pipirigul - Juncus inflexus, trestia - Phrogmites
communis, ceapa ciorii - Gagea arvensis etc;
 dicotiledonate - sunt plante ce au două cotiledoane.
Acestea pot fi anuale şi bienale: rocoina - Stelaria media, şopârliţa -
Veronica hederifolia, urzica moartă - Lamium amplexicaule etc.;
ciulinul - Corduus nutans, morcovul sălbatic - Daucus carota, sulfina
galbenă - Melilotus officinalis sau perene: cicoarea - Chichorium
inthybus, pătlagina - Plantago sp., păpădia - Taraxacum oficinalle etc.
Cotiledoanele sunt o parte componentă a embrionului unei
seminţe şi anume, primele frunzişoare ale viitoarei plante.
După modul cum îşi procură hrana, buruienile pot fi neparazite
(autotrofe), parazite şi semiparazite.
Buruienile neparazite au asimilaţie clorofiliană proprie şi prin
urmare îşi procură singure hrana. Cele parazite se numesc astfel
deoarece parazitează pe alte plante de la care absorb hrana gata
elaborată, iar cele semiparazite posedă clorofilă şi se pot hrăni autotrof
dar se deosebesc mai bine când parazitează pe alte plante. Fiecare
grupă de buruieni are anumite particularităţi de viaţă. Cunoaşterea
acestora ne ajută la elaborarea măsurilor de combatere.

10
 Buruienile neparazite (autotrofe) formează cea mai numeroasă
grupă. După durata vieţii lor, acestea pot fi:
 anuale;
 bienale;
 perene.
Buruienile anuale au ciclul de viaţă de cel mult un an de zile,
au nevoie de o singură perioadă de vegetaţie sau un singur ciclu de
viaţă pentru a ajunge să producă seminţe. În funcţie de timpul când
răsar şi de durata vieţii, aceste buruieni pot fi:
 efemere
 de primăvară
 de vară,
 umblătoare
 de toamnă
Buruienile efemere au o perioadă scurtă de vegetaţie (45 - 70
de zile) şi dacă întâlnesc condiţii favorabile pot avea două generaţii pe
an. Exemple: Rocoina (Stellaria media), şopârliţa (Veronica
hederifolia), cuişoriţa (Holosteum umbelatum) ş.a.
Buruienile de primăvară germinează primăvara devreme şi
fructifică înainte sau odată cu plantele de cultură, ca de exemplu
muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), turiţa (Galium sp.), hrişca
urcătoare (Polygonum convolvulus), ovăzul sălbatic sau odosul (Avena
fatua), turiţa (Galium aparine), urzica moartă (Lamium purpureum)
ş.a. Acestea impurifică recoltele de boabe.
Buruienile de vară germinează primăvara mai târziu, când în
sol este o temperatură de peste 7°C sau vara şi ajung la maturitate
odată cu plantele de cultură sau după recoltarea acestora, ca de
exemplu: mohorul (Setaria sp.), iarba bărboasă (Echinochloa

11
crusgalli), ştirul (Amaranthus retroflexus), loboda (Atriplex patula)
ş.a.
Buruienile umblătoare sau care pot ierna. Acestea răsar
toamna, formează o rozetă, iernează, iar primăvara îşi continuă
vegetaţia. Dar ele pot germina şi primăvara. Exemple: neghina
(Agrostemma githago), muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora),
macul (Papaver choeas), nemţişorii de câmp (Consolida regalis),
albăstriţa (Centaurea cyanus), romaniţa (Athemis sp.), traista
ciobanului (Capsella bursa-pastoris), trei fraţi pătaţi (Viola arvensis)
etc.
Buruienile de toamnă, pentru a fructifica, trec obligatoriu prin
iarnă. Ele sunt mai puţin numeroase (exemplu: obsiga secarei).
Buruienile bienale, pentru a fructifica, au nevoie de două
perioade de vegetaţie. În primul an formează o rozetă de frunze şi o
tulpină scundă, iar în anul următor tulpini care fructifică. Exemple:
sulfina (Melilotus sp.), măselariţa (Hyosciamus niger), ciulinul
(Cardus nutans), morcovul sălbatic (Daucus carota), măzărichea
păroasă (Vicia villosa).
Buruienile perene trăiesc mai mulţi ani şi fructifică de mai
multe ori. Ele se înmulţesc prin seminţe, iar unele şi pe cale
vegetativă. Se clasifică astfel:
Buruieni perene cu rădăcină fibroasă - se înmulţesc prin
seminţe: floarea broştească (Ranunculus acer), buruiană toxică se
întâlneşte în locurile joase, umede, pătlagina mare (Plantago major)
creşte mai ales pe terenurile virane ş.a.
 Buruieni perene cu rădăcină pivotantă - se înmulţesc
mai mult prin seminţe şi mai puţin vegetativ prin muguri de pe
rădăcină sau din colet, mai ales când rădăcinile sunt fragmentate.
Exemple: cicoarea sălbatică (Cichorium inthybus), tătăneasa
12
(Simphytum officinale), răsfugul (Chondrilla juncacea), păpădia
(Taraxacum officinale), măcrişul (Rumex acetosa) ş.a.
 Buruieni perene târâtoare - au tulpini târâtoare şi din
locurile de unde nodurile tulpinii ating pământul, pornesc rădăcini şi
lăstari de noi plante. (piciorul cocoşului târâtor - Ranunculus repens).
 Buruieni perene cu bulbi - din bulbi formaţi în pământ,
în anul următor pornesc noi plante, la unele specii se formează şi
bulbili (ceapa ciorii - Gagea arvensis, usturoiul sălbatic - Allium
rotundum, brânduşa de toamnă - Colchicum autumnalle etc).
 Buruieni perene cu rizomi. Rizomii sunt tulpini
subterane cu muguri din care pornesc lăstari formând noi plante.
Exemple: pirul târâtor (Agropyrom repens), pirul gros (Cynodon
dactylon), costreiul mare (Sorghum halepense), bozul (Sambucus
ebulus), coada calului (Equisetum arvense), trestia sau stuful
(Phragmites communis).
 Buruieni perene cu lăstari din rădăcină. Pe rădăcinile
acestora se găsesc muguri care pot da naştere la noi tulpini. Exemple:
pălămida (Cirsium arvense), rochiţa rândunicii sau volbura
(Convolvulus arvensis), urda vacii (Lepidium draba), susaiul (Sonchus
arvensis) ş.a. Aceste buruieni, ca şi cele cu rizomi, sunt extrem de
periculoase şi greu de combătut.
 Buruienile parazite, aşa cum s-a mai precizat, trăiesc pe
seama altor plante de la care îşi procură apa şi substanţele hrănitoare
extrăgând seva elaborată. Cuscuta se mai numeşte torţel, râia sau
borangic, face parte din familia Convolvulaceae. Se cunosc mai multe
specii:
 Cuscuta mare (Cuscuta campestris) care are tulpina în
formă de firişoare lungi, de culoare gălbuie, ce se înfăşoară în jurul
plantei gazdă. Florile, câte 10 - 30, sunt cuprinse într-o glomerulă;
13
  Cuscuta mică (Cuscuta trifolii), la noi, este răspândită
mai mult în regiunile umede şi răcoroase. Parazitează trifoiul şi
lucerna, precum şi alte plante. Tulpina este de culoare galbenă-
portocalie, deseori violacee.
 Torţelul inului (Cuscuta epilinum) parazitează plantele
de in, mai rar cânepa şi sfecla, precum şi unele plante spontane.
Tulpina este de culoare gălbuie, subţire.
 Cuscuta europaea parazitează o diversitate de plante
erbacee şi lemnoase.
 Lupoaia, verigelul sau busuiocul sălbatic (Orobanche
sp.) este o plantă lipsită de frunze, simplă sau puţin ramificată, face
parte din familia Orobanchaceae.
Orobanche ramosa parazitează tutunul, tomatele şi
cânepa. Florile au o culoare gălbuie, cu nuanţele albastre sau violacee.
Orobanche cumana atacă floarea-soarelui, dar se
întâlneşte uneori şi pe tutun şi unele plante spontane. Florile au o
culoare albăstruie-violacee.
Orobanche brassicae parazitează mai ales varza
(Severin şi colab., 2001).
Din categoria buruienilor semiparazite fac parte silurul
(Euphrasia rostkoviana), ciormoiagul (Melampyrum arvense), dinţura
(Odontites rubra), clocoticiul (Rhinanthus rumelicus) etc.
Budoi şi Penescu (1996) le clasifică în buruieni
parazite pe tulpină (cuscuta) şi buruieni parazite pe rădăcină
(lupoaia).

14
 4.1.3. Metode de prevenire a îmburienării
culturilor

C ombaterea buruienilor se poate face prin metode agrotehnice

şi cu ajutorul erbicidelor. Sunt şi metode de prevenire a
îmburuienării culturilor care, de asemenea, sunt importante
deoarece, în practică, este mai uşor să se evite răspândirea buruienilor
decât să se combată după ce au invadat terenurile agricole. Aceasta nu
este însă o împărţire riguroasă. Toate măsurile de combatere a
buruienilor pot fi considerate şi preventive, deoarece prin distrugerea
buruienilor înainte de fructificare, se previne îmburuienarea în anii
următori.
În contextul actual, în care se pune problema dezvoltării unei
agriculturi durabile, combaterea integrată a buruienilor prezintă o
importanţă deosebită. Astfel, Budoi şi Penescu (1996) citează că
managementul integrat al buruienilor (M.I.B.) înseamnă un sistem de
măsuri integrate:
a) pentru menţinerea îmburuienării culturilor sub nivelul
pragului de dăunare;
b) cu impact minim asupra mediului înconjurător şi
activităţilor social economice.
Termenul este preluat din practica plantelor, extinzându-se la
toţi duşmanii acestora: boli, dăunători şi buruieni.
În practica agricolă, sunt folosiţi termenii „combatere
integrată” sau „luptă integrată”. Diferenţa constă în faptul că,
managementul integrat implică reducerea sau modificarea influenţei
buruienilor până la nivelul tolerabil respectiv, buruienile trebuie
reduse până sub pragul economic de dăunare, adică acel grad de

15
îmburuienare care nu influenţează semnificativ nivelul recoltelor,
combaterea integrată are ca obiectiv eradicarea buruienilor dintr-o
cultură.
Caracteristic pentru ambele concepte este faptul că buruienile
vor fi combătute printr-un complex de metode agrotehnice, biologice
şi chimice, deci nu este exclusă total folosirea erbicidelor, însă acestea
trebuie să aibă o participare cât mai redusă, moderată şi cu substanţe
cu impact minim asupra mediului.
Cele mai importante metode preventive sunt următoarele:
a) Condiţionarea seminţelor, repectiv curăţirea
materialului folosit la semănat pentru a nu duce în câmp seminţe de
buruieni. Seminţele vor fi trecute prin vânturători, trioare, selectoare
sau alte instalaţii (instalaţii de decuscutare) spre a fi îndepărtate toate
seminţele de buruieni şi alte specii de plante.
b) Recoltarea la timp a plantelor de cultură evitând astfel
scuturarea seminţelor de buruieni şi deci infestarea solului.
c) Distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de
buruieni, de pe locurile virane, margini de drumuri, canale de irigaţie
etc. prin cosiri repetate înainte ca buruienile să fructifice.
d) Curăţarea apelor de irigat aşezând site sau traverse în
calea apei pentru separarea eventualelor seminţe de buruieni, prin
decantare sau cu vane speciale de dirijare a seminţelor.
e) Evitarea răspândirii buruienilor de la o parcelă la alta
de către oameni, animale şi maşini.
f) Utilizarea gunoiului de grajd bine fermentat timp
îndelungat.
g) Organizarea serviciilor de carantină pentru a bloca
orice cale de răspândire a noi specii de buruieni, respectiv pentru a

16
opri ca seminţele plantelor infestate cu anumite buruieni, să circule
spre zonele unde acestea lipsesc.

4.1.4. Combaterea buruienilor prin metode

agrotehnice

P rin metodele agrotehnice se distrug buruienile care deja există

în vegetaţie. Aceste metode sunt importante, deoarece sunt
uşor de aplicat şi distrug toate buruienile realizând în acelaşi
timp şi afânarea solului.
Cele mai importante măsuri agrotehnice sunt:
 lucrările solului până la semănatul culturilor;
 prăşitul şi plivitul;
 rotaţia culturilor ş.a.
a) Lucrările solului. Constituie cea mai importantă metodă de
combatere directă a buruienilor. Astfel prin arătură, sunt tăiate şi
îngropate toate buruienile în vegetaţie. De asemenea, o parte din
seminţe sunt îngropate adânc de unde nu pot germina. Prin arătură,
rădăcinile de pir, de pălămidă sau de alte buruieni perene sunt aduse la
suprafaţă unde o parte pier din cauza îngheţurilor sau a uscăciunii.
Buruienile tinere sau în curs de apariţie se distrug uşor prin
lucrarea cu grapa sau cultivatorul.
Buruienile perene pot fi distruse prin lucrări repetate ale
solului, numite şi metoda epuizării. La aceste buruieni, plantele noi
care se formează din mugurii de pe rădăcini sau rizomi, pentru a
răsări, folosesc substanţele de rezervă acumulate în aceste organe.
Odată ajunse la suprafaţă, buruienile sunt distruse prin lucrări şi deci
nu au timp să-şi desfăşoare asimilaţia clorofiliană pentru a-şi reface
substanţele de rezervă.

17
 Ca urmare, alte buruieni noi, care ulterior pornesc din mugurii
subterani, nu mai au suficientă putere ca să ajungă până la suprafaţa
solului.
b) Prăşitul. Prin prăşit se distrug buruienile în vegetaţie. Prăşitul
se practică la plantele cu distanţe mari între rânduri.
c) Plivitul. În timpul vegetaţiei, la plantele semănate în rânduri
dese, buruienile pot fi smulse cu mâna sau tăiate cu oticul. Această
lucrare este foarte grea şi obositoare şi de aceea în prezent ea tinde să
fie înlocuită de tratamente cu erbicide.
d) Rotaţia culturilor. Dacă pe aceeaşi suprafaţă de teren în anul
următor se cultivă altă plantă de cultură se spune că rotim culturile.
Nu toate plantele de cultură luptă la fel cu buruienile. De aceea,
trebuie să alcătuim o astfel de rotaţie încât să combatem şi buruienile.
De exemplu, după plante prăşitoare trebuie să urmeze cereale păioase
(buruienile plantelor păşitoare nu infestează şi cerealele păioase).
e) Corectarea reacţiei solului. De exemplu, aplicând pe solurile
acide, piatra de var sau alte amendamente, dispare măcrişul (Rumex
sp.), coada calului (Equisetum arvense) și alte buruieni. Pe solurile
sărăturoase aplicând gipsul dispar buruieni ca iarba sărată (Salicornia
gemelini) etc.

4.1.5. Combaterea buruienilor cu ajutorul

erbicidelor

A vantajele metodei. Denumirea de erbicid vine de la cuvintele

latineşti herba - iarbă şi caedere - a ucide. Prin urmare
erbicidele sunt substanţe care se folosesc pentru distrugerea
buruienilor. Această metodă prezintă următoarele avantaje:

18
  se elimină complet prăşitul manual, iar numărul praşilelor
mecanice se reduce, realizându-se astfel mari economii de
muncă şi de combustibil. În plus, prin reducerea numărului
de praşile se reduc trecerile cu maşinile pe teren şi astfel
solul este mai puţin pulverizat şi mai puţin tasat;
 unele erbicide se împrăştie pe teren înainte de semănat şi
distrug buruienile pe măsură ce apar şi în felul acesta,
plantele de cultură se dezvoltă nestingherite încă de la
începutul vegetaţiei;
 metoda este foarte rapidă şi uşor de practicat, deoarece
erbicidele se aplică cu maşinile agricole sau cu avionul.
Trebuie să avem în vedere faptul că, distrugerea buruienilor
este o sarcină foarte grea şi că, în prezent, ea nu poate fi rezolvată
printr-o singură categorie de metode, numai cu erbicide, sau numai cu
lucrări agrotehnice, biologice sau preventive.
Este necesar să se folosească mai multe metode, în funcţie de
condiţiile concrete în care se lucrează, adică să se folosească metode
integrate de combatere.
Acţiunea erbicidelor asupra buruienilor. Sunt erbicide care
acţionează prin distrugerea ţesuturilor plantelor ca urmare a atingerii
directe cu planta. Ele nu pătrund în plantă. Părţile de plantă, atinse de
erbicid, capătă forma unor arsuri grave sau provoacă pierderea, prin
scurgere a conţinutului celular. Organele care nu sunt atinse de erbicid
cresc normal. De aceea în urma tratamentului cu un astfel de erbicid,
buruienile perene se refac după circa 10 zile pentru că organele
subterane de înmulţire nu sunt atinse de erbicid. Astfel erbicidele se
numesc erbicide de contact.
Alte erbicide pătrund în buruieni, unele prin frunze altele prin
rădăcini, iar altele pot pătrunde prin ambele căi. Ajunse în plante,
19
erbicidele circulă prin vasele conducătoare, în toate părţile plantelor şi
produc perturbări şi modificări:
o inhibă fotosinteza sau absorbţia apei cu substanţe nutritive;
o împiedică respiraţia plantei;
o produc deformări (răsuciri de frunze, dezvoltarea exagerată
a unor ţesuturi) etc.
Ca urmare, cu timpul planta moare. Aceste erbicide afectează
sistemul fiziologic al plantei şi de aceea se numesc erbicide sistemice
(sau telemorfe). Astfel de erbicide sunt cele mai folosite.
Selectivitatea erbicidelor. Majoritatea erbicidelor sunt selective adică
distrug prin selecţie, unele plante şi lasă nevătămate pe altele.
Selectivitatea se manifestă, atât faţă de plantele de cultură cât şi faţă
de buruieni. De aceea avem erbicide pentru fiecare plantă de cultură
(grâu, porumb, floarea-soarelui, viţa de vie, legume etc.).
Un erbicid nu poate distruge toate buruienile dintr-o cultură. El
este cu atât mai valoros cu cât distruge un număr mai mare de specii
de buruieni.
Selectivitatea depinde de mai mulţi factori. Aşa sunt de
exemplu diferenţele în morfologia şi în structura plantelor. Plantele
care au tulpini mai înalte scapă de acţiunea erbicidelor, când acestea
se aplică aproape de suprafaţa solului. Alte plante au peri pe frunze
sau cuticulă ceroasă şi nu reţin amestecul de erbicid, pentru ca acesta
să pătrundă în frunze. La plantele dicotiledonate ţesutul de creştere se
află în vârful tulpinii şi este expus acţiunii erbicidului. La
monocotiledonate însă, ţesutul de creştere este protejat de teaca
frunzelor la nodurile tulpinii.
Selectivitatea depinde însă şi de sistemul enzimatic al plantelor
şi de alţi factori. Rezultă deci că alegerea celui mai potrivit erbicid
pentru fiecare plantă de cultură, astfel ca el să distrugă cât mai multe
20
buruieni dar să lase nevătămate plantele de cultură este o sarcină de
mare responsabilitate a specialiştilor din sectorul vegetal.
Efectul rezidual. Sunt erbicide care se aplică pe părţile aeriene
ale plantelor şi în câteva zile distrug buruienile în vegetaţie. Alte
erbicide însă, se aplică la sol şi formează un strat toxic la suprafaţa
solului distrugând buruienile pe măsură ce răsar. Acestea sunt erbicide
cu efect rezidual sau remanent.
Remanenţa erbicidelor în sol depinde de mai mulţi factori:
 gradul de rezistenţă al erbicidului la acţiunea de
descompunere provocată de către microorganisme sau de către
fenomenele chimice (oxidare, reducere, hidroliză etc.);
 însuşirea de a se volatiliza (evapora); volatilizarea are
ca şi consecinţe negative, pe de o parte, faptul că se diminuează
cantitatea de erbicid din sol şi ca urmare, buruienile rămân
necombătute, iar pe de altă parte, sunt distruse culturile sensibile
vecine, dacă vaporii de erbicid ajung la ele în concentraţie mare.
 solubilitatea (cele mai solubile se levigă mai repede cu
apa de precipitaţii), poate avea consecinţe pozitive, cum ar fi
transportul erbicidului în zona de germinaţie a buruienilor, dar şi
negative ca de exemplu îndepărtarea erbicidelor din zona de
intercepţie de către buruieni care duce la o combatere insuficientă a
acestora sau distrugerea plantelor de cultură dacă erbicidul este
transportat în zona unde poate fi absorbit de către plante.
 complexul coloidal al solului (în solurile argiloase şi cu
un conţinut mai ridicat de humus o parte din erbicid este absorbit în
complex şi astfel este inactivat) etc.
Remanenţa erbicidelor este o însuşire favorabilă, dar numai
pentru perioada de vegetaţie a culturii la care a fost aplicat. Efectul
toxic trebuie să dispară până la semănatul culturii următoare pentru a
21
preveni distrugerea acesteia. În caz contrar trebuie, ca pe acel teren să
se planifice pentru semănat culturi rezistente la erbicidul respectiv.
Substanţa activă. Erbicidele sunt substanţe produse în fabrici. Nu
toată substanţa unui erbicid este activă, adică toxică, ci numai o parte,
restul fiind ingrediente (substanţe ajutătoare: argilă, uleiuri etc.).
Acelaşi erbicid poate fi produs cu un conţinut diferit de substanţă
activă în funcţie de ţara sau firma producătoare.
Forma în care sunt produse erbicidele. Erbicidele sunt livrate
în general în amestec cu diferiţi adjuvanţi sub următoarele forme:
 soluţie concentrată în apă sau ulei;
 concentrat emusionabil;
 pudră umectabilă, pastă;
 granule dispersabile în apă, granule, tablete, glomerule.
Modul de aplicare a erbicidelor. Erbicidele se pot aplica:
 pe întreaga suprafaţă
 pe zona rândului de plante (în benzi)
Aplicarea în benzi se practică la plantele prăşitoare (porumb,
soia, floarea-soarelui, sfeclă etc.) când erbicidarea se face concomitent
cu semănatul şi uneori concomitent cu prăşitul. Pe zona rândului de
plante, buruienile sunt distruse de către erbicid, iar pe spaţiul dintre
rândurile de plante, prin praşilele mecanizate. Aplicarea în benzi are
unele avantaje:
 economie de erbicid;
 reducerea efectului remanent pentru planta de cultură
următoare;
 prin praşilele mecanice se realizează şi afânarea solului ş.a.
În toate celelalte cazuri erbicidele se aplică pe întreaga
suprafaţă cu ajutorul maşinilor de erbicidare totală.

22
 Epoca de aplicare a erbicidelor. Erbicidele se pot aplica:
 preemergent, înainte de semănat;
 preemergent, concomitent cu semănatul;
 preemergent, înainte de răsărit;
 în timpul răsăritului;
 postemergent, după răsărit.
În cazul când împrăştierea se face pe sol este necesar ca acesta
să fie mărunţit şi nivelat pentru ca erbicidul să se împrăştie cât mai
uniform. Erbicidele sunt antrenate de către apa din precipitaţii la
adâncimea de 2 - 6 cm de unde încolţesc majoritatea seminţelor şi
astfel buruienile sunt distruse pe măsură ce apar. Erbicidele volatile se
aplică înainte de semănat pentru a fi încorporate în sol şi a preveni
pierderea lor prin evaporare. Încorporarea se realizează prin lucrarea
cu grapa, cu discuri sau cu freza concomitent cu, sau îndată după
aplicarea erbicidului.
La aplicarea erbicidelor în timpul vegetaţiei este necesar, să
alegem momentul optim pentru tratament pentru a distruge buruienile,
dar a lăsa nevătămate plantele de cultură. Cel mai adesea, această
perioadă coincide cu faza de 2 - 3 frunze, sau de rozetă a buruienilor.
Orice întârziere a tratamentului, face ca buruienile să devină
rezistente, iar plantele de cultură să devină sensibile la acţiunea
erbicidului.
Din cele precizate până aici, rezultă că pentru fiecare cultură
trebuie să alegem cel mai potrivit erbicid, doza de erbicid, modul şi
epoca de aplicare. De asemenea, rezultă că, pentru fiecare erbicid
trebuie să cunoaştem:
 dacă este sistemic sau de contact;
 dacă se aplică la sol sau pe plante (în timpul vegetaţiei);

23
 procentul de substanţă activă;
 doza care trebuie dată;
 modul şi epoca de aplicare etc.

24
4.2. Lucrările solului

4.2.1. Importanţa lucrărilor solului

ucrările solului sunt măsuri agrotehnice prin care se urmăreşte asigurarea condiţiilor

L optime de creştere şi dezvoltare a plantelor cultivate. Ele se execută cu diferite maşini

şi unelte sau agregate. Scopul pentru care lucrăm solul poate fi diferit:
b) Pentru a afâna şi mărunţi solul. În solul mărunţit seminţele plantelor de cultură pot fi
îngropate la adâncimea necesară. În solul afânat pot pătrunde apa şi aerul. În solul mărunţit la
suprafată şi nivelat se reduc pierderile de apă prin evaporare, ceea ce are mare importanţă în
zonele secetoase. Uneori, aşa cum se va arăta în continuare, este necesar a executa tasarea
solului. Deci, prin executarea lucrărilor solului se realizează un srat de sol afânat, permeabil
pentru apă şi aer, cu umiditate suficientă şi bine aprovizionat cu substanţe nutritive. Prin
mobilizarea solului se obţine un pat germinativ bun pentru semănat şi un strat arabil cu
însuşiri favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
c) Prin lucrările solului se încorporează îngrăşămintele şi amendamentele.
d) Lucrările solului reprezintă o măsură principală de combatere a buruienilor.
e) Dăunătorii plantelor (sub forme de adulţi, ouă, larve), precum şi patogenii plantelor,
sunt deranjaţi îngropaţi şi distruşi prin lucrările solului.
f) Prin lucrările solului se îmbunătăţesc însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Se obţine un raport favorabil între spaţiile capilare şi se realizează un regim de apă, aer,
căldură şi hrană favorabil pentru plante.
Ca urmare a condiţiilor create, microorganismele din sol îşi intensifică activitatea, iar
procesele microbiologice de nitrificare, de fixare a azotului liber, mineralizarea humusului
etc. se desfăşoară mai intens.
Datorită însuşirilor fizice bune, se intensifică şi unele procese chimice: oxidarea,
hidroliza, dizolvarea etc.

4.2.2. Procesele tehnologice care se realizează prin lucrările

solului

ucrările solului, aşa cum am văzut mai sus, produc anumite modificări (procese) în

L sol. Acestea se numesc procese tehnologice pentru că se realizează cu ajutorul tehnicii

(maşinilor sau uneltelor). Aceste procese sunt:
  întoarcerea;
 afânarea;
 amestecarea;
 nivelarea;
 tasarea;
 trasarea de brazde şi coame.
Întoarcerea sau răsturnarea este procesul prin care stratul de sol de la suprafaţă este
dus în profunzime, iar acesta este adus la suprafaţă. Întoarcerea este necesară pentru mai
multe motive:
 de-a lungul perioadei de vegetaţie, stratul de la suprafaţă se prăfuieşte sau se tasează,
ca urmare a trecerii cu maşinile, a căderii ploilor repezi etc. şi apare astfel necesitatea de a
aduce din profunzime un alt strat cu însuşiri fizice mai bune;
 resturile de plante, amendamente şi îngrăşăminte trebuie îngropate în sol;
 în zonele cu umiditate ridicată, apa care se infiltrează, antrenează sărurile minerale şi
caloizii de sol de la suprafaţă către adâncime, iar prin întoarcerea solului, acestea sunt readuse
la suprafaţă, la dispoziţia plantelor.
Afânarea. Datorită trecerii cu maşinile, precipitaţiilor sau greutăţii proprii, solul se
tasează. În solul tasat aerul şi apa pătrund greu, apa se pierde repede prin evaporare,
porozitatea de aeraţie este redusă, procesele microbiologice se reduc în intensitate şi nu
pătrund brazdele semănătorii. Prin afânare solul se mărunţeşte şi astfel, seminţele plantelor
pot fi îngropate uniform. Intensitatea şi frecvenţa afânării depind de condiţiile de sol, climă şi
de plantele de cultură. De exemplu, afânarea mai profundă şi mai des este necesară pe solurile
argiloase, cu un conţinut redus de humus şi slab structurate.
Amestecarea are ca urmare încorporarea uniformă a îngrăşămintelor, amendamentelor
şi resturilor vegetale şi deci crearea unui strat de sol cât mai omogen ca fertilitate.
Nivelarea. Pe solul nivelat, toate celelalte lucrări se execută uşor şi de calitate. În plus,
solul nivelat are o suprafaţă mai mică de evaporare a apei.
Tasarea se execută dacă înainte de semănat solul se prezintă prea afânat. Prin
tasare, se măreşte porozitatea capilară în detrimentul celei necapilare, favorizând urcarea apei
către suprafaţa solului, în zona de germinaţie a seminţelor. Tasarea se foloseşte mai frecvent
în zonele secetoase.
Trasarea de brazde. Brazdele pot servi la irigat, sau la evacuarea excesului de apă etc.
Cu o maşină sau unealtă agricolă, se pot realiza în acelaşi timp unul sau câteva din
procesele tehnologice prezentate mai sus.
 Maturitatea fizică a solului este conţinutul de umiditate la care solul se lucrează în
cele mai bune condiţii: nu se lipeşte de unelte, nu se desface în bolovani şi nu se prăfuieşte; se
mărunţeşte în agregate şi opune cea mai mică rezistenţă la executarea lucrărilor.
Maturitatea fizica depinde de însuşirile fizico-mecanice ale solului care, la rândul lor,
depind de umiditatea acestuia. Este necesar, ca pentru fiecare tip de sol să cunoaştem
intervalul de umiditate la care rezultă lucrări de bună calitate. Mărimea acestui interval
depinde foarte mult de textura solului. Pe solurile argiloase intervalul este foarte îngust (19 -
21% faţă de greutatea solului uscat), iar pe solurile nisipoase mult mai larg (10 - 24%).
Solurile lutoase ocupă o situaţie intermediară.
Cunoaşterea intervalului maturităţii fizice, pentru fiecare tip de sol, dă posibilitatea
organizării şi executării lucrărilor de calitate şi cu un consum minim de energie. Solul lucrat,
când este prea umed, se lipeşte de unelte şi formează brazde continue (sub formă de curele)
care, atunci când se usucă, se întăresc aşa de mult încât se mărunţesc foarte greu. Consumul
de energie este mare nu numai când se lucrează solul uscat (la care coeziunea este mare), dar
şi când se lucrează solul umed, deoarece pământul aderă de unelte, iar roţile tractorului
patinează.
Respectarea intervalului optim de umiditate capătă o importanţă tot mai mare, astăzi
când se accentuează cerinţele economiei de combustibil. După lucrarea executată corect şi de
calitate, este nevoie de un număr redus de alte lucrări.

4.2.3. Aratul

ratul este cea mai importantă lucrare a solului, fiind considerată o operaţiune de

A bază. Prin arătură solul se întoarce, se afânează şi se amestecă, se distrug buruienile

în vegetaţie, se îngroapă resturile de plante, îngrăşăminte şi amendamente.
De regulă, pe acelaşi teren, aratul se execută o dată pe an şi numai în cazuri speciale de
două ori.
Metodele de executare a aratului. Aratul se execută pe parcele sau fâşii. De aceea,
mai întâi, terenul se împarte în parcele care se delimitează prin ţăruşi. Lungimea parcelei
corespunde cu lungimea solei (sau tarlalei), iar lăţimea se alege astfel ca tractoarele să lucreze
cu randament maxim. Pentru a evita întoarcerile în gol, lăţimea trebuie să fie un multiplu cu
soţ al lăţimii agregatului de arat.
Aratul poate fi executat după una din metodele următoare:
 în lături;
  la cormană;
 pe sărite;
 într-o singură parte.
Aratul în lături. Plugul se introduce în brazdă pe partea dreaptă a parcelei. La
capătul tarlalei plugul este scos din brazdă şi este deplasat, în gol, până la cealaltă margine
unde se introduce în brazdă (se introduc pe partea stângă a parcelei şi se lucrează în sens
invers). Se continuă astfel până ce se termină de arat toată parcela. La sfârşit, parcela va avea:
 la fiecare margine câte o coamă;
 la mijloc un şanţ.
Aratul la cormană. Aratul se începe de la mijlocul parcelei. La capăt, agregatul se
întoarce şi ară a doua brazdă lângă prima, cu care formează o coamă. Se continuă aratul. La
sfârşit, parcela va avea:
 la mijloc un şanţ;
 la fiecare margine câte o coamă.
Terenul arat în lături sau la cormană prezintă şanţuri şi coame, ceea ce îngreuiază
executarea lucrărilor următoare (de semănat, de îngrijit şi de recoltare). În plus, pe şanţuri se
adună şi bălteşte apa. Datorită denivelărilor care rezultă, dacă s-ar lucra mai mult timp prin
una din aceste metode, şanţurile şi coamele s-ar mări prea mult, ceea ce ar duce, după câţiva
ani, la denivelarea terenului cultivat. Acest lucru se poate evita dacă într-un an arătura se face
în lături, iar în anul următor la cormană.
Aratul pe sărite. Neajunsurile precizate mai sus pot fi mult diminuate dacă o
cormană parcelele cu număr fără soţ (1, 3, 5 etc.), după care ară în lături parcelele cu număr
cu soţ (2, 4, 6 etc.). După această metodă se reduce numărul de şanţuri şi coame la jumătate.
Aratul într-o singură parte, continuă sau netedă. Se execută cu plugurile
reversibile care răstoarnă brazda în acelaşi sens, într-o singură parte atât la ducere cît si la
întoarcerea agregatului. Astfel, rezultă o arătură fără şanţuri şi coame. Această metodă se
foloseşte la terenurile în pantă.
Elementele arăturii. Adâncimea si lăţimea brazdei se mai numesc şi elementele
arăturii. Pentru a obţine o arătură de calitate, între aceste două elemente trebuie să existe un
anumit raport, deoarece atunci când lăţimea brazdei este prea mare, se scot bulgări, iar când
lăţimea este prea mică, întoarcerea brazdei se face necorespunzător. De obicei, pentru
arăturile la care adâncimea depăşeşte 20 cm, lăţimea brazdei este mai mare decât adâncimea
ei. Astfel la arăturile superficiale (până la 17 cm), lăţimea poate fi de 2 - 3 ori mai mare decât
adâncimea ( raportul 2 - 3:1). La arătura normală (18 - 20 cm), raportul este de 1,4 - 2:1, iar la
arăturile adânci (21 - 30 cm) raportul este de 1:1. La arăturile de peste 30 cm lăţimea brazdei
este mai mică decât adâncimea (0,8 - 0,9:1).
Raportul dintre lăţimea şi adâncimea brazdei se reglează şi în funcţie de umiditatea
solului. Aşa, de exemplu, când solul este prea uscat se va da o lăţime mai mică a brazdei
pentru a evita o arătură cu bolovani. De asemenea, se recomandă o lăţime mai mică a brazdei
când solul este mai umed, sau când aratul se face aproape de data semănatului pentru a rezulta
o arătură bine întoarsă şi mărunţită.
Aprecierea calităţii aratului. Calitatea aratului se apreciază după următorii indici:
 epoca şi adâncimea de executare;
 gradul de mărunţire;
 gradul de îngropare a miriştiei, ţelinei sau a îngrăşămintelor;
 neastuparea şanţului ultimei brazde;
 lipsa greşurilor (capete nearate etc).
Controlul se execută la începutul şi pe parcursul lucrării pentru a evita eventualele
greşuri, precum şi la sfârşit, când se face recepţia lucrării.
Momentul optim al efectuării arăturii se apreciază comparând epoca la care ar trebui
executat aratul, conform regulilor agrotehnice, cu cea la care se execută. Adâncimea se
determină cu măsurătorul de brazde sau în lipsă cu o riglă gradată. Se admite o deviere de ± 2
cm de la adâncimea stabilită iniţial. Gradul de mărunţire, în condiţii de producţie, se apreciază
vizual. O arătură de calitate trebuie să fie lipsită de bulgări (formaţiuni de sol mai mari de 5
cm).
Clasificarea arăturilor. Arăturile se pot clasifica după mai multe criterii dar cel mai
adesea se clasifică după epoca şi după adâncimea la care se execută.
Clasificarea arăturilor după epoca de executare. În cele mai dese cazuri, arătura se
execută îndată ce terenul a fost eliberat de culturi, dar sunt şi situaţii în care această lucrare
trebuie amânată ca de exemplu pe solurile nisipoase, pe solurile situate pe pante ş.a. În funcţie
de perioada când se execută (epoca) arăturile, deosebim:
 arături de vară;
 arături de toamnă;
 arături de primăvară.
Arătura de vară se execută după plantele care se recoltează la începutul sau în timpul
verii cum sunt: borceagurile, rapiţa, orzul, grâul, mazărea. Se face în vederea culturilor
succesive a celor de toamnă, sau pentru cele din primăvara anului următor.
 Arătura de vară, făcută îndată după recoltarea plantei premergătoare, are multe
avantaje. În solul afânat apa din precipitaţii pătrunde uşor şi se înmagazinează. În solul umed
şi afânat, procesele microbiologice se desfăşoară mai intens şi ca urmare se acumulează
cantităţi mari de substanţe nutritive uşor asimilabile pentru plante. Din arătura de vară sunt
distruse buruienile în vegetaţie, precum şi dăunătorii şi germenii bolilor plantelor de cultură.
Întârzierea arăturii de vară are multe consecinţe negative. Cât timp culturile sunt
nerecoltate, ele apără solul împotriva acţiunii directe a vântului şi a razelor solare. După
recoltare, umiditatea solului tasat se pierde repede prin evaporare. Solul uscat se ară bulgăros
şi cu mare consum de energie. Pe o asemenea arătură, patul germinativ pentru semănăturile de
toamnă se pregăteşte greu, iar producţiile sunt mai mici.
Eficacitatea arăturii de vară se micşorează odată cu întârzierea epocii de semănat.
Adâncimea arăturii depinde de scopul pentru care se execută, de umiditatea solului,
de plantele care urmează a fi semănate etc. De exemplu pentru cea de-a doua cultură (cultură
succesivă), adâncimea arăturii variază între 5 - 20 cm, cel mai adesea, 15 - 18 cm; pentru
semănăturile de toamnă între 17 - 22 cm, iar pentru cele de primăvară 18 - 25 cm, iar uneori
până la 30 cm. Arăturile mai adânci, în limitele precizate mai sus, se fac când solul este mai
umed, mai greu sau mai îmburuienat.
La arătura de vară plugul lucrează în agregat cu grapa stelată care nivelează solul şi îl
aşează uşor, micşorând spaţiile prea mari de aer şi reducând astfel evaporarea apei.
Arătura de toamnă se numeşte astfel, deoarece se face toamna după culturile care se
recoltează în acest anotimp. Pe terenul arat în toamnă pot fi semănate culturi de toamnă dar, în
cea mai mare parte a cazurilor urmează culturile de primăvară. În cazul culturilor de toamnă
arătura se execută de la 18 până la 20 cm adâncime cu plugul în agregat cu grapa stelată,
imediat după recoltarea plantei premergătoare.
Pentru culturile de primăvară, adâncimea arăturii de toamnă variază între 20 şi 30 cm
în funcţie de planta cultivată, de natura solului şi de alţi factori. Efectuarea arăturii se poate
prelungi şi iarna dacă solul nu este acoperit de zăpadă şi dacă nu a îngheţat decât la suprafaţă,
dar, trebuie avut în vedere faptul că avantajele arăturii de toamnă sunt cu atât mai evidente cu
cât se execută mai devreme. În plus, toamna târziu, solul este prea umed şi roţile tractorului îl
bătătoresc şi îi strică structura.
Arătura executată toamna, în vederea semănăturilor de primăvară are mai multe
avantaje.
Astfel:
  în solul afânat se infiltrează şi se acumulează apa din precipitaţiile căzute în
perioada de toamnă - primăvară;
 seminţele de buruieni, germenii bolilor şi dăunătorii în diferite stadii de dezvoltare
sunt îngropaţi în profunzime de unde o bună parte pier, iar alţii sunt aduşi la
suprafaţă unde sunt distruşi de gerurile de peste iarnă;
 se încorporează în sol îngrăşămintele şi amendamentele;
 în primăvară solul arat din toamnă se încălzeşte mai repede, se pregăteşte mai uşor
şi ca urmare semănatul culturilor de primăvară se face la timp şi de calitate.
Arătura de primăvară. Ca regulă generală, în ţara noastră arăturile pentru culturile de
primăvară se execută în anul precedent, deoarece în comparaţie cu arătura de toamnă sau de
vară, arătura de primăvară are multe neajunsuri:
 În cele mai dese cazuri, primăverile sunt secetoase şi cu vânturi. Prin arătură,
întoarcem straturile de sol şi ca urmare se pierde o bună parte din rezerva de apă
acumulată în sol în perioada de toamnă - primăvară.
 Primăverile sunt scurte, volumul de lucrări în câmp este mare, iar culturile trebuie
semănate repede.
Ca urmare a acestor neajunsuri, producţiile care se obţin pe solul arat în primăvară
sunt mici. Pregătirea patului germinativ, semănatul de calitate şi producţii mari de la culturile
de primăvară se obţin numai pe un teren arat din toamna sau vara anului precedent.
Sunt şi anumite situaţii în care se recomandă executarea arăturii de primăvară:
o dacă, din diferite cauze, terenul nu a fost arat din toamnă;
o în zonele umede;
o dacă arătura făcută toamna, până primăvara s-a tasat prea mult (datorită
precipitaţiilor de peste iarnă) încât solul nu se poate pregăti bine pentru semănat
numai cu uneltele care lucrează superficial:
o pe unele soluri nisipoase;
o pe pante.
La executarea arăturii de primăvară este necesar a se respecta următoarele reguli:
 adâncimea să nu depăşească 20 cm,
 să se execute cât mai devreme posibil, imediat ce se poate intra în câmp;
 plugul să lucreze în agregat cu grapa stelată pentru a nivela şi aşeza solul şi astfel a
micşora pierderile de apă prin evaporare.
 Clasificarea arăturilor după adâncime. Adâncimea arăturii depinde de mai mulţi
factori:
 tipul de sol;
 perioada în care se ară;
 plantele de cultură;
 umiditatea solului etc.
Alegerea celei mai potrivite adâncimi de arătură, pentru fiecare caz în parte, are o
mare importanţă tehnică şi economică. La arat se consumă multă energie mecanică. Pentru
fiecare centimetru adâncime de sol de pe suprafaţa de un hectar, plugul taie, ridică pe cormană
şi răstoarnă 100 - 140 t/sol. Rezultă că alegerea celei mai potrivite adâncimi de arătură
determină reducerea uzajului tractoarelor şi plugurilor şi mari economii de combustibil.
După adâncimea de executare, arăturile se clasifică astfel:
 arătură superficială;
 arătură normală;
 arătură adâncă;
 arătură foarte adâncă;
 desfundare.
Arătura superficială se execută la adâncimea de 14 - 17 cm. Cazurile principale în
care se face această arătură sunt:
 când într-un an pe acelaşi teren se execută două arături, una din ele (în cele mai
dese cazuri prima arătură) este superficială;
 pe solurile cu strat cu humus subţire;
 pentru culturile succesive;
 primăvara (dacă nu s-a arat din toamnă) etc.
Arătura normală - este aceea care se efectuează la adâncimea de 18 - 20 cm. Ea se
execută pe solurile fertile, pentru culturile care nu cer o arătură prea adâncă (cum sunt
cerealele păioase), vara sau toamna după recoltarea culturilor pentru semănatul celor de
toamnă.
Arătura adâncă - se execută la adâncimea de 21 - 30 cm, îndeosebi toamna pentru
culturile care urmează a fi semănate în primăvară. În intervalul cuprins între 21 - 30 cm,
adâncimea arăturii se stabileşte în funcţie de condiţiile concrete. Se ară mai adânc pe solurile
mai argiloase, mai umede şi compacte pentru culturile de sfeclă, lucernă, cartofi, pe solurile
mai îmburuienate etc. În fiecare caz, trebuie aleasă aceea adâncime a arăturii care să
corespundă cerinţelor agrotehnice şi să fie justificată din punct de vedere economic.
 Arătura foarte adâncă - se efectuează la adâncimea de 31 - 40 cm. Ea se face numai în
situaţii speciale şi la intervale de 3 - 4 ani, chiar 5 ani:
 pe solurile argiloase, grele, care au nevoie de afânări profunde pentru a permite
pătrunderea apei, aerului şi a rădăcinilor plantelor în adâncime;
 pe solurile foarte îmburuienate;
 pe solurile cu exces de umiditate şi bogate în materie organică (pentru a permite
infiltrarea apei, aerisirea solului şi descompunerea materiei organice) etc.
Desfundarea este lucrarea solului la adâncimea de 40 - 80 cm, iar uneori şi mai mult.
Ea se face cu pluguri speciale cu trupiţă puternică.
Exemple de situaţii în care se execută desfundarea sunt:
 terenul destinat pentru înfiinţarea pepinierelor şi plantaţiilor de pomi fructiferi, de
viţă de vie;
 pe crovurile din zona solului brun - roşcat, brun şi podzolic etc.
Prin desfundare solul se afânează şi se aeriseşte puternic. De asemenea, se curăţă de
seminţe, de buruieni sau de organe vegetative de înmulţire ale acestora.
Înainte de a porni la desfundat, trebuie să cunoaştem însuşirile straturilor de sol pentru
a nu îngropa prea adânc orizontul cu humus. Deseori, prin desfundare, se aduce la suprafaţă o
parte din orizontul mineral B sau AC care conţin substanţe neasimilabile de către plante, iar
uneori dăunătoare. Pentru a favoriza procesele de oxidare a substanţelor neasimilabile şi a
înlătura efectele vătămătoare ale acestor substanţe, desfundarea se execută cu câteva luni
înainte de însămânţat sau plantat, de regulă spre sfârşitul verii, iar uneori toamna.
Odată cu desfundarea terenului, se încorporează îngrăşăminte organice şi chimice în
cantităţi mai mari decât în mod obişnuit, iar pe solurile podzolite trebuie să se folosească
amendamente pentru corectarea reacţiei solului.
Pe solurile podzolice desfundarea este o metodă de ameliorare a fertilităţii solului şi
sporire a recoltei. Această metodă este însă costisitoare, se face cu mult consum de energie şi
în plus necesită date amănunţite despre profilul solului care urmează a se ameliora.
Solurile desfundate suferă modificări profunde de profil ca atare nu se mai pot regăsi
în clasificările obişnuite, ci în clasa solurilor desfundate.
 4.2.4. Lucrarea cu grapa

ucrarea cu grapa se execută pentru a nivela, afâna şi a mărunţi stratul de sol de la

L suprafaţă. Adâncimea la care pătrund în sol piesele active ale grapei variază între 3 -
12 cm, iar în unele cazuri până la 18 cm în funcţie de felul grapei şi de starea
terenului. Grapele care se folosesc cel mai mult sunt:
 grapa cu colţi reglabili;
 grapa stelată;
 sapa rotativă;
 grapa cu discuri etc.
Se grăpează arăturile efectuate vara, toamna devreme sau primăvara.
În acest scop concomitent cu executarea arăturii se foloseşte grapa stelată cuplată în
partea dreaptă a plugului cu scopul de a nivela, a mărunţi şi într-o oarecare măsură a aşeza
stratul de sol de la suprafaţă.
În intervalul de la efectuarea arăturii şi până la semănat se grăpează solul de 1 - 2 ori,
pentru al afâna, a distruge crusta, sau buruienile. Crusta formată în urma ploilor, este
străbătută de numeroase spaţii capilare care înlesnesc urcarea apei sub formă lichidă până la
suprafaţa unde se pierde prin evaporare. Grăpatul se poate face:
 cu grapa cu colţi reglabili;
 cu grapa cu discuri;
 cu agregatul format din grapa cu discuri şi grapa cu colţi reglabili.
Dintre toate grapele, grapa cu discuri are cea mai energică influenţă asupra solului şi
se foloseşte când solul este îmburuienat, tasat sau bulgăros.
Se grăpează unele culturi de plante prăşitoare sau furajere, în prima fază de vegetaţie
pentru:
o a distruge buruienile tinere sau în curs de răsărire;
o a afâna solul la suprafaţă;
o a distruge crusta care împiedică răsărirea plantelor sau sugrumă plantele răsărite.
Pentru acest scop, se foloseşte sapa rotativă, iar uneori grapa cu colţi reglabili.
Lucernierele, trifoiştile şi pajiştile se grăpează primăvara, iar uneori şi după coase,
folosind grapa cu colţi reglabili cu scopul de a strânge resturi organice, a afâna solul şi a
favoriza răsărirea plantelor. După tăvălugit, în zonele secetoase, solul se lucrează cu o grapă
uşoară sau cu grapa cu colţi reglabili cu colţii înclinaţi înapoi, pentru a afâna solul pe
adâncimea de 2 - 3 cm şi astfel a întrerupe capilarele şi a micşora pierderea apei prin
evaporare.
În cazul în care se întârzie cu executarea arăturii de vară, terenul se lucrează în
prealabil, cu grapa cu discuri (lucrare numită dezmiriştire).

4.2.5. Lucrarea cu cultivatorul

ucrarea cu cultivatorul sau cultivaţia este o lucrare intermediară între arat şi grăpat. Ea

L se face cu scopul de a distruge buruienile şi a afâna solul pe adâncimea de 5 - 10 cm.

Cultivatoarele pot fi echipate cu organe active diferite, în funcţie de scopul
principal pentru care se lucrează solul: tăierea buruienilor şi afânare sau numai afânare sau
trasarea de brazde. După organele active, cultivatorul poartă diferite denumiri: cultivator
obişnuit, prăşitor, scarificator tip rariţă, hrănitor, combinator etc.
Cazurile mai importante de folosire a cultivatoarelor. Pentru pregătirea patului
germinativ, se poate folosi cultivatorul obişnuit (echipat cu cuţite lungi, înguste şi ascuţite la
capete), iar lucrarea se numeşte cultivaţie totală. În acest caz se recomandă ca după cultivator
să fie cuplată o grapă uşoară care să niveleze şi să mărunţească solul.
Pentru a lucra solul printre rândurile plantelor semănate cu distanţe mari, se foloseşte
cultivatorul cu piese active în formă de brici şi de săgeată. El se mai numeşte extirpator
(pentru că extirpă buruienile), iar lucrarea se numeşte prăşit sau cultivaţie parţială.
Deschiderea de rigole în vederea udării pe brazde sau muşuroirea (bilonatul) unor
culturi (de exemplu la cartof) se execută cu ajutorul cultivatoarelor echipate cu organe active
de tip rariţă.
Uneori, odată cu prăşitul se încorporează în sol şi îngrăşăminte chimice. În acest scop
se folosesc cultivatoare hrănitoare.
Pe terenurile care trebuie mobilizate adânc, fără a întoarce stratul arabil, (de exemplu
pe podzolurile grele) se foloseşte cultivatorul cizel sau scormonitorul de subsol care are piese
active foarte rezistente ce pot afâna solul până la adâncimea de 20 - 60 cm.
Pentru întreţinerea păşunilor şi fâneţelor se folosesc cultivatoare speciale
(scarificatoare), ai căror colţi pătrund în ţelină şi taie rigole adânci şi înguste. Ca urmare, solul
se aeriseşte şi vegetaţia se regenerează.
 Viteza de lucru la cultivaţia totală este de 6 - 8 Km/oră. Când se lucrează la îngrijirea
culturilor, la prima praşilă, viteza de lucru este de 4 - 5 Km/oră, iar la praşilele următoare de 6
- 8 Km/oră. La sfecla de zahăr, viteza se reduce cu 20%.

4.2.6. Lucrarea cu freza

F reza este o maşină cu care se mărunţeşte şi se amestecă solul pe o adâncime care

variază între 6 - 20 cm, în funcţie de piesele active, cu care este prevăzută maşina
(cuţite drepte, curbate în formă de L etc.), tipul de sol. scopul lucrării ş.a.
Frezele sunt de mai multe feluri:
o pentru culturi de câmp;
o pentru vii;
o pentru livezi;
o pentru prăşit în legumicultură;
o pentru pajişti etc.
Lucrarea se poate face pe întreaga suprafaţă sau numai printre rândurile de plante
(prăşit). Freza nu trebuie folosită prea des, deoarece poate provoca mărunţirea excesivă a
solului.
În prezent freza este folosită mai mult în horticultură, cu bune rezultate.

4.2.7. Lucrarea cu tăvălugul

copul acestei lucrări este de a tasa (îndesa) stratul de la suprafaţa solului, iar în unele

S situaţii de a mărunţi bulgării. Se practică mai frecvent în zonele secetoase. Tăvălugul

poate avea suprafaţa netedă sau neregulată (dinţată, crestată sau inelară). Tăvălugii
netezi execută numai tasarea solului şi se folosesc pe solurile uşoare şi mijlocii. Tăvălugii cu
suprafaţă neregulată se folosesc pentru sfărâmarea bulgărilor, distrugerea crustei şi aşezarea
solului. Tasarea solului se poate realiza până la 5 - 10 şi chiar 12 cm, în funcţie de greutatea
tăvălugilor.
Calitatea lucrării cu tăvălugul depinde foarte mult de umiditatea solului. Efectul este
minim când solul este uscat, iar dacă este prea umed solul se tasează excesiv şi când se usucă
la suprafaţa lui se formează crustă.
Cazurile principale de executare a tăvălugirii. Tăvălugul se foloseşte la tasarea
arăturii prea afânate în situaţia în care trebuie să se însămânţeze imediat. Când semănatul
culturilor se face în sol uscat, se tăvălugeşte înainte sau după semănat. Scopul lucrării este de
a pune seminţele în contact cu solul, a favoriza urcarea apei prin capilare, din profunzime,
către seminţe pentru germinarea acestora. Se recomandă, ca tăvălugul să lucreze în agregat cu
grapa cu colţii înclinaţi înapoi. Grapa afânează solul pe primii 2-3 cm, împiedicând urcarea
apei până la suprafaţa solului şi ca urmare se micşorează pierderea prin evaporare. Când
trebuie semănate seminţe mici de plante se tăvălugeşte pentru a mărunţi şi aşeza solul, înainte
de semănat şi după însămânţarea seminţelor mari, dacă solul nu conţine o umiditate
corespunzătoare.
Pentru a mărunţi bulgării în vederea pregătirii terenului pentru semănat, se obţine o
lucrare bună dacă tăvălugul inelar sau crestat lucrează în agregat cu grapa cu discuri.
La plantele cultivate ca îngăşământ verde, lucrarea cu tăvălugul neted înaintea
executării arăturii, culcă plantele în direcţia deplasării plugului, uşurând încorporarea lor sub
brazdă.
Uneori, primăvara, cerealele semănate toamna, prezintă o parte din rădăcini la
suprafaţa solului. Punerea lor în contact cu solul se face prin lucrarea cu tăvălugul neted.
Viteza de deplasare a tăvălugului depinde de scopul urmărit, astfel: când se urmăreşte
tasarea solului afânat, cu tăvălugul inelar, viteza de deplasare este de 3 - 4 Km/oră, iar când
obiectivul îl constituie mai mult mărunţirea bulgărilor, viteza de deplasare poate fi de 5 - 7
Km/oră.

4.2.8. Combinatoarele

ombinatoarele sunt, maşini complexe folosite în principal pentru mărunţirea şi

C afânarea solului în vederea semănatului. O astfel de maşină este formată din mai
multe tipuri de organe de lucru (grape, cultivatoare, tăvălugi) de unde şi denumirea
de combinator. Combinatorul taie buruienile, mărunţeşte bulgării, nivelează şi aşează solul.
Principalele avantaje ale lucrării cu combinatorul sunt:
 folosirea în agregat a mai multor organe de maşini permite executarea lucrărilor în
intervalul optim de umiditate a solului şi ca urmare, lucrările vor fi de calitate. Dacă solul este
bine lucrat cu cultivatorul la un anumit conţinut de umiditate, el se lucrează bine şi cu
celelalte organe de maşini. Altfel, numai la câteva ore după lucrarea cu cultivatorul sau cu
grapa cu discuri, stratul de sol afânat se usucă, bolovanii se întăresc şi nu mai pot fi mărunţiţi.
 combinatoarele pregătesc foarte bine terenul pentru legume, ierburi perene, sfeclă
de zahăr, in şi multe alte plante.
  executând mai multe operaţii cu acelaşi agregat, se micşorează numărul de treceri
pe teren cu tractoarele şi deci scade influenţa negativă a acestora asupra solului. În plus, se
obţin economii de muncă şi de combustibil, ceea ce are o mare importanţă economică.

4.3. Sisteme de lucrări ale solului

entru fiecare cultură sau grupă de culturi se execută mai multe lucrări ale solului (arat,

P grăpat, cultivat etc.). Aceste lucrări se execută într-o anumită ordine. Numărul de
lucrări şi ordinea lor de executare reprezintă sistemul de lucrări ale solului pentru acea
cultură sau grupă de culturi.
Se deosebesc următoarele sisteme principale de lucrări ale solului:
 pentru culturile de toamnă;
 pentru culturile de primăvară;
 pentru culturile succesive;
 sistemul minim de lucrări ale solului.
Lucrările din cadrul fiecărui sistem depind de plantele de cultură, de condiţiile de sol
şi climă, îmburuienarea terenului, plantele premergătoare etc.
4.3. Sisteme de lucrări ale solului

entru fiecare cultură sau grupă de culturi se execută mai multe lucrări ale solului (arat,

P grăpat, cultivat etc.). Aceste lucrări se execută într-o anumită ordine. Numărul de
lucrări şi ordinea lor de executare reprezintă sistemul de lucrări ale solului pentru acea
cultură sau grupă de culturi.
Se deosebesc următoarele sisteme principale de lucrări ale solului:
 pentru culturile de toamnă;
 pentru culturile de primăvară;
 pentru culturile succesive;
 sistemul minim de lucrări ale solului.
Lucrările din cadrul fiecărui sistem depind de plantele de cultură, de condiţiile de sol
şi climă, îmburuienarea terenului, plantele premergătoare etc.

4.3.1. Sistemul de lucrări ale solului pentru semănăturile de

toamnă

T oamna se seamănă grâul, orzul, secara, borceagul de toamnă şi rapiţa de toamnă.

Dintre aceste plante, suprafaţa cea mai mare este ocupată de grâul de toamnă.
Lucrările solului pentru semănăturile de toamnă depind foarte mult de plantele
premergătoare (plantele care au ocupat terenul anterior).
După plantele care se recoltează la sfârşitul primăverii-vara (borceagul, cartofii
timpurii, rapiţa, inul, cerealele păioase, fasolea ş.a.). Sistemul de lucrări se începe prin
arătură, iar uneori cu dezmiriştire.
Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea de 18
- 22 cm, iar uneori până la 24 cm. Este foarte cunoscută expresia: „pentru culturile de toamnă
este importantă nu adâncimea arăturii ci calitatea ei”. După executarea arăturii şi până toamna
la semănat este o perioadă de 2 - 3 luni. Pentru distrugerea buruienilor sau a crustei, dacă
apar, solul se lucrează superficial cu grapa sau cultivatorul. În total se fac 1 - 2 lucrări.
Menţinerea solului de la arătura de vară şi până toamna, fără culturi, afânat şi curat de
buruieni, se numeşte semiogor.
Dezmiriştirea. Resturile de plante care rămân după recoltarea cerealelor păioase
reprezintă miriştea. În practică însă, impropriu, aceasta denumire se atribuie şi pentru terenul
care a fost ocupat cu mazăre sau cu alte plante semănate în rânduri obişnuite.
 Lucrarea superficială a miriştei se numeşte dezmiriştire. Ea se execută cu grapa cu
discuri la adâncimea de 8 - 12 cm sau cu plugul în agregat cu grapa stelată la adâncimea de 10
- 15 cm. Se mai poate folosi grapa grea cu discuri, la adâncimea de 10 - 16 cm. Dezmiriştirea
se practică atunci când din diferite motive (teren prea uscat etc.), nu se poate executa direct
arătura de vară. Dezmiriştirea înlocuieşte temporar arătura de vară, efectele ei asupra solului
apropiindu-se de cele ale arăturii.
La 2 - 3 săptămâni după dezmiriştire, când condiţiile permit, se execută arătura de vară
şi până toamna terenul se întreţine ca semiogor, aşa cum s-a arătat mai sus.
După plantele care se recoltează toamna. În ţara noastră, cele mai mari suprafeţe de
grâu, orz, secară sau alte culturi de toamnă urmează după plante care se recoltează spre
sfârşitul verii, începutul toamnei (floarea-soarelui, porumb, soia, sfeclă, cartof etc.). Deoarece
până la semănat timpul este scurt, prima grijă este de a elibera repede terenul de plantele
premergătoare, după care de îndată se execută arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Adâncimea arăturii depinde de umiditatea solului dar cel mai adesea este de 18 - 20 cm.
Terenul arat se lucrează de 1 - 2 ori cu grapa cu discuri, în direcţii opuse. Trebuie evitate
arăturile bulgăroase, deoarece pentru mărunţirea acestora sunt necesare lucrări în plus cu
grapa cu discuri sau tăvălugul greu şi ca urmare se uzează maşinile, se consumă mult
combustibil, iar solul se prăfuieşte.
Uneori după plantele care se recoltează toamna, solul este excesiv de uscat şi nu se
poate face o arătură de calitate. În asemenea situaţii şi dacă plantele prăşitoare au fost bine
îngrijite (fără buruieni), pregătirea solului pentru semănăturile de toamnă se poate face numai
prin 2 - 3 lucrări cu grapa cu discuri, executate în direcţii opuse, ultima lucrare executându-se
în agregat cu grapa cu colţi. La această metodă se recurge numai în cazuri extreme, deoarece
în anii agricoli normali, la grâul cultivat prin această metodă, recolta este mai mică. De
asemenea, în condiţiile toamnelor secetoase, terenul se poate pregăti printr-o lucrare cu grapa
grea cu discuri, urmată pe direcţie perpendiculară, de o altă lucrare cu grapa obişnuită cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
După leguminoase perene se recomandă ca lucrările solului să înceapă cu decoletarea
(tăierea coletelor), lucrare care se face la 10 - 12 cm adâncime, cu plugul sau cu grapa cu
discuri. După 10 - 15 zile, timp în care coletele se usucă, se face arătura şi apoi 1 - 2 lucrări
superficiale pentru mărunţirea şi nivelarea solului. În felul acesta se previne lăstărirea
plantelor în anul următor.
 4.3.2. Sistemul de lucrări ale solului pentru semănăturile de
toamnă

cesta, ca şi sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă, cuprinde arătura şi 1 -

A 3 lucrări superficiale. Arătura se execută în anul precedent vara sau toamna.

Importanţa ei a fost prezentată anterior.
Dacă din diferite motive arătura nu poate fi efectuată în vară, îndată după recoltat,
terenul se dezmirişteşte, urmând a se ara mai târziu. Pe terenul cu dezmiriştirea făcută la timp
se obţin producţii mai mari decât dacă arătura se amână până toamna.
Adâncimea arăturii pentru semănăturile de primăvară variază între 20 - 30 cm, în cele
mai dese cazuri fiind între 20 - 25 cm, aşa cum de altfel s-a prezentat mai înainte.
Pe solurile grele, în afară de arătura obişnuită din fiecare an, se recomandă ca odată la
3 - 4 ani să se facă afânări în benzi, fără întoarcerea brazdei (scarificarea). Afânarea profundă
are ca rezultat drenarea solului şi micşorarea fenomenului de băltire, înmagazinarea apei
pentru a fi folosită de plante în perioadele de secetă. Ca urmare, se obţin sporuri mari de
producţie.
În primăvară se execută lucrări superficiale pentru pregătirea patului germinativ.
Numărul şi felul lucrărilor depind de:
 plantele care se cultivă;
 starea terenului;
 necesitatea de a combate buruienile etc.
Pentru culturile care se seamănă devreme (mazărea, borceagul, orzul de primăvară,
ovăzul, lucerna, trifoiul, inul ş.a.), se fac 1 - 2 lucrări, iar pentru cele care se seamănă mai
târziu (porumbul, soia etc.) se fac 2 şi numai rareori 3 lucrări, deoarece intervalul de la
desprimăvărare este mai lung, iar solul se poate îmburuiena sau tasa. Prin una dintre aceste
lucrări, de obicei ultima, se încorporează şi erbicidele volatile.
Prima lucrare, care în dese cazuri trebuie făcută primăvara îndată ce terenul se zvântă,
este lucrarea cu grapa cu colţi reglabili. Grapa nivelează şi afânează solul la suprafaţă şi astfel
se reduc pierderile de apă prin evaporare. În apropierea semănatului, terenul se lucrează cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau se lucrează cu combinatorul.
Modul de lucrare a solului trebuie adaptat condiţiilor anului respectiv.
Aşa de exemplu se pot ivi situaţii când primăvara terenul se prezintă afânat şi fără
buruieni, astfel că pregătirea pentru semănat poate fi făcută numai prin 2 grăpări cu grapa cu
colţi reglabili. Altădată, când terenul se usucă repede iar grapa cu colţi nu este eficientă,
pregătirea terenului se face prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Sunt şi situaţii când trebuie folosit tăvălugul (sol uscat şi prea afânat sau trebuie
semănate plante cu seminţe mici etc). În alte cazuri, lucrările din primăvară se încep prin
arătură. Arătura se execută la adâncimea de 16 - 20 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată
și cât mai de timpuriu posibil. Până la semănat, solul se mai lucrează superficial de 1 - 2 ori,
pentru a-l mărunţi, nivela, aşeza şi astfel a pregăti patul germinativ.

4.3.3. Sistemul de lucrări pentru culturile succesive

ulturile succesive mai sunt denumite şi culturi duble sau culturi în mirişte. Sunt acele

C culturi care urmează imediat după recoltarea unor plante la sfârşitul primăverii sau
începutul verii. Până toamna, fiind timp suficient, ele produc o recoltă de nutreţ
verde, de fân, de legume sau chiar de boabe în cazul când se cultivă soiuri sau hibrizi cu
perioadă scurtă de vegetaţie (porumb, soia, fasole ş.a.). Astfel culturile succesive reprezintă o
metodă importantă de folosire intensivă a solului, de sporire a producţiei. Trebuie însă avut în
vedere faptul că cea de a doua cultură se poate realiza în mod sigur numai pe terenurile
amenajate pentru irigat sau dacă în timpul verii cad suficiente precipitaţii. De asemenea, cu
cât se seamănă mai devreme cu atât recoltele sunt mai mari. De aceea este necesar ca terenul
să fie eliberat cât mai repede de produsele secundare ale plantei premergătoare (paiele).
Lucrările solului încep cu arătura, îndată după eliberarea terenului, când solul este încă
reavăn. Adâncimea arăturii variază între 14 - 20 cm, în funcţie de umiditatea solului. Dacă
miriştea este prea mare, se face mai întâi o lucrare cu grapa cu discuri şi după aceea arătura.
Pe solurile uşoare, mai afânate şi curate de buruieni, arătura se poate înlocui cu lucrarea cu
grapa grea cu discuri astfel încât să mobilizeze solul cel puţin până la adâncimea de 10 - 12
cm.
Terenul arat, sau lucrat cu grapa cu discuri grea, se lucrează imediat, de 1 - 2 ori cu
grapa cu discuri obişnuită în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi dacă este necesar şi cu
tăvălugul după care se seamănă.

4.3.4. Sistemul lucrărilor minime ale solului şi sistemul

agricultură fără arătură ("zero lucrări")
S istemul lucrărilor minime ale solului este un sistem în care numărul de lucrări ale
solului sau numărul de treceri cu maşinile pe teren este mai mic decât la sistemele
despre care am vorbit mai sus.
Ideea de a reduce numărul de lucrări ale solului este importantă din două motive:
1) pentru a evita înrăutăţirea condiţiilor fizice şi chimice ale solului ca urmare a
unui număr mare de lucrări (în cazul terenurilor în pantă fenomenul de eroziune se
accentuează);
2) pentru a reduce la minim cheltuielile de producţie.
Aceste metode de pregătire a solului porneşte de la constatarea că pentru semănatul
majorităţii culturilor, este necesară o anumită mărunţire a solului, însă după răsărire în sol se
impun alte condiţii.
Tehnologia actuală de pregătire a solului care se practică anual, oferă condiţii foarte
bune pentru germinaţie, dar mai puţin pentru creşterea plantelor. Din durata de creştere a
plantelor, numai 5% este folosită pentru germinaţia seminţei.
Sistemul de lucrări minime urmăreşte realizarea unei pregătiri a solului care să ofere
condiţii foate bune atât pentru germinarea şi încolţirea seminţei cât şi pentru creşterea lor.
Aplicarea acestor sisteme este condiţionată de introducerea tehnicii moderne, care să
permită executarea combinată a mai multor operaţii (lucrări ale solului, aplicarea de
îngrăşăminte, erbicide sau insectofungicide).
S-au elaborat mai multe variante de sistem minim de lucrări ca de exemplu: arat şi
semănat, cultivat şi semănat, majoritatea fiind pentru semănăturile de primăvară. Există şi
varianta de a renunţa complet la lucrări, ca în cazul sistemului de agricultură fără arătură sau
sistemul „zero lucrări".
Varianta arat-semănat constă în executarea într-o singură operaţie, cu ajutorul unui
agregat complex a lucrărilor de pregătire a solului şi a semănatului. Agregatul poate fi
prevăzut cu dispozitive de aplicat îngrăşăminte, erbicide şi de tasat solul în urma semănătorii.
În timpul vegetaţiei, se aplică una sau două lucrări de întreţinere, moment în care se poate
face şi o fertilizare suplimentară cu azot.
Acest sistem se aplică în S.U.A., în special la cultura de porumb şi soia.
Varianta cultivat-semănat constă în efectuarea a două operaţii, prima de arătură
executată toamna sau primăvara şi a doua, de cultivat-semănat, cu ajutorul unui agregat care
pregăteşte patul germinativ, aplică îngrăşăminte, insectofungicide, erbicidează şi execută
semănatul. Pentru această operaţie se poate ataşa un cultivator sau o grapă cu discuri, urmată
de o semănătoare şi cu un dispozitiv de aplicat erbicide.
 Varianta agricultură fără arătură sau „zero lucrări”. Acest sistem nu include nicio
lucrare mecanică a solului cu excepţia unor fâşii în care se introduc îngrăşămintele şi
seminţele. Fâşiile sunt lucrate de către piese speciale, ataşate în faţa brăzdarelor semănătorii.
Realizarea semănatului în teren nearat se poate realiza atât la plantele prăşitoare cât şi
la cele semănate în rânduri dese.
Prezintă perspective pentru cultura succesivă de porumb, la cereale păioase sau după
trifoi sau lucernă.
Resturile organice rămase la suprafaţa solului sau covorul rămas între rândurile de
plante constituie un strat protector la suprafaţa solului (ca un mulci), pe terenurile în pantă
ajută la înmagazinarea unei cantităţi mari de apă în sol, împiedicând eroziunea de suprafaţă,
iar pe terenurile nisipoase împiedică eroziuea eoliană.
Utilizarea acestui sistem, nu permite întârzierea cu aplicarea erbicidelor după semănat,
deoarece dacă au pornit în vegetaţie buruienile nu se mai combat. În stilul lucrat în varianta
„fără arătură”, suprafaţa de evaporare a apei este mai redusă datorită stratului vegetal
protector. Ca urmare şi azotul este folosit mai eficient, o cantitate mai mare rămânând în
straturile mai adânci de sol, la dispoziţia plantelor.
După 3 - 4 ani, se execută o arătură prin care se încorporează îngrăşămintele cu fosfor
şi potasiu, îngrăşămintele organice, se afânează solul.
Sistemul de lucrări minime („minimum tillage”) care include şi sistemul fără lucrări
(„no tillage”) s-au încercat şi în România, dar rezultatele obţinute sunt contradictorii.
Sin şi colab., 1995, (citați de Mănescu și Marcela Ștefan, 2005) au concluzionat că
grâul a reacţionat slab lucrării de bază a solului, arătura putând fi înlocuită prin lucrarea
superficială cu grapa cu discuri sau prin lucrări fără întoarcerea brazdei, cu cizelul sau
paraplow. În acest ultim caz, se obţin producţii asemănătoare, dar cu cheltuieli mai reduse
prin micşorarea consumului de combustibil.
G. Jităreanu, 1995, (citat de Mănescu și Marcela Ștefan, 2005) evidenţiază faptul că
cele mai mari recolte se realizează pe terenul arat şi pe cel lucrat cu paraplow-ul, în timp ce la
lucrările cu cizelul şi cu grapa cu discuri s-a redus producţia cu 130 - 350 Kg.
Alţi autori, admit înlocuirea arăturii cu lucrări superficiale, dar această acţiune necesită
o tehnică specială şi cunoştinţe tehnice susţinute.
În condiţiile ecopedologice ale podgoriei Ştefăneşti-Argeş, sistemul de întreţinere a
solului printr-un număr redus de lucrări de mobilizare este recomandat a fi utilizat, mai ales
pe un versant terasat, pe o pantă cuprinsă între 0 - 15%, unde susceptibilitatea eroziunii
hidrice de suprafaţă este prezentă. Sistemul de întreţinere „no tillage” se detaşează din întreg
blocul experimental datorită unor producţii de struguri superioară, dar şi a impactului asupra
solului (Dumitru şi Mădălina Marian, 2006).
Sunt specialişti care demonstrează că terenul nearat din toamnă, aduce pierderi de
recoltă de 4% până la 15%, iar în anii ce urmează duce la deteriorarea însuşirilor fizico-
chimice şi biologice ale solului cultivat şi la o îmburuienare excesivă etc.
Pentru condiţiile din ţara noastră deocamdată nu se poate renunţa la arătură, aşa cum
au dovedit şi experienţele care s-au făcut. Folosirea combinatoarelor pentru a reduce numărul
de treceri cu tractoarele sau folosirea erbicidelor pentru a reduce numărul de praşile sunt
variante ale sistemului minim de lucrări.
Agregatul complex pentru plante prăşitoare este un agregat cu o singură trecere şi se
foloseşte la pregătirea patului germinativ, se încorporează îngrăşăminte chimice, se seamănă
şi se aplică insectofungicide şi erbicide. Rezultă că introducerea şi extinderea în agricultură a
sistemului minim de lucrări asigură conservarea solului, sporirea producţiei şi realizarea de
mari economii de combustibil.

4.3.5. Particularităţile lucrărilor solurilor situate pe terenurile în

pantă, nisipoase, sărăturoase şi irigate

T erenurile în pantă. Aproximativ 60% din suprafaţa arabilă a ţării noastre se află pe
pante şi prin urmare este expusă fenomenului de eroziune.
Lucrările solului reprezintă unul din principalii factori care determină
reducerea proceselor de eroziune, dacă sunt executate corect.
Arătura este indicat a se executa cu plugurile reversibile, pe pante până la 15%, brazda
poate fi răsturnată pe întreaga solă, ori în aval, ori numai în amonte. Pe pante peste 15%, se
recomandă răsturnarea brazdei numai spre amonte, pentru a asigura stabilitatea. Pe terenurile
cu panta mai mare de 16%, la arat trebuie folosite tractoarele pe şenile în agregat cu plugurile
reversibile.
Pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri sau cultivatorul, echipate cu
organe de nivelare, astfel ca la o singură trecere să se realizeze nivelarea arăturii şi, respectiv,
pregătirea patului germinativ (după Dumitrescu şi colab., 1987 - citat de Budoi Ghe. şi
Penescu A., 2005).
Lucrările de discuit se fac prin deplasare în lungul arăturii.
Ca regulă generală, pe terenurile de pe pante, toate lucrările solului se execută de-a
lungul curbelor de nivel (adică perpendicular pe pantă). Coamele brazdelor şi micile rigole
rămase între brazde opresc apa şi o obligă să se infiltreze în sol. Astfel, fiind împiedicată
scurgerea apei la vale, este îndepărtat pericolul spălării (eroziunii) solului.
Terenurile nisipoase. Nisipurile şi solurile nisipoase au multe însuşiri negative. Una
dintre acestea este mobilitatea mare, putând fi uşor spulberate de vânt. Grăunciorii de nisip,
purtaţi de vânt, lovesc şi rănesc frunzele şi tulpinile plantelor provocând ofilirea. Pentru a
micşora acest fenomen negativ, la executarea lucrărilor solului trebuie să fie respectate
următoarele reguli:
 nisipul să fie cât mai rar întors de către uneltele şi maşinile agricole, iar arătura să
se execute cât mai aproape de semănatul plantei următoare, în felul acesta, resturile
de plante care rămân pe câmp protejează solul împiedicând spulberarea nisipului;
 lucrările solului, îndeosebi arătura se execută perpendicular pe direcţia vântului
dominant din zona respectivă, deoarece coamele brazdelor sunt obstacole în calea
vântului şi se opun spulberării grăunciorilor de nisip;
 lucrările cu grapa se reduc sau se elimină complet;
 folosirea tăvălugului trebuie evitată pe cât posibil.
Terenurile sărăturoase. La executarea lucrărilor solurilor sărăturoase trebuie avut în
vedere următoarele:
 ele au intervalul maturităţii fizice foarte scurt (1 - 2 zile) şi de aceea trebuie arate
foarte repede, în caz contrar se lucrează extrem de greu;
 adâncimea arăturii trebuie astfel stabilită încât să nu se aducă la suprafaţă sol cu un
conţinut mai mare de săruri (sunt indicate plugurile prevăzute cu scormonitori);
 când conţinutul de săruri creşte de la suprafaţă spre adâncime, cum este cazul pe
soloneţuri, nu este indicată arătura cu întoarcerea brazdei;
 epoca cea mai favorabilă de executare arăturii este sfârşitul verii şi toamna.
Terenurile irigate. Pe terenurile irigate, lucrările solului trebuie să conducă la
nivelarea suprafeţei solului şi pregătirea acestuia pentru aplicarea irigaţiei.
Nivelarea solului este de două feluri:
o capitală (se execută la amenajarea terenului pentru irigat şi cuprinde un strat
mai gros de sol);
o de exploatare (se execută în fiecare an pentru a înlătura micile denivelări care
apar în timpul lucrărilor obişnuite).
Datorită posibilităţilor de irigat, arătura, ca de altfel toate lucrările solului se pot
executa în cadrul intervalului optim de umiditate. Pe terenurile irigate este necesar ca după
arătura de toamnă solul să rămână discuit şi nivelat. Astfel primăvara patul germinativ se
pregăteşte mai uşor şi se poate trece mai repede la semănat.
4.4. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor

P roprietatea majoră a solului este fertilitatea. Se defineşte drept capacitatea solului de a

pune la dispoziţia plantelor apă, elemente şi substanţe nutritive şi de a asigura condiţii
fizico-chimice şi biologice optime pe tot parcursul creşterii şi dezvoltării plantelor
(Lăcătușu, 2006).
Având în vedere că anumite soluri prezintă deficit în elemente nutritive și că prin
cultivarea plantelor în fiecare an solul este sărăcit în nutrienți, acestia pierzând-se odată cu
recolta, se recomandă completarea necesarului prin administrarea rațională a îngrășămintelor.
Astfel, prin sporirea generală a fertilității solului se obțin calitatea și producția dorită.
Cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive diferă de la o fenofază la alta. Astfel, în
fenofaza de creştere vegetativă factorul determinant al creşterii plantelor este azotul. În
fenofaza de maturitate, plantele folosesc cantităţi mai mari de K, P, B, iar în fenofaza de
fructificare se mai adaugă cantităţi sporite de P, Zn şi Mo (Lăcătușu, 2006).
După răsărire, aproximativ la 2 - 3 săptămâni, plantele trec printr-o perioadă critică, de
aceea trebuie să fie asigurate elementele nutritive obligatorii (1/3 din dozele totale necesare
plantei), într-o formă ușor accesibilă și într-un raport corespunzător. Deși această perioadă nu
este de mare cosum, ea trebuie respectată cu strictețe. Urmează perioada consumului maxim,
care are loc atunci când plantele cresc mult într-un interval de timp (formarea capitulului -
începutul înfloririi, la floarea-soarelui). În această fază, trebuie asigurată întreaga doză de
îngrășăminte.

4.4.1. Îngrăşămintele

I ngrăşămintele reprezintă substanțe fertilizante de origine organică sau minerală care se

administrează în sol, fiind transformate apoi în elemente nutritive, care completează în
permanență rezerva lor.

4.4.1.1. Îngrăşămintele organice

Principalul îngrășământ organic este gunoiul de grajd. Se mai folosesc: mraniţa,
compostul, turba, gunoiul de păsări etc.
Îngrăşămintele organice au mai multe efecte favorabile asupra solului şi
producţiei plantelor:
 ✓ prin descompunerea lor se eliberează treptat substanţele nutritive necesare în hrana
plantelor;
✓ parte din materia organică participă la refacerea humusului;
✓ altă parte serveşte ca hrană şi sursă de energie pentru microorganisme;
✓ se ameliorează însuşirile fizice (solul se afânează), chimice şi biologice ale solului.
Gunoiul de grajd. Gunoiul de grajd este un amestec format din dejecţiile solide şi
lichide ale animalelor şi aşternutul ce se foloseşte în grajduri. Calitatea şi cantitatea gunoiului
de grajd depind de mai mulţi factori:
❖ specia şi vârsta animalelor de la care provine gunoiul;
❖ hrana;
❖ felul aşternutului din grajduri și capacitatea acestuia de a reține urina;
❖ metoda şi perioada de păstrare etc.
De exemplu, gunoiul provenit de la oi, păsări și cabaline este mai bogat în elemente
nutritive, cel de bovine este mai rece şi mai apos. Animalele mature rețin puțin din substanțele
cu care se hrănesc, iar dejecțiile lor conțin cantități mai mari de elemente fertilizante. De
asemenea, gunoiul provenit de animalele hrănite necorespunzător este sărac în azot. Cantitatea
de gunoi depinde foarte mult de perioada de stabulaţie, adică perioada cât animalele se află în
grajd (tabelul 8).

Cantităţile medii de gunoi de grajd în t/an care se pot obţine de la un animal,

ţinând seama de pierderile de produse prin ieşirea la păşune
(după Budoi și colab., 1979)

Tabelul 8
Durata perioadei de
Cabaline Taurine Ovine Porcine
stabulaţie în zile
De la 220 la 240 6-7 9 - 10 0,8 - 0,9 1,5 - 0,2
De la 200 la 220 5-6 9-9 0,7 - 0,8 1,2 - 1,5
De la 180 la 200 4-5 6-8 0,6 - 0,7 1,0 - 1,2
Sub 180 2,5 - 3 4-5 0,4 - 0,5 0,8 - 1,0

Gunoiul se scoate zilnic din adăposturi. Imediat după evacuare trebuie amestecat
pentru a se omogeniza și transportat la platforma de gunoi, care este un loc special amenajat
pentru depozitarea lui, în vederea fermentării. Platforma va fi amplasată la o distanță de cel
puțin 50 m de grajduri, construcții, departe de fântâni pentru a nu se răspândi mirosul și
pentru a preveni apariția unor boli.
 Platforma se prezintă sub forma unei gropi paralelipipedice, cu lățimea de 3-4 m,
adâncimea 0,5 m, iar lungimea variază în raport cu specia și numărul de animale. Pereții se
construiesc din beton sau cărămidă, până la înălțimea de 0,5 m, iar peste această înălțime se
continuă cu scândură pentru a pătrunde aerul și a se evita ca gunoiul să devină turbos. Pentru
ca mustul gunoiului să nu se infiltrze în pământ, platforma se pardosește cu piatră, cărămidă
sau beton, iar pentru colectarea acestuia va avea o pantă de scurgere de 3 - 4% și va fi
prevăzută cu o rigolă de colectare, acoperită cu grătar. Astfel, mustul gunoiului va fi condus la
bazinul de colectare, amplasat la 1,5 m de capătul cu înălțimea cea mai mică a platformei.
Capacitatea bazinului se calculează știind că pentru o bovină adultă este necesar un spațiu de
1 m3, pentru un porc, 0,3 m3 etc.
Gunoiul se așază începând de la un capăt al platformei, se tasează și se acoperă cu paie
pentru a se evita pierderile de amoniac.
Lăcătușu (2006), nu recomandă administrarea pe sol a gunoiului proaspăt scos din
grajd, acesta fiind indicat a se aplica numai după o fermentare de minimum trei luni și
clasifică gunoiul de grajd în funcţie de treapta de fermentare după cum urmează:
✓ gunoi puţin fermentat sau proaspăt, caracterizat de prezenţa paielor în stare
nedescompusă, de culoare galbenă şi fără pierderea rezistenţei, mustul de gunoi de
grajd are culoarea galbenă;
✓ gunoi semifermentat. Paiele şi mustul de gunoi de grajd au o culoare brună, paiele
şi-au pierdut din rezistenţă, iar greutatea gunoiului s-a micşorat cu 10 - 30% faţă
de greutatea gunoiului proaspăt;
✓ gunoi fermentat. Paiele nu mai pot fi distinse cu uşurinţă, gunoiul capătă o culoare
brună-negricioasă, mustul de gunoi de grajd după filtrare este incolor, iar masa
gunoiului s-a micşorat cu 50%;
✓ gunoi foarte bine fermentat (mraniţă). Se prezintă sub forma unei mase
pământoase cu o greutate de numai 25% din masa iniţială a gunoiului proaspăt.
Utilizarea gunoiului de grajd. Gunoiul de grajd poate fi folosit ca îngrășământ pentru
toate plantele agricole și pe toate tipurile de sol.
Transportul la câmp şi împrăştierea gunoiului de grajd se corelează cu lucrările solului
şi în special cu arăturile.
Gunoiul se administrează de regulă toamna, la lucrarea de bază a solului. Pe măsură ce
gunoiul se împraștie se ară cu întoarcerea brazdei. Încorporarea se face mai adânc, pâna la 30
cm, pe terenurile uşoare (nisipoase) și în zonele secetoase și mai puțin adânc, pâna la 18 - 25
cm, pe terenurile grele, reci și în regiuni umede.
 În zonele foarte umede şi pentru plantele care se seamănă mai târziu, gunoiul se poate
aplica şi primăvara. Golitul platformei se face de la un capăt al acesteia. Încorporarea în sol,
imediat ce a fost adus la câmp, este necesară deoarece se pot înregistra pierderi mari de azot.
Tot pentru a micşora pierderile de azot, transportul şi împrăştierea trebuie să se facă în zilele
noroase şi fără vânt, cum sunt zilele din perioadele mai reci de toamnă (Budoi și colab.,
1979). Dacă vremea este caldă, uscată, cu temperaturi de peste 150C, cel puţin 50% din azot
se pierde în termen de 12 de ore. De asemenea, dacă nu se încorporează timp de o săptămână
după răspândire, aproape 100% din azot poate fi pierdut. Eficiența gunoiului de grajd este mai
mare dacă se administrează împreună cu îngrășămintele minerale, în special cu cele fosfatice.
Aceasta permite reducerea dozelor de azot cu 20 - 50%, fară ca sporul de producție sa scadă.
Trebuie să se țină cont, de asemenea, ca descărcarea sau depozitarea gunoiului, golirea
sau spălarea buncărelor și utilajelor să nu se facă în apropierea apelor de suprafață sau
surselor de apă, evitându-se astfel poluarea mediului.
Calitatea lucrării solului, la administrarea gunoiului de grajd, se consideră a fi bună
atunci când terenul este acoperit uniform, iar materialul administrat nu rămâne în agregate
mai mari de 4 - 6 cm. Uniformitatea de împraștiere, indiferent dacă aceasta operație se
efectueaza manual sau mecanizat, trebuie sa depășească 75%.
Cantităţile de gunoi de grajd (dozele). Gunoiul de grajd se aplică o dată la 3 - 4 ani,
folosind doze care variază între 5 - 80 t, în funcţie de condiţiile de climă, sol şi de plantele de
cultură. Pentru majoritatea plantelor, dezele variază între 20 - 25 t/ha; cantităţi mai mari se
dau pentru legume. Dozele sunt mai mari pe solurile din zonele umede şi reci unde gunoiul
poate fi folosit şi în stare mai puţin fermentată. Pe solurile nisipoase din zonele secetoase
dozele se pot reduce la 10 - 15 t/ha, dar se aplică mai des, (la 2 - 3 ani). Și pe aceste soluri se
pot da doze de 30 - 50 t/ha, dar încorporarea în sol se face printr-o arătură foarte adâncă.
Gunoiul de grajd se poate aplica şi local, la cuiburi, pentru unele culturi cum este
cartoful, folosind 6 - 10 t/ha, dar trebuie să fie mai bine descompus.
Cantitatea de îngrășăminte organice nu trebuie să depășască 170 - 210 kg de azot pe
hectar şi an. În medie, pe toată perioada de influenţă, de la fiecare tonă de gunoi de grajd se
pot obţine sporuri de 50 - 300 kg boabe. Cele mai mari sporuri se obţin pe solurile mai puţin
fertile.
Mraniţa. Mranița reprezintă gunoiul de grajd în cel mai avansat stadiu de fermentare.
Fiind un îngrăşământ foarte eficient, se foloseşte mai ales în legumicultură, atât în câmp cât şi
în spaţii protejate. Este mult utilizată în răsadnițe.
 Se mai poate administra la cuib, odată cu plantatul răsadurilor de legume sau cu
însămânţatul cartofilor şi în gropile de plantare la înfiinţarea livezilor şi plantaţiilor viticole.
Urina şi mustul de gunoi de grajd. Conțin cantități mari de azot, fosfor, potasiu și
calciu sub formă solubilă și au efect imediat. Se dau la toate plantele de cultură, atât la
fertilizarea de bază, cât și în timpul vegetației, când se diluează cu apă în proporție de 1:3 sau
1:4.
Pentru micşorarea pierderilor de amoniac se recomandă adăugarea de superfosfat în
bazinul colector (Lăcătușu, 2006) sau se toarnă ulei ars, care formează deasupra un strat
izolator, gros de câțiva cm (Săndulescu, 1973).
Tulbureala (nămolul) de bovine. Este un amestec semilichid format din dejecţii
solide, urină şi apă tehnologică, rezultat din complexele de creştere industrială a bovinelor.
Înainte de aplicare se lasa la fermentat minim 35 - 45 zile. Se poate da în cantități cuprinse
între 30 - 80m3/ha. Trebuie curaţată de corpurile străine solide și omogenizată atât periodic cât
şi în momentul administrării. Se poate utiliza partea lichidă separată de cea solidă.
Gunoiul de păsări. Gunoiul de păsări este un fertilizant organic valoros, cu acţiune
rapidă. Pentru a putea fi folosit se usucă și se mărunțește bine. Se poate folosi ca îngrășământ
de bază (500 - 600 kg/ha), la cerealele de toamnă ieșite slab din iarnă, în răsadnițe, diluat cu
apă în proporție de 1:20 la culturile legumicole sau floricole sau la prepararea îngrășămintelor
organo-minerale.
Compostul din diferite resturi organice. Compostul se obține prin fermentarea
aerobă, de lungă durată, a diferitelor resturi organice vegetale și animale ca pleavă, frunze,
vreji, buruieni fără sămânță, resturi de bucătărie, gunoi de curte, oase etc. Acestea se
mărunțesc și se stropesc cu apă, urină sau must de gunoi de grajd. Pentru a se activa
activitatea microbiană se adaugă var sau îngrășăminte fosfatice.
Composturile se pot utiliza la toate culturile agricole în cantităţi de 15 - 25 tone la
hectar. Spre deosebire de gunoi are o acţiune rapidă, însă efectul se face simţit numai pentru
un an sau doi.
Folosirea biopreparatelor. Biopreparatele reprezintă culturi de microorganisme
active, produse pe cale industrială care se folosesc la tratarea semințelor plantelor pentru
intensificarea procesului de simbioză, germinație, creștere, dezvoltare etc. Astfel de
biopreparate sunt: Nitragin, Azotobacterin, Vitmin, Silicobacterin, Fosfobacterin etc.
Produsul Nitragin conţine bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii trăiesc în
simbioză cu plantele leguminoase. Bacteriile pătrund în scoarţa rădăcinilor plantelor prin
perişorii radiculari unde se înmulţesc şi formează pe rădăcini nodozităţi. Aceste bacterii au
însuşirea de a fixa azotul din aer pe care îl pun la dispoziţia plantelor. Plantele aprovizionează
bacteriile cu apă şi săruri minerale.
Nitragin se livrează în flacoane de câte 250 ml, în care se găseşte mediul gelificat
împreună cu un număr mare de bacterii. Se tratează seminţele chiar în ziua semănatului. În
acest scop seminţele se întind pe o prelată într-o încăpere ferită de razele directe ale soarelui.
Conţinutul flacoanelor se amestecă cu apă folosind un litru apă pentru fiecare 70 - 100 kg
seminţe mari sau pentru fiecare 25 - 50 kg seminţe mici. Cu acest amestec se stropesc
seminţele, care apoi se amestecă bine şi se pun în saci. Pentru un ha se folosesc 2 - 5 flacoane
de Nitragin. Produsul asigură prin simbioza cu planta, cantități de 100 - 125 kg N, respectiv
90 - 95% din cerințele de azot ale plantei.
În urma aplicării Nitraginului, producţiile sporesc considerabil. De exemplu la cultura
de soia, Nitraginul poate aduce sporuri care depăşesc pe cele care rezultă din aplicarea a 200
kg de azotat de amoniu/ha.
Azotobacterin conține bacterii din genul Azobacter, care fixează azotul din atmosferă
pentru a-l converti în compuși organici, stimulează creșterea plantelor, previne dezvoltarea
bolilor fungice la toate plantele de cultură și reduce folosirea îngrășămintelor chimice cu azot.
Asigură mărirea producției cu 10 - 20%. Poate fi utilizat la cereale, legume, cartof etc. Se
găsește în ambalaje de de 20 g, 100 g sau 1 kg.
Doza recomandată este de 1 g/kg seminţe, respectiv 5 kg/ha.
Vitmin conține compuși biologici activi (auxine, gibereline, citokinine și aminoacizi)
asigurați de anumite bacterii: Pseudomonas sp., Azobacter sp. etc., care duc la acelerarea
germinației, înrădăcinarea butașilor, creșterea frunzelor și tulpinilor. Mărește cu până la 60%
greutatea rădăcinilor legumelor de la care se consumă acest organ și determină creșterea
recoltei cu 4 - 8%.
Este indicat a se folosi la cereale, legume, cartof și plante ornamentale. Se găsește sub
formă lichidă (20 ml sau 100 ml) și uscată (5 g sau 10 g). Doza în care se aplică este de 10
ml/1 litru de apă sau 10 g/kg.
Turba. Este un sediment rezultat din acumularea unor cantităţi mari de plante
higrofite şi muşchi, vegetaţie care s-a descompus anaerob într-o perioadă îndelungată de timp
(secole). Se cunosc turbării formate pe zone mlăştinoase cu altitudine mică sau medie -
turbării joase, eutrofe şi turbării formate în zone montane - turbării înalte, oligotrofe
(Lăcătușu, 2006). Este indicat a se folosi numai turba eutrofă care are reacţie neutră, este
humificată și areun conținut mai mare de azot.
Poate fi utilizată în trei moduri:
 • direct ca îngrășământ, după ce este ținută 6 - 12 luni în grămezi;
• după ce a fost folosită mai întâi ca așternut în grajdurile de animale sau
amestecată cu gunoi de grajd și îngrășăminte chimice;
• după o fermentare pe platformă de 3 - 4 luni.
Se mai pot folosi ca fertilizanți nămolurile şi apa uzată de la complexele de creştere a
porcilor; nămolul provenit de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti etc.
Îngrăşămintele verzi. Culturile leguminoase sau în amestec, obţinute în scopul
încorporării în sol în stare verde pentru sporirea fertilităţii solului, poartă denumirea de
îngrăşăminte verzi. Aceste îngrășăminte, introduse sub brazdă, sporesc materia organică și
elementele fertilizante, înbunătățind însușirile fizice și fertilitatea solului. Plantele cele mai
indicate în acest scop sunt îndeosebi leguminoasele (lupinul, sulfina, măzărichea, mazărea
etc.), care lasă în sol cantități mari de azot și alte elemente nutritive. Se mai pot folosi floarea-
soarelui, hrișca, secara, etc. în funcție de condițiile pedoclimatice.
Plantele pentru îngrăşământ verde, pot fi semănate sub formă de cultură principală sau
ca a doua cultură. În primul caz, semănatul se face primăvara şi în acel an, pe acelaşi loc, nu
se mai cultivă altă plantă. Din această cauză metoda se practică puţin la noi şi numai pe
solurile foarte sărace. Plantele semănate ca a doua cultură produc cantităţi mari de masă
organică numai în zonele umede, cu precipitaţii în cea de-a doua parte a verii.
Încorporarea plantelor în sol se face în faza de înflorire sau de formare a păstăilor,
când masa verde este de 10 - 30 t/ha. Mai întâi, plantele se tăvălugesc sau se discuiesc, pentru
a putea fi încorporate în sol şi apoi se ară. După arat, solul se tăvălugeşte, pentru a pune în
contact substanţa vegetală cu solul şi a favoriza descompunerea acesteia.
Efectul încorporării în sol a cantităţii de 18 - 20 t/ha masă verde de lupin este
asemănător cu cel obţinut de la aceeaşi doză de gunoi de grajd.
Îngrășămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficiență sporită pe
solurile luvice și nisipoase.

4.4.1.2. Aplicarea îngrăşămintelor minerale

Îngrăşămintele chimice se clasifică în funcţie de elementele nutritive pe care le conţin
astfel:
✓ cu azot;
✓ cu fosfor;
✓ cu potasiu;
✓ cu microelemente;
 ✓ complexe etc.
Ele se livrează sub formă solidă sau lichidă.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice reprezintă una din principalele metode de sporire a
fertilităţii solului şi, deci, a sporirii recoltelor.
Dozele de îngrăşăminte chimice pot fi exprimate fie în substanţă activă, fie în
substanţă brută. Substanţa activă este acea parte din îngrăşământ care reprezintă elementul
nutritiv. De exemplu, azotatul de amoniu conţine 33 - 35% azot, restul fiind alte substanţe
(din 100 kg de azotat de amoniu numai 33 - 35 kg sunt azot).
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de mulţi factori:
o fertilitatea solului;
o plantele care se cultivă;
o umiditatea solului etc.
La stabilirea dozelor este necesar să avem în vedere atât sporurile de recoltă cât şi
beneficiile ce se obţin, pentru a face ca această măsură să devină cât mai eficientă.
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele se pot aplica:
o prin împrăştiere pe întreaga suprafaţă. În funcţie de felul îngrăşământului şi
de plantele de cultură, împrăştierea se face înainte de arătură sau de semănat
sau în timpul vegetaţiei culturilor;
o în benzi, fie odată cu semănatul, folosind semănători combinate, care îngroapă
îngrășămintele în același timp cu sămânța, aşezându-le lateral de seminţe, fie în
timpul vegetaţiei cu ajutorul cultivatorului hrănitor;
o cu apa de irigaţie cu care se amestecă îngrăşămintele;
o prin stropirea culturilor cu îngrăşăminte lichide.
Aplicarea prin împrăştiere pe întreaga suprafaţă este metoda principală de îngrăşare a
culturilor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Se deosebesc 3 epoci de aplicare:
➢ înainte de semănat;
➢ odată cu semănatul;
➢ în timpul vegetaţiei.
Îngrăşarea înainte de semănat se mai numeşte şi îngrăşare de bază, deoarece în acest
mod se aplică cea mai mare parte din îngrăşămint, uneori chiar toată doza planificată pentru o
cultură.
a) Îngrăşămintele minerale cu azot
 Îngrășămintele minerale cu azot prezintă o importanță deosebită, azotul fiind
principalul element hrănitor al plantelor. Este absorbit din sol prin sistemul radicular sub
formă nitrică (săruri ale acidului azotic) sau amoniacală (ca săruri de amoniu). Plantele au
nevoie de azot pe tot parcursul perioadei de vegetație.
Dacă azotul se găsește în cantități suficiente, masa vegetativă a plantelor este bogată,
frunzele sunt de culoare verde-închis. Azotul în exces provoacă dezvoltarea luxuriantă a
organelor plantelor, prelungește perioada de vegetație, întârziind ajungerea la maturitate și
micșorează rezistența la boli, ger, secetă și căldură.
Necesarul de azot este diferit de la o specie la alta.
Cea mai mare consumatoare de azot, dintre plantele de cultură, este soia.
Tratamentul curativ al carenţei de azot se face prin stropirea plantelor cu soluţie de
uree în concentraţie de: 2% (soia), 3% (porumb) sau 6% (cereale păioase) sau stropiri cu
îngrăşăminte foliare complexe. Efect pozitiv poate avea şi fertilizarea solului cu un
îngrăşământ cu azot, urmată de irigare (Lăcătușu, 2006).
După natura lor chimică, îngrăşămintele se grupează astfel:
✓ cu azot amoniacal: amoniac, apă amoniacală, sulfat de amoniu, clorură de amoniu;
✓ cu azot nitric: azotaţi de sodiu, potasiu şi calciu;
✓ cu azot nitric şi amoniacal: azotat de amoniu, sulfonitrat de amoniu,
nitrocalcamoniu;
✓ cu azot amidic: uree, cianamidă de calciu;
✓ cu azot amidic şi cu eliberarea lentă a azotului: ureoformaldehidă,
izobutilidendiuree, crotonilidendiuree;
✓ soluţii cu azot: amoniacaţi, carboamoniacaţi, soluţii simple.
Metodele de aplicare a îngrășămintelor cu azot depind de tipul îngrăşământului, de sol
și cultură. Astfel, se pot administra înaintea semănatului sau fracţionat, la semănat, după
semănat, pe parcursul vegetaţiei, în 1 - 2 reprize. De exemplu, la culturile de toamnă, pe
solurile cu multă umiditate, unde datorită solubilității îngrășămintelor cu azot, există pericolul
ca acestea să fie spălate, se aplică 1/3 din doza recomandată toamna restul putând să fie
aplicat la sfârșitul iernii-începutul primăverii, prin împrăștiere peste semănături.
Administrarea pe parcursul vegetaţiei, odată cu apa pentru irigaţie oferă azot plantelor
în perioadele de consum maxim. Aplicarea foliară duce la creşterea coeficientului de utilizare
a azotului şi la scăderea cantităţii de azot levigat.
Se folosesc 60 - 140 kg azot pe hectar, doze mai mari administrându-se plantelor
tehnice, pentru legume, pentru soiurile și hibrizii intensivi.
 b) Îngrășăminte minerale cu fosfor
Îngrășămintele fosfatice sunt importante, fosforul fiind folosit de către plante începând
cu primele faze de vegetație. Aest element este necesar deoarece ajută la dezvoltarea
sistemului radicular, înfrățirea cerealelor, formarea florilor și semințelor, acumularea
hidraților de carbon.
Contribuie la buna asigurare a azotului și potasiului de către plante, scurtează perioada
de vegetație, grăbește formarea fructelor, coacerea lor și mărește rezistența la ger și secetă.
În lipsă de fosfor, plantele au o creștere redusă, frunze mici, tulpini și frunze de
culoare violacee, coacerea fructelor întârzie, iar fructificația este slabă.
Pentru prevenirea carenţei de fosfor se recomandă:
✓ administrarea de doze optim economice de fosfor la fertilizarea de bază NP;
✓ corectarea reacţiei acide sau a celei puternic alcaline;
✓ eliminarea excesului de apă;
✓ tratarea plantelor prin stropire cu o soluţie neutră de 1% fosfaţi sau polifosfaţi de
amoniu (Lăcătușu, 2006).
După criteriul solubilităţii, îngrăşămintele cu fosfor se împart în trei grupe:
• îngrăşăminte cu fosfor insolubile în apă, dar solubile în acizi tari (apatita,
fosforită, făina de oase);
• îngrăşăminte cu fosfor greu solubile în apă, solubile în solvenţi convenţionali
(precipitatul, termofosfaţii, metafosfaţii, fosfaţii activi, polifosfaţii de calciu, zgura
lui Thomas);
• îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă (superfosfat simplu, superfosfat concentrat,
metafosfat de calciu).
Îngrășămintele minerale cu fosfor se aplică în general înainte de semănat și se
încorporează prin arătură mai devreme decât cele azotate. Efectul lor este mai îndelungat și se
menține 2 - 3 ani de la aplicare, iar eficacitatea sporește dacă se aplică odată cu îngrășămintele
cu azot.
c) Îngrășăminte minerale cu potasiu
Potasiul este absorbit de către plante în cantităţi însemnate, în unele cazuri superioare
celorlalte elemente nutritive, inclusiv azotului. Spre deosebire de celelalte macroelemente,
potasiul nu intră în componenţa substanţelor organice din plante. În schimb, rolul său este
major în numeroase procese vitale. Potasiul influențează creșterea și dezvoltarea plantelor,
creșterea părților lemnoase, favorizează acumularea hidraților de carbon, mărește rezistența
plantelor la cădere, ger și secetă, micșorează transpirația și influențează calitatea fructelor,
care devin mai dulci, cu o aromă plăcută.
Manifestarea carenţei în potasiu debutează la frunzele tinere, prin declorofilarea
parenchimului, fenomen care începe la vârful frunzelor şi înaintează pe marginile acestora
către bază. În primele faze, culoarea este verde-gălbuie, după care trece în galbenă. În fazele
mai severe se produce şi necroza frunzelor, necroză care începe tot la vârf şi se continuă pe
margine spre bază (Lăcătușu, 2006).
Îngrășămintele minerale cu potasiu sunt încadrate astfel:
• săruri de potasiu naturale: silvină, silvinit, carnalit, cainit și polihalit;
• îngășăminte potasice preparate pe cale industrială: clorura de potasiu, sarea
potasică și sulfatul de potasiu;
• deșeuri industriale: cenușa și praful de ciment.
Îngrășămintele cu potasiu se încorporează în sol prin arătură, dozele variind între 45 -
100 kg K2O/ha. Solurile din România conțin, în general, cantități suficiente de potasiu. Sunt
indicate pe solurile podzolice, iar în funcție de cultură, în special la sfeclă, cartofi, floarea-
soarelui, morcov, tutun etc.
În funcție de tipul și de conținutul solului în substanțe nutritive se pot aplica și alte
îngrășăminte care conțin macroelemente de ordin secundar. Se pot folosi astfel, îngrășăminte
cu sulf, cu magneziu etc.
d) Microelementele
Microelementele sunt elemente chimice care contribuie la creșterea și dezvoltarea
plantelor, la sporirea cantitativă și calitativă a producției, precum și la mărirea rezistenței
plantelor la boli.
Solul conține, în general, microelemente în cantități suficiente. Fiind prezente în
plante, acestea se restituie solului prin administrarea îngrășămintelor organice și prin folosirea
cenușii diferitelor plante ca îngrășământ.
Cele mai folosite microelemente sunt cele cu bor, aplicate culturilor sub formă de acid
boric, borax sau nămol cu bor.

4.4.1.3. Îngrăşăminte complexe

În funcţie de numărul elementelor fertilizante pe care le conţin, acestea se împart în:
• binare (NP, NK, PK etc.);
• ternare (NPK, NPMg etc.);
 • cuaternare (NPKMg, NPKS etc.).
De asemenea, alte grupe sunt reprezentate de:
✓ îngrăşămintele complexe cu microelemente;
✓ îngrăşămintele complexe din deşeuri naturale de provenienţă
anorganică sau organică;
✓ îngrăşămintele complexe organo-minerale (ionitice).
În fine, o grupă distinctă este reprezentată de îngrăşămintele complexe lichide
(foliare).
Încorporarea lor se face în sol prin arătură, prin lucrările executate înainte de semănat
sau odată cu semănatul.
Îngrăşăminte complexe lichide (foliare)
Îngrăşămintele complexe lichide, utilizate la aplicarea foliară, sunt soluţii ale unor
substanţe minerale şi organice cu macroelemente şi microelemente, în forme chimice, care pot
pătrunde în ţesuturile plantelor prin cuticulă. Utilizarea lor prezintă următoarele avantaje:
✓ se aplică la majoritatea plantelor de cultură;
✓ asigură o fertilizare completă și echilibrată;
✓ stimulează înrădăcinarea, creșterea și formarea fructelor;
✓ reduc substanțial efectul stresului;
✓ conțin microelemente sub formă de chelati;
✓ accelerează absorbția elementelor nutritive din sol;
✓ amplifică efectul pesticidelor;
✓ îmbunatățesc calitatea producției (culoare, zahar etc.)
✓ maresc rezistența la îngheț a plantelor;
✓ sunt libere de clor și metale grele;
✓ solubilitatea în apa este de 100%.
Se aplică în apa de irigație, 1 - 3 g/litru sau foliar, 0,5% sau 5 kg/1.000 litri apă.
Îngrăşămintele complexe lichide sunt compatibile cu produsele fitosanitare, mai puțin cu cele
cu reacție alcalină (sulfat de cupru).
Este indicat să se facă microtestari înainte de a fi amestecat cu alte produse. Se
recomandă 2 - 3 tratamente foliare în primele faze de dezvoltare.

4.4.2. Amendamentele
A mendamentele sunt substanțe minerale care se introduc în sol cu scopul de a-i
corecta reacția, a-i îmbunătăți însușirile. Cea mai mare parte a plantelor cultivate
necesită un mediu de reacţie slab acid-neutru (pH = 6,3 - 7,2) pentru creşterea şi
dezvoltarea lor normală. Cu toate acestea există plante tolerante la aciditate şi la alcalinitate.
Printre cele care se dezvoltă bine în condiţii de aciditate (pH H2O = 4 - 6) enumerăm: cartoful,
ovăzul, lupinul, secara, specii de Festuca şi Agrostis, agriş, zmeur, o serie întreagă de plante
ornamentale cum ar fi: Rhododendron, Azaleea, Begonia, ş.a. Tolerante la alcalinitate (pH
H2O = 7-8) sunt: orzul, rapiţa, sfecla, lucerna, inul, salata, conopida, prazul, varza, vişinul,
gutuiul etc.
Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face cu diverse materiale naturale
(calcare, dolomite, tufuri calcaroase, marne) sau produse rezultate din prelucrarea acestora
(varul ars sau varul stins), dar şi cu diverse deşeuri industriale (clincherite), provenite de la
fabricile de ciment, carbonat de calciu rezidual, provenit de la fabricarea îngrăşămintelor
chimice, carbonat de calciu precipitat, provenit de la combinatele chimice de produse sodice,
zgură de oţelărie, spuma de defecaţii de la fabricile de zahăr.
Corecţia reacţiei alcaline a solurilor se face prin amendamente cu efect acidifiant. Se
pot folosi: gipsul nativ, fosfogipsul, clorura de calciu, sulful nativ, praful de lignit.
Amendamentele se împrăștie pe câmp, după care se încorporează în sol prin lucrarea
cu grapa cu discuri sau prin arătură. Dozele variază între 4 - 10 t/ha în funcție de reacția
solului și de substanțele care se folosesc ca amendament. Au efect 7 - 9 ani.
4.5. Sămânţa şi semănatul

entru desfăşurarea procesului de producţie, a înmulţirii speciilor şi soiurilor, precum şi

P pentru sporirea producţiei vegetale, un rol important revine materialului biologic

(sămânţa) cu însuşiri genetice superioare.
Asigurarea cantitativă şi îmbunătăţirea constantă a materialului biologic, adaptat
condiţiilor climatice din ţara noastră, constituie o componentă principală a tehnologiei
specifice fiecărei plante agricole. Folosirea la însămânţare a unui material semincer de calitate
superioară, contribuie la exprimarea în condiţii optime de cultură a întregului potenţial
productiv şi calitativ al plantelor, soiurilor şi hibrizilor cultivaţi.
Semănatul este lucrarea de introducere în sol a seminţelor pentru ca acestea să producă
noi plante şi deci, noi recolte. Sunt plante care se înmulţesc şi vegetativ (ceapa, usturoiul,
cartoful etc.). Introducerea în sol a organelor vegetative de înmulţire se numeşte plantat.
Denumirea de plantat se foloseşte şi în alte cazuri: plantatul răsadurilor de legume, plantatul
pomilor sau plantatul viţei de vie etc.
Prin folosirea de seminţe din soiuri si hibrizi productivi, sunt valorificate mai bine şi
celelalte măsuri agrotehnice: îngrăşămintele, irigarea etc.

4.5.1. Condiţiile care se cer unei seminţe bune de semănat

S ămânţa bună pentru semănat trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, care
reprezintă indicii de calitate ai acesteia. Astfel aceasta trebuie:
 să fie autentică;
 să fie pură;
 să fie sănătoasă;
 să aibă facultate germinativă mare etc.
a) Autenticitatea. Sămânţa este autentică dacă aparţine soiului sau hibridului planificat a
fi semănat şi dacă nu conţine seminţe ale altor soiuri sau hibrizi ale aceleiaşi specii. Această
însuşire se mai numeşte puritate biologică şi se determină exact numai când plantele sunt în
vegetaţie.
b) Puritatea. Se referă la procentul de seminţe pure din specia şi soiul analizat, raportat la
greutate. O sămânţă bună trebuie să fie curată, adică să nu conţină corpuri străine: seminţe de
buruieni sau de alte plante de cultură, impurităţi etc. Puritatea se exprimă în procente. Sub
anumite limite sămânţa nu se admite pentru semănat. De exemplu, la cerealele păioase
puritatea trebuie să fie cel puţin 97%.
c) Facultatea germinativă sau capacitatea de germinaţie reprezintă însuşirea seminţelor
de a încolţi în condiţii de mediu corespunzătoare şi într-o durată de timp stabilită pentru
fiecare specie (numărul de seminţe, din 100, care germinează). Se exprimă procentual.
Dacă o sămânţă are facultatea germinativă scăzută, trebuie să folosim o cantitate mai
mare la semănat, ceea ce nu este rentabil şi în plus nu se realizează o densitate uniformă de
plante.
d) Energia germinativă se determină odată cu facultatea germinativă şi este proprietatea
seminţelor de a germina într-un timp cât mai scurt. Se exprimă în procente prin numărul de
seminţe care încolţesc în primele zile (1/3 sau 1/2 din intervalul de timp stabilit pentru
determinarea facultăţii germinative).
e) Masa a 1.000 de boabe (MMB) reprezintă greutatea a 1000 boabe, exprimată în
grame. Variază în funcţie de condiţiile de vegetaţie, de planta de cultură etc. (de exemplu la
grâu este de 30 - 50g). Din seminţe mai grele se obţin plante mai viguroase care dau producţii
mai mari. Valoarea MMB se determină prin cântărire şi serveşte la calculul privind evaluarea
recoltei, la calculul necesarului de sămânţă pentru însămânţarea unui hectar.
f) Umiditatea seminţelor este o însuşire foarte importantă pentru păstrarea seminţelor în
condiţii optime. Se determină în laborator şi se exprimă procentual. Fiecărei specii îi
corespunde o anumită umiditate maximă admisă pentru păstrare: 14% la cereale, 11% la
fasole, 13% la soia, lucernă şi trifoi, 10% la in şi mac etc.
g) Valoarea culturală (sămânţa utilă) este determinată ca produs între puritate şi
capacitatea germinativă, exprimată procentual. Reprezintă cantitatea de sămânţă din care după
semănat se asigură plante normale.
h) Puterea de străbatere reprezintă puterea tulpiniţei ieşită din sămânţă de a străbate
stratul de sol, ce acoperă sămânţa şi de a ajunge la suprafaţă.
Se exprimă prin procentul de plante răsărite, raportat la 100 seminţe semănate.
i) Starea sanitară. Sămânţa trebuie să fie sănătoasă, să nu fie vătămată, atacată de boli şi
dăunători.
Alte însuşiri cum sunt: culoarea, luciul şi mirosul, constituie criterii de apreciere a
modului de păstrare, a vechimii seminţei şi a stării de sănătate a acestora.

4.5.2. Condiţionarea materialului de semănat

 n cele mai dese cazuri seminţele, aşa cum rezultă de la recoltat, conţin impurităţi, au

I umiditate mare, nu se pot păstra până la semănat şi nu corespund pentru a fi semănate. De

aceea ele trebuie condiţionate.
Condiţionarea cuprinde:
 uscarea;
 curăţirea;
 sortarea;
 tratarea şi ambalarea;
 depozitarea.
La o sămânţa se pot aplica, după caz, toate aceste operaţii sau numai o parte din ele.
a) Uscarea este necesară pentru seminţele care la recoltare au o umiditate mai mare decât
aceea a păstrării. În acest scop prima lucrare este vânturarea (cu ajutorul vânturătorilor) pentru
a înlătura diferitele impurităţi (buruieni etc.) care de obicei au umiditate ridicată. În continuare
seminţele se usucă la soare pe o arie sau în magazii prin lopătare. Există şi uscătorii moderne,
care au anumite instalaţii speciale.
b) Curăţirea şi sortarea. Prin curăţire se înţelege îndepărtarea impurităţilor, iar prin
sortare, separarea seminţelor pe categorii după mărime şi greutate. În categoria întâi intră
boabele cele mai mari şi mai grele care sunt cele mai bune pentru semănat. Folosind o
sămânţă cât mai uniformă (sortată), maşinile de semănat vor lucra mai bine, iar plantele vor
răsări şi se vor dezvolta mai uniform. Pentru aceste operaţii se folosesc: vânturătoarea, triorul
sau selectorul. Îndepărtarea seminţelor de cuscută din masa seminţelor de trifoi sau lucernă, se
face cu separatorul magnetic, la staţii speciale de decuscutare.
c) Tratarea seminţelor împotriva bolilor şi a dăunătorilor. Multe boli criptogamice sau
bacteriene se transmit prin sămânţă ca de exemplu mălura grâului, tăciunele orezului etc. De
asemenea, seminţele îngropate în sol, până la germinat şi răsărit, pot fi atacate de diferiţi
dăunători sau boli.
Combaterea acestora în anumite cazuri se face prin tratarea seminţelor cu
insectofungicide. Tratarea seminţelor poate fi uscată (prin prăfuire), umedă, semiumedă sau
încrustare (drajare).
Tratarea uscată constă în acoperirea seminţelor cu un strat de pulbere fină, care aderă
la suprafaţa acestora. Cantitatea maximă de pulbere pentru 100 kg de seminţe de grâu, secară
sau orz este de 300 g, pentru ovăz este de 400 g, pentru sfecla de zahăr 600 g, iar pentru
legume (în funcţie de sămânţă) în medie 600 g. Tratarea seminţelor pe cale uscată se
recomandă a fi aplicată în zonele umede, unde pulberea toxică în contact cu umezeala din sol
acţionează asupra patogenilor. Lipsa umidităţii din sol face ca substanţa să aibă o activitate
mai redusă sau să rămână inactivă. Tratarea seminţelor pe cale uscată se poate face cu mult
timp înainte de semănat.
Prin tratarea umedă se folosesc soluţii sau suspensii de produs, în care se introduc
seminţele de tratat, care după aceea se usucă la umbră. Are avantajul că se economiseşte
substanţa şi se realizează o dezinfectare completă. Tratarea pe cale umedă se recomandă în
zonele aride, cu solul uscat în momentul semănatului. Cantitatea de lichid reţinută de 100 kg
seminţe în 5 minute este de 16 l la grâu, 18 l la orz, 20 l la ovăz.
Tratarea semiumedă este metoda cea mai folosită. Are avantajul că necesită cantităţi
mici de lichid şi timpul necesar uscării seminţelor se reduce, uneori putându-se semăna
imediat după tratament. Cantitatea de apă necesară pentru 100 kg de sămânţă este de 10 l
pentru grâu şi secară, 12 l pentru orz, 15 l pentru ovăz şi 7 l pentru fasole.
Tratarea prin încrustare (drajare) constă în acoperirea seminţelor cu un strat de
substanţă. Se foloseşte la tratarea seminţelor de porumb cu Tiradin şi se execută industrial
centralizat. Acest înveliş protector fereşte sămânţa, mai cu seamă în primăverile lungi, de
atacul microorganismelor din sol şi al dăunătorilor.
Insectofungicidele sunt substanţe toxice pentru om şi de aceea muncitorii care tratează
seminţele trebuie să poarte echipament de protecţie.
a) Tratarea seminţelor pentru a grăbi germinarea şi pentru stimularea creşterii plantelor
se poate face prin mai multe metode. De exemplu, încălzirea la soare sau uscarea pe cale
termică măreşte puterea de încolţire a seminţelor şi stimulează creşterea plantelor. La cartof se
provoacă preîncolţirea tuberculilor înainte de plantarea lor la câmp. Ca urmare, plantele vor
răsări mai repede, iar producţiile vor fi mai mari.
b) Ambalarea seminţelor. După condiţionare, seminţele se ambalează în saci din fibre
textile sau sintetice. Ei sunt prevăzuţi cu etichete pe care sunt înscrise principalele date
privind provenienţa şi însuşirile seminţelor. Ambalarea uşurează manipularea, depozitarea şi
transportul acestora şi împiedică impurificarea mecanică (amestecul cu seminţe străine).
c) Depozitarea seminţelor se face în magazii curate, igienizate, în stive aşezate pe grătare
etc. dispuse în aşa fel încât să fie asigurat accesul personalului care efectuează controlul.

4.5.3. Metode de semănat

 emănatul se efectuează cu maşina, în rânduri (şi numai în rare cazuri prin împrăştiere).

S Se cunosc două metode principale de semănat:

 în rânduri obişnuite;
 în rânduri îndepărtate;
 semănatul în rigole;
 semănatul în coame.
După metoda de semănat în rânduri obişnuite, distanţa dintre rândurile de plante este
de 12,5 cm, iar între plantele de pe rând de 0,25 - 4 cm în funcţie de speciile sau soiurile de
plante. După această metodă se seamănă cerealele păioase, mazărea, lucerna, trifoiul,
borceagul, inul pentru fuior ş.a.
La metoda de semănat în rânduri îndepărtate, distanţa dintre rânduri variază între 30 -
80 cm, în funcţie de cultura respectivă. O distanţă mai mare între rânduri permite să se
execute prăşitul.
Semănatul poate fi în rânduri echidistante sau în benzi.
Semănatul în rânduri echidistante poate fi practicat la soia, porumb, floarea-soarelui
etc. (distanţa între rânduri variază între 50 şi 70 cm, în funcţie de planta de cultură).
Semănatul în benzi se practică mai rar şi numai pentru unele culturi: sfecla de zahăr,
soia, cânepă de semănat, morcov etc. Constă în semănatul unui număr de rânduri mai apropiat
(benzi sau fâşii), iar între acestea se lasă distanţe mai mari pe unde circulă maşinile agricole.
Semănatul în rigole se poate practica în zonele aride, asigurându-se introducerea
seminţelor în pământ reavăn şi o înrădăcinare mai adâncă a plantelor. Poate fi utilizat şi pe
terenurile în pantă, caz în care rigolele se orientează pe curbele de nivel, contribuind astfel şi
un obstacol în scurgerea apei (se reduce mult eroziunea solului).
Seminţele sunt introduse în rigole (şanţuri) deschise de piese active tip rariţă ataşate în
faţa brăzdarelor semănătorii.
Semănatul în coame se practică pe solurile cu exces de umiditate. Biloanele se execută
concomitent cu semănatul. Maşina de semănat execută coamele în care sunt introduse
seminţele. Datorită denivelărilor realizate la semănat, se măreşte suprafaţa de evaporare a
apei, pe biloane pământul încălzindu-se mai repede. Seminţele găsesc astfel, condiţii mai bune
pentru încolţire. Se practică frecvent la cultura cartofului.
Există şi alte metode de semănat:
 în cuiburi;
 bob cu bob;
 în culise etc.
 4.5.4. Adâncimea de semănat

dâncimea de semănat (de îngropare în sol) influenţează germinaţia seminţelor,

A răsărirea, uniformitatea culturii.

Ea depinde de:
 mărimea seminţelor;
 textura şi umiditatea solului;
 particularităţile de germinare.
Astfel seminţele mici se îngroapă mai la suprafaţă (de exemplu, trifoiul, lucerna ş.a., la
2 - 3 mm), seminţele mari se îngroapă mai adânc (de exemplu, grâul la 5 - 7 cm, porumbul la
8 - 10 cm, cartoful se plantează la 10 - 14 cm). În cadrul acestor intervale, la un sol mai umed
sau mai argilos, seminţele se îngroapă la o adâncime mai mică. În solul uscat sau mai nisipos,
se seamănă mai adânc.
Seminţele cu germinaţie hipogeică în sol se pot semăna mai adânc decât cele cu
germinaţie epigeică (fasole, soia etc.) la care cotiledoanele ies la la suprafaţa solului odată cu
tulpiniţa.

4.5.5. Calculul cantităţii de sămânţă la hectar

antitatea de sămânţă necesară pentru suprafaţa de un hectar se mai numeşte şi norma

C de sămânţă.
Ea depinde de:
o densitatea plantelor care trebuie realizată;
o puritatea seminţelor;
o masa a 1.000 de boabe;
o fertilitatea solului etc.
Densitatea plantelor care trebuie realizată depinde de:
 speciile de plante;
 scopul pentru care se face cultura;
 alţi factori.
De exemplu, plantele care cresc mai viguros cum sunt: porumbul, floarea-soarelui ş.a.
se seamănă mai rar (35 - 60 mii de plante/ha), în timp ce la grâu desimea este de cca 5
milioane de plante/ha.
 Norma de sămânţă la hectar se calculează după formula:

D  MMB
Cs (kg / ha ) 
Vu
unde:
Cs - cantitatea de sămânţă necesară (kg/ha);
D - densitatea exprimată prin numărul de boabe germinate la m2 (densitatea plantelor la
m2);
MMB - masa a 1.000 boabe;
Vu - valoarea culturală a seminţei.

PG
Vu 
100
unde:
P - puritatea seminţelor (%);
G - germinaţia seminţelor (%).
Formula dă rezultate foarte bune la culturile semănate în rânduri şi obişnuite.
La culturile semănate în rânduri depărtate (prăşitoare), datorită lucrărilor de
întreţinere aplicate mecanizat, în timpul vegetaţiei au loc pierderi de plante. Pentru acest
motiv, cantitatea de sămânţă rezultată prin calcul se măreşte, în funcţie de pierderile care au
loc în perioada vegetaţiei, pentru a asigura numărul optim de plante.

4.5.6. Proba maşinii de semănat

C alitatea semănatului depinde în mare măsură de modul cum este reglată maşina de
semănat. De aceea, înainte de a porni la lucru se verifică dacă toate organele maşinii
sunt în bună stare de funcţionare (transmiterea mişcării la distribuitorii de seminţe,
tuburile de conducere a seminţelor, brăzdarele etc.).
Este deosebit de important ca distanţele dintre brăzdare să fie acelea care se cer între
rândurile de plante. Brăzdarele semănătorii se prind pe bara comună suport. Poziţia lor poate
fi modificată pentru a realiza distanţe diferite între rânduri în funcţie de culturile respective.
Reglarea distanţei între brăzdare se face începând de la mijlocul barei suport către marginile
semănătorii. Măsurătorile se fac la vârful brăzdarelor.
 De asemenea, se verifică modul cum sunt montate marcatoarele semănătorii. Ele
trebuie să asigure ca rândurile dintre două treceri alăturate ale semănătorii să fie la aceeaşi
distanţă ca şi aceea dintre urmele lăsate pe sol de celălalte brăzdare.
Se reglează debitul de seminţe pentru a realiza norma de sămânţă stabilită la un hectar.
În acest scop se foloseşte tabelul indicator de pe cutia de seminţe. În tabel se arată pentru
fiecare normă de sămânţă la hectar care trebuie să fie poziţia şuberelor, a fundurilor mobile şi
a manetelor de viteză. Trebuie verificat dacă maşina astfel reglată seamănă cantitatea de
sămânţă planificată. Pentru aceasta se introduc seminţe în cutie, apoi se împinge în faţă
jgheabul de sub casetele de distribuţie şi se roteşte (de 7,5 - 12,5 ori, în funcţie de
semănătoare) de manivela care acţionează cutia de viteze.
Se cântăreşte sămânţa căzută în jgheab. Aceasta trebuie să fie egală cu 1/100 din
norma de semânţă ce se dă la hectar, deoarece la numărul respectiv de rotaţii, semănătoarea
seamănă 100 m2.
În semănătorile moderne aceşti indicatori sunt afişaţi electronic.

4.5.7. Semănatul în răsadniţe şi plantarea răsadului în câmp

ajoritatea legumelor se produc prin răsad: tomatele, ardeii, varza, ceapa de apă etc.

M De asemenea, tutunul se produce prin răsad. Răsadurile sunt plante în vârstă de 40

- 50 zile, crescute într-un loc adăpostit, de unde se scot şi se plantează la locul
definitiv. Folosirea răsadurilor are mai multe avantaje:
 se obţin legume mai repede, deoarece în spaţiile adăpostite se poate semăna cu 1/2
- 2 luni mai devreme decât în câmp.
 seminţele de legume sunt pretenţioase la germinat şi în câmp pe suprafeţe mari, nu
se pot crea toate condiţiile optime pentru acest proces.
Răsadurile se pot obţine în sere, solarii sau în răsadniţe.
Semănatul în răsadniţe. Răsadniţele sunt amenajări speciale încălzite de obicei cu
gunoi de grajd. Ele sunt formate din tocuri de scândură (dar pot fi şi din alt material) şi sunt
acoperite cu geamuri. Pregătirea răsadniţelor se face după o tehnică specială. Mai întâi se face
un pat de gunoi de grajd, gros de 40 - 70 cm şi bătătorit. Gunoiul de grajd prin descompunere
degajă căldură. După câteva zile, peste patul de gunoi se aşază un strat de amestec de pământ
gros, de 6 - 12 cm, amestec care este format din pământ de ţelină, pământ de grădină, mraniţă,
turbă şi nisip.
 După 2 - 3 zile se seamănă. Semănatul se face manual. Se folosesc 6 - 8 g sămânţă/m2
de răsadniţă când nu se repică şi 10 - 12 g când urmează să se repice.
Repicatul este lucrarea prin care se scot plantele mici (răsadurile) când au 2 - 3
frunzuliţe şi se trec în alte răsadniţe, în sere sau solarii. Plantele se pun la distanţe mai mari
pentru ca să nu se stânjenească una pe alta în creştere. Repicatul se poate face şi în cubuleţe
de pământ produse în mod special şi numite ghivece nutritive. Ulterior, la plantatul în locul
definitiv se pun ghivecele cu plante şi astfel nu mai sunt deranjate rădăcinile acestora.
În răsadniţe se aplică multe lucrări de îngrijire:
o udarea;
o îngrăşarea;
o combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor;
o aerisirea etc.
De pe 1 m2 de răsadniţă rezultă 1.000 - 2.500 fire (răsaduri) de legume.
Plantarea răsadului în câmp. Răsadul pentru plantat la câmp trebuie să fie de bună
calitate, adică plantele să fie scurte (de 15 - 20 cm), viguroase, de culoare verde-închis, cu
rădăcini bine dezvoltate, cu vârsta de 40 - 50 de zile. Pentru culturile timpurii este obligatoriu
ca răsadul să fie repicat în ghivece sau cuburi nutritive.
Cu 3 - 4 zile înainte de plantare, se udă pământul din răsadniţe pentru ca răsadul să fie
scos cu uşurinţă.
Răsadurile de varză, ceapă de apă, praz şi ţelina, care se plantează vara, se fasonează.
Prin fasonare se înţelege scurtarea frunzelor şi a rădăcinilor cu circa 1/3.
Epoca de plantat la câmp se planifică în funcţie de cerinţele plantelor faţă de căldură şi
de perioada când dorim să obţinem recolta. Aşa de exemplu, primăvara devreme se plantează
varza, conopida, salata, iar mai târziu, tomatele, ardeii, vinetele. Vara se plantează legumele
destinate consumului de toamnă: varza de toamnă, ţelina, ceapa de apă etc.
Plantatul se face în rânduri, manual, folosind plantatorul sau sapa, sau se face
mecanizat cu ajutorul maşinii de plantat răsaduri. Imediat după plantare se pune apă la fiecare
plantă sau se udă pe brazde. Pentru a asigura un procent cât mai mare de plante prinse, se
recomandă ca plantatul să se facă în zile noroase, seara sau dimineaţa.

4.6. Lucrările de îngrijire şi de recoltare a culturilor

ucrările de îngrijire, numite şi lucrări de întreţinere a culturilor, cuprind operaţiunile

L ce se aplică solului şi plantelor în timpul perioadei de vegetaţie (de la semănat până la

recoltat), cu scopul de a le oferi condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.
Aceste lucrări se referă la distrugerea buruienilor, afânarea, nivelarea, tasarea,
eliminarea excesului de apă, aplicarea irigaţiei, combaterea bolilor şi dăunătorilor, rărit,
fertilizări suplimentare, aplicarea unor lucrări cu caracter special (polenizarea suplimentară,
cârnit, ciupit etc.).
Necesitatea fiecărei lucrări de îngrijire şi modul ei de aplicare depind de plantele de
cultură, de condiţiile pedoclimatice ale anului respectiv şi de alţi factori. Totuşi, pentru
plantele de cultură care aparţin aceleiaşi grupe, lucările de îngrijire sunt foarte asemănătoare.
Din acest motiv, lucrările de îngrijire sunt grupate în:
 lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă;
 lucrările de îngrijire pentru culturile de primăvară.

4.6.1. Lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă

ână la venirea iernii poate apare necesitatea executării unor lucrări cum ar fi udarea

P pentru răsărire, combaterea dăunătorilor, eliminarea excesului de apă etc.

a) Udarea pentru răsărire. Se practică pe terenurile amenajate pentru irigat. Ea
poate fi necesară dacă nu s-a facut udarea înainte de semănat, iar căderea precipitaţiilor
întârzie. Se folosesc cca 300 m3 apă/ha.
b) Combaterea dăunătorilor. Uneori dăunătorii ca gândacul ghebos (Zabrus
tenebroides) atacă culturile de graminee, fiind necesare tratamente preventive şi de
combatere.
c) Eliminarea excesului de apă. În unele situaţii, datorită precipitaţiilor din toamnă şi
iarnă, apa se adună în locurile joase, bălteşte peste semănături provocând asfixierea plantelor.
Înlăturarea excesului de apă se face prin şanţuri de scurgere trasate încă din toamnă, pe
terenurile pe care se pot ivi inundaţii, sau cu ajutorul pompelor.
d) Protejarea culturilor împotriva gerurilor. Se realizează prin folosirea soiurilor
rezistente la ger, semănatul în epoca optimă şi reţinerea zăpezii pe teren, prin instalarea
parazăpezilor, mai ales pe locurile unde zăpada este spulberată datorită vântului puternic.În
timpul iernii, periodic se verifică starea culturilor.
În acest scop se iau probe de sol cu plante, sub formă de calupuri de dimensiunile
30/20/20 cm care se pun în lădiţe. Probele se ţin 2 - 3 zile în încăperi cu temperaturi de 8 -
10°C, apoi la 18 - 20°C. Când plantele se revigorează se apreciază procentul de plante pierite
şi în funcţie de aceasta se stabilesc măsurile care vor trebui aplicate în primăvară. În perioada
de primăvară, de asemenea poate apărea necesitatea executării mai multor lucrări.
e) Eliminarea excesului de apă. Se face în acelaşi mod cum s-a precizat mai sus.
f) Fertilizarea suplimentară. Deseori, la începutul primăverii, solul este sărac în
substanţe nutritive, mai ales în azot şi ca urmare plantele duc lipsă de hrană, îngălbenesc şi
cresc încet. De aceea, se aplică îngrăşăminte uşor solubile: cu azot, mraniţă, gunoi de păsări
etc. Îngrăşămintele se împrăştie pe suprafaţa solului când acesta este încă îngheţat. Îngrăşarea
suplimentară se poate face şi în fazele următoare: înfrăţire, înflorire, în funcţie de nevoile
plantelor.
g) Combaterea buruienilor folosind metodele corespunzătoare.
h) Irigarea se aplică în condiţii de secetă, de 1 - 3 ori până la formarea bobului.
i) Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea tratamentelor fitosanitare.
j) Verificarea stării de înrădăcinare a plantelor în funcţie de care se aplică lucrări de
afânare sau tasare a solului.

4.6.2. Lucrările de îngrijire pentru culturile de primăvară

rimăvara se seamănă majoritatea plantelor de cultură şi de aceea lucrările de îngrijire

P pot fi mai diversificate. Din acest punct de vedere, culturile de primăvară se pot grupa
în neprăşitoare şi prăşitoare.
Lucrările de îngrijire pentru culturile neprăşitoare (plantele semănate în rânduri
obişnuite). Principalele lucrări care se aplică acestor culturi sunt:
a) Tăvălugirea se recomandă imediat după semănat dacă solul este uscat
sau au fost semănate seminţe mici. Prin tăvălugire seminţele sunt puse în contact cu solul şi
germinează mai repede.
b) Grăparea se execută dacă se formează crusta care împiedică răsărirea
plantelor sau pentru a distruge buruienile în curs de răsărire. La grăpat trebuie respectate
următoarele reguli:
 se grăpează perpendicular pe rânduri, pentru a nu scoate plantele din sol;
 nu se grăpează în timpul răsăririi deoarece colţii plantelor, fiind fragezi, se rup
uşor;
 plantele de cultură care se frâng uşor se grăpează numai după ce s-a ridicat roua
sau în partea a doua a zilei.
 c) Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea
de erbicide sau insectofungicide folosind maşini corespunzătoare sau avionul.
d) Irigaţia este necesară în zonele secetoase.
e) Îngrăşarea suplimentară se aplică mai ales în zonele umede sau în
condiţii de irigaţie, folosind îngrăşăminte uşor solubile.
Lucrările de îngrijire pentru culturile prăşitoare sunt variate.
a) Grăpatul poate fi necesar atât înainte cât şi după răsărirea plantelor şi se face după
aceleaşi reguli prezentate la celelalte grupe de plante.
b) Prăşitul are ca scop distrugerea buruienilor şi afânarea solului la suprafaţă. Se
efectuează când se cunosc bine rândurile de plante. În cursul perioadei de vegetaţie, se
execută 2 - 5 praşile în funcţie de:
 gradul de îmburuienare;
 sol;
 cultură;
 precipitaţii.
Prima praşilă se aplică, de obicei, după răsărirea culturii, dar la unele plante, care răsar
greu (sfecla de zahăr), semănatul poate fi făcut cu o plantă indicatoare (muştar), încât prăşitul
se face ţinând cont de rândurile marcate de această plantă, care răsare foarte repede. Acest
mod de executare a lucrării este cunoscut sub denumirea de „praşilă oarbă”. Praşilele pot fi
superficiale (3 - 6 cm adâncime), mijlocii (6 - 8 cm adâncime) şi adânci (8 - 12 cm adâncime).
La porumb, prima praşilă se face când acesta are 3 - 4 frunze, la adâncime mare, iar
următoarele praşile vor fi mijlocii şi superficiale. La sfecla de zahăr, prima praşilă se face
superficial, iar următoarele din ce în ce mai adânc.
Numărul de praşile este mai mare pe solurile mai îmburuienate, pe solurile mai grele,
care se tasează mai repede, în zonele mai umede şi pentru culturile care cresc mai încet şi
acoperă mai puţin solul. Printre rândurile de plante prăşitul se execută mecanic, iar pe zona
rândului se execută manual cu sapa. Folosind raţional erbicidele se poate renunţa la această
lucrare care este destul de greoaie.
c) Completarea golurilor este necesară la culturile unde semănatul a fost defectuos,
datorită atacului unor dăunători sau a altor cauze. Aceste goluri se completează manual,
utilizând sămânţă umectată.
d) Fertilizarea suplimentară se aplică şi la aceste plante cu ajutorul cultivatoarelor
echipate cu fertilizatoare (hrănitoare), care odată cu prăşitul introduc în sol îngrăşăminte.
e) Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
 f) Irigaţia determină producţii ridicate şi la aceste plante.
g) Răritul este lucrarea prin care, în faza de 2 - 4 frunze, se smulg sau se taie o parte din
plante, acolo unde au răsărit prea des. Se aplică la sfeclă, dar şi la alte plante care au fost
semănate prea des.
Răritul trebuie făcut la timpul optim, deoarece întârzierea determină scăderea recoltei.
Răritul este o lucrare foarte obositoare. Este recomandată folosirea de seminţe de sfeclă
monogerme (din care răsare o singură plantă) şi astfel este eliminată lucrarea de rărit.
h) Copilitul este lucrarea prin care sunt înlăturaţi lăstarii laterali (se rup lăstarii de la
subsuoara frunzelor), care ajung la 5 - 6 cm lungime, pentru a favoriza fructificarea şi grăbirea
coacerii. Se practică la tomate, dovleci, castraveţi, cânepa de sămânţă etc.
i) Cârnitul este lucrarea prin care se suprimă vârful tulpinii principale. Se face la tomate,
tutun, bumbac etc., după ce s-au format pe plantă 3 - 4 inflorescenţe. La plantele copilite şi
cârnite, substanţele nutritive sunt dirijate către părţile rămase şi ca urmare fructele cresc mai
mult şi ajung mai repede la maturitate.
j) Ciupitul constă în înlăturarea vârfului de creştere şi mugurilor de la baza frunzelor. Se
aplică la pepeni, castraveţi, tomate.
k) Politul este o lucrare de îngrijire folosită la tutun, constând în înlăturarea primelor 2 - 3
funze de la baza tulpinii, care nu prezintă valoare tehnologică; el se efectuează, de obicei,
odată cu utlima praşilă.
l) Muşuroitul este lucrarea prin care se strânge pămînt în jurul plantelor de cartofi sau la
alte plante. Se execută cu cultivatoare echipate cu piese active în formă de rariţă. Muşuroitul
se face în zonele umede. Nu se practică în zonele secetoase deoarece provoacă pierderea apei
ca urmare a măririi suprafeţei de evaporare a solului.
m) Polenizarea suplimentară se practică la floarea-soarelui, mai rar la cânepă, secară,
lucerna şi alte plante, prin diferite metode. La floarea-soarelui, în timpul înfloritului, se aduc
stupii cu albine aproape de cultură.
n) Mulcirea este lucrarea prin care se acoperă solul cu diferite materiale (folii de
polietilenă, paie tocate, mraniţă etc.), pentru a păstra apa în sol sau a provoca încălzirea
solului (când mulciul este de culoare închisă). Mulcirea se practică mai mult în legumicultură
unde este o metodă rentabilă.

4.6.3. Recoltarea, depozitarea şi păstrarea produselor vegetale

 ecoltarea. Este operaţiunea finală din complexul de lucrări al culturii plantelor, prin

R care se strâng de pe teren produsele obţinute în procesul de producţie agricolă.

Produsele agricole trebuie strânse la timp şi în întregime. Orice întârziere determină
pierderi mari de producţie.
Deosebit de important este alegerea momentului de începere a recoltării care este
specific pentru fiecare cultură. Dacă se recoltează mai devreme, rezultă produse de slabă
calitate, neajunse la maturitate. Dacă se întârzie cu recoltarea, produsele se depreciază, iar
unele seminţe se scutură foarte uşor şi recolta se pierde. Produsele recoltate se condiţionează
în vederea păstrării şi depozitării.
Astfel, cerealele se recoltează în faza de coacere în pârgă, cartoful când tuberculii sunt
complet formaţi şi coaja nu se exfoliază, tutunul când frunzele încep să se îngălbenească,
plantele furajere pentru fân când sunt înflorite etc.
Recoltarea majorităţii plantelor se face la maturitatea fiziologică (la coacere). Unele
plante se recoltează la maturitatea tehnică, în special culturile destinate industrializării (sfecla
pentru zahăr, tutunul, plantele medicinale etc).
Recoltarea se face mecanizat, semimecanizat şi manual, cu mijloacele adecvate.
Depozitarea produselor vegetale. După recoltare, produsele vegetale sunt depozitate. Spaţiile
pentru depozitare diferă în funcţie de sortimentul de produse care trebuie păstrat pentru o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Astfel păstrarea produselor boabe (cereale,
leguminoase, oleaginoase) care au un conţinut scăzut de apă, se face în magazii de diferite
tipuri sau în silozuri. Produsele rădăcinoase, tuberculifere şi alte organe de plante, cu un
conţinut ridicat în apă, se păstrează în pivniţe sau in în silozuri. Mai pot fi folosite pentru
depozitare platfome (pentru expunerea la soare a produselor cu umiditate excesivă) şi pătule
(în vederea uscării ştiuleţilor).
Păstrarea produselor agricole. Seminţele de cereale, leguminoase şi alte plante, îşi continuă
activitatea vitală şi după recoltare. Astfel, sub influenţa unor factori ai mediului înconjurător,
în masa de boabe se petrec o serie de procese fiziologice, fizice şi chimice care îşi pun
amprenta pe calitatea păstrării şi însuşirile acestora.
Principalele procese fiziologice care prezintă importanţă la păstrarea seminţelor
depozitate sunt:
 postmaturaţia;
 respiraţia;
 încingerea;
 încolţirea.
 Postmaturaţia sau maturizarea fiziologică reprezintă continuarea proceselor
fiziologice după recoltare, până la desăvârşirea tuturor însuşirilor biologice. Seminţele se
recoltează la maturitatea tehnică, adică la coacerea în pârgă. In această fază, capacitatea
germinativă este redusă şi numai după un interval de timp, după perioada “repausului
seminal”, la maturitatea fiziologică, ea devine normală.
Respiraţia seminţelor este influenţată de umiditate, temperatură, aerisire şi de
capacitatea higroscopică. Cu cât umiditatea seminţelor este mai ridicată, cu atât respiraţia este
mai intensă, şi pierderile sunt mari.
Încingerea seminţelor. Ca urmare a intensificării proceselor fiziologice din masa
boabelor, precum şi a activităţii microorganismelor, se degajă o cantitate însemnată de apă şi
căldură. Când umiditatea şi căldura din masa de boabe depăşesc o anumită limită apare
fenomenul de încingere, de obicei în vetre. Încingerea produce schimbări chimice datorită
intensificării activităţii enzimatice, provocând deprecierea calităţii seminţelor.
Încolţirea seminţelor reprezintă un proces cu urmări foarte grave, deoarece au loc
pierderi mari de substanţă organică şi o accentuată degradare a calităţii produselor. Cunoscând
factorii care pot provoca încolţirea (aer, căldură, umiditate), trebuie luate toate măsurile de
prevenire a acestui proces.
Pentru păstrarea seminţelor în cele mai bune condiţii se folosesc diferite metode, şi
anume:
 păstrarea prin uscare;
 păstrarea prin răcire;
 păstrarea prin aerare activă;
 păstrarea cu ajutorul unor substanţe chimice etc.
Indiferent de metoda de păstrare, produsele depozitate trebuie supravegheate şi
controlate periodic, astfel să se poată preveni şi combate fenomenele nefavoravile.
Pentru reuşita lucrării, trebuie făcute pregătiri amănunţite: se repară maşinile, se curăţă
şi se dezinfectează spaţiile de depozitare, se instruiesc muncitorii etc. Toate aceste pregătiri
depind de volumul recoltei. De aceea cu 3 - 4 săptămâni înainte de recoltare se face evaluarea
recoltei, adică se determină recolta probabilă.
4.7. Asolamentul şi rotaţia culturilor

4.7.1. Noţiuni despre asolamente

T erenul arabil al unei ferme agricole este împărţit în tarlale, care se mai numesc sole.
Pe aceste sole se cultivă plantele. O plantă nu se cultivă an de an pe acelaşi teren,
deoarece aceasta ar avea multe efecte negative:
 înmulţirea excesivă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor specifici acelei culturi;
 consumul unilateral al substanţelor nutritive din sol specific fiecărei plante de
cultură;
 acumularea unor substanţe toxice în sol etc.
Ca urmare recoltele scad an de an. Toate aceste neajunsuri sunt evitate dacă pe acelaşi
teren, după recoltarea unei culturi de exemplu inul, în anul următor se seamănă altă plantă de
cultură, de exemplu grâul şi aşa mai departe. Prin urmare este necesar ca în timp, plantele să
alterneze (să se rotească). Dar această alternanţă (succesiune) nu se face la întâmplare ci se
stabileşte după anumite reguli.
Asolamentul reprezintă amplasarea raţională a culturilor în timp şi spaţiu, pe sole sau
tarlale, stabilite pe baza dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei societăţi agicole.
Asolamentul poate fi perceput ca un sistem raţional de amenajare a terenului şi de lucrări ale
solului, de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii fertilităţii şi producţiei agricole
precum şi asigurării bazei furajere pentru dezvoltarea creşterii animalelor (Rodica Frăţilă,
2010).
Asolamentul presupune împărţirea unei suprafeţe în parcele (denumite sole) pe care
plantele sunt repartizate şi supuse rotaţiei.
Prin asolament se înţelege repartiţia diferitelor culturi pe sole într-o exploataţie
agricolă, iar succesiunea lor în timp şi în ciclul stabilit se numeşte rotaţie.
Rotaţia culturilor reprezintă succesiunea culturilor în timp pe aceeaşi solă, într-o
ordine stabilită în mod ştiinţific. Un exemplu de rotaţie poate fi următorul: 1 - soia; 2 - grâul
de toamnă: 3 - porumb; 4 - sfeclă de zahăr; 5 - porumb. Această rotaţie durează 5 ani, după
care urmează al doilea ciclu al aceleiaşi rotaţii.
Monocultura este cultivarea aceleiaşi plante, pe acelaşi teren, mai mulţi ani şi anume
cel puţin atâţia ani cât durează rotaţiile în zona respectivă (de exemplu 4 - 6 ani). Monocultura
are numeroase şi mari dezvantaje în comparaţie cu rotaţia culturilor. Efectul cel mai
nefavorabil este oboseala solului, care de altfel este un efect global al celorlalte (Budoi şi
Penescu, 1996).
Cultura repetată este cultivarea timp de 2 ani, uneori 3 ani, pe aceeaşi solă a aceleiaşi
plante. Ea se admite numai pentru unele plante care se autosuportă (porumbul 2 - 3 ani, grâul
2 ani, soia 2 ani, orezul 3 - 4 ani).
Planta premergătoare este planta care s-a cultivat pe o solă în anul precedent.

4.7.2. Criterii de întocmire a asolamentelor

L a întocmirea unui asolament se au în vedere criterii economico-organizatorice, tehnice

şi agrobiologice.
Criterii economico-organizatorice. Asolamentele trebuie să cuprindă, în
primul rând, acele culturi şi într-o astfel de proporţie, încât în condiţiile pedoclimatice ale
zonei respective, să asigure producţii ridicate şi un profit cât mai mare cultivatorului.
Criterii tehnice. Forma, mărimea şi amploarea solelor trebuie să permită un grad cât
mai mare de mecanizare. Forma optimă a acestora este cea dreptunghiulară sau pătrată. Pe
terenurile în pantă, solele trebuie să fie dreptunghiulare sau trapezoidale, mai mici decât pe
terenurile plane şi orientate cu latura mare pe direcţia curbelor de nivel.
Criteriile agrobiologice se referă la stabilirea rotaţiei culturilor asolamentului. Se
porneşte de la faptul că, fiecare plantă de cultură manifestă o anumită influenţă asupra
fertilităţii solului şi prin urmare asupra culturilor care urmează în rotaţie. De aceea, fiecare
plantă trebuie amplasată după cele mai potrivite premergătoare. Criteriile agrobiologice
principale, care trebuie avute in vedere la stabilirea rotaţiei plantelor, sunt următoarele:
a) Modul de nutriţie şi de consum al apei de către plante este diferit.
Fiecare plantă foloseşte din sol substanţe nutritive în cantităţi diferite. În general
plantele care consumă mult azot, fosfor sau potasiu nu trebuie să urmeze una după alta fără
aplicarea îngrăşămintelor respective. Aşa de exemplu sfecla de zahăr extrage din sol o
cantitate mai mare de elemente nutritive şi într-o altă proporţie decît cerealele păioase. De
asemenea, plantele care îmbogăţesc solul în azot trebuie să alterneze cu plante care nu au
aceste calităţi. Leguminoasele îmbogăţesc solul în azot şi de aceea după aceste plante este
bine să urmeze grâul de toamnă, plantă pretenţioasă faţă de azot. Prin rotaţia plantelor cu mod
diferit de nutriţie, se evită consumul unilateral al elementelor nutritive din sol.
Deosebiri există şi în ceea ce priveşte adâcimea de la care plantele îşi procură
elementele nutritive ca urmare a dezvoltării diferite a sistemului radicular. Astfel, plante cum
sunt cerealele păioase, inul, fasolea, cartoful etc. îşi dezvoltă rădăcinile în stratul superficial
de sol, în timp ce la altele pătrund adânc în sol. Dacă aceleaşi plante se cultivă mai mulţi ani
la rând pe acelaşi teren, există pericolul epuizării rezervei de hrană din anumite straturi de sol.
b) Păstrarea şi ameliorarea structurii solului. Sunt plante care determină
prăfuirea solului, ca de exemplu prăşitoarele (datorită praşilelor repetate), iar alte plante o
refac cum sunt ierburile perene (lucerna, trifoiul etc). Culturile trebuie amplasate astfel în
rotaţie, încât să se asigure refacerea şi ameliorarea structurii solului.
c) Combaterea buruienilor. În general, plantele care se seamănă mai des, înăbuşă
buruienile (rapiţa, cânepa ş.a.). Sunt specii de buruieni care infestează anumite grupe de
plante de cultură. Cultura cerealelor păioase de primăvară îmburuienează mai mult terenul.
Rotaţia, alternarea sau succesiunea culturilor, ca de exemplu prăşitoarele, cu cerealele
păioase, este o metodă eficace de eliminare a buruienilor (cunoscându-se că prăşitoarele lasă
terenul curat de buruieni, datorită lucrărilor de întreţinere).
d) Combaterea bolilor şi a dăunătorilor. La stabilirea rotaţiei nu trebuie să se
succeadă plante care au boli sau dăunători comuni. După Georgeta Teodorescu și colab.
(2003), rotația culturilor este indicată pe terenurile infestate cu nematodul bulbilor și al
tulpinilor - Ditylenchus dipsaci și păianjenul bulbilor - Rhizoglyphus aequinopus. Astfel,
legumele din familia Liliacee pot reveni pe aceeași solă numai după 4 - 5 ani. Această măsură
de prevenire a atacului este menționată și pentru alți dăunători: Ceutorrhyncus pleurostigma,
Thrips tabaci, Delia florilega, Delia platura etc.
Ackinetosporangii ciupercii Synchytrium endobioticum(care produce râia neagră a
cartofului) își mențin viabilitatea 8 - 10 ani (Severin și colab., 2001).
Anumite plante se autosuportă, adică se pot cultiva repetat 2 - 3 ani consecutiv, pe
acelaşi loc, ca de exemplu secara, porumbul, cânepa, tutunul etc. Grâul de toamnă am văzut
că se poate cultiva 2 ani consecutiv.
Alte plante nu se autosuportă şi deci nu pot fi cultivate repetat cum sunt floarea-
soarelui, sfecla, lucerna, trifoiul, mazărea, inul, legumele ş.a. Ele nu pot reveni pe acelaşi loc
decât după un anumit număr de ani, timp în care solul se curăţă de paraziţii şi substanţele
toxice pentru cultura respectivă. De exemplu, floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren
numai după 6 - 7 ani, legumele după 3 ani etc.
Din cele prezentate mai sus rezultă că pentru a stabili o rotaţie raţională sunt necesare
cunoştinţe amănunţite, atât în ceea ce priveşte influenţa plantei premergătoare asupra solului
cât şi cerinţele plantei postmergătoare (care urmează a fi cultivată). Mai trebuie avut în vedere
faptul că în practică, uneori, suntem nevoiţi să ne abatem într-o oarecare măsură de la
principiile precizate mai sus. În aceste situaţii trebuie să intervenim prin măsuri agrotehnice
suplimentare (aplicarea de îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide) pentru a crea condiţii
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor şi de sporire continuă a recoltelor.

4.7.3. Structura şi rotaţia culturilor pe terenurile irigate

A vantajele irigaţiei sunt puse în evidenţă numai dacă se aplică raţional şi celelalte
măsuri agrotehnice dintre care un rol important îl au structura şi rotaţia culturilor.
Astfel, pe terenurile irigate, trebuie cultivate plante care valorifică cel mai bine apa
de irigaţie: porumbul, sfecla de zahăr, cartoful, lucerna, soia, floarea-soarelui, legumele etc.
În condiţii de irigaţie reuşesc culturile succesive. De aceea, pe terenurile irigate se
folosesc rotaţii intensive cu 2 sau chiar 3 culturi pe an. Cu 2 culturi pe an:
a) grâu sau orz după recoltarea căruia urmează porumb siloz;
b) porumb masă verde, urmat de porumb siloz cu 3 culturi la începutul rândului:
c) borceag de toamnă care se recoltează primăvara şi apoi se cultivă porumb siloz, iar
după recoltarea acestuia, se cultivă rapiţă furajeră.
Cultivarea de soiuri (de fasole, soia etc.) sau hibrizi de porumb extratimpurii, face
posibil ca a doua cultură de porumb să fie folosită chiar pentru boabe. Rotaţiile intensive cu 2
- 3 culturi se practică pe larg în legumicultură.

4.7.4. Aplicarea măsurilor agrotehnice în cadrul asolamentului

m văzut mai înainte că o rotaţie raţională a plantelor în cadrul unui asolament

A influenţează pozitiv fertilitatea solului şi ca urmare recoltele plantelor. Pentru fiecare

plantă de cultură măsurile agrotehnice sint specifice anumite îngrăşăminte, lucrări
ale solului, erbicide etc. Deci odată cu rotaţia plantelor alternează şi măsurile agrotehnice.
Numai existenţa unui asolament ne dă posibilitatea să organizăm şi să aplicăm în mod eficient
toate măsurile agrotehnice.
Aşa de exemplu, cunoaştem că îngrăşămintele în doze mai mari, mai ales cele
organice, au efect câţiva ani (2 - 3 ani), deci în cadrul asolamentului avem posibilitatea să
aplicăm îngrăşăminte organice pentru plantele care au cea mai mare nevoie şi pentru care
există condiţii de aplicare. Astfel de plante sunt porumbul şi plantele tehnice, iar de efectul
favorabil al îngrăşămintelor vor beneficia şi culturile din anii următori.
 Un alt exemplu îl oferă aplicarea amendamentelor pe solurile podzolice. Existenţa
asolamentului permite ca amendamentele să se aplice la plantele cele mai rezistente la reacţia
acidă (secară, ovăz, cartof etc).
Plantele mai sensibile se cultivă la 3 - 4 ani după aplicarea amendamentelor, cînd
aciditatea solului se reduce.
Aplicarea erbicidelor cu efect permanent, îndelungat trebuie planificată, în funcţie de
plantele care urmează în rotaţie, deoarece erbicidele acţionează selectiv.
4.8. Irigarea culturilor

rigaţia solului reprezintă ansamblul de metode şi lucrări prin care se urmăreşte

I aprovizionarea dirijată a solului cu apă în mod suplimentar faţă de cea primită din
precipitaţii şi din stratul freatic, în funcţie de cerinţele plantelor, în scopul obţinerii de
recolte mai mari şi de o calitate superioară.
Irigaţia se justifică economic dacă asigură sporuri de producţie de 25 - 100%.
În condiţii de irigare se valorifică mai eficient şi celelalte măsuri agro-fitotehnice
(aplicarea îngrăşămintelor, folosirea seminţelor din soiuri şi hibrizi de mare producţie etc.).
Conform datelor furnizate de Food and Agriculture Organisation of the United
Nations, în anul 2000, la nivel mondial, zonele irigate produceau 25 - 40% din totalul
producţiei agricole deşi se iriga numai 15% din suprafaţa cultivată, sau 5% din cea agricolă.
Cercetările experimentale şi de producţie au demonstrat că irigaţia se justifică economic nu
numai în regiunile aride, ci şi în zonele subumede, unde se obţin însemnate sporuri de
producţie, cu cheltuieli relativ reduse.
România dispunea de o suprafaţă mare amenajată pentru irigat (2.150 mii ha în anul
2006 conform raportului Food and Agriculture Organisation of the United Nations), dar
datorită gradului scăzut de utilizare şi a degradării instalaţiilor, efectele nu se resimt în recolte.
Posibilităţile de irigare în ceea ce priveşte cadrul natural şi condiţiile social-economice sunt
relativ avantajoase în ţara noastră. Există astfel o reţea hidrografică bogată, cu posibilităţi
relativ uşoare de aducere a apei, întinse suprafeţe agricole cu soluri fertile şi relief potrivit,
precum şi o serie de alţi factori importanţi care acţionează favorabil asupra dezvoltării
irigaţiilor.
Scopul principal al irigaţiei este completarea deficitului de umiditate din sol, atât pe
terenurile situate în zone secetoase, cât şi în regiuni mai puţin secetoase însă cu o distribuţie
nefavorabilă a precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie.
După scopul urmărit, irigaţiile pot fi:
 de umectare, care completează deficitul de umiditate din sol în perioada de
vegetaţie;
 de aprovizionare, care asigură o parte din cantitatea de apă necesară culturilor
agricole, prin înmagazinare în sol, înainte de perioada de vegetaţie;
 de spălare, pentru înlăturarea din sol a sărurilor dăunătoare dezvoltării plantelor;
 de fertilizare, cu ajutorul cărora se încorporează în sol îngrăşămintele necesare
culturilor agricole;

Pag. 1 / 19
  termoregulatoare, pentru apărarea plantelor de temperaturile coborâte şi chiar de
îngheţ sau pentru încălzirea solului când acesta este prea rece;
 de maturare a fructelor, care asigură accelerarea procesului de maturare a
fructelor, dându-le un aspect atrăgător.

4.8.1. Consumul de apă al culturilor agricole

cultură agricolă consumă apă atât prin transpiraţie, cât şi prin evaporaţie la suprafaţa

O solului. Termenul „consum total de apă” este similar cu termenul „evapo-

transpiraţie" utilizat în climatologie şi se notează cu ∑(e + t) sau ET.
Consumul total de apă al unei culturi agricole depinde de:
 tipul de plantă cultivată;
 factorii climatici;
 sol;
 nivelul apei freatice;
 agrotehnica şi regimul de irigaţie aplicat.
Consumul total de apă al unei culturi agricole se măsoară în metri cubi de apă la hectar
şi se referă la toată perioada de vegetaţie (m3/ha) sau numai la 24 de ore (m3/ha/zi).

4.8.2. Regimul de irigare al culturilor agricole

I rigarea culturilor agricole urmăreşte ca prin alimentarea solului cu cantităţi de apă

suplimentare faţă de cele primite în mod natural, să se asigure în stratul de sol, în care se
dezvoltă masa principală a rădăcinilor o umiditate optimă în vederea obţinerii unor
producţii mari şi constante.
Pe terenurile cultivate irigarea se face după un anumit regim, determinat de bilanţul
apei, tipul de sol, climă, nevoile în apă ale plantelor pe faze de vegetaţie şi în raport cu
dezvoltarea sistemului radicular.
În mod practic, nu se poate realiza o alimentare continuă cu cantităţile de apă
corespunzătoare umidităţii optime şi nici nu se poate înmagazina iniţial în sol întreaga
cantitate de apă necesară pentru toată perioada de vegetaţie. Cantitatea de apă suplimentară
care este necesară unei culturi pe durata unui ciclu de vegetaţie (norma de irigaţie) se
administrează fracţionat, sub formă de udări periodice, cu anumite cantităţi de apă (norme de
udare) şi în momentele cele mai potrivite.

Pag. 2 / 19
 Prin aplicarea unui regim de irigare raţional se urmăreşte aprovizionarea dirijată a
solului cu apă în funcţie de cerinţele plantelor. Factorii care determină mărimea elementelor
regimului de irigare sunt prezentați în tabelul 9.

Factorii care determină mărimea elementelor regimului de irigare

(după Vlad Ionescu - Siseşti, 1985)

Tabelul 9
Elementul regimului de irigare
Factorul determinant
influenţat
Norma de irigaţie
Precipitaţiile
Momentul aplicării udării
Regimul umidităţii din sol (rezultanta Norma de irigaţie
factorilor meteorologici) Momentul aplicării udării
Capacitatea de înmagazinare pentru apă a Norma de udare
solului Momentul aplicării udării
Poziţia plafonului minim al umidităţii (în Norma de udare
funcţie de textură şi conţinutul în săruri) Momentul aplicării udării
Norma de udare
Nivelul apei freatice Numărul de udări
Norma de irigaţie
Toate elementele regimului de
Metode de udare
irigare
Factorii agrotehnici Norma de irigaţie

Elementele componente ale regimului de irigare sunt:

 norma de udare;
 momentul aplicării udării;
 intervalul de timp dintre udări
 norma de irigaţie;
 numărul de udări.
Norma de udare
Norma de udare este cantitatea de apă exprimată în m3/ha ce se distribuie solului la o
singură udare. În tehnica irigaţiei se deosebesc două feluri de udări:
 udări din cursul perioadei de vegetaţie;
 udări de aprovizionare (în afara perioadei de vegetaţie a culturii agricole).

Pag. 3 / 19
 Norma de udare de vegetaţie (m) se aplică culturilor pentru menţinerii umidităţii
solului peste plafonul minim de umiditate.
Limita superioară a normei de udare este stabilită pentru a preveni pierderile de apă
prin infiltraţie sau umezirea solului pe o adâncime mai mare decât cea a stratului activ.
În practică, se folosesc termenii de normă netă de udare şi normă brută de udare.
Norma netă de udare reprezintă cantitatea de apă distribuită la o singură udare şi care
trebuie să se înmagazineze în sol. Pentru a asigura înmagazinarea în sol a normei nete de
udare este necesar să se distribuie pe teren o cantitate de apă în plus, deoarece o parte din
cantitatea distribuită se se pierde prin evaporare şi percolare sub stratul de rădăcini, iar alta se
scurge la capătul brazdelor sau fîşiilor de udare.
Norma brută de udare, adică cantitatea de apă ce trebuie distribuită pe teren se
calculează cunoscând cunoască randamentul de aplicare a apei în câmp.
La udarea prin aspersiune randamentul de aplicare a apei variază între 75 - 100%, în
timp ce la udarea prin scurgere la suprafaţă rareori depăşeşte 60%.
Momentul aplicării udării
Momentul când trebuie aplicată fiecare udare în perioada de vegetaţie se stabileşte în
funcţie de:
 umiditatea din sol;
 faza de vegetaţie a plantelor.
Udarea se aplică atunci când umiditatea din sol, în jumătatea superioară a stratului
activ a coborât la nivelul minim.
Momentul aplicării udării se determină şi prin observaţii asupra vegetaţiei plantelor. În
perioadele secetoase plantele încep să manifeste semne de suferinţă când umiditatea începe să
scadă sub jumătatea intervalului umidităţii active şi astfel se poate determina momentul de
udare.
Se recomandă, de asemenea, ca udările să se aplice în fazele critice, chiar daca
umiditatea solului nu a scăzut la plafonul minim.
Intervalul dintre udări
Intervalul dintre udări sau perioada de revenire reprezintă numărul de zile după care
trebuie să se revină pe acelaşi teren cu o nouă udare.
Alegerea perioadei de declanşare a udărilor prezintă importanţă deosebită. Irigarea
trebuie să înceapă înainte ca provizia momentană de apă din sol să ajungă la plafonul minim.
În felul acesta se asigură irigarea întregii suprafeţe planificate, fără ca plantele de pe ultimele

Pag. 4 / 19
suprafeţe irigate să sufere de secetă. Udarea nu trebuie oprită după ploi nu prea, urmând doar
a se reduce norma de udare cu cantitatea de apă care s-a înmagazinat în sol din precipitaţii.
Intervalul dintre două udări este de circa 10 zile (în perioadele şi în zonele secetoase)
şi poate ajunge până la 15 zile (în zona subumedă).
Norma de irigaţie
Norma de irigaţie reprezintă cantitatea totală de apă exprimată în m³/ha ce se foloseşte
pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă. Ea însumează normele de udare
aplicate unei culturi înainte şi în timpul perioadei de vagetaţie.
Udările ce se aplică înaintea perioadei de vegetaţie (udări de aprovizionare) se vor
trata la tema următoare.
Norma de irigaţie din perioada de vegetaţie reprezintă suma udărilor aplicate numai în
cursul perioadei de vegetaţie.

4.1.2.5. Udările de aprovizionare

În afară de udările din perioada de vegetaţie, în anumite condiţii pedoclimatice se
aplică udări şi înainte de răsărit, denumite udări de aprovizionare sau de înmagazinare, cu
scopul să asigure în sol o umiditate suficientă de care plantele să beneficieze în primele faze
de vegetaţie. Prin aceasta, se înlătură udările timpurii care aduc prejudicii plantelor tinere prin
efectele mecanice ale apei de irigaţie (care poate frânge sau îneca plantele) şi datorită crustei
ce se formează după udare.
Udările de aprovizionare se pot aplica culturilor de toamnă, culturilor de primavară şi
culturilor de vară (culturi duble).

4.8.3. Surse de apă şi calitatea apei pentru irigaţie

pa pentru irigaţie influenţează procesele chimice care au loc în sol, micşorează

A concentraţia extraselor apoase din sol şi conţinutul de săruri dăunătoare din straturile
orizontale superioare ale solului. Sub influenţa irigaţiei se activează procesele
microbiologice din sol, se măreşte capacitatea termică şi termoconductibilitatea solurilor, se
micşorează temperatura solului şi stratului de aer de la suprafaţa pământului în timpul zilei şi
se micşorează fluctuaţia temperaturii în cursul zilei şi nopţii.
Pentru irigaţie se utilizează apa din diverse surse naturale:
 râuri şi fluvii;
 lacuri naturale şi artificiale;

Pag. 5 / 19
  bălţi;
 apa subterană.
Se mai pot folosi de asemenea şi apele reziduale sau uzate.
Apa din aceste surse trebuie să corespundă unor cerinţe pentru a putea fi utilizată ca
apă pentru irigaţie, şi anume:
 să aibă un anumit conţinut în săruri solubile şi aluviuni;
 să aibă o anumită temperatură;
 să aibă un anumit grad de aeraţie;
 să aibă o anumită reacţie.
Pentru evaluarea apelor de suprafaţă şi subterane în vederea utilizării acestora ca apă
pentru irigaţie, se utilizeaza metoda SAR (rata de absorbţie a sodiului):
Na
SAR 
Ca  Mg
2
unde:
Na, Ca, Mg - conţinutul de sodiu, calciu şi magneziu absorbit (în
miniechivalenţi pe litru, mEq/l)
Sursele de apă pentru irigaţie în România
Apele curgătoare reprezintă cea mai importantă sursă de apă pentru irigaţie din ţara
noastră. Apa majorităţii râurilor poate fi folosită în cele mai avantajoase condiţii pentru
irigaţie şi în general corespunde din punct de vedere calitativ în ceea ce priveşte temperatura,
conţinutul în săruri, în oxigen şi reacţii. Aluviunile fine purtate de apă sunt bogate în
substanţe nutritive şi pot fi lăsate să pătrundă pe suprafeţele irigate. Aluviunile mari
(nisipurile) înrăutăţesc însă însuşirile solului necesitând măsuri speciale pentru reţinerea lor.
Lacurile naturale din zona de câmpie pot constitui de asemenea surse de apă pentru
irigaţie, însă folosirea lor este limitată în multe cazuri de conţinutul ridicat de săruri.
Limanurile marine, pot furniza apă pentru irigaţie numai dacă au o mineralizare mai
scăzută (de exemplu lacurile din nordul complexul Razelm).
Lacurile de tip fluviatil, cum ar fi cele de la sud de Ialomiţa (Snagov, Căldăruşani),
salbele de lacuri de tip „mostişte” de pe râurile Mostiştea, Colentina, Pasărea, Vlăsia etc.,
precum şi lacurile din Lunca Dunării şi a altor râuri, au o mineralizare scăzută, ceea ce le face
proprii pentru irigaţii.
Reţinerile artificiale de apă, (lacuri de acumulare, iazuri, bazine mici de apă)
constituie, de asemenea, o sursă importantă pentru irigaţii. Crearea de lacuri de acumulare pe

Pag. 6 / 19
cursul superior al râurilor interioare din România a permis extinderea irigaţiilor în unele
bazine hidrografice (Prut, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Timiş-Bega, Crişuri etc.).
De asemenea, marile lacuri de acumulare, cum ar fi Izvorul Muntelui de la Bicaz pe
râul Bistriţa sau Vidraru pe râul Argeş asigură apa necesară irigării unor suprafeţe de ordinul a
sute de mii de hectare.
Apele subterane (freatice sau de adâncime) constituie în unele zone surse importante
pentru irigaţii (de exemplu în lunca Argeşului şi a afluenţilor săi, în lunca Jiului, în lunca
Mureşului etc.). În general însă, apele subterane au debite mici (2 - 15 litri/s) şi necesită
cheltuieli mari pentru folosirea lor.
Pot fi folosite pentru irigaţii şi apele reziduale sau uzate datorită însuşirilor lor
fertilizante.
Însuşirile apei pentru irigaţie
Pentru irigaţie trebuie sa se utilizeze apa care corespunde anumitor cerinţe privind:
 conţinutul de săruri solubile;
 reacţia;
 conţinutul în aluviuni;
 temperatura;
 gradul de aeraţie.
Conţinutul de săruri solubile. Apa pentru irigaţie conţine întotdeauna săruri dizolvate,
de obicei cloruri, sulfaţi şi carbonaţi (de sodium, potasiu, calciu, magneziu etc.). cantitatea
acestor săruri (gradul de mineralizare) şi compoziţia lor (felul mineralizării) având o influenţă
hotărâtoare asupra calităţii apei. Apa pentru irigaţie poate conţine 0,15 - 3 g/litru săruri
solubile.
Reacţia apei pentru irigaţie preferată de majoritatea culturilor este reacţia apropiată de
cea neutră, cu Ph cuprins între 6,5 - 7,5.
Conţinutul de aluviuni (materiale în suspensie). Uneori apa pentru irigaţie este tulbure,
deoarece conţine în suspensie anumite fragmente de materii minerale şi organice (mâl, argilă,
nisip, humus, resturi organice etc). Cantitatea de aluviuni transportată, denumită debit solid,
variază cu sursa. Aşa, de pildă, Dunărea la ape mici are un debit solid sub 0,4 g/litru, iar la
ape mari între 2 şi 3 g/litru. Râurile interioare au între 1 şi 3 g/litru, iar apele subterane sunt în
general lipsite de materiale în suspensii. Aluviunile fine cu diametrul mai mic de 0,005 mm
sunt favorabile, dar însoţite de particule mai mari cu diametrul de 0,1 - 0,2 mm, astfel, ca
depunerile să aibă o textură medie.

Pag. 7 / 19
 Temperatura medie a apei de irigaţie. Apele curgătoare din ţara noastră au în timpul
verii o temperatură de 20 - 28ºC, favorabilă pentru irigaţie. Apa subterană are în schimb o
temperatură mai scăzută de 12 - 13ºC, care este nefavorabilă pentru unele culturi legumicole
mai sensibile.
Gradul de aeraţie. Aerul din apa de irigaţie participă prin oxigenul pe care îl conţine,
la procesele de oxidare din sol. Conţinutul în oxigen al apelor curgătoare este în general
satisfacător (7 - 14 g/m³).
Influenţa calitaţii apei pentru irigaţie asupra plantelor agicole şi asupra solului
Sub aspectul conţinutului de săruri solubile, apa pentru irigaţie poate influenţa pozitiv
creşterea şi dezvoltarea plantelor atunci când conţine elemente nutritive într-o proporţie
favorabilă. Dacă însă gradul şi felul mineralizării depăşesc limitele de toleranţă, apa pentru
irigaţie începe să influenţeze negativ culturile.
Folosirea unor ape pentru irigaţie necorespunzătoare duce la înrăutăţirea proprietăţilor
fizice şi hidrofizice ale solului prin:
 distrugerea structurii;
 reducerea permeabilităţii;
 reducerea drenajului.
În felul acesta este accelerat procesul de sărăturare secundară a solului.

4.8.4. Sistemul de irigaţie

istemul de irigaţie este complexul de lucrări şi amenajări cu ajutorul cărora se

S captează debitele din sursa de apă, se transportă şi se distribuie apa pentru irigaţie în
teren, se asigură colectarea şi evacuarea excesului de apă din terenurile amenajate.
Elementele principale ale unui sistem de irigaţie (fig. 13) sunt:
 punctul (priza) de captare, care are rolul de a capta apa şi a o conduce în
canalul principal de aducţiune. În funcţie de amplasare terenurilor de irigat faţă de sursa de
apă, captarea poate fi gravitaţională sau prin pompare. În anumite situaţii, lucrările de captare
sunt completate cu lucrări de regularizare a debitului sau de îmbunătăţire a calităţii apei;

Pag. 8 / 19
 Fig. 13 – Componentele unui sistem de irigaţie

 reţeaua de transport, formată din canale sau conducte cu caracter permanent

(canalul sau conducta principală de aducţiune, canalul sau conducta magistrală în cazul
sistemelor mari), cu rolul de a conduce apa pentru irigaţie de la punctul de captare în
elementele distribuitoare principale;
 reţeaua de distribuţie formată din canale sau conducte distribuitoare
principale, secundare şi de sector, care au rolul de a conduce apa pentru irigaţie în cadrul
fiecărui sector irigat. Acestea pot fi canale de pământ deschise, parţial sau total
impermeabilizate, jgeaburi de beton, sau conducte îngropate (beton, azbociment, P.V.C.,
metalice). În cazul unor terenuri cu diferenţe de nivel, pentru conducerea apei se prevăd staţii
de repompare, iar în situaţia irigaţiilor prin conducte îngropate se folosesc staţii de pompare
de punere sub presiune;
 elementele de amenajare interioară, care sunt diferenţiate în funcţie de
metoda de udare, putând consta din conducte sub presiune, fixe sau transportabile, elemente
de pământ (canale provizorii, rigole, brazde sau fâşii) sau parcele submersibile în cazul
orezăriilor;
 reţeaua de drenaj, care se compune din canale principale, secundare şi de
sector pentru colectarea şi evacuarea apei în surplus. Densitatea acestei reţele este diferită de
la un sistem de irigaţii la altul, în funcţie de cantitatea de apă ce trebuie evacuată;
 construcţiile şi instalaţiile anexe cum ar fi stăvilare, poduri, podeţe, sifoane,
apeducte şi căderi amplasate pe reţeaua de aducţiune şi de evacuare, instalaţii pentru
măsurarea debitelor, lucrări de întreţinere şi exploatare a sistemelor de irigaţie (drumuri de
acces, instalaţii de telecomunicaţii, sedii şi cantoane pentru supraveghere, etc.).
În funcţie de caracteristicile reţelelor, sistemul de irigaţie poate fi :
 cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;

Pag. 9 / 19
  cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;
 mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise pentru
distribuţie, acest tip fiind cel mai des folosit pe plan mondial, reducând substanţial
pierderile de apă pe traseul reţelei de distribuţie.

4.8.5. Metode de udare

etodele de udare diferă după modul de introducere a apei în sol dar toate trebuie să

M îndeplinescă condiţia repartiţiei uniforme a apei pe teren, la norma de udare

necesară.
În prezent se utilizeaza următoarele metode de irigare:
 udarea prin scurgere la suprafaţă
 pe brazde
 pe fâşii
 prin inundare
 udarea prin aspersiune
 udarea prin picurare
Udarea prin scurgere la suprafaţă este o metodă tradiţională, utilizată în numeroase
ţări pe suprafeţe întinse. Avantajele acestei metode sunt:
 Simplitatea sistemului de irigaţie;
 Costuri relativ mici de instalare şi exploatare;
 Aplicarea corectă asigură o distribuţie relativ uniformă a apei pentru irigaţie în
teren şi contribuie la menţinerea structurii solului.
De asemenea, această metodă presupune şi anumite dezavantaje:
 Necesită lucrări suplimentare şi costisitoare de nivelare;
 Randamentul este mai scăzut decât al celorlalte metode;
 Aplicarea incorectă contribuie la eroziunea solului prin irigaţie.

Udarea pe brazde
Domeniu de aplicare: Culturi de plante prăşitoare, legume, pomi fructiferi
şi viţă de vie situate pe terenuri cu pante între 0,7‰
şi 3%.
Principiu funcţional: Apa este direcţionată în brazdă unde, pe măsura

Pag. 10 / 19
 deplasării de la începutul spre sfârşitul brazdei, este
distribuită gravitaţional şi prin absorbţie capilară în
sol (fig. 14)
Tipuri de brazde: mici - 8 - 12 cm;
mijlocii - 12 -16 cm;
adânci - 16 - 22 cm;
foarte adânci - mai mult de 22 cm.

Fig. 14 - Metoda udării pe brazde

Udarea pe fâşii
Domeniu de aplicare: Culturi de cereale păioase, leguminoase perene,
fâneţe şi păşuni situate pe terenuri cu panta între
0,5 şi 20‰.
Principiu funcţional: Apa se scurge în mod continuu de-a lungul unei
fâşii încadrate de două mici îndiguri laterale (fig.
15)
Dimensiunile fâşiilor: lungime - 100 - 400 m (în funcţie de textura solului
şi panta fâşiei);
lăţime - până la 40 m

Pag. 11 / 19
 Fig. 15 - Metoda de udare pe fâşii

Udarea prin inundare

Domeniu de Culturi de orez pe teren plat şi în terase, păşuni
aplicare: din ierburi.
Alte culturi: trifoi, cereale păioase, tutun
Spălarea pământurilor salinizate cu o pantă
mică (mai puţin de 2‰).
Principiu funcţional: Apa este distribuită în bazine de acumulare
sub formă de şuvoi permanent care se
absoarbe gravitaţional în sol (fig. 16)

Fig. 16 - Metoda udării prin inundare

Aplicabilitate în Se aplică pe teren plat cu lucrări minime de

pante: nivelare
Soluri pretabile: Soluri argiloase cu permeabilitate scăzută

Pag. 12 / 19
Udarea prin aspersiune
Domeniu de aplicare: Cea mai mare parte a culturilor prăşitoare şi
neprăşitoare, pomi fructiferi
Principiu funcţional: Apa pentru irigaţie este distribuită printr-un
sistem de conducte sub presiune şi pulverizată
mai întâi în aer, de unde picăturile cad sub formă
de ploaie pe plante şi sol (fig. 17 și 18)
Aplicabilitate în pante: Se poate aplica pe orice tip de pantă
Soluri pretabile: Se poate adapta pentru majoritatea tipurilor de sol,
favorabile fiind cele foarte permeabile şi foarte
subţiri
Calitatea apei pentru Apa pentru irigaţie trebuie să fie curată fără
irigaţie: sedimente în suspensie pentru a se evita
înfundarea aspersoarelor
Avantaje: Se poate aplica pe terenuri cu panta peste 4%;
Nu necesită cheltuieli pentru nivelare;
Este în general mai comodă şi mai uşor de
condus;
Poate fi folosită în anumite condiţii şi pentru
combaterea îngheţului.
Dezavantaje: Neuniformitatea udării în condiţii de vânt;
Este mai costisitoare datorită cheltuielilor de
energie şi materiale;
Este contraindicată în cazul culturilor unde există
anumiţi patogeni care prin apa pentru irigaţie
favorizează producerea infecţiilor sau răspândirea
acestora (Pseudoperonospora cubensis la
castraveţi, Xanthomoas vesicatoria la tomate,
Xanthomoas campestris pv. campestris la varză).

Pag. 13 / 19
 Fig. 17 - Sistem de irigare prin aspersiune

Este în prezent metoda de irigare cel mai des folosită pe plan mondial.
Un sistem de irigare prin aspersiune este format din:
 unitate de pompare
 conductă principală şi uneori conducte secundare
 conducte laterale
 aspersoare
Unitatea de pompare este de obicei o pompă centrifugă care distribuie în sistemul de
conducte apa de la sursă la o presiune adecvată.
Conducta principală asigură legătura între unitatea de pompare şi conductele laterale.
Aceasta poate fi staţionară, amplasată pe sol sau îngropată, ori mobilă, putând fi mutată de la
o parcelă la alta. Poate fi din aliaje de aluminiu sau din plastic.

Pag. 14 / 19
 Fig. 18 - Distribuţia apei pentru irigaţie
la metoda udării prin aspersiune

Conductele laterale, cu un diametru de 5 - 12,5 cm, transmit debitul de apă preluat de

la conducta principală către aspersoare. Sunt de obicei mobile, confecţionate din materiale
uşoare (aliaj de aluminiu sau plastic) dar pot fi şi staţionare.
Aspersoarele sunt dispozitive hidromecanice, amplasate pe conductele laterale, la o
distanţă de 9 - 25 m între ele, care asigură transformarea apei sub presiune în picături de 0,5 -
4 mm care sunt repartizate apoi pe suprafaţa de irigat. Cel mai răspândit tip este aspersorul cu
şoc (fig. 19) datorită în primul rând simplităţii constructive.
În prezent o răspândire tot mai mare, mai ales la nivel european, o au instalaţiile de
irigat prin aspersiune cu tambur şi furtun (fig. 20). Acestea au o pondere de 70 - 80% din
totalul instalaţiilor de irigat în Franţa, iar majoritatea firmelor producătoare sunt în Europa.

Fig. 19 - Aspersor cu şoc

Pag. 15 / 19
 Varietatea mare de tipuri de instalaţii se datorează în special schemelor de irigat
folosite, a regimului hidric existent şi a texturii solurilor ce se irigă.

Fig. 20 - Instalaţie de irigat prin aspersiune cu tambur şi furtun

În funcţie de grupul de acţionare hidraulică a instalaţiei, acestea pot fi acţionate cu:

 turbină
 motor hidrostatic liniar (piston sau burduf).
De asemenea, în funcţie de presiunea de lucru, instalaţiile pot lucra la:
o presiune joasă (mai mică de 0,3 MP);
o presiune medie şi înaltă.

Pag. 16 / 19
Udarea prin picurare
Domeniu de aplicare: Culturi de legume, pomi şi viţă de vie unde se
pot aloca unul sau mai multe picurătoare la
fiecare plantă
Culturi cu valoare de piaţă mare (fiind o
metodă mai costisitoare)
Principiu funcţional: Apa pentru irigaţie este distribuită aproape de
plantă astfel încât numai zona limitrofă
rădăcinii acesteia este udată
Aplicabilitate în Se poate aplica pe orice pantă (se aplică
pante: paralel cu curbele de nivel)
Soluri pretabile: Se poate aplica pe orice tip de sol; pe solurile
argiloase distribuţia se face mai lent pentru a
evita băltirea, pe solurile nisipoase distribuţia
se face mai rapid pentru a se asigura udarea
laterală adecvată a solului
Calitatea apei pentru Apa pentru irigaţie trebuie să fie curată fără
irigaţie: sedimente în suspensie, alge, depozite de
fertilizanţi şi compuşi chimici dizolvaţi care
precipită (Ca sau Fe) pentru a se evita
înfundarea picurătoarelor; de asemenea apa
salină este potrivită.

Avantaje:  Plantele primesc cantitatea necesară de apă şi

substanţe nutritive;
 Consumul de apă pentru irigaţie şi substanţe
nutritive este mai redus cu 20 - 40%, datorită
uniformităţii şi randamentului ridicat (90-96%)
precum şi prin reducerea pierderilor prin evaporaţia
din sol şi aer;
 Apa fiind distribuită numai în zona rândurilor
de plante, spaţiul dintre rânduri rămâne uscat,
permiţând executarea lucrărilor agricole în condiţii
bune, înmulţirea buruienilor fiind mult redusă;

Pag. 17 / 19
  Aplicarea apei pe sol, fără umezirea plantelor,
împiedică apariţia şi înmulţirea bolilor şi dăunătorilor;
 Permite o automatizare totală, prin reglarea
precisă a debitului şi a presiunii apei, precum şi prin
programarea udării pe baza informaţiilor primite de la
aparate de măsură a umidităţii solului.
Dezavantaje:  Secţiunea redusă de scurgere favorizează
obturarea picurătoarelor. Un diametru sub 0,5 mm,
prezintă o mare susceptibilitate la obturare, un
diametru între 0,5 - 1,0 mm presupune un pericolul de
obturare mediu, iar la un diametrul de 1,00 mm sunt
relativ puţine şanse ca picurătorul să se obtureze;
 Costul ridicat al sistemului; irigarea prin
picurare este o metodă de udare care presupune
amenajări costisitoare pe unitatea de suprafaţă;
 Pentru a fi rentabilă, instalaţia de udare prin
picurare trebuie să aibă în componenţa sa dispozitive
de protecţie şi control al calităţii apei, aparatură de
măsură şi control al presiunii şi volumelor de apă
distribuite în reţea, echipamente care să permită
aplicarea unor tratamente chimice şi a fertilizărilor
prin apa de irigare şi echipament de udare care să se
adapteze la condiţiile de cultură şi relief cu asigurarea
udărilor de calitate. Instalaţia de udare trebuie să fie
fiabilă şi cu o durată de viaţă a componentelor de
minimum 5 - 10 ani în condiţii bune de exploatare.

Udarea prin picurare se aplică mai frecvent decât celelalte metode (la 1 - 3 zile) ceea
ce asigură un nivel de umiditate ridicat permanent în sol.
Un sistem de udare prin picurare cuprinde:
 unitatea de pompare
 sistemul de control
 conductele principale şi secundare

Pag. 18 / 19
 conductele laterale

Fig. 21 - Distribuţia apei pentru irigaţie

la metoda udării prin picurare

 distribuitoarele cu picurătoare

Fig. 22 - Sistem de udare prin picurare

Această metodă de udare se recomandă:

 în zone cu slabe calităţi ale apei;
 în zone de pantă, cu sol puţin fertil;
 acolo unde apa şi forţa de muncă sunt scumpe.

Pag. 19 / 19
 5.Metode de tehnică agricolă pe terenuri
slab productive sau neproductive

Ameliorate prin diferite metode agrotehnice specifice fiecăruia şi valorificate raţional, terenurile slab
productive sau neproductive pot reprezenta o rezervă importantă de sporire a producţiei agricole.

În această categorie sunt cuprinse:

 terenurile în pantă (erodate);
 solurile nisipoase şi nisipurile;
 solurile sărăturoase şi alcaline;
 terenurile îndiguite şi desecate.

5.1. Agrotehnica pe terenurile în pantă

T erenurile situate pe pante sunt expuse fenomenului de eroziune. Eroziunea solului este
un fenomen complex de distrugere şi îndepărtare a solului şi a rocilor moi de la
suprafaţa scoarţei terestre. Agenţii care o produc sunt apa şi vântul (Budoi şi Penescu,
1996).
Eroziunea este fenomenul prin care solul îşi pierde parţial sau total orizontul A, sau
sunt distruse toate orizonturile până la roca mamă, ca urmare a desprinderii particulelor
materiale de sol sau de rocă şi apoi transportarea lor de la locul de origine sub influenţa apei şi
vântului (Onisie şi Zaharia, 2002).
Combaterea eroziunii se face prin mai multe măsuri, care nu trebuie aplicate izolat ci
în complex.
Organizarea teritoriului
Presupune repartizarea fiecărei suprafeţe de teren pentru cea mai raţională folosinţă
(arabil, plantaţii de pomi sau de viţă de vie, păşuni, împădurire), trasarea solelor, a drumurilor
etc. Toate aceste măsuri şi cele care urmează depind, printre alţi factori şi de înclinaţia (panta)
terenului. Panta se poate exprima în grade dar cel mai adesea se exprimă în procente. În figura
23 panta arată cu câţi metri creşte sau scade înclinarea terenului la o distanţă pe orizontală de
100 m. Se constată că înclinaţia creşte cu 20 m şi prin urmare panta este de 20%.
 Panta
20 m

100 m

Fig. 23 – Stabilirea înclinației suprafeței terenului

Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente agricole mixte şi speciale.

Introducerea raţională a asolamentelor pe terenurile în pantă, a dovedit că din punct de vedere
al producţiei şi al reducerii scurgerilor de suprafaţă, pentru asolamentele de câmp şi cele
mixte, numărul de sole optime este de 4 - 6, din care una cultivată cu ierburi perene ca solă
săritoare. Asolamentele agricole mixte se pot organiza pe terenuri cu panta de până la 18%.
Trebuie avut în vedere însă că pe terenurile cu pantă de peste 12%, apare necesitatea de a
introduce asolamente de protecţia solului. Acestea cuprind 6 - 9 sole, din care majoritatea sunt
ocupate cu ierburi perene, iar 2 - 3 sole cu plante de nutreţ, leguminoase, cereale păioase şi
chiar porumb pentru boabe. Pe terenurile cu pante de 18 - 25% se organizeză numai
asolamente de protecţie.
Pe pante mai mari de 25% se cultivă numai ierburi perene.
Forma optimă a solelor este cea dreptunghiulară sau trapezoidală, cu latura lungă pe
direcţia curbelor de nivel, direcţie pe care să se execute toate lucrările mecanizate.
Dimensiunile solelor se stabilesc pentru fiecare caz în parte în funcţie de pantă,
configuraţia terenului etc.
Sortimentul de plante
Plantele de cultură influenţează eroziunea diferit. Astfel, plantele semănate mai des,
care acoperă mai bine solul (lucerna şi alte ierburi, apoi grâul etc) micşorează viteza apei, o
obligă să se infiltreze şi astfel este evitată eroziunea solului. De aceea, pe terenurile situate pe
pante se cultivă în primul rând aceste plante.
După modul cum protejează solul plantele de cultură se grupează astfel:
a) Culturi foarte bune protectoare care asigură un grad de
acoperire a solului de peste 75%, ca de pildă, gramineele şi leguminoasele perene
începând cu al doilea an de folosinţă;
 b) Culturi bune protectoare, care asigură un grad de acoperire a
solului între 75 - 50%, cum ar fi cerealele păioase, plantele furajere anuale;
c) Culturi mijlociu protectoare, care asigură un grad de acoperire a
solului de 50 - 25%, ca leguminoasele anuale;
d) Culturi slab protectoare, care asigură un grad de acoperire a
solului sub 25%, din care fac parte prăşitoarele (porumbul, floarea soarelui, sfecla,
cartoful etc.).
Ţinându-se cont de această grupare se vor alege culturile cele mai potrivite pentru
terenurile în pantă avându-se în vedere tipul de sol, panta terenului şi cerinţele economice din
fiecare unitate agricolă.
În condiţiile ţării noastre, rezultatele experimentale au arătat că se pot cultiva pe
terenurile în pantă, fără măsuri diferenţiate de combatere a eroziunii, prăşitoarele până la
panta de 6%, leguminoasele anuale până la panta de 10 - 14%, cerealele păioase până la panta
de 15 - 18%, iar leguminoasele şi gramineele perene la orice pantă, dacă se asigură o vegetaţie
încheiată. În astfel de situaţii sunt obligatorii însă lucrările pe curbele de nivel şi celelalte
măsuri de combatere a eroziunii solului recomandate pentru anumite limite de pantă.
La alegerea culturilor ce vor fi amplasate pe terenurile în pantă trebuie să ţinem seama
şi de posibilitatea efectuării lucrărilor mecanizat. În acest sens, culturile neprăşitoare necesită
cele mai puţine lucrări şi deci trebuie să aibă ponderea cea mai mare. Cât priveşte culturile de
prăşitoare acestea vor fi cultivate cu prudenţă, aplicându-se în acelaşi timp măsuri agrotehnice
speciale.
Folosirea îngrăşămintelor
Pe terenurile în pantă solul nu este omogen, la partea superioară a versantului profilul
de sol este mai subţire şi mai puţin fertil, iar în partea inferioară, solul este mai gros şi mai
fertil. Aceasta se datorează faptului că apa de scurgere transportă elemente nutritive spre baza
pantei. În zonele cu precipitaţii mai abundente, solurile mai fertile se găsesc pe versanţii
sudici, iar în zonele secetoase cele mai fertile se găsesc pe versanţii nordici.
Ca urmare a fertilităţii diferenţiate a terenurilor în pantă este necesar ca îngrăşămintele
să se aplice întotdeauna în cantităţi mai mari în partea superioară a versantului.
Se aplică îngrăşămintele chimice în special cu azot şi fosfor şi îngrăşăminte organice.
Se pot folosi şi îngrăşămintele verzi (a doua cultură dintr-o cultură succesivă) pe pante unde
transportul se face greu.
 Lucrările solului
Ca regulă generală, pe terenurile în pantă toate lucrările solului se execută pe direcţia
curbelor de nivel, de-a curmezişul pantei.
Lucrările solului pe terenurile în pantă se execută astfel încât să se înmagazineze o
cantitate cât mai mare de apă şi să se reducă la maxim scurgerile de apă din sol.
Arătura se execută pe direcţia generală a curbelor de nivel, în cazul solelor mai mici cu
pantă cu înclinaţie mai uşoară sau pe curbele de nivel în cazul versanţilor cu teren fărâmiţat şi
cu înclinaţia pantei de peste 18% (Budoi şi Penescu, 1996).
Prin efectuarea arăturii pe direcţia generală a curbelor de nivel, scurgerea medie
anuală se reduce cu 60 - 70%, iar pierderile de sol se micşorează de 2 - 9 ori, faţă de arătura
efectuată perpendicular pe acestea (Moţoc și colab., 1975, citați de Onisie şi Zaharia, 2002).
O arătură de calitate se execută cu plugurile reversibile, brazda putând fi răsturnată fie
numai în aval, fie numai în amonte în cazul pantelor de 14 - 15% sau numai spre amonte, pe
pante de peste 15%.
Pe pante mai mari raportul lăţime/adâncime brazdei trebuie să fie mai mare.
Onisie şi Zaharia (2002) prezintă anumite metode care se pot aplica pe terenurile în
pantă, metode pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
Pe versanţii afectaţi de un grad mai înaintat de eroziune se recomandă arătura adâncă
cu plugul fără cormană. Astfel de arături au ca principal scop mărirea capacităţii de infiltrare a
apei şi implicit, diminuarea scurgerilor şi a spălării solului. De asemenea, resturile vegetale
ale culturilor premergătoare rămânând la suprafaţa solului, constituie un bun strat protector.
Ca dezavantaje ale arăturii cu plugul fără cormană amintim în primul rând efectul mai slab
asupra combaterii buruienilor şi în al doilea rând nu se pot încorpora îngrăşămintele organice
şi chimice la adâncimi mai mari. Se recomandă pe soluri mai uşoare şi în zone mai secetoase.
Pe solurile îmburuienate rezultate mai bune se obţin când arătura se execută cu plugul
cu subsolier. Pe lângă faptul că se combat mai bine buruienile comparativ cu plugul fără
cormană, se poate regla adâncimea de întoarcere a brazdei, fără a se scoate la suprafaţă
suborizonturile mai puţin fertile.
Pentru sporirea capacităţii de reţinere a scurgerilor de suprafaţă, pe terenurile în pantă
se mai folosesc unele procedee de lucrare ale solului, care modifică microrelieful suprafeţei,
cu scopul de a dispersa şi încetini scurgerile. Astfel, arătura se poate executa cu plugul cu
cormană prelungitoare. În acest caz la plugul obişnuit cu trei brăzdare se adaugă la cormana
brăzdarului al doilea încă o cormană prelungitoare. În momentul când se execută arătura pe
direcţia curbelor de nivel se creează, cu ajutorul acestei cormane prelungitoare un bilon de
pământ, mai înalt cu 15 - 20 cm decât restul arăturii. Aceste biloane constituie obstacole în
calea scurgerii apelor. Opus acestei metode, se poate executa aşa numita arătură în rigole care
se realizează prin scoaterea unei cormane de la plug. Astfel se crează rigole paralele care
joacă acelaşi rol în dispersarea şuvoaielor, acumulării apei şi combaterii eroziunii.
Anihilarea în bună parte a scurgerilor pe pantă se poate realiza şi prin executarea
arăturii în benzi. În acest caz unele tractoare ară pe direcţia curbelor de nivel la adâncimea de
20 cm, iar altele care vin după primele, execută arătura la 30 cm. Astfel se va realiza pe
versanţi o succesiune de valuri de pământ, datorită gradului diferit de afânare a solului prin
variaţia adâncimii arăturii şi în acelaşi timp pe fundul brazdei se vor crea benzi cu adâncimi
diferite.
În general, arăturile efectuate pe pante toamna, rămân negrăpate pentru a reduce viteza
de scurgere a apelor provenite din ploaie sau topirea zăpezii. Primăvara, deoarece suprafaţa
terenului prezintă denivelări, sunt necesare câteva treceri cu agregatele pentru pregătirea
patului germinativ, ceea ce necesită consum mare de combustibil, productivitate redusă.
Lucrările de pregătire a patului germinativ trebuie efectuate paralel cu curbele de
nivel, putând fi folosit sistemul normal de maşini, pe pante sub 18% şi tractoare cu şenile
alături de maşini speciale, pe pante mai mari.
Lucrările de discuit se fac prin deplasare în lungul arăturii, iar semănatul se execută pe
direcţia curbelor de nivel pentru ca rândurile de plante să oprească scurgerile de apă.
Cerealele păioase se seamănă în rânduri dese, folosindu-se cu 10 - 12% mai multă sămânţă
decât pe terenuile plane. Este recomandat ca sămânţa să se îngroape mai adânc cu 1 - 2 cm.
Principalele sisteme agrotehnice antierozionale sunt:
 sistemul de lucrări şi semănat pe direcţia curbelor de nivel;
 sistemul de culturi în fân;
 sistemul de cultură cu benzi înierbate;
 sistemul de cultură cu terase;
 agroterasele.
Sistemul cu lucrări şi semănat pe direcţia curbelor de nivel, explicat într-un capitol
anterior, asigură o bună protecţie a solului numai pe terenurile cu pante de până la 5%.
Sistemul de culturi în fâşii
Este recomandat pe pante cuprinse între 5% şi 12%. Pe terenurile în pantă, foarte
adesea este necesar să cultivăm porumb sau alte plante prăsitoare, care fiind semănate rar, nu
acoperă solul şi favorizează eroziunea acestuia. În asemenea situaţii, plantele se cultivă în
fîşii, de lăţimi diferite (30 - 15 cm) în funcţie de pantă, alternând fâşiile de plante prăşitoare cu
fâşiile de plante semănate mai des. Fâşiile sunt orientate de-a lungul curbelor de nivel. Solul
erodat (spălat) din fâşia cu prăşitoare este oprit de către plantele din fâşia următoare.
Sistemul de cultură în benzi înierbate
Se practică pe pantele cuprinse între 10% şi 18%. Benzile înierbate sunt fâşii de teren
late de 4 - 10 m (mai des 4 - 6 m), care se seamănă cu lucerna, trifoi, sparcetă, singure sau în
amestec cu obsigă sau golomăţ. Benzile se amplasează pe direcţia curbelor de nivel la distanţe
de 15 -150 m. Ele au rolul de a intercepta şi dispersa scurgerea ce se formează în solele cu
plante prăşitoare.
Sistemul de cultură cu terase
Terasele sunt suprafeţe orizontale amenajate pe pantă pentru a permite executarea
mecanizată a lucrărilor şi orientate de-a curmezişul versanţilor. Pe pante mari se plantează
pomii şi viţă de vie.
Agroterasele sunt terase executate prin arătură pe terenurile arabile cu înclinaţie
cuprinsă între 12% şi 25%. Sunt obligatorii pe pantele mai mari de 18%. Se formează treptat
în decurs de 10 - 20 ani. Lăţimea teraselor poate varia între 8 - 30 m, în funcţie de pantă şi
trebuie să fii un multiplu al lăţimii semănătorilor folosite.
Acest sistem dă rezultate bune în zonele mai umede pentru că, ierburile perene care
formează benzile găsesc condiţii corespunzătoare de creştere şi dezvoltare.
Onisie şi Zaharia (2002) consideră că se poate folosi sistemul combinat „culturi cu
fâşii cu benzi înierbate” care prezintă următoarele avantaje:
 alternarea culturilor şi benzilor înierbate sporesc protecţia solului şi frânează mai mult
scurgerile, reţinerea apei şi a solului făcându-se atât în fâşii cât şi în benzile înierbate;
 fâşiile sunt mai bine delimitate fiind mărginite de benzile tampon. Această delimitare
se poate păstra câţiva ani, fapt care uşurează amplasarea culturilor pe treren;
 lăţimea fâşiilor se poate mări peste limita indicată, ceea ce uşurează exploatarea
maşinilor şi concentrează culturile pe sole cu suprafeţe mai mari, reducând astfel
cheltuielile la hectar. Acest sistem se poate aplica cu rezultate destul de bune şi pe
pante mai mari de 20%.
Pe terenurile în pantă se pot folosi anumite variante ale sistemului minim (explicat pe
larg într-un capitol anterior).
5.2. Agrotehnica pe terenuri nisipoase şi nisipuri

olurile nisipoase şi nisipurile au multe însuşiri negative:

S  conţinut scăzut în substanţe nutritive şi humus;

 capacitate redusă de reţinere a apei;
 mobilitate mare;
 se încălzesc şi se răcesc foarte repede;
 au coeziune şi adeziune mică ceea ce determină deraparea tractoarelor şi
reducerea forţei de tracţiune;
 descompunerea materiei organice se produce mai repede;
 activitatea biologică este stânjenită etc.
Prin aplicarea raţională a metodelor agrotehnice, aceste terenuri pot asigura producţii
mari şi constante.
Sortimentul de plante şi gruparea în asolamente
Plantele indicate a se cultiva în condiţii neirigate au un număr redus şi dau producţii
mici. Acestea sunt secara, sorgul, tutunul, cartof timpuriu, tutun, pepenii verzi, viţa de vie,
caisul, piersicul etc.
Posibilităţile de cultură se lărgesc în cazul în care aceste terenuri sunt irigate. Irigaţia
oferă posibilitatea de a obţine uşor două recolte pe an, de pe acelaşi teren.
Structura asolamentelor, după Pop şi colab. (1977), poate fi:
 pentru terenuri neirigate:
1) secară sau grâu;
2) porumb sau sorg hibrid pentru boabe.
sau
1) secară sau grâu;
2) porumb sau sorg hibdrid;
3) cartofi timpurii sau 1/3 cartofi, 1/3 tutun, 1/3 pepeni verzi.
sau
1) secară sau grâu;
2) floarea soarelui sau porumb, sau secară pentru masă verde;
3) tutun sau pepeni verzi.
 pentru terenuri irigate:
1) grâu + cultură succesivă pentru furaj sau pentru îngrăşământ
verde sau culturi legumicole pentru toamnă;
 2) porumb;
3) tutun + pepeni
sau
1) tutun + pepeni;
2) porumb;
3) porumb.
Lucrările solului
Ca regulă generală, nisipurile şi terenurile nisipoase trebuie să fie acoperite cât mai
mult timp de culturi şi de resturile acestora, iar lucrările solului se execută perpendicular pe
direcţia vântului dominant pentru ca fiecare brazdă sau denivelare să constituie un obstacol în
calea spulberării nisipului de către vânt.
Aceste terenuri trebuie mobilizate cât mai rar de maşinile agricole.
Este indicată arătura cu întoarcerea brazdei, în special pe terenurile puternic
îmburuienate, aceasta ducând şi la încorporarea în sol a miriştii şi a resturilor organice.
În ceea ce priveşte epoca de executare, se recomandă pentru semănăturile de toamnă
ca arătura să se execute cu 2 - 3 săptămâni înainte de semănat (pentru ca miriştea să protejeze
solul o perioadă cât mai mare de timp), iar pentru cele de primăvară toamnă târziu (la
adâncimea de 28 - 30 cm) sau primăvara foarte devreme (la adâncimea e 18 - 22 cm).
Arătura de toamnă rămâne negrăpată. Primăvara terenul pentru semănat se face în
preziua semănatului cu cultivatorul. Grăpatul arăturilor se va efectua numai atunci când este
cazul deoarece favorizează eroziunea eoliană. De asemenea, trebuie evitată şi folosirea
tăvălugului, iar când este strict necesar se va folosi tăvălugul inelar, care lasă terenul
denivelat.
Pentru mărirea producţiei este recomandată o afânare adâncă efectuată o dată la 2 - 4
ani.
Onisie şi Zaharia (2002) consideră că pe terenurile nisipoase se mai pot lua
următoarele măsuri:
 pe terenurile nisipoase, ca urmare a capacităţii tampon reduse, dozele de erbicide şi
insecticide care se administează la sol vor fi mai mici.
 folosirea raţională a irigaţiei, însoţită de măsuri agrofitotehnice corespunzătoare,
determină realizarea pe nisipuri de sporuri de producţie la toate culturile.
Alte măsuri speciale se referă la fixarea nisipurilor nivelarea acestora şi îmbogăţirea
lor în material fin.
 Fixarea nisipurilor
Se poate realiza prin perdele forestiere, prin semănatul culturilor în culise, folosirea de
paranisipuri (garduri de nuiele, trestie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui etc.) sau
prin utilizarea de substanţe chimice care leagă particulele de nisip între ele.
Nivelarea şi modelarea terenului
Modelarea se referă la reducerea diferenţelor de nivel între dune şi interdune prin
decopertarea şi translocarea nisipului din părţile superioare ale dunelor în interdune. Nivelarea
se referă la modelarea suprafeţelor dunelor şi interdunelor la diferenţe de nivel foarte mici,
sub 5 m, şi pante cu înclinaţii mai mici de 0,2%. Aceste lucrări sunt necesare pentru
efectuarea mecanizată a tuturor lucrărilor şi pentru efectuarea irigării prin aspersiune în
condiţii optime.
Îmbogăţirea nisipului în material fin este un alt mijloc de folosire intensivă a acestor
soluri. Pentru aceasta se foloseşte în funcţie de condiţiile de zonă, mâlul de pe fundul bălţilor,
argilă sau pământ argilos, bentonită etc.
Aplicarea îngrăşămintelor
Datorită aprovizionării slabe în elemente nutritive, aplicarea îngrăşămintelor pe aceste
soluri constituie una din principalele măsuri .pentru sporirea producţiei. Sunt necesare atât
îngrăşămintele organice cât şi cele chimice care, pe lângă aprovizionarea cu elemente
nutritive, ameliorează însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului.
Gunoiul de grajd se recomandă în doze de 20 - 30 t/ha, aplicate la fiecare 2 - 3 ani şi
încorporate în sol prin arătură cât mai adâncă (25 - 30 cm).
Dacă este introdus la o adâncime de până la 20 cm, eficacitatea gunoiului de grajd este
redusă deoarece în urma spulberării nisipului de către vânt, gunoiul rămâne la suprafaţă, se
descompune aerob şi se usucă.
Încorporat adânc, gunoiul se descompune mai lent, reţine elementele nutritive supuse
levigării şi apa, iar plantele îşi dezvoltă sistemul radicular mai profund, în stratul în care a fost
încorporat gunoiul.
În lipsa gunoiului de grajd şi în cazul în care nu poate fi transportat la distanţe mari se
pot folosi îngrăşăminte verzi (lupinul, fasoliţa, măzăriche de toamnă etc.). Sporuri mai mari
de producţie sunt obţinute când acestea se folosesc în asociere cu îngrăşămintele chimice. Mai
pot fi folosite şi materii organice precum composturile (15 t/ha) şi turba (10 - 15 t/ha).
Îngrăşămintele chimice, ca şi apa din irigaţie, se aplică în doze mai mici, dar mai des
decât pe terenurile normale.
 Dintre îngrăşămintele chimice, cele cu azot duc la mărirea producţiei. Îngrăşămintele
cu fosfor aduc sporuri de producţie numai când se folosesc împreună cu cele cu azot, iar cele
cu potasiu sporesc recolta foarte rar.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se aplică odată cu arătura.
În condiţii de irigare, dozele totale de îgrăşăminte chimice trebuie să fie mai mari,
deoarece levigarea nitraţilor are loc cu intensitate mai puternică. În astfel de situaţii, apare
necesitatea de a folosi şi îngrăşăminte cu microelemente. Carenţa este observată mai ales în
cazul magneziului, zincului şi borului.
Amendamentele
Reacţia acidă a nisipurilor, se accentuează în situaţia folosirii azotatului de amoniu în
doze mari şi în regim irigat. La acelaşi grad de aciditate, plantele cultivate suferă mai mult pe
nisipuri, datorită conţinutului ridicat de particule grosiere şi a cantităţii reduse de humus.
Prin folosirea unor cantităţi prea mari de amendamente calcaroase şi dacă valoarea
pH-ului depăşeşte 6,2 se provoacă o mineralizare intensă a humusului şi are loc blocarea unor
microelemente. Din această cauză se recomandă ca administarea amendamentelor să se facă
în doze mici (Onisie și Zaharia, 2002).
Amenamentele se aplică în doze de 2 - 3 t/ha, la intervale de 4 - 5 ani.

5.3. Agrotehnica terenurilor alcaline şi saline

T erenurile saline şi alcaline, denumite şi sărături sau soluri sărăturoase, sunt compacte,
cu o mare coeziune, greu permeabile pentru apă şi aer, conţin săruri solubile în
cantitate mare, au fertilitate scăzută şi activitatea microorganismelor redusă.
Datorită acestor însuşiri nefavorabile, solurile sărăturoase sunt slab productive până la
neproductive.
Sortimentul de plante
Se pot cultiva plante care rezistă la concentraţii mari de săruri şi la secetă, precum şi
plante cu o perioadă scurtă de vegetaţie care se dezvoltă în perioada când solul este mai umed.
În general, plantele nu se pot dezvolta în solurile saline a căror soluţie are o presiune
osmotică ce depăşeşte 10 - 12 atmosfere.
Plantele mai rezistente sunt sfecla de zahăr, orezul, pepenii verzi, dovleacul, vinetele,
sulfina albă, gutuiul, migdalul, iar cu rezistenţă medie: sorgul, secara, grâul, varza, viţa de vie,
părul etc.
 Efectul negativ al sărurilor asupra plantelor nu depinde numai de concentraţia soluţiei,
ci şi de natura sărurilor. Astfel, ionii de clor sunt mai toxici pentru plante decât cei de sulf,
ionii de magneziu mai toxici decât cei de calciu sau sodiu, iar cei de bor au efect nociv în
special la pomii fructiferi (Onisie şi Zaharia, 2002).
Amendamentele
Aplicarea de amendamente este necesară pentru a corecta reacţia acestor soluri. Se
poate folosi gipsul, fosfogipsul, lignitul (8 - 18 t/ha) care se împrăştie pe suprafaţa terenului
arat, după care se încorporează cu grapa cu discuri.
Pe solurile sărăturate cu reacţie acidă se folosesc amendamente cu carbonat de calciu:
spuma de defecaţie, piatra de var, varul ars etc.
Îngrăşămintele
Dintre îngrăşămintele organice, importanţă deosebită prezintă gunoiul de grajd şi
îngrăşămintele verzi, care îmbunătăţesc proprietăţile fizice şi biologice.
Gunoiul de grajd are efect maxim când se asociază cu amendamentele, iar
îngrăşămintele verzi cu cele chimice.
Gunoiul de grajd contribuie la îmbogăţirea solului în materie organică, la ameliorarea
structurii, la îmbunătăţirea porozităţii, reducerea alcalinităţii şi la sporirea activităţii
microorganismelor. Se utilizează în doză de 40 - 50 t/ha, încorporat în arătură.
Dintre îngrăşămintele chimice sunt necesare în primul rând cele cu azot care au reacţie
fiziologică acidă, cum ar fi sulfatul de amoniu.
În condiţii de neirigare şi pe soluri unde s-au aplicat amendamente se recomandă 200 -
300 Kg/ha sulfat de amoniu, iar în condiţii de irigare doza trebuie să fie mai mare, ajungând
până la 500 kg/ha. Azotatul de amoniu are o reacţie fiziologic neutră încât poate fi folosit atât
pe soluri acide cât şi pe cele alcaline. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, administrate
singure, nu aduc sporuri de producţie pe solurile sărăturoase.
Lucrările solului
Se execută foarte greu pe aceste terenuri deoarece microrelieful este neregulat, pe
cuprinsul lor sunt praguri de eroziune, mici depresiuni, iar când se usucă, se formează
crăpături numeroase care în perioadele de secetă prelungită pot deveni foarte mari. Au
permeabilitate foarte redusă şi din această cauză apa bălteşte la suprafaţă chiar după ploile
mici.
În aceste condiţii, intervalul optim de umiditate la care solul se poate lucra în condiţii
mai bune este de 16 - 17%. Datorită compactităţii, aceste soluri cer lucrări de afânare adâncă
pentru a favoriza permeabilitatea şi aerisirea. Adîncimea arăturii trebuie aleasă astfel ca să nu
se aducă la suprafaţă, din profunzime un strat de sol cu o concentraţie mai mare în săruri. În
aceste situaţii sunt indicate plugurile prevăzute cu scormonitori.
Lucrările de afânare din timpul vegetaţiei culturilor sunt necesare deoarece (fiind
soluri care se trasează mai repede) intensifică acţiunea favorabilă a amendamentelor cu calciu.
Lucrări speciale de ameliorare
Aceste lucrări se desfăşoară pe o perioadă de 3 - 4 ani.
Drenajul (prin rigole, canale sau drenuri) se execută pentru a coborî nivelul apei
freatice sub nivelul critic de sărăturare.
Nivelarea mobilizează solul, se mărunţesc bulgării, se omogenizează fertilitatea
învelişului de sol şi se îmbunătăţesc condiţiile pentru infiltrarea uniformă a apei pe profilul
solului. Este o măsură obligatorie în vederea aplicării irigării pentru spălarea sărurilor.
Se execută cu screpere şi buldozere şi este precedată de o afânare profundă la 50 - 70
cm adâncime.
Spălarea solurilor este o măsură foarte importantă.
Terenul nivelat se delimitează în parcele de 0,5 - 1 ha, se înconjoară cu diguleţe şi se
inundă cu apă. Spălarea se face spre toamnă când nivelul apei freatice este coborât. La un
hectar se folosesc 800 - 1.500 m3 apă (în funcţie de textura solului) şi se aplică în 2 - 4
reprize.
Se asociază cu aplicarea de amendamente. După spălare, dacă este nevoie, terenul se
nivelează din nou şi se fertilizează în primul rând cu îngrăşăminte organice.

5.4. Agrotehnica terenurilor îndiguite şi secate

N umeroase suprafeţe de teren inundabile şi mlăştinoase au fost puse în valoare prin

lucrări de îndiguire (construirea de diguri pentru a feri terenurile agricole de re-
vărsările de ape) şi lucrări de desecare (trasarea de canale deschise sau subterane
închise numite şi drenuri, pentru a îndepărta excesul de apă).
Solurile
Prezintă exces de umiditate, datorită scurgerilor de apă de pe terenurile înconjurătoare,
a inundaţiilor frecvente, a apelor freatice aproape de suprafaţă şi din cauza depunerilor
frecvente de material purtat de apele de inundare.
În general, predomină solurile cu un conţinut ridicat de argilă. Conţinutul în materie
organică este mare ca urmare a condiţiilor favorabile de creştere a vegetaţiei naturale. Apa
freatică fiind aproape de suprafaţă, nu permite descompunerea decât parţial a materiei
organice acumulate.
Excesul de umiditate din aceste soluri are efecte nefavorabile asupra proceselor
microbiologice din sol. Apa în exces şi insuficienţa aerului înlesnesc înmulţirea unor specii de
buruieni şi ciuperci parazite care produc boli ale plantelor agricole.
Volumul solului se modifică mult în timpul iernii datorită îngheţului şi dezgheţului şi
culturile de toamnă suferă în urma fenomenului de dezrădăcinare („descălţare”).
Datorită insuficienţei oxigenului în solurile cu exces de umiditate are loc procesul de
gleizare. Fosfaţii de fier şi aluminiu care se formează sunt inaccesibili plantelor, iar nitraţii
sunt descompuşi până la azot elementar.
Pe solurile inundabile şi mlăştinoase nu se pot aplica tehnologii moderne dacă nu se
iau măsuri de îndiguire şi desecare.
Sortimentul de plante
Pe terenurile îndiguite, după îndepărtarea excesului de umiditate se cultivă diferite
plante în funcţie de condiţiile de sol şi climă.
Astfel, terenurile mai joase, cu apa freatică mai la suprafaţă şi umiditate mai mare în
sol până vara târziu se folosesc ca păşuni şi fâneţe.
Pe terenurile mai ridicate se cultivă floarea soarelui, soia, grâu şi ovăz, iar pe cele
nisipoase culturi timpurii şi semitimpurii. Pe terenurile cu permeabilitate redusă se cultivă
orezul.
Folosirea îngrăşămintelor
Pe aceste terenuri îngrăşămintele organice au un rol important în îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice. Se administrează gunoi de grajd în doză de 20 - 40
t/ha. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi. Este necesară aplicarea
îngrăşămintelor azotate şi fosfatice uşor solubile, iar cele potasice se administrează la culturile
care consumă cantităţi mari din acest element.
Dacă solurile îndiguite şi desecate au pH-ul acid sau alcalin se vor aplica
amendamentele necesare.
Dintre microelemente prezintă importanţă în special cuprul şi borul.
Lucrările solului
După îndepărtarea excesului de umiditate se execută defrişarea (manual sau mecanic)
a tufişurilor şi a peticelor de pădure care invadează unele părţi ale zonelor cu exces de
umiditate.
 În timpul verii sau toamnei se va executa o arătură adâncă la 28 - 30 cm, pentru a
uşura infiltrarea apei, a combate buruienile mai ales cele perene cu rizomi sau rădăcini adânci.
Acestea trebuie adunate prin grăpări şi apoi arse. În primăvară, terenul se lucrează de mai
multe ori cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. În primul an este indicat să
se cultive o plantă prăşitoare, iar dintre acestea mai potrivite sunt porumbul şi floarea soarelui.
Pe solurile grele, impermeabile, cu băltiri de apă, lucrările de afânare au o deosebită
importanţă. Prin aceste lucrări se contribuie la eliminarea parţială a excesului de umiditate, a
băltirilor în crovuri, dar în acelaşi timp se îmbunătăţeşte porozitatea şi aeraţia solului,
mărindu-se capacitatea de reţinere a apei.
Lucrări speciale
O măsură importantă o constituie nivelarea terenului. Prin această lucrare se urmăreşte
umplerea unor microdepresiuni, rigole sau crovuri.
Pe terenurile îndiguite şi desecate semănatul se face, în general, mai târziu decât pe
celelalte terenuri, datorită menţinerii adesea primăvara a unui conţinut mai ridicat de apă în
sol, precum şi datorită pericolului mai mare pe care-l prezintă aici brumele şi îngheţurile târzii
de primăvară.
Densitatea plantelor trebuie să fie mai mare.
Pentru evitarea fenomenului de salinizare secundară se va folosi drenajul, utilizarea de
norme mai mici de udare în cazul culturilor irigate, practicarea de culturi succesive care să
folosească în tot cursul perioadei de vegetaţie apa din sol, precum şi plantarea de perdele
forestiere, care contribuie la micşorarea evaporaţiei şi în acelaşi timp măresc consumul de apă
din pânza freatică.
 6.Ecosisteme pomicole
6.1. Definiție. Obiective. Conținut

Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se ocupă cu
cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor
pomicole având ca obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice în scopul
obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate superioară.
Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină:
pomus,-i = arbore fructifer şi cultura,-a e= îngrijire, cultivare.
Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor
fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în strânsă
dependenţă cu acestea.
Ca disciplină didactică pomicultura cuprinde:
Pomicultura generală (biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor);
Pomicultura specială (completează pomicultura generală prin studiul particularităţilor
de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri, stabilind tehnologii diferenţiate).
Valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, tehnologice şi social-economice de care
dispune fiecare unitate sau zonă, constituie unul din principalele obiective ale ştiinţei şi
practicii agricole, pomiculturii revenindu-i, în acest sens, un important loc în crearea
resurselor agricole.
Pomicultura modernă, de mare randament, impune parametri ecologici, biologici şi
tehnologici precişi în care asigurarea succesului se bazează pe cunoaşterea corelaţiei dintre ei,
alegerea soiului şi portaltoiului etc., cu implicaţii asupra productivităţii, şi în special, a
calităţii fructelor, deziderat din ce în ce mai important. De asemenea, rezultatele cultivării
unei specii sau a unui soi, mai ales din punct de vedere calitativ, depind de interacţiunea
dintre genotip şi mediu şi sunt modulate de tehnicile culturale, ca şi de imputurile energetice.
Deocamdată, lipsesc cercetările fundamentale privind modul în care speciile şi soiurile
reacţionează la diferiţi agenţi stresanţi. De aceea, în prezent se impune, mai mult ca oricând,
aprofundarea ştiinţifică a conceptului de v o c a ţ i e p o m i c o l ă, pentru a obţine producţii
competitive, pentru a asigura soiurilor condiţiile necesare exprimării întregului lor potenţial
genetic.
În prezent, în România există intense preocupări pentru extinderea şi diversificarea
plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în zonele colinare şi de câmpie, unde factorii naturali
sunt deosebit de prielnici, cât şi în cele înalte unde fiecare locuitor doreşte şi are posibilitatea
să-şi asigure din propria livadă fructele necesare consumului familial şi chiar disponibilităţi
pentru turişti etc. Nu trebuie pierdut din vedere nici impactul pomiculturii asupra decorului
peisagistic al zonei.
Zonele cu vocaţie deosebită pentru pomicultură trebuie precizate, apărate cu fermitate
de expansiunea edilitară, deoarece plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, în special din
zonele colinar-montane, aduc preţioase servicii societăţii. Totodată, recomandăm identificarea
de noi zone pentru dezvoltarea pomiculturii şi, în acest sens, zonele înalte răspund cel mai
bine eforturilor depuse. Iată de ce propunem o scurtă analiză - prezentare a acestor zone care
sunt şi vor fi “viitorul” pomiculturii românesti şi nu numai, aceasta nu în detrimentul
celorlalte zone, ci ca o completare a lor.
Pentru sporirea resurselor alimentare şi economice este necesar utilizarea cu o
eficienţă maximă a întregului fond funciar pretabil agriculturii, precum şi prin reintroducerea
în circuitul agricol şi a terenurilor înalte, în special a celor asa - zise “improprii”. Pentru
ajungerea la acest deziderat se pune problema efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare
specifice, pe bazine hidrografice, activităţi privind prevenirea şi combaterea eroziunii solului,
corectarea reacţiei acide a solului, eliminarea excesului de apă etc.
În prezent, câştigă tot mai mult teren teza privind reconsiderarea agriculturii
tradiţionale, pe fondul agriculturii intensive, care răspunde celor mai complexe obiective:
asigură sporuri constante de producţie, menţine echilibrul ecologic, satisface restricţiile de
ordin financiar şi material. Această reconsiderare nu vizează practicarea unor metode arhaice
în agricultură, ci, dimpotrivă are în vedere introducerea celor mai moderne tehnologii, care să
permită asigurarea protecţiei mediului, regenerarea naturală a fertilităţii solului, menţinerea
însuşirilor genetice ale soiurilor.
Unele specii pomicole (nuc, alun, castan, scoruş, corn, măr, prun) în anumite condiţii
tehnologice, corelate cu condiţiile ecologice pot avea o longevitate remarcabilă, cu acţiune
benefică asupra mediului. Totodată, aceste specii au importanţă deosebită economică şi
socială.
Specii pomicole (mur, cătină albă, scoruş, alun, corn) au o plasticitate ecologică
ridicată cu posibilităţi de valorificare chiar şi a celor mai degradate terenuri. Totodată,
majoritatea arbuştilor fructiferi au o acţiune sanogenă asupra solului şi mediului.
Elaborarea unor tehnologii diferenţiate zonal, funcţie de condiţiile mai dificile din
zonele înalte trebuie să reprezinte un domniu important de activitate a specialiştilor din
cercetare, învăţământ, producţie. In această privinţă trebuie să se ţină seama de relaţia dintre
tradiţie şi inovaţie precum şi de experienţa câştigată de pomicultorii locali.
Se poate concluziona că funcţia sinteză a pomiculturii atât din zonele de şes, cât şi din
cele colinar montane, este aceea de a crea echilibrul agro-silvo-pastoral-ecologic necesar între
om şi natură, de a popula şi valorifica superior chiar şi zone mai greu accesibile. Prin aceasta
se răspunde, totodată, unor obiective actuale ale omenirii : obţinerea resurselor, menţinerea
cadrului natural, demografia, hrana etc.,cu scopul valorificării superioare a condiţiilor
ecologice, atenuarea poluării mediului ambiant, reţinerea şi ocuparea cât mai completă a forţei
de muncă necesară, creşterea producţiei agricole şi pomicole.

6.2. Clasificarea speciilor pomicole. Sortiment de soiuri

Clasificarea speciilor pomicole se poate face după mai multe criterii:

a. După ordinul, familia, subfamilia şi genul cărora aparţin (clasificarea botanică);
b. După morfologia părţilor aeriene, vigoare, longevitate şi alte caractere biologice
majore (clasificarea după habitus):
- pomi;
- arbustoizi;
- arbuşti;
- semiarbuşti;
- plante fructifere semierboase.
c. După structura fructelor, originea ţesuturilor ce participă la formarea mezocarpului
şi constituţia endocarpului: pomaceae, drupaceae, nucifere, bacifere.

6.2.1. Clasificarea botanică

Numărul speciilor pomicole care participă cu fructe în alimentaţie este de cca 140.
Dintre acestea, 85 specii sunt cantonate în zona tropicală şi subtropicală, iar restul în zona
temperată.
În România se întâlnesc peste 35 specii de pomi şi arbuşti fructiferi.
În cultură se întâlnesc cca.20 specii care aparţin unităţilor sistematice prezentate în
tabelul 10.
Majoritatea pomilor şi arbuştilor fructiferi din ţara noastră aparţin familiei Rosaceae,
cu mai multe subfamilii şi genuri. Fiecare gen este reprezentat de un număr mult mai mare de
specii (30-35), în tabel fiind prezentate numai cele de interes major pentru pomicultura
românească.
Precizăm că în cultura plantelor în general şi în pomicultură în special nu se lucrează
cu specia, ci cu soiul.
În pomicultură, alături de speciile cultivate (totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi
specii spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de selecţie şi ameliorare.

Tabelul 10.
CLASIFICAREA BOTANICĂ A SPECIILOR POMICOLE
Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară
- domestica Borkh. - mărul cultivat
- silvestris Mill. - mărul pădureţ
-pumilla praecox Pall. - mărul dusen
Malus - pumilla paradisiaca -mărul paradis
Pall.
- baccata Borkh. - mărul siberian
- prunifolia Borkh - mărul chinezesc
- sativa Lam et. D.C. - părul cultivat
Pomoideae - piraster L. - părul pădureţ
Pirus - eleagnifolia Pall. - părul sălcioară
- nivalis Jac. - părul nins
- serotina Red. - părul chinezesc
- oblonga Mill. - gutui cultivat
Cydonia
- japonica Pers. - gutui japonez
- domestica L. - scoruş
Sorbus - aucuparia L. - scoruş de munte
- melanocarpa Red. - scoruşul negru
- domestica L. - prunul cultivat
- institiţia Jussc. - prunul galben
Prunus
- cerasifera Mhr. - corcoduş
- spinosa L. - porumbar
Rosaceae
- vulgaris Lam. - cais
- sibirica L. - caisul siberian
Armeniaca
- mume Carr. - caisul japonez
- mandehurica Schv. - cais de Manciuria
Prunoideae - vulgaris Mill. - piersicul
Piersica
- davidiana Karr. - piersicul lui David
- comunis L. - migdalul
Amygdalus
- nana L. - migdalul pitic
- avium L. - cireşul
- vulgaris Mill. - vişinul
Cerasus - mahaleb Mill. - mahaleb
- fructicosa Pall. - vişinul de stepă
- serotina - mălinul american
- vesca - fragul de pădure
- moschata Duchen - căpşun
Fragaria
- virginiana Mill. - fragul de Virginia
- chiloensis Duchen. - fragul de Chile
Rosoideae
- idaeus var. vulgatus L. - zmeurul roşu
- idaeus var. strigosus Mill. - zmeurul pufos
Rubus
- caesius L. - murul de câmp
- fructicosus L. - murul de pădure
 Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară
- vulgaris Lam. - coacăz sălbatic
- rubrum L. - coacăz roşu
Ribes
- nigrum L. - coacăz negru
Saxifragaceae Ribesoideae
- aureum Pursh. - coacăz alb
- reclinata Mill. - agriş
Grossularia
- hirtella Spach. - agriş
- vitis idea L. - afinul roşu
Ericaceae Vaccinium - uliginosum L. - afinul vânăt
- myrtillus L. - afinul negru
Eleagnaceae Hippöphae - rhamnoides L. - cătina albă
Rhamnaceae Ziziphus - jujuba Mill. - zizifus
Cornaceae Cornus - mas L. - cornul
- regia L. -nucul comun
Juglandaceae Juglans
- nigra L. - nucul negru
- sativa Mill. - castanul
Fagaceae Castanea - dentata Borkh. - castanul american
-pumilla Mill. - castanul pitic
- avellana L. - alunul comun
- colurna L. - alunul turcesc
Betulaceae Corylus
- maxima Mill. - funducul
- pontica Koh. - alunul pontic
Morus - alba L. - dudul
Moraceae
Ficus - carica L. - smochinul
Sambucus - nigra L. - socul european
Caprifoliaceae
Lonicera - caerulea var. edulis L. - caprifoi
- chinensis Planch. - kiwi, actinidia
Actinidiae Actinidia
- deliciosa Achev. - actinidia chinezească

6.2.2.Clasificarea speciilor pomicole după habitus

Pomi propriu-zişi (fig. 24) sunt plante viguroase cu un singur trunchi bine definit şi o
coroană de dimensiuni mari care, împreună, pot ajunge la înălţimi de 5-15 m şi o durată a
vieţii de 15-100 ani şi chiar mai mult (ex. castanul). Aceştia se pot obţine atât pe cale
vegetativă, cât şi pe cale generativă.
 Fig. 24. Pom propriu-zis

Din această grupă fac parte: nucul, cireşul, prunul, mărul, castanul etc.
Arbustoizii (fig. 25.) au caractere intermediare între pomi şi arbuşti; cresc mai puţin
înalţi (5-6m); formează mai multe tulpini de grosimi diferite; intră relativ repede pe rod (3-4
ani) şi trăiesc aproxmativ 20-30 ani. Se înmulţesc, în general, pe cale vegetativă şi, mai rar,
prin seminţe. Din această grupă fac parte alunul, cireşul, vişinul arbustoid, scoruşul, cătina
albă, ziziphus, gutuiul arbustoid etc.
Arbuştii (fig. 26) au o talie mică (1-2 m), formează numeroase tulpini subţiri
(diametrul 1-3 cm) din zona coletului şi drajonează; au ciclul de dezvoltare scurt; intră pe rod
repede (anul II), dar trăiesc puţin (10-15 ani); durata de viaţă a unei tulpini este de aproxmativ
4-6 ani. Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: coacăzul negru şi roşu, agrişul,
afinul etc.

Fig. 25. Arbustoid Fig. 26. Arbust

Semiarbuştii (fig. 27), au numeroase tulpini, erecte sau semierecte, de grosimi mici
(cca 1cm) lungi de 1-3m. Tulpinile trăiesc doi ani, apoi se usucă, iar plantele se regenerează
prin drajoni care, de altfel,. este şi principala metodă de înmulţire. O tufă trăieşte 10-15 ani.
Zmeurul şi murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă.

Fig. 27. Semiarbust Fig. 28. Plantă semierboasă

 Plantele fructifere semierboase (fig. 28) formează tufe mici de 25-30 cm înălţime.
Tulpina se ramifică la nivelul solului formând segmente anuale de 2-3 cm, care vor forma
stoloni şi rădăcini adventive. Frunzele mor în fiecare an, însă tulpinile trăiesc 6-8 ani. Din
această grupă fac parte căpşunul şi fragul.

6.2.3.Clasificarea după structura și originea fructelor (pomicolă)

Pomaceaele cuprind specii cu seminţe propriu-zise, cum este cazul la măr, păr, gutui,
moşmon, păducel şi scoruş. Fructul la aceste specii este “fals “ deoarece rezultă atât din ovar,
cât şi din receptacolul florii concrescute şi poartă denumirea de poamă (fig. 29). Plantele din
această grupă sunt pomi propriu-zişi sau arbustoizi, cu o plasticitate ecologică ridicată.
Mugurii florali sunt micşti şi se află situaţi către vârful ramurilor roditoare, mai rar lateral,
diferenţierea făcându-se centripet. Degarnisirea este lentă. Suportă bine tăierile şi diferite
forme de coroană, îşi vindecă rănile relativ uşor. Majoritatea soiurilor sunt autosterile. În
acelaşi timp acestea sunt compatibile cu foarte mulţi portaltoi.

Drupaceaele includ pomi cu fructe adevărate - drupe simple - rezultate numai din
dezvoltarea ovarului. Mezocarpul - pulpa - este elastic la prune, cireşe, vişine, încât suportă
bine loviturile şi transportul, neelastic la piersici şi caise, depreciindu-se la lovituri şi transport
necorespunzător.
Endocarpul este lignificat (sâmbure), închizând în interior o singură sămânţă, rar două
(fig. 30).
Speciile din această grupă au repausul de iarnă mai scurt, fiind de multe ori expuse
temperaturilor scăzute din primăvară.
Mugurii florali au întodeauna o poziţie laterală (niciodată apicală), fiind solitari,
grupaţi şi în alternanţă cu cei vegetativi. În punctele de fructificare nu se formează noi organe
de rod, ci rămân numai urmele suberificate ale pedunculilor fructelor, de aceea ramurile se
degarnisesc mult mai rapid.
Nuciferele cuprind specii ale căror fructe sunt achene sau nuci propriu-zise, cum este
cazul la alun , castan; drupe false la nuc sau drupe la migdal. Majoritatea nuciferelor sunt
plante unisexuat monoice longevive. “Fructul” acestor specii este constituit din sămânţa
propriu-zisă, învelită într-o coajă; mezocarpul necomestibil eliberează la maturitate sămânţa
închisă în endocarpul lignificat sau sâmburos.(fig. 31). Sunt fructe rezistente la lovituri,
manipulare şi transport etc.
 Baciferele includ specii ale căror fructe sunt bace propriu-zise, ca la coacăz, agriş,
afin, fructe false (poliachene) ca în cazul căpşunilor şi fragilor, sau polidrupe, ca la zmeură şi
mure (fig. 32). Plantele din această grupă sunt arbuşti (coacăzul şi agrişul), semiarbuşti
(zmeur şi mur) şi semierboase (frag şi căpşun).

Fig. 29. Poamă Fig.30 . Drupă

Fig. 31. Nucă

Fig. 32. Bacă

 6.3. Importanţa economică și alimentară a culturii
pomilor. Valoarea alimentară a fructelor

6.3.1. Valoarea economică a fructelor

Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele
obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50-200% de unde rezultă că
din cultura pomilor se pot obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru
pomicultori, cât şi pentru economia naţională.
Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din
zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase
suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor.
În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului.
Fructele constituie o importantă sursă de devize prin valorificarea acestora la export.
Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industria alimentară.
Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.

6. 3. 2. Valoarea alimentară a fructelor

Ecosistemele pomicole au o importantă economică deosebita, datorita valorii

alimentare a fructeor. Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală
care intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări.
Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi, proteine, glucide, celuloză,
vitamine şi săruri minerale. (Tabelul 11)

Tabelul 11.
Principalele componente ale fructelor
(după A. Gherghi şi colab. 1983)

Glucide Protide Lipide Aciditate Apă Substanţe

Specia
Totale (%) (%) (%) titrabilă* (%) Minerale (%)

Alune - 13,4 61,60 - 3-6 2,44

Afine 6,2-11,9 0,6 0,60 0,85b 79-86 0,30
Agrişe 8,5-10,0 0,8 0,15 1,75c 83-88 0,45
Banane 11,4-27,0 1,1 0,18 - 70-77 0,83
Caise 9,6-13,8 1,0 0,13 1,00b 79-88 0,66
Castane 26,0-29,0 7,1 1,90 - 47-53 1,18
Căpşuni 4,0-9,0 0,8 0,40 0,87c 84-93 0,50
 Glucide Protide Lipide Aciditate Apă Substanţe
Specia
Totale (%) (%) (%) titrabilă* (%) Minerale (%)

Cireşe 6,4-15,3 0,9 0,36 0,65b 75-87 0,49

Coacăze
6,9-7,9 1,3 0,22 1,88c 77-85 0,80
negre
Coacăze
4,0-6,3 1,2 0,20 2,07c 81-89 0,63
roşii
Grapefruit 6,0-8,0 0,7 0,20 - 86-91 0,40
Gutui 6,5-12,9 0,4 0,50 0,93b 77-87 0,44
Lămâi 0,9-3,6 1,1 0,60 4,92c 89-91 0,50
Mandarine 6,5-11,4 0,7 0,30 - 86-87 0,70
Mere 6,5-16,7 0,3 0,40 0,65b 77-88 0,32
Migdale 13,2-16,9 18,3 54,10 - 4-6 2,65
Mure 3,9-7,3 1,2 1,00 0,80b 82-87 0,51
Nuci 7,8-16,2 16,4 62,50 - 3-7 1,98
Pere 6,5-14,9 0,5 0,29 0,29b 79-87 0,33
Piersici 6,3-12,4 0,8 0,11 0,65b 82-91 0,45
Portocale 5,5-10,0 0,8 0,20 1,06c 84-87 048
Prune 7,2-14,9 0,7 0,17 1,10b 72-88 0,49
Vişine 6,0-14,0 0,9 0,50 1,38b 77-88 0,50
Zmeură 3,0-9,3 1,2 0,30 1,70c 80-86 0,51
a-ml NaOH 0,1N; b-% acid malic; c-% acid citric; d-% acid tartric.

Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului uman şi,
totodată, datorită zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate, rezultă energia
necesară activităţii vitale a organismu-lui. Acizii organici contribuie la stimularea apetitului,
combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc. Substanţele minerale contribuie la osificarea
scheletului, influenţează creşterea organismului, activitatea unor glande cu secreţie internă
etc. Celuloza, substanţele pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi dezvoltare.
Aromele stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc.
Valoarea energetică a fructelor raportată la 100 g produs brut sau produs edibil, ca şi
procentul de părţi needibile din fruct sunt redate în tabelul 12.
Tabelul 12.
Proporţia de părţi needibile şi valoarea energetică a fructelor
(la 100 g produs proaspăt) (După A. Gherghi-1994)

Specia Părţi needibile (%) Total (kcal.) Utilizabil (kcal.)

Afine 3 62 56
Agrişe 2 44 39
Alune 58 694 620
Ananas 46 56 51
Banane 33 99 89
Castane 20 211 200
Căpşuni 3 37 33
Caise 9 54 58
Cireşe 11 60 54
Coacăze negre 2 57 51
Coacăze roşii 2 45 41
 Grapefruit 29 31,7 30,6
Gutui 16 68 62,0
Lămâi 36 27,9 26,6
Mandarine 35 48 41,3
Mere 8 55 49
Migdale 49 661 582
Nuci 57 705 632
Pere 7 56 50
Piersici 8 46 42
Portocale 28 27,9 26,6
Prune 6 62 55
Vişine 12 67 60
Zmeură - 40 66

Cantitatea de fructe proaspete şi industrializate consumate lunar de fiecare locuitor în

perioada 1975-1995 este redată în figura 33

Dinamica consumului lunar de fructe (proaspete şi industrializate)

Fig. 33.
1975
1990
1995

12

10

8
Kg/loc/luna

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Luna

Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau congelate.
Proporţia fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din total.

Dinamica apariţiei producţiei de fructe pe decade şi luni, în România, este redată în

figura 34.
 Dinamica apariţiei producţiei de fructe în România
Figura 34.
15

% din productia totala

10

0
2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1

Luna V VI VII VIII IX X XI

Cumulat %1,8 12,3 23,4 35,0 68,0 99,3 100

6.3.3. Valoarea terapeutică a fructelor

Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în regimuri

alimentare recomandate multor categorii de boli.
Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă
secreţie de salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Rol
deconstipant au: merele, perele, gutuile, prunele, piersicele şi caisele. Ele au importanţă
majoră în prevenirea cancerului intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea,
fructele au rol în combaterea colibacilozei.
Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum raţional de
fructe.
Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină, reduc colesterolul
fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard.
Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate bolnavilor cu
dereglări hidrocarbonate.

6.3.4. Valoarea economică a fructelor

Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele
obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50-200% de unde rezultă că
din cultura pomilor se pot obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru
pomicultori, cât şi pentru economia naţională.
Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din
zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase
suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor.
 În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului.
Fructele constituie o importantă sursă de devize prin valorificarea acestora la export.
Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industria alimentară.
Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.

6.3.5. Situaţia actuală şi de perspectivă a pomiculturii în România

România se situiază în primele 10 ţări mari producătoare de fructe din Europa.
În anul l994 situaţia pomiculturii în România, comparativ cu anul 1990, era următoarea:
(tabelul 13.).
Din datele prezentate rezultă că în pomicultura românească prezentă s-au înregistrat
următoarele aspecte semnificative:
- diminuarea patrimoniului pomicol;
- reducerea producţiilor totale de fructe;
- scăderea consumului intern de fructe;
- diminuarea accentuată a activităţii de export;
- reducerea accentuată a suprafeţelor cu plantaţii tinere;
- reducerea drastică a activităţii de producere a materialului săditor.

Tabelul 13.
Situaţia pomiculturii în România
Specificaţie 1990 1999
Patrimoniu pomicol (ha) 327700 239900
Livezi pe rod (ha) 312800 208 900
Arbuşti fructiferi pe rod (ha) 1700 329
Livezi tinere (ha) 63400 9833
Pepiniere pomicole (ha) 2100 1800
Teren în pregătire (ha) 45900 18948
Căpşunării total (ha) 7900 1827
Producţia totală de fructe (t) 1225400 1288000
Fructe din livezi (t) 1200000 1273500
Fructe arbuşti (t) 1500 1200
Căpşuni (t) 23900 13300
Destinaţia producţiei
Consum intern proaspăt (t) 841000 776300
Consum pe locuitor (Kg/an) 41 36
Export (t) 34400 22000
Industrializare 254400 132100
Producţia de material săditor
Pomi altoiţi (buc) 10250000 1345000
Arbuşti (buc) 13000 123000
Stoloni de căpşuni (buc) 203750000 6850000
 În pomicultura din România, din totalul patrimoniului existent, 37% îl reprezintă
livezile intensive, iar în bazinele consacrate există o reaşezare a sortimentului pomicol funcţie
de cerinţele de consum şi de industrializare.
Pe plan mondial, începând cu anii 1982-1983 s-a constatat o supraproducţie de fructe.
În consecinţă s-a trecut la reducerea drastică a suprafeţelor.

6.3.6. Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor

Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole
prin:
- utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vigoare scăzută;
- valorificarea superioară a condiţiilor ecologice;
- producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.;
- reducerea numărului de soiuri la toate speciile;
- concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole consacrate;
- micşorarea volumului de manoperă în livadă etc.
Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent informat şi
sprijinit pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de inovaţii care ţin de ameliorare şi
genetică în vederea folosirii materialului biologic valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi
agrotehnică, combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de
menagement şi marketing specifice producţiei pomicole.
Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un sistem unitar de
consultanţă care să ofere tehnologii moderne şi să le asigure o cultură solidă de specialitate.
Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul trebuie să ştie că
dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de două grupe de factori şi anume:
- factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea
tehnologiilor, materiale şi echipamente din dotare şi mijloacele de
transport;
- factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele
acordate, servicii de asistenţă oferite, acţiuni de grup de tip
asociativ, încadrarea producţiei în strategia agricolă regională şi
naţională.
La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce crează pieţe de desfacere, cerinţe
pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare.
 Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producător, care ajută specialiştii
din cercetare să abordeze problemele majore. Transferul şi difuzarea noilor tehnologii trebuie să
parcurgă următoarele etape (figura 35).

Figura 35.
Etapele transferului şi difuzării tehnologiilor noi
 3. Factorii de vegetaţie în ecosistemele
agricole
Pentru desfăşurarea proceselor vitale, plantele au nevoie de anumite condiţii de viaţă sau factori de
vegetaţie. Aceştia sunt: lumina, căldura, aerul, apa şi hrana.

Fiecare dintre ele îndeplineşte anumite roluri şi influenţează desfăşurarea anumitor

procese din viaţa plantelor. Nu toate plantele au aceleaşi cerinţe faţă de factorii de vegetaţie.
Cerinţele diferă în funcţie de speciile şi soiurile de plante, variind mult de la o specie la alta,
soi sau hibrid şi pe faze de vegetaţie. De aceea, plantele cresc şi se dezvoltă normal numai
atunci când întâlnesc în mediul înconjurător condiţiile de viaţă specifice fiecăreia.
Mediul de viaţă îl formează solul şi atmosfera înconjurătoare cu toate fenomenele care
au loc şi în care trăiesc plantele. Sunt şi plante adaptate la un alt mediu de viaţă, aşa cum sunt
plantele acvatice.
Nerealizarea condiţiilor optime, chiar a unui singur factor şi numai pentru o perioadă
scurtă de timp, are efecte negative asupra recoltei.
Pornind de la unitatea dialectică ce există între plante (recolte) şi condiţiile de mediu şi
având în vedere scopul de dirijare al acestora, se consideră potrivit ca, factorii de vegetaţie să
fie numiţi şi factori ecologici (Budoi și Penescu, 1996).

Lumina ca factor de vegetaţie

Importanţa luminii pentru viaţa plantelor. Plantele au nevoie de lumină în procesul de

fotosinteză - proces prin care în organele verzi ale plantelor se formează colorofila şi are loc
sinteza materiei organice.
Sursa principală de energie luminoasă este Soarele. Coeficientul de utilizare al
energiei lumioase este diferit în funcţie de specie, soi, hibrid fiind la majoritatea plantelor de
cultură cuprins între 1% şi 5%. Durata şi intensitatea de iluminare influenţează cantitatea şi
calitatea materiei organice sintetizate. Aşa de exemplu, la o iluminare mai intensă, se
acumulează mai mult zahăr în rădăcinile de sfeclă, mai multe substanţe proteice în boabele de
grâu, mai multe grăsimi în seminţele de in, fructele au un gust şi o culoare mai pregnante etc.
Dimpotrivă, la o iluminare insuficientă, plantele se îngălbenesc şi se alungesc, vigoarea scade,
rezistenţa la cădere se reduce, produc o recoltă mică şi de calitate inferioară.
Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor este necesară o cantitate de lumină
cuprinsă între 8.000 şi 12.000 lucşi.
Referitor la calitatea luminii este dovedit că sub acţiunea razelor albastre se
sintetizează îndeosebi substanţele proteice, iar sub acţiunea razelor roşii şi galbene, hidraţii de
carbon.
Metode de dirijare a luminii. În condiţiile tehnicii actuale dirijarea unui surplus de
lumină către plante se practică numai în unele sere unde se fac culturi intensive de legume sau
flori. Aici, pe lângă lumina naturală, plantele pot primi şi lumină artificială şi ca urmare, se
pot obţine 3 - 4 recolte pe an.
Pentru cultura mare se aplică metode de folosire raţională a luminii naturale, ca de
exemplu:
✓ asigurarea densităţii optime şi semănatul cât mai uniform, astfel ca plantele să fie
iluminate în mod egal şi să nu se umbrească unele pe altele;
✓ distrugerea buruienilor, înlătură umbrirea şi permite o bună folosire a luminii de către
plante;
✓ zonarea culturilor, adică repartizarea pe teritoriu în funcţie de cerinţele plantelor faţă de
lumină;
✓ orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S pe terenurile plane de câmpie, face ca
lumina să fie bine folosită;
✓ orientarea culturilor în zona colinară în funcţie de pantă, recomandându-se cultivarea pe
expoziţia sudică a plantelor iubitoare de lumină;
✓ folosirea îngrăşămintelor pentru a stimula creşterea şi dezvoltarea plantelor;
✓ tăierile la pomi, plivitul la viţa de vie, copilitul la unele plante etc.

Aerul ca factor de vegetaţie

Î mportanţa aerului pentru viaţa plantelor. Aerul este un amestec de mai multe gaze:
oxigen, bioxid de carbon, vapori de apa, azot, amoniac ş.a. Fiecare dintre aceste
componente este necesară pentru viaţa plantelor.
Oxigenul este folosit în procesul de respiraţie a plantelor atât de către organele aeriene
cât şi de către rădăcini. Este necesar începând cu germinaţia seminţelor, influenţează
bacteriile nitrificatoare, simbiotice şi pe cele care participă la mineralizarea resturilor
organice.
Concentraţia de 15 - 20% oxigen din aerul solului este cea mai bună pentru majoritatea
plantelor de cultură.
Azotul este necesar plantelor pentru sintetizarea substanţelor proteice (trebuie reţinut
însă faptul că plantele nu pot folosi azotul direct din aer ci îl procură din sol, unde acesta
ajunge pe diferite căi - îngrăşăminte, descompunerea substanţei organice etc., prin intermediul
microorganismelor fixatoare de azot etc.).
Amoniacul, verigă a circuitului azotului în natură, este oxidat de către bacteriile
nitrificatoare în nitriţi, apoi, în nitraţi sau azotaţi, formă în care sunt asimilaţi de către plante.
Amoniacul este o sursă de îmbogaţire a solului în azot.
Bioxidul de carbon este folosit în procesul de fotosinteză, măreşte capacitatea de
dizolvare a apei, contribuind la sporirea substanţelor nutritive necesare plantelor.
Vaporii de apă prin condensare formează precipitaţii, contribuind la îmbunătăţirea
regimului hidric. Deşi în cantitate mică, roua este o sursă suplimentară de aprovizionare cu
apă pentru microorganisme şi plante superioare.
Plantele au nevoie atât de aerul din atmosferă cât şi de cel din sol. Aerul din sol este şi
o condiţie pentru activitatea microorganismelor aerobe care populează solul în număr imens.
Datorită activităţii microorganismelor şi a rădăcinilor plantelor, aerul din sol este mai bogat în
bioxid de carbon decât cel atmosferic. La o concentraţie de peste 1%, bioxidul de carbon
devine toxic pentru rădăcinile plantelor. La peste 2%, bioxidul de carbon împiedică
germinaţia seminţelor, pătrunderea apei în celule, creşterea plantelor etc.
Reglarea regimului de aer al solului. Pătrunderea, circulaţia şi compoziţia aerului
din sol reprezintă regimul de aer. Între aerul din sol şi cel din atmosferă există un schimb
continuu datorită factorilor naturali:
❖ vântul care scoate aerul din sol lăsând loc pentru altul proaspăt din atmosferă;
❖ difuzia (omogenizarea) gazelor cu concentraţii diferite;
❖ apa din precipitaţii sau irigaţii care scoate aerul din sol, iar după evaporare
lasă loc să pătrundă aer proaspăt etc.
Cu toate acestea, majoritatea solurilor, dar îndeosebi cele argiloase şi tasate au nevoie
de lucrări speciale care să favorizeze aerisirea. În acest scop, principalele lucrări sunt cele de
afânare a solului, prin care este favorizată pătrunderea aerului în sol, arătura, lucrările cu
grapa şi cele cu cultivatorul, lucrările de îndepărtare a excesului de apă (efectuarea şanţurilor
de scurgere, lucrări de drenaj, desecare etc.), evitarea tasării solului prin trecerea repetată cu
utilaje agricole, folosirea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor. Dacă solul este
excesiv de aerat se lucrează cu tăvălugul pentru a-l aşeza şi astfel a micşora spaţiile prea mari
de aer.

Căldura ca factor de vegetaţie

Î mportanţa căldurii. Căldura este necesară pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale
ale plantei ca: absorbţia apei, respiraţia, fotosinteza, transpiraţia ş.a. Ca urmare prezintă
importanţă nu numai temperatura aerului atmosferic cât şi cea a solului.
Plantele au cerinţe diferite faţă de căldură în funcţie de specie, soi şi hibridul cultivat.
Se deosebesc din acest punct de vedere trei categorii de plante:
• plante microterme, care trăiesc la temperaturi de 0 - 15°C;
• plante mezoterme, care trăiesc la temperaturi de 10 - 40°C;
• plante megaterme, care trăiesc la temperaturi peste 40°C;
Majoritatea plantelor de cultură sunt cuprinse în categoria celor mezoterme.
Plantele care se pot adapta la variaţii mici de temperatură se numesc euriterme, iar cele
care nu pot trăi decât între anumite limite se numesc stenoterme.
Cerinţele plantelor de cultură faţă de temperatură se pot exprima prin constanta
termică (C = suma gradelor de temperatură necesare pentru parcurgerea perioadei de
vegetaţie) ce rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice care depăşesc 50°C
(temperaturi active).
Pentru fiecare fază din viaţa plantelor există o temperatură minimă, una optimă şi alta
maximă în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aşa de exemplu pentru germinaţia seminţelor,
aceste temperaturi sunt cele prezentate în tabelul 2.
Temperatura influenţează şi durata de germinare a seminţelor, înflorirea
plantelor, calitatea seminţelor, activitatea microorganismelor folositoare din sol.
Din punct de vedere practic, în special pentru stabilirea epocii de semănat la culturile
timpurii, interesează foarte mult cunoaşterea temperaturii minime de germinat (cea mai mică
temperatură la care germinează seminţele).
 Temperatura minimă, optimă şi maximă (0C) de germinare la principalele
plante cultivate (după Budoi şi colab., 1979)

Tabelul 2
Temperatura Temperatura

Planta Planta

Maximă

Maximă
Minimă

Minimă
Optimă

Optimă
Grâu de toamnă 1-2 25 30-32 Cartof 4-10 25 30

Secară 1-2 25 30 Sfeclă 4-5 25 35

Orz de toamnă 1-2 20 28-30 Floarea soarelui 7-8 25 35

Ovăz 4-5 25 30 Tutun 13-14 25 35

Porumb 8-10 32-34 40-48 Orez 12 23-35 35

Fasole 10 32 40 Bumbac 14 32-35 40

Mazăre 1-2 27 32 Trifoi 1 21 28

Soia 8-9 25 25 Lucernă 1 21 35

In 2-3 21 32 Sparcetă 2 21 35

Cânepă 1-2 25-30 35-44 Iarbă de Sudan 13-15 32-50 40

Nu putem aştepta până ce solul se încălzeşte corespunzător temperaturii optime,

deoarece deseori pământul se usucă şi seminţele nu mai germinează, iar pe de altă parte se
întârzie vegetaţia plantelor.
Metode de dirijare a căldurii. Folosirea căldurii artificiale este o metodă care se
practică în spaţiile închise (sere sau răsadniţe). Aici în anotimpul rece, plantele pot primi
căldura de la diverse surse:
➢ arderea de combustibil (gaze, păcură etc.);
➢ apa caldă de la unele întreprinderi;
➢ descompunerea gunoiului de grajd (proces prin care se degajă căldura) etc.
În câmp, se pot folosi mai multe metode ca de exemplu:
• Eliminarea excesului de apă, deoarece apa se încălzeşte greu şi ca urmare
solurile umede sunt reci. Aceasta se poate realiza prin drenaj, şanţuri de scurgere, arături
adânci etc.
• Mulcirea (acoperirea) solului cu un material de culoare închisă din plastic sau
cu mulci organic semidescompus din gunoi de grajd, frunze, paie, pleavă etc., care absoarbe
mai multă căldură şi provoacă încălzirea solului.
 • Crearea de perdele de protecţie (plantaţii de arbori, late de 5 - 8 m), aşezate în
calea vânturilor dominante. Acestea micşorează viteza vântului pe suprafeţele dintre ele şi ca
urmare se reduc oscilaţiile diurne şi anuale ale temperaturii aerului. De asemenea, reprezintă
măsuri de reţinere a zăpezii ferind culturile de toamnă de îngheţ (Săndulescu, 1982).
• Aplicarea îngrăşămintelor organice influenţează căldura solului datorită culorii
închise şi prin căldura degajată în procesul de descompunere.
• Amplasarea culturilor pe teritoriu, în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură,
lucrările de afânarea solului, combaterea buruienilor (îmburuienarea scade temperatura solului
cu 2 - 4°C), irigarea cu apă a cărei temperatură diferă de cea a solului, semănatul sau plantatul
pe coamele brazdelor, sunt alte metode de dirijare şi folosire raţională a căldurii.

Apa ca factor de vegetaţie

Î mportanţa apei. Apa intră în componenţa masei organice a plantelor şi reprezintă, în

medie, 70 - 90% din greutatea frunzelor verzi sau a rădăcinilor, iar seminţele ajunse la
maturitate conţin în jur de 15 - 20%. Cele două componente ale apei, oxigenul şi
hidrogenul, intră într-o proporţie foarte mare în compoziţia materiei organice sintetizate de
plante.
Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale formând soluţia solului. Apa dă celulelor şi
ţesuturilor turgescenţă, ceea ce asigură echilibrul mecanic al diferitelor organe. Numai în
prezenţa apei pot avea loc procesele de asilimaţie şi dezasimilaţie şi schimbul de gaze. Prin
transpiraţie, odată cu apa, se elimină şi o parte din căldura rezultată în urma oxidărilor din
plante, evitându-se astfel supraîncălzirea plantelor. Apa participă direct sau indirect în toate
procesele fiziologice şi biochimice care se petrec în plantă. Apa este necesară şi pentru
activitatea microorganismelor din sol.
Coeficientul de transpiraţie (C.T.). În alcătuirea substanţei organice a plantelor
participă numai o mică parte din apa absorbită (0,5 - 2‰), restul apei fiind eliminată prin
transpiraţie. Cantitatea de apă absorbită de plante este mult mai mare decât cea necesară
proceselor de nutriţie. Pentru formarea a 3 g substanţă uscată planta consumă 1.000 g apă. Din
acest consum numai 1,5 g intră în cele 3 g, diferenţa pierzându-se în atmosferă prin
transpiraţie. Cantitatea de apă (exprimată în g sau kg) folosită de plante, pentru a-şi forma un
g sau un kg substanţă uscată, în organele sale aeriene, se numeşte coeficient de transpiraţie
sau consum specific.
 Pentru cartofi şi sfeclă se iau în calcul şi organele subterane (tuberculii şi rădăcinile).
Coeficientul de transpiraţie variază în funcţie de specia şi soiul de plante, de
intensitatea vântului, de temperatura aerului etc. (tabelul 3).
Astfel, acesta creşte cu intensitatea vântului şi temperatura aerului.

Coeficientul de transpiraţie la diferite plante

(după Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 3
Coeficentul de Coeficentul de
Planta Planta
transpiraţie transpiraţie

Grâul 271-639 Mazărea 563-477

Secara 431-634 Cânepa 435-767

Orzul 404-664 Inul 400-942

Meiul 177-367 Floarea - soarelui 490-577

Sorgul 239-303 Cartoful 285-575

Porumbul 239-495 Sfecla de zahăr 304-377

Ovăzul 423-876 Lucerna 568-1068

Orezul 395-811

Fazele critice pentru apă. Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vieţii lor. Sunt
însă anumite faze, numite faze critice, în care, dacă nu au suficientă apă, plantele suferă foarte
mult şi produc recolte mici. Exemple de faze critice:
✓ la cerealele păioase - înfrăţitul, formarea organelor florale şi a cariopselor;
✓ la porumb - formarea organelor florale, fecundarea şi creşterea boabelor.
Cunoaşterea fazelor critice este necesară în tehnica irigaţiei pentru a asigura obţinerea
de producţii sporite, udările fiind aplicate în primul rând în aceste faze.
Sursele principale de asigurare a plantei cu apă sunt:
• precipitaţiile atmosferice;
• apele freatice;
• apa de irigaţie;
• apa provenită din condensarea vaporilor.
Apa freatică poate fi utilă numai dacă se află la adâncimea de la care poate fi absorbită
de rădăcinile plantelor (3 - 5 m).
 Consumul productiv de apă din sol este consumul de către plantele cultivate. Pierderi
neproductive sunt:
➢ scurgerea apei la suprafaţa solului;
➢ evaporarea;
➢ infiltrarea;
➢ consumul de către buruieni.
Metodele de dirijare a regimului hidric. Prin regim hidric se înţelege totalitatea
fenomenelor de infiltrare, circulaţie, acumulare şi pierdere a apei din sol. În funcţie de
necesităţi şi de condiţiile locale, pentru dirijarea regimului hidric al solului, se pot folosi
metode de acumulare sau de îndepărtare a excesului de apă.
Metodele de acumulare a apei în sol. Acestea sunt:
• irigaţia, arăturile (de vară sau de toamnă) pentru a favoriza pătrunderea şi
înmagazinarea apei în sol;
• lucrările cu grapa şi cultivatorul pentru a afâna solul şi a împiedica urcarea apei
prin capilare până la suprafaţa solului şi a micşora astfel pierderea prin evaporare;
• distrugerea buruienilor etc;
• aplicarea îngrăşămintelor organice, cultivarea de ierburi perene (leguminoase şi
graminee) în rotaţia culturilor, folosirea amendamentelor sunt măsuri agrofitotehnice care
ameliorează structura, porozitatea, permeabilitatea şi astfel, măresc capacitatea de
înmagazinare a apei accesibile;
• mulcirea solului împiedică evaporarea apei;
• utilizarea perdelelor forestiere de protecţie.
Sunt şi măsuri pentru folosirea mai raţională a apei din sol ca de exemplu cultivarea de
soiuri sau hibrizi rezistenţi la secetă, realizarea unei densităţi de plante la hectar
corespunzătoare etc.
Metodele de îndepărtare a excesulul de apă. Pe unele terenuri, cum sunt cele
argiloase, aflate în depresiuni sau în zonele umede ale ţării etc., se constată o umezire
excesivă, temporar, iar în unele situaţii chiar permanent. Astfel de soiuri sunt slab aerate şi
plantele suferă din lipsă de oxigen.
Metoda principală de eliminare a excesului de apă este desecarea şi drenajul.
Desecarea se face printr-un sistem de canale care sunt deschise la suprafaţa solului, iar
drenajul folosind o reţea de canale acoperite deasupra, o reţea de tuburi de ceramică sau chiar
galerii.
 Avantajele care rezultă în urma lucrărilor de desecare şi drenaj sunt:
✓ lucrările solului se pot face la timp, cultivatorul nemaifiind obligat să aştepte
până ce solul devine apt pentru lucru;
✓ solurile drenate se încălzesc mai repede;
✓ rădăcinile plantelor se dezvoltă mai repede, pătrund mai adânc şi rezistă mai
bine la o eventuală secetă.
Împotriva revărsărilor de ape se construiesc diguri. Sunt şi metode mai simple, cum ar
fi:
➢ trasarea de şanţuri prin care apa este dirijată în afara terenului agricol;
➢ arături adânci;
➢ aplicarea de îngrăşăminte organice pentru a mări permeabilitatea solului etc.

Elementele nutritive (hrana) ca factor de vegetaţie

O bţinerea de producţii mari la hectar şi de calitate este determinată de fertilitatea

solului. Plantele au nevoie de un număr mare de elemente minerale numite elemente
nutritive dintre care mai importante sunt: C, H, O, N, P, K, S, Ca, Fe, Mg, B, Mn,
Cu, Zn, Mo, Cl. Fiecare element îndeplineşte anumite roluri în viaţa plantelor, iar cantitatea
necesară depinde de specia de plante. Aşa de exemplu, C, H şi O intră în componenţa
substanţelor ternare, azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, fosforul participă la
sinteza substanţei proteice, sporeşte energia germinativă, înfrăţirea cerealelor, grăbeşte
maturitatea etc., stimulează formarea organelor florale, potasiu măreşte rezistenţa plantelor la
ger şi secetă, contribuie la formarea ţesuturilor mecanice, măreşte rezistenţa gramineelor la
cădere etc.
Calciul are rol în creşterea ţesuturilor tinere, reglează pătrunderea în plantă a celorlalţi
cationi, formează liantul dintre celule. În lipsa unor elemente nutritive, plantele nu se dezvoltă
normal sau cu timpul pier.
Plantele îşi procură C, O şi H din aer, iar celelalte elemente nutritive din sol, îndeosebi
sub formă de substanţe (săruri) minerale.
Cerinţele faţă de elementele nutritive diferă în funcţie de speciile de plante (tabelul 4).
Raportul între elementele nutritive diferă chiar la aceeaşi plantă de-a lungul perioadei
de vegetaţie.
Plantele au cea mai mare nevoie de elemente nutritive în primele faze de vegetaţie.
 Cantităţile de elemente nutritive principale
extrase din sol, în kg/tonă de produs (date medii)

Tabelul 4
Cultura şi produsul N P2O2 K2O

Grâu de toamnă (boabe) 37 13 20

Porumb (boabe) 34 12 37

Mazăre (fibre) 66 16 20

Sfeclă de zahăr (rădăcini) 40 12 48

Cartofi (tuberculi) 5,9 1,8 7,5

Trifoi roşu (fin) 6,2 2,0 14,5

Metodele de dirijare a regimului nutritiv. Starea de aprovizionare a solului cu

elemente nutritive, formele şi dinamica acestora constituie regimul nutritiv al solului.
Metodele de dirijare a regimului nutritiv sunt variate. Pentru aplicarea lor se cere să
cunoaştem bine necesităţile plantelor în elemente nutritive şi însuşirile solului respectiv.
Aplicarea de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului este una din căile principale
de aprovizionare a plantelor cu elemente de hrană.
Lucrările solului şi irigaţia sunt metode prin care reglăm regimul de aer, de căldură şi
de apă al solului şi implicit regimul nutritiv. În solul aerat, cald şi umed microorganismele
care populează solul în număr imens (de la câteva milioane până la peste 1 miliard/g sol)
desfăşoară o activitate intensă, descompun substanţele organice eliberând elementele
nutritive, sunt favorizate procesele de transformare a compuşilor insolubili şi greu accesibili
în compuşi solubili şi uşor accesibili plantelor.
Combaterea buruienilor şi rotaţia plantelor, sunt măsuri foarte importante. Cultivarea
plantelor leguminoase contribuie la îmbogăţirea solului în azot datorită activităţii bacteriilor
simbiotice.
Aplicarea de amendamente. Reacţia acidă sau alcalină a solului împiedică dezvoltarea
normală a rădăcinilor plantelor şi a microorganismelor din sol. Corectarea reacţiei solului se
face prin aplicarea de amendamente, care asigură condiţii optime desfăşurării proceselor
biologice şi fizico-chimice în sol şi formarea unor compuşi uşor accesibili plantelor (de
exemplu carbonatul de calciu pe solurile acide, gipsul pe solurile alcaline etc).
 Eliminarea excesului de apă are ca urmare aerisirea şi încălzirea solului deci, crearea
de condiţii favorabile pentru transformările substanţelor nutritive şi asimilarea lor de către
plante.

Interdependenţa dintre factorii de vegetaţie şi producţia plantelor

P roducţia plantelor depinde de acţiunea concomitentă a factorilor de vegetaţie. Când se

acţionează concomitent asupra a doi factori (apa şi elementele nutritive) se obţin
producţii mari şi constante de la un an la altul. Rezultatele cercetărilor şi ale producţiei
agricole au condus la formularea legilor producţiei agricole:
1. Pentru obţinerea de recolte mari trebuie să acţionăm asupra tuturor factorilor de
vegetaţie. Cunoaşterea necesităţii lor de-a lungul perioadei de vegetaţie dă posibilitatea
aplicării celor mai adecvate măsuri agrofitotehnice care să ducă la crearea de condiţii optime
pentru plante şi, deci, la sporirea producţiei.
2. Toţi factorii de vegetaţie sunt egali, deci nici unul din factori nu poate fi înlocuit cu un
altul. De altfel, această lege este o consecinţă a primei. Dacă toţi factorii sunt prezenţi în
acelaşi timp, fiecare dintre ei este folosit mai bine de plante.
Pentru ca măsurile agrofitotehnice să fie cât mai eficiente, este necesar ca să
cunoaştem precis nevoile plantelor în fiecare fază de vegetaţie şi în acelaşi timp modul cum
aceste cerinţe sunt asigurate de către mediul înconjurător.
De asemenea, în fiecare fază, trebuie cunoscut care este factorul limitativ, adică
factorul care împiedică obţinerea de producţii mari, pentru ca asupra acestuia să acţionăm în
primul rând. De exemplu, apa în zonele secetoase, sau substanţele nutritive pe solurile cu
fertilitate scăzută etc. În acelaşi timp trebuie avut în vedere faptul că după satisfacerea
plantelor cu un factor (care mai înainte limita producţia), alt factor poate să apară limitativ.
În consecinţă, măsurile agrotehnice trebuie aplicate în funcţie de cerinţele plantelor
cultivate şi de condiţiile concrete ale mediului în care se lucrează.
 2. Sisteme de agricultură

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în

care solul este folosit ca principală resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole,
legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor.

Sistemele de agricultură sunt foarte bine descrise în Codul de bune practici agricole
(2002).
Structura sectorelor agricole poate fi diferită de la o fermă la alta.
În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de
intensifizare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul
înconjurător etc., sunt practicate diferite sisteme de agricultură:
 durabilă;
 convenţională;
 biologică;
 organică;
 de precizie;
 extensivă.

2.1. Definiţii. Tipuri de sisteme agricole

A gricultura durabilă (integrată) se caracterizează prin producţie intensivă de

produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu
înconjurător. Expresia întâlnită frecvent „sisteme integrate”, semnifică utilizarea
mediul

ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice:

 lucrările solului;
 rotaţia culturilor;
 fertilizare;
 irigare;
  combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice;
 la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate
din activităţile agricole etc.
 pentru realizarea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multiltisectoriale
(vegetale şi zootehnice).
Agricultura convenţională este intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care
se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente
ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este
efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări
secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică
fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte (de 2
- 3 ani), tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Acest tip de agricultură a fost larg răspândită în România până în 1989. Astăzi, este unanim
acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele
componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare
specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de
vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimică,
biologică şi fizică a mediului.
Agricultura biologică este mediu intensivă şi astfel mai puţin agresivă în raport cu
factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere
economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ.
În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele
aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă biologice, totuşi sunt
acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii
produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o
piaţă specială.
Agricultura organică se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a
îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu
predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a
solurilor, degradată prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.
Agricultura extensivă este o agricultură de subzistenţă, cu inputuri reduse, cu o
producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv
calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte
substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt
practic utilizate, sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol).
De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară largă. Acest sistem
este practicat şi în România de către producătorii individuali.
Agricultura de precizie este cea mai modernă formă de agricultură, care este
practicată în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi S.U.A. pe suprafeţe mai
restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor
resurse de mediu, aplicarea la nivel optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un
control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.
Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.
Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea
agriculturii durabile.
Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul
de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru
natură, pentru mediul înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.
Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate criteriile
următoare:
 cantitatea şi calitatea producţiei;
 costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive;
 stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi terenuri agricole;
 raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă, faună, floră,
relief), îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea acestora pentru generaţiile viitoare;
 specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie flexibile, adică să
posede capacitatea de a reacţiona la schimbările pieţii privind cererea şi oferta;
 raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice, ecologice şi sociale.
Agricultura durabilă contribuie şi la rezolvarea unor probleme sociale a zonelor rurale:
 ocuparea forţei de muncă;
 dezvoltarea infrastructurii, conservarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural;
 dezvoltarea reţelei de drumuri şi comunicaţii.

2.2. Sisteme de agricultură durabilă

S istemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate

productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea
animalieră. În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive
intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:
 diversitate mare a culturilor vegetale dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial
genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale; culturile perene sunt folosite, atât pentru
necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a
solului; culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea
bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale,
pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi
torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);
 utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de
preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale; se folosesc
pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a
solului. Dozele de îngrăşăminte ce urmează a fi aplicate sunt stabilite pe baza calculelor de
bilanţ a elementelor nutritive din sol în scopul evitării supradozării, mai ales în cazul azotului,
atât pentru reducerea cheltuielilor de producţie cât şi a poluării mediului;
 folosire a pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând
cât mai mult utilizarea substanţele chimice; de mare importanţă în combaterea buruienilor este
şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea
lucrărilor mecanice făcute în acest scop;
 exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse
eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat; furajarea animalelor trebuie să fie în
concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice
trebuie să respecte anumite reguli, în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie
să fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;
 efectuarea în perioadă optimă de lucrabilitate şi traficabilitate (în funcţie de conţinutul
de apă din sol pe adâncimea de lucrare) a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de
recoltat şi transport; trebuie respectate şi anumite condiţii cu privire la pretabilitatea solului
faţă de o lucrare specifică, faţă de numărul de lucrări, sarcina pe osie, presiunea din pneuri,
numărul de roţi pentru protecţia solului împotriva degradării fizice;
 la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi
conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.
Agricultura durabilă trebuie să devină componentă principală a politicii agrare a
statului.
 Agricultura durabilă reprezintă pentru zonele rurale cea mai bună perspectivă, aptă să
ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.
Opţiunea pentru un sistem de agricultură durabilă presupune în fapt respectarea şi
introducerea în activitatea agricolă a măsurilor precizate în Codul bunelor practici agricole.

2.3. Sisteme de agricultură convenţională

A ceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a

activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi
pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură,
viticultură, legumicultură. Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activităţii fermei
agricole şi de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie al culturilor, deşi au
o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.
Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de
la suine etc.) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate, de regulă, pe terenurile agricole
deoarece sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie
a solului împotriva degradării.
În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice,
cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani (porumb
şi grâu). Sunt aplicate doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care,
mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului
înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim,
fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari,
concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale
de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate. În aceste condiţii, agricultura
reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a acorda atenţia necesară omului şi
protecţiei mediului.
În acest tip de sistem agricol, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu au influenţă
puternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări
durabile.
2.4. Sisteme de agricultură biologică

gricultura biologică (ecologică, organică, bio-organică, bio-dinamică) este

A considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra

mediului şi a calităţii produselor.
În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali,
pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.
Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un profit economic acceptabil
prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special
organizată.
Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume :
 obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la costuri
rezonabile;
 îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului
înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;
 crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să
asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea
mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi
armonizarea vieţii cu natura.
Agricultura biologică crează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor
naturale, asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural.
Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice, producătorii agricoli trebuie
să respecte anumite condiţii, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Rotaţia culturilor este o verigă tehnologică de importanţă esenţială în sistemele de
agricultură biologică. În cadrul rotaţiilor trebuie aplicate modalităţi de fertilizare a solului care
să asigure îmbunătăţirea şi menţinerea fertilităţii. În acest scop sunt folosite îngrăşămintele
organice naturale, de preferinţă compostate. Se urmăreşte obţinerea unui efect benefic maxim
datorat microorganismelor fixatoare de azot, atât al celor care trăiesc în simbioză pe rădăcinile
plantelor leguminoase, cât şi al celor care trăiesc liber în sol şi care fixează azotul atmosferic
sub mai multe forme acccesibile plantelor. De asemenea, au scopul de a îmbogăţi rezerva de
nutrienţi din sol în forme mai accesibile pentru plante prin stimularea activităţii micro şi
macroorganismelor, şi printr-o masă radiculară mai mare. Dezvoltarea vieţii în sol, a mediului
biotic are consecinţe dintre cele mai benefice asupra fertilităţii solului şi a creării condiţiilor
optime instalării şi sănătăţii covorului vegetal. Între producţia vegetală şi cea animală
întotdeauna există un raport echilibrat, armonizat cu posibilităţile unităţii.
Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu
îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile
specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare
de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat
prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările
agricole, includerea culturilor ascunse.
Producţia biologică trebuie astfel planificată încât să asigure pe o perioadă lungă de
timp o balanţă echilibrată a nutrienţilor, urmărită periodic prin efectuarea analizelor specifice
de sol şi plantă. Utilizarea fertilizatorilor permişi poate compensa exportul de nutrienţi din sol
cu recoltele.
Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin
intermediul unor mijioace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi
capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor.
Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod
natural pentru producerea de biomasă, şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului
înconjurător sunt mult mai reduse.
În organizarea fermei, sau a unităţii agricole trebuie să primeze protecţia ecosistemelor
locale, a biodiversităţii speciilor, a apelor, a solului şi altor elemente ale mediului înconjurător
alături de cele sociale şi economice ale zonelor rurale.
Creşterea animalelor ia în considerare cerinţele acestora în armonie cu specificul local
(suprafaţă de păşunat, calitate a păşunilor, a nutreţurilor, libertate de mişcare etc). Costurile
pentru îngrăşăminte şi hrană nu trebuie să depăşească 10% din totalul cheltuielilor. Rata de
încărcare (densitatea animalelor în raport cu suprafaţa terenurilor agricole aferente acestei
activităţi) nu trebuie să depaşească 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducători la hectar.
Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate
ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul
producţiei este mai mic decât în sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În
promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al
producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. O variantă a agriculturii biologice este
agricultura biodinamică în care sunt luaţi în considerare şi alţi factori de exemplu, mişcarea
planetelor. În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii tehnologiilor de
producţie cu standardele de agricultură biologică.
Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă.
 1. ECOSISTEMUL AGRICOL

Ecosistemul agricol sau agroecosistemul este „o unitate funcţională a biosferei creată de om în

scopul obţinerii de produse agricole şi prin aceasta dependentă de el" (Puia şi Soran, 1988).

1.1. Concept. Diferenţe faţă de ecosistemele naturale

M arton (1995) defineşte ecosistemul agricol „ca o porţiune de teren amenajată de om

în scopul cultivării unei plante sau a unui amestec de specii şi soiuri, care îi sunt
utile prin biomasa obţinută, prin fructe, seminţe, frunze, tulpini, tuberculi” etc.
Agroecosistemele au la bază ecosistemele naturale însă particularitatea lor rezidă în
faptul că sunt proiectate, gestionate şi controlate de om, plantele şi animalele exploatate
suferind o perioadă lungă de ameliorare. Aceste lucruri le conferă proprietăţi diferite în planul
funcţionării şi echilibrului.
Agroecosistemul reprezintă o copie simplificată a ecosistemelor naturale şi este creat
şi gospodărit de om printr-un aport suplimentar de energie („energie culturală”).
Ecosistemele agricole, ca ecosisteme amenajate, se deosebesc structural şi funcţional
de ecosistemele naturale în primul rând printr-un consum de energie sporit (deoarece
utilizează şi alte surse, nu numai energie solară) şi printr-un flux de energie care nu ţine seama
de ciclurile biogeochimice naturale, circuitele naturale fiind suplimentare sau înlocuite prin
circuite artificiale. Fluxul energetic în cazul ecosistemelor naturale este de circa 1 - 4 x 103
Kcal/an şi generează negentropie, la cele agricole este mult mărit, producător de entropie.
Ca element constitutiv al ecosistemului agricol se consideră sola (parcela). Sola are o
suprafaţă precis delimitată pe principiul uniformităţii biotopului şi pe cel al unei decizii
administrative. Pe suprafaţa ei se vor face aceleaşi tratamente agrotehnice care dirijează sau
modelează factorii de mediu:
 lucrările solului;
 îngrăşămintele şi pesticidele aplicate;
 cantitatea de apă administrată etc.
Nivelul superior solei este asolamentul în care ea este încadrată. Arealul pe care
asolamentul este organizat prezintă o delimitare precisă. Pe ansamblul ecosistemului,
biocenoza (care este aceeaşi), repartizarea sa spaţială (omogenă) precum şi alternanţa în timp
pe diferite sole, sunt specifice acestui nivel ecologic.
 Asolamentul, este organizat la nivel de fermă sau de unitate agricolă.
Din punct de vedere al structurii, ecosistemele naturale prezintă o configuraţie stabilă,
echilibrată, cele agricole se caracterizează printr-o diversitate internă scăzută, structură mult
simplificată, cu nişe ecologice nesaturate şi o distribuire a substanţei şi energiei pe canale
puţine şi largi.
Deosebirea dintre cele două tipuri de ecosisteme nu constă în structura trofică generată
ci în complexitatea ei. Ecosistemele naturale au un număr mare de specii componente care
saturează toate nişele ecologice, cele agricole conţin o diversitate redusă de specii, lanţuri
trofice simplificate şi scurte, care dau productivităţi mari cu ajutorul unor tehnici speciale.
Structura acestora este programată artificial, iar exportul de biomasă este compensat prin
importul de energie.
Structura trofică este similară, fiind constituită de plantele verzi, care fixează energia
solară. Mecanismele prin care circulă substanţele, se scurge energia şi se transmit informaţiile,
sunt naturale. Agroecosistemele pot fi asemănate însă cu ecosistemele naturale tinere (tabelul
1).
Având în vedere funcţionarea, ecosistemele naturale se pot autoorganiza, prezintă
echilibru biologic prin reglaj cibernetic, funcţionarea componenetelor este influenţată de
informaţiile primite de la partenerii de contact, iar interrelaţiile biocenză-biotop dau
modificări de dimensiuni mici.
Ecosistemele agricole nu posedă capacitate de autoorganizare, relaţia factor uman-
mediu nu este supusă mecanismelor de autoreglare, sunt caracterizate prin procese liniare,
echilibrul ecosistemului se face prin transfer de energie şi informaţie din alte ecosisteme, de
către om, care poate închide astfel bucla conexiunii inverse.
Omul, care reprezintă elementul de organizare şi conducere în agroecosisteme, a
accelerat în ultimele decenii o detaşare marcantă a agroecosistemelor din rândul celor
naturale, prin amplificarea celor trei fluxuri fundamentale ale ecosistemelor: substanţă,
energie şi informaţie.

Elemente comparative între agroecosisteme şi ecosistemele naturale

tinere şi mature (după Puia şi Soran, 1987)

Tabelul 1
Caracteristici ale Ecosisteme naturale
Agroecosisteme
ecosistemelor tinere mature (climax)
Biomasa mică mică mare
 Raportul P/R1 >1 > 1 sau < 1 aprox. 1
Raportul P/B 2
ridicat ridicat scăzut
Autoorganizarea lipseşte spontană spontană
scurte lungi, complexe
foarte scurte
Lanţuri trofice (păşunatul (lanţul detritivor
(de regulă)
dominant) dominant)
foarte slabă sau
Stratificarea slabă pronunţată
inexistentă
Diversitatea de variabilă, de
foarte mică mică
specii regulă mare
scurte,
Cicluri vitale scurte, simple lungi, complexe
simple
Mecanisme
preponderente de antropice fizice biologice
reglare a populaţiilor
mai puţin
Fluctuaţii mari pronunţate
pronunţate
Ciclurile deschise (cu
mai mult sau mai
substanţelor exporturi şi deschise
puţin închise
minerale importuri mari)
Rolul detritivorelor puţin important important foarte important
Stabilitatea controlată de om fluctuantă homeostată
Recolta potenţială ridicată sau foarte scăzută sau foarte
ridicată
pentru om ridicată scăzută
. În agroecosisteme omul devine specie dominatoare, nu sub raport numeric, ci din
punctul de vedere al reglării cibernetice a stucturii şi funcţionării ecosistemelor.
El urmăreşte prin abaterea fluxului natural al substanţelor nutritive din sol să mărească
productivitatea biologică pe unitatea de suprafaţă, dar nu în ansamblul comunităţii vii ci doar
a speciilor care îl interesează. El „favorizează” şi alte specii, numai în măsura în care acestea
sunt utile pentru finalitatea scopului lui - obţinerea unei producţii maxime.

1.2. Tipuri de ecosisteme agricole

n funcţie de cantitatea de energie suplimentară sau culturală introdusă de om, Puia şi

Î
1
Soran (1987) au stabilit trei mari categorii de agroecosisteme:

P – producţia brută; R – respiraţia comunităţii.

2 P – producţia brută; B – biomasa.
  extensive;
 intensive;
 industriale.
Ecosistemele agricole extensive se caracterizează printr-un raport ridicat în energia
ieşită sub formă de produs faţă de energia introdusă. Astfel, o calorie introdusă produce circa
10 calorii sub formă de recoltă. Deşi randamentul sub raportul energiei suplimentare investite
este mare, totuşi recolta utilă este mică deoarece tehnologiile aplicate sunt rudimentare şi nu
există control asupra dăunătorilor, soiurile utilizate au productivitate mică.
În categoria ecosistemelor agricole extensive se înscriu sistemele agriculturii
tradiţionale, livezile şi grădinile familiale, pajiştile naturale.
Ecosistemele agricole extensive permit recircularea tuturor resurselor naturale terestre
şi regenerarea lor.
Ecosistemele agricole intensive. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-
intrare aproximativ egal cu 1, productivitatea lor este mai mare întrucât 1 calorie produce
până la 6.000 de calorii sub formă de biomasă.
Energia suplimentară provenită din utilizarea combustibililor fosili, utilizarea unor
genotipuri noi, a irigaţiilor etc. conduce la o productivitate mai ridicată de circa 3 - 6 ori decât
în agroecosistemele tradiţionale.
În aceste sisteme, reciclarea naturală a substanţelor minerale şi organice trebuie
suplinită prin îngrăşăminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumul de energie.
Nerealizarea reciclării naturale are implicaţii asupra substanţei organice din sol, care intră în
lanţul trofic al detritivorelor, reducându-se mult cantitativ şi rezultând scăderea progresivă a
substanţei organice uşor solubile, ceea ce are mare importanţă în fertilitatea solului.
Din această categorie de ecosisteme agricole fac parte formele care practică tehnologii
complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole, podgoriile intensive etc.
Ecosistemele agricole industriale. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-
intrare mai mic decât 1. Pentru a se putea obţine o calorie de produs alimentar se consumă
între 2 şi 20 calorii de energie culturală, în special tehnologică, omul introducând astfel mai
multă energie decât în sistemele agricole tradiţionale.
Energia culturală, provenită în special de la combustibilii fosili, se transformă în final,
în cadrul acestor agroecosisteme, în produse alimentare (carne, ouă, lapte, legume etc.).
Aceste agroecosisteme sunt profilate pe obţinerea de produse de la o singură specie crescută
în condiţii absolut controlate.
 Majoritatea acestor ecosisteme pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe
(ecosisteme lipsite de producători primari) cum sunt apele freatice, peşterile, care sunt
complet dependente de schimburile cu alte ecosisteme. Structura şi productivitatea
ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care
dispune omenirea.
Din cauza dependenţelor şi a aprovizionării în flux continuu cu resurse energetice,
organice şi minerale, deşi realizează producţii mari, agroecosistemele industriale sunt extrem
de sensibile la acţiunea factorilor perturbatori, rolul factorului uman fiind crucial pentru
menţinerea acestor ecosisteme în echilibru.
Din această grupă fac parte complexele de creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor,
complexele piscicole şi serele.

1.3. Structura ecosistemului

cosistemul reprezintă unitatea de bază structurală şi funcţională a ecosferei, alcătuită

E din biotop şi biocenoză, ce formează un ansamblu integrat în permanentă interacţiune

şi în care se poate realiza productivitatea biologică.
După Magdalena Georgescu şi colab. (1991), „ecosistemul este alcătuit din
patru subsisteme:
 biocenoza (comunitatea biologică);
 biotopul;
 subsistemul agro-fitotehnic;
 subsistemul socio-economic.”
Ecosistemul cuprinde atât componentele structurale ale biotopului cât şi pe cele ale
biocenozei.
Principalele tipuri de ecosisteme din ecosferă sunt ecosistemele terestre şi acvatice.
Componentele structurale sunt aceleaşi în ambele tipuri de ecosisteme, deosebirea esenţială
dintre acestea constând în faptul că sunt populate de specii diferite.
Biotopul constituie un complex de factori care condiţionează compoziţia biocenozei.
Acesta este alcătuit din elemente ale mediului cosmic, geofizic, orografic, edafic, hidrologic şi
geochimic (Strugen, 1982).
Toate organismele vii îşi desfăşoară activitatea pe diferite substraturi nevii din
litosferă, hidrosferă sau atmosferă, iar ansamblul acestor componente nevii reprezintă
biotopul. Astfel, biotopul este constituit din substratul geologic, reprezentat de roci cu o
anumită structură mineralogică şi chimică, apa cu anumite însuşiri fizice şi chimice, atmosfera
şi energia radiantă generată de Soare. Toate sunt componente anorganice care formează în
totalitatea lor mediul abiotic.
Factorii abiotici sunt diferiţi şi caracteristici pentru anumite zone de longitudine,
altitudine şi relief. Ei determină particularităţile fiecărui biotop. Aceştia, la rândul lor,
condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză (Pârvu, 2001).
Prin biotop se desemnează totalitatea factorilor abiotici:
 lumină;
 aer;
 apă;
 vânt;
 precipitaţii;
 umiditate;
 căldură etc.
precum şi relaţiile dintre ei.
Biocenoza reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii (animale,
plante, microorganisme), care interacţionează între ele şi care convieţuiesc într-un anumit
mediu din biosferă (biotop) fiind cu el un tot unitar şi care se află într-un echilibru dinamic
dependent de acel mediu. Ea se caracterizează printr-o anumită alcătuire şi funcţionare, dată
de modelul circulaţiei materiei, energiei şi informaţiei.
Structura biocenozei este specifică, fiind determinată de diversitate, distribuţia în
spaţiu, numărul şi biomasa speciilor componente, dinamica şi relaţiile dintre specii. Unitatea
funcţională a ecosistemului rezultă din structurile sale integrate sistemic.
Biocenoza este alcătuită din fitocenoză, zoocenoză şi microbiocenoză.
Fitocenoza reprezintă totalitatea plantelor dintr-o anumită biocenoză. Plantele, de
obicei, reprezintă producătorii şi prima verigă a lanţului trofic, transformând substanţele
anorganice în substanţe organice, prin procesul de fotosinteză şi ocupând astfel un loc foarte
important în cadrul biocenozei.
Zoocenoza reprezintă totalitatea animalelor dintr-o anumită biocenoză. Ele sunt
consumatori şi formează verigile de mijloc ale lanţului trofic, consumând atât plante cât şi
animale.
Microbiocenoza constituie totalitatea microorganismelor dintr-o biocenoză. Acestea
sunt descompunători şi reprezintă ultima verigă a lanţului trofic, având menirea de a
transforma substanţele organice în cele anorganice.
1.4. Structura şi caracteristicile ecosistemelor agricole

A gricultura are scopul de a abate fluxul natural din ecosistem în beneficiul anumitor
specii, pentru a asigura productivităţi maxime ale acestora. Pentru realizarea unor
astfel de obiective, formele naturale de plante şi animale sunt înlocuite prin varietăţi
cultivate, care în decursul unor procese de selecţie au fost alese pentru obţinerea produselor
necesare omului.
Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii este un proces firesc şi necesar, ce asigură
bunurile agroalimentare pentru o populaţie sănătoasă, bine hrănită. Nu se poate concepe
ridicarea calităţii vieţii, dacă agricultura nu este stimulată să producă cât mai mult şi de
calitate superioară. Există preocupări în toate ţările pentru intensificarea producţiei agricole,
iniţiindu-se diverse programe de lucru având caracter tehnologic şi social-economic. Aceste
acţiuni pot avea o finalizare efectivă dacă se are în vedere esenţa teritoriului agricol şi a
plantelor cultivate ca sistem ecologic, ca unitate fundamentală a biosferei, a peisajului
georgafic (Mănescu şi Marcela Ștefan, 2005).
După Parceddu (1992), un agroecosistem este definit ca „un rezultat al convergenţei
între legile ecosistemului natural şi gestiunea agricolă, în sensul că ultima se suprapune
sistemului de bază, care funcţionează conform legilor naturale ale fluxului de energie şi al
circulaţiei materiei”.
În ecosistemul agricol, energia solară este captată şi convertită în biomasă de către
frunzele plantelor, iar parte din aceasta este exportată sub forma produselor comerciale sau
constituie reziduuri culturale. O parte din fluxul de energie care intră în ecosistem, de origine
fosilă, este controlată şi folosită foarte divers pentru procesul tehnologic (Mănescu şi Marcela
Ștefan, 2005).
În ecosistemul agricol componentele abiotice sunt reciclate şi conservate, în timp ce
populaţiile animale, vegetale şi microbiene se regenerează. Factorul de stabilitate al
ecosistemului agricol este cultivatorul, care prin practicile curente acţionează energic şi
permanent pentru a păstra capacitatea de producţie a terenului şi a plantelor cât mai constantă
şi ridicată (Mănescu şi Marcela Ștefan, 2005).
Ionescu (1988) consideră că „terenurile agricole se pot împărţi în microecosisteme
(sinuzii) al căror caracter deschis, în care se mişcă de-a lungul nivelului trofic substanţe
organice, anorganice şi energia se păstrează permanent”.
 Părţile componente ale agroecosistemului sunt agrobiocenoza sau agrocenoza şi
agrobiotopul.
Agrobiocenoza (componenta biotică, vie) este impusă de om prin cultivarea anumitor
specii de plante sau întreţinerea unor specii de animale domestice.
Agrobiocenoza este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă sau
agrocenoza), plante pomicole (biocenoza pomicolă sau pomocenoza), plante legumicole
(biocenoza legumicolă sau legumicenoza), plante floricole (biocenoza floricolă sau
floricenoza), viţa de vie (biocenoza viticolă sau viticenoza) cu toate organismele vii ce
acţionează în spaţiul lor.
Ecosistemul agricol poate fi perturbat de diferite accidente climatice (grindină,
îngheţuri, brume etc.), boli şi dăunători, exces de umiditate în sol.
Biocenoza instalată pe un teren este aproximativ uniformă în spaţiu, pe toată suprafaţa
cultivându-se aceeaşi plantă, căreia i se asociază aceleaşi buruieni, aceiaşi dăunători cu
prădătorii caracteristici. Microflora şi microfauna din sol sunt, de asemenea, omogene deşi
mai puţin specifice culturii. În timp, pe o solă se succed culturi care-i menţin proprietăţile
uniforme.
Cu alte cuvinte, funcţionalitatea agrobiocenozelor depinde în principal de plantele de
cultură, dar şi de complexul altor organisme producătoare, consumatoare şi reducătoare. În
acest context elementele principale ale agrobiocenozelor sunt buruienile, animalele vertebrate
care trăiesc în sol şi în semănături şi plantaţii, animalele nevertebrate care-şi duc viaţa în sol
sau pe plante, microorganismele rizosferei plantelor de cultură şi ale buruienilor, ciupercile de
micoriză, bacteriile de nodozităţi, alte bacterii, ciuperci, actinomicete şi alge ce vieţuiesc liber
în sol, organismele parazite ale plantelor de cultură (bacterii, ciuperci, virusuri), bacteriofagi.
În agroecosisteme lanţurile sunt scurtate artificial prin lucrările de întreţinere care
elimină unele buruieni, prin folosirea pesticidelor care anihilează dăunătorii culturilor etc.,
reţeaua trofică fiind astfel simplificată (Marton, 1995).
Pot exista însă asociaţii complexe care compun biocenoza. Astfel, Baicu (1988)
menționa că pe limbul frunzei de grâu se formează pete albe determinate de ciuperca
Blumeria graminis, ea fiind superparazitată de Ampelomices quisqualis, apoi ciuperca
Puccinia recondita (produce rugina brună) şi ea este parazitată de Eudariuca caricis, Puccinia
striiformis (produce rugina galbenă) este parazitată de ciuperca microscopică Aphanocladium
album etc. Între petele albe, galbene, ruginii ale acestor ciuperci trăiesc o serie de bacterii,
actinomicete, drojdii, micoplasme, ciuperci antagoniste şi saprofite.
 Agrobiotopul (componenta abiotică, nevie) este amenajat în cadrul biotopul natural de
către om prin transformări ale mediului fizic necesare creării de condiţii cât mai bune pentru
plantele de cultură.
Agrobiotopul este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot ansamblul de factori ai
mediului fizic, abiotic, sub incidenţa căruia se manifestă cu anumite intensităţi activitatea
bioproductivă a diferitelor culturi (Mănescu şi Marcela Ștefan, 2005).
După Marton (1995), biotopul unui agroecosistem „reprezintă în primul rând o
porţiune de teren/sol profund modificat de om, fizic, chimic şi biologic care are conexiuni atât
pe verticală, cu atmosfera şi pânza freatică, substratul geologic, cât şi pe orizontală, cu
ecosistemele vecine, prin componentele abiotice: inundaţii, depunerea unor particule aduse de
vânt, poluare etc. şi cele biotice: insecte, rozătoare, păsări…”.
După modul cum acţionează, factorii abiotici care alcătuiesc biotopul se pot grupa în:
 factori de existenţă, care sunt absolut necesari supravieţuirii: lumina, apa, aerul
etc.;
 factori de influenţă care intervin uneori, fără a fi necesari existenţei: inundaţii,
polei, grindină, o furtună etc.
De asemenea, se pot deosebi:
 factori abiotici direcţi, ce activează nemijlocit asupra organismelor vii
(oxigenul etc.);
 factori abiotici indirecţi care se manifestă prin modificarea modului de
intervenţie al altor factori (de pildă, umiditatea şi vântul, pot modifica acţiunea temperaturii
asupra organismelor).
În raport cu modificarea factorilor abiotici şi a interacţiunii dintre ei, posibilităţile de
supravieţuire ale organismelor se situează între anumite valori maxime şi minime, care
reprezintă amplitudinea toleranţei individuale a populaţiei sau a speciei. Prin intervenţia
omului are loc de fapt reglarea acestor factori abiotici la un anumit prag optim pentru plantele
de cultură sau animale, prag la care productivitatea acestora este maximă.

1.5. Tipologia agroecosistemelor

ipologia agroecosistemelor este descrisă de subsistemele din care pot fi alcătuite.

T După Mănescu şi Marcela Ștefan (2005), există următoarele subsisteme şi sisteme:

Subsistemul agrofitotehnic se referă la lucrările de tehnică agricolă prin care
agricultorul se introduce în ecosistem, îl controlează şi îl dirijează în vederea formării unor
recolte constante şi ridicate.
Subsistemul socio-economic se manifestă prin prezenţa resurselor umane, materiale şi
financiare introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia şi asigurarea unei
eficienţe economice maxime.
Sistemul ecologic agricol se caracterizează prin implementarea unor metode moderne
de tehnică agricolă, prin mecanizarea şi automatizarea lucrărilor, prin irigarea de mari
suprafeţe şi integrarea acestora cu industria alimentară. În interiorul lui acţionează patru
categorii mari de factori cu influenţe determinante asupra bioproductivităţii lui:
 biologici;
 tehnici;
 climatici;
 social-economici.
Ecosistemele agricole sunt producătorii recoltelor prin care omul şi animalele
beneficiază de un spor de hrană. De aici, însuşirile lor de a produce un anumit produs, de o
anumită calitate, dirijat aproape în întregime de cultivator. În biocenezele agricole
(agrobiogenezele) covorul vegetal este format din culturi agricole (cerealiere, tehnice,
furajere), pe care le alege cultivatorul.
Sistemul ecologic horticol cuprinde culturile horticole de plante anuale şi perene ce
cresc şi fructifică în strânsă legătură cu condiţiile ecologice, ale căror valori minime trebuie să
asigure desfăşurarea armonioasă a ciclului biologic şi echilibrul proceselor metabolice.
Respectarea strictă a relaţiilor ecologice a făcut ca plantele horticole să cuprindă teritorii
specifice la şes şi la deal şi ele să capete o deosebită importanţă economică. În această
accepţiune se poate considera că teritoriile cu legume, plantaţiile de pomi şi viţă de vie se
constituie în ecosisteme cu biocenoza şi biotopul lor specific, ele devenind producătoare de
recolte de o anumită calitate de care beneficiază populaţia.
Ecosistemele horticole pot fi specializate (legumicol, pomicol, viticol) sau
superspecializate (sere de sticlă sau de plastic, adăposturi joase de plastic) în funcţie de
componenta biotică (planta) sau abiotică (clima) dominantă.
Ecosistemul viticol, de exemplu, este o concentrare, pe o anumită suprafaţă, de soiuri
asociate ce condiţionează cantitatea şi calitatea strugurilor, dar mai ales a vinurilor. Biotopul
viticol este şi el variat, mai ales pe terenurile din zona colinară, ceea ce influenţează direct
metabolismul viţei de vie (Magdalena Georgescu şi colab., 1991).
 Ecosistemul pomicol funcţionează cu intrări, stări de transformare, ieşiri şi reglări;
cultivatorul conduce întregul proces de producţie pe baza mecanismului de feed-back.
Biosistemul pomicol este reprezentat ca o mulţime de pomi ce cuprinde ramuri, rădăcini,
trunchiuri şi timpul biologic, care fac un schimb permanent de substanţă, energie şi informaţii
cu mediul (Cireaşă și Elena Cireaşă, 1983).
Ecosistemul legumicol se încadrează în ecosistemele terestre clasificându-se în
subsisteme pentru câmp şi teren protejat. Sera, construcţie cu climat în parte dirijat şi
controlat, poate fi considerată ca un sistem complex, un mediu înconjurător în cadrul căruia
plantele îşi manifestă potenţialul lor biologic de producţie şi se formează recolta. în seră
acţionează intrări controlate şi necontrolate, care reprezintă de fapt diferiţii factori ecologici
de influenţă asupra randamentului plantelor, fiind determinanţi în procesul tehnologic al
producţiei finite (Mănescu, 1971).
Sistemul ecologic zooproductiv include populaţiile de animale domestice destinate
alimentaţiei omului, locurile de adăpostire ale acestora şi teritoriile destinate păşunilor,
fâneţelor şi culturilor furajere. Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor domestice, în
care funcţionează relaţiile şi principii ecologice, sunt de fapt ecosisteme, puternic antropizate,
cu un lanţ trofic mai lung şi cu zooproduse de calitate superioară (Gruia, 1998).