Text Legumicultura Speciala II

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
Programul de studii: HORTICULTURĂ I.F.R
Conf.univ.dr. Alexandra BECHERESCU
Prof.univ.dr. Arsenie HORGOŞ
LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ II
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
Referenţi ştiinţifici:
1. Prof.univ.dr. Gheorghiţa HOZA - Universitatea de Ştiinţe Agronomice si Medicina
Veterinara Bucureşti
2. Conf.univ.dr. Maria DINU – Universitatea de Craiova
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN FAMILIA SOLANACEE;
BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA TOMATELOR…………………………………… 3
15.1. Tomatele…………………………………………………………… 5
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A TOMATELOR……………………………. 12
BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA ARDEIULUI…………………………………….. 32
17.1. Ardeiul……………………………………………………………… 32
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A ARDEIULUI………………………………. 37
BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA PĂTLĂGELELOR VINETE…………………….. 48
19.1. Pătlăgelele vinete………………………………………………….. 48
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PĂTLĂGELELOR VINETE……………… 52
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN FAMILIA CUCURBITACEAE;
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CASTRAVEŢILOR. 62
21.1. Castravetele………………………………………………………… 62
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PEPENILOR
GALBENI……………………………………………………………………….. 85
22.1. Pepenele galben……………………………………………………. 85
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PEPENILOR
VERZI ŞI A DOVLECELULUI COMUN……………………………………… 92
23.1. Pepenele verde……………………………………………………... 92
23.2. Dovlecelul comun………………………………………………….. 97
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE CONDIMENTARE ŞI
AROMATICE; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
A MĂRARULUI…………………………………………………………………. 101
24.1. Mărarul………………………………………………………………. 101
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A
MUŞTARULUI ŞI LEUŞTEANULUI…………………………………………. 104
25.1. Muştarul……………………………………………………………… 104
25.2. Leuşteanul…………………………………………………………… 107
1
TARHONULUI ŞI HREANULUI………………………………………………. 110
26.1. Tarhonul……………………………………………………………… 110
26.2. Hreanul………………………………………………………………. 112
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE PERENE; BIOLOGIA,
ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPARANGHELULUI ŞI
A ANGHINAREI………………………………………………………………… 117
27.1. Sparanghelul ……………………………………………………… 118
27.2. Anginarea …………………………………………………………… 122
CULTURA PORUMBULUI ZAHARAT……………………………………….. 127
28.1 Porumbul zaharat…………………………………………………… 127
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN FAMILIA

SOLANACEAE; BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA TOMATELOR
Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; floare hermafrodită; condiţii ecologo-

geografice; caractere morfologice fructe; creştere determinată şi
nedeterminată; inflorescenţe; copili; lăstari;
Rezumat
Din această grupă fac parte specii de plante legumicole, care se mai
numesc şi legume solano-fructoase, cu o mare importanţă alimentară şi
economică care ocupă suprafeţe întinse de teren. Speciile care aparţin
acestei grupe sunt: tomatele, ardeiul şi vinetele. Sunt plante anuale care au o
perioadă de vegetaţie destul de lungă, până la obţinerea primei recolte fiind
necesare în medie 130 zile.
Plantele acestei grupe manifestă cerinţe ridicate faţă de factorii de
mediu, în special faţă de lumină şi căldură datorită originii lor din regiunile
calde ale planetei.
Cultivarea lor se face în cea mai mare parte prin răsad, mai ales
pentru obţinerea recoltelor timpurii. Sunt şi situaţii când pot fi cultivate prin
semănat direct în câmp cum este cazul tomatelor de toamnă, cu producţie
destinată industrializării.
Plantele au o creştere viguroasă ceea ce impune plantarea lor desimi
mici la unitatea de suprafaţă. Se creează astfel posibilităţi pentru efectuarea
mecanizată atât a lucrărilor de înfiinţare a culturilor, cât şi de întreţinere,
inclusiv de recoltare mecanizată la tomatele destinate industrializării, cât şi
semimecanizată la vinete şi ardei.
Sunt considerate din punct de vedere al rotaţiei culturilor, ca fiind bune
premergătoare pentru majoritatea speciilor legumicole, datorită pretenţiilor lor
de fertilizare în anul culturii cu cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice
şi minerale. Tomatele sunt specia cea mai răspândită în cultură, datorită
fructelor care prezintă importanţă economică şi alimentară prin conţinutul în
vitamine, săruri minerale şi acizi organici. Fructele se consumă la maturitatea
fiziologică, proaspete şi prin compoziţia lor chimică, datorită excesului de
baze, tomatele acţionează ca alcalinizant, având rol catalizator important
pentru organismul omenesc. În prezent tomatele sunt specia legumicolă cea
mai cultivată şi ce mai consumată legumă de pe glob, deşi cultivarea lor a
început cu numai un secol în urmă.
Există la ora actuală cultivare cu creştere determinată şi cu port pitic
aparţin varietăţii validum, iar cele cu creştere nedeterminată varietăţii
vulgare. Soiurile şi hibrizii cu creştere determinată după un anumit număr de
inflorescenţe se autocârnesc, mugurele vegetativ al plantei transformându-se
în mugure florifer sau într-un lăstar steril. Cei cu creştere nedeterminată,
ating înălţimi mari prin creşterea continuă a mugurelui vegetativ din vârful
tulpinii, şi pentru limitarea creşterii, în funcţie de sistemul şi forma de cultură,
se procedează la cârnire.
Inflorescenţa la tomate este o cimă simplă sau compusă (ramificată) şi
apare pe internod. Florile sunt hermafrodite pe tipul 5, având petalele de
3
culoare galbenă concrescute la bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite
formând un con care acoperă pistilul. Polenizarea este autogamă, dar se
întâlnesc şi cazuri rare (5 %), când polenizarea este alogamă, datorită
stigmatului exert care face posibilă polenizarea cu polen străin. Fructul
tomatelor este o bacă cărnoasă, suculentă, de formă, culoare, mărime,
număr de loji seminale şi seminţe diferite în funcţie de cultivarul folosit în
cultură.
Tomatele sunt plante termofile, cerinţele de căldură variind pe faze de
vegetaţie şi în funcţie de realizarea parametrilor celorlalţi factori. Lumina are
un rol deosebit în procesele de creştere, diferenţierea organelor, fructificare
şi coacerea fructelor, tomatele având cerinţe mari faţă de intensitatea, durata
şi compoziţia spectrală a acesteia. Necesită o intensitate luminoasă de 6000-
10000 lucşi şi o durată de iluminare de peste 12 ore (16-18 ore, în funcţie de
cultivar). Regimul de nutriţie al tomatelor, alături de tipul de sol şi de
conţinutul acestuia în elemente nutritive, este determinant în realizarea
producţiei planificate.
Tabelul 15.1.
Clasificarea botanică a plantelor legumicole din familia Solanaceae
de la care se consumă fructele
Denumirea
Genul şi specia Subspecia Varietatea Observaţii
populară
Lycopersicum
peruvianum
Lycopersicum
hyrsutum
Pimpinellifolium Cu inflorescenţa şi fructele de
eupimpinellifolium
(spontaneum) tip coacăz
plantele cresc Cu inflorescenţa tip racem sau
racemigerum
sălbatic ciorchine
cerasiforme Cu fructele tip vişine sau cireşe
subspontaneum piriforme Cu fructele tip pară
Tomate plantele sunt pruniforme Cu fructele tip prună
semicultivate elongatum -
Lycopersicum
esculentum suscenturiatum -
Plante cu creştere
vulgare nedeterminată, adică cu port
înalt
cultum (plantele Plante cu creştere
sunt cultivate) validum determinată, adică cu port pitic
sau semiînalt
Plante cu frunze mari, care se
grandifolium
aseamănă cu cele de cartofi
Capsicum
frutescens
Soiuri de ardei gras şi ardei
grossum
gogoşar
Capsicum annuum
acerum Soiuri de ardei lungi
Ardei
microcarpum Soiuri de ardei iute
spontaneum - -
Capsicum pendulum - - -
Capsicum
- - -
pubescens
orientale - Soiuri cu fructe globuloase
occidentale ovigerum Soiuri cu fructe alungite
Solanum
Vinete Forme de vinete decorative şi
melongena
indicum unele semisălbatice care au
mai puţină importanţă practică
4
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
15.1. TOMATELE – Solanum lycopersicum L.,

Lycopersicum esculentum Mill,
Lycopersicum lycopersicum Karst.
Denumiri străine: tomato (engleză), tomate, pomme d’or, pomme

d’amour (franceză), tomate, paradiesapfel (germană).
Importanţa culturii
Tomatele sunt specia cea mai răspândită în cultură, datorită fructelor

care prezintă importanţă economică şi alimentară, nu atât prin valoarea
energetică, cât prin conţinutul în vitamine, săruri minerale şi acizi organici. În
unele regiuni ale ţării au şi denumiri cu caracter regional ca: pătlăgele roşii,
părădaise, porodici, etc. Valoarea energetică a fructelor este mai redusă
comparativ cu a altor alimente şi chiar cu a altor legume (90-150 calorii/100 g
s.p.). Valoarea alimentară este dată de conţinutul ridicat în vitaminele A, B 2,
B6, C (15-30 mg %), fosfor, potasiu, fier, calciu, iod, magneziu, glucide (2,9-7
%), acizi organici (0,5-1,5 %). Extractul sec (celuloză, acizi organici şi
zaharuri) are valori cu atât mai mari cu cât anul de cultură este mai secetos
şi cu cât tomatele sunt mai puţin irigate. Funcţie de soi, poate avea valori de
13% în regiunile din sud şi 4-8% în cele din nordul ţării.
Prin compoziţia lor chimică, datorită excesului de baze, tomatele
acţionează ca alcalinizant, având rol catalizator important pentru organismul
omenesc.
Fructele se consumă la maturitatea fiziologică, proaspete ca salate
sau sub forma unor preparate culinare. În industria alimentară sunt prelucrate
pentru obţinerea de pastă, bulion, sucuri, ketchup, tomate depelate sau
pudră de tomate şi în asociere cu alte legume la fabricarea unui sortiment
variat de conserve de legume, de carne, de peşte şi altele. Se utilizează de
asemenea şi fructele verzi (gogonelele) când ajung la dimensiuni normale
pentru prepararea murăturilor.
Originea şi aria de cultură:

Originea tomatelor este în America Centrală şi de Sud în statele Peru,
Bolivia şi Ecuador, specia de origine fiind Lycopersicum esculentum var.
cerasiforme. În Mexic încă din anul 200 î.e.n. această varietate a fost folosită
mai întâi ca plantă medicinală şi apoi în cultură. Centrul de origine se află în
jurul localităţilor Vera Cruz şi Pueblo (Jenkins, 1948 citat de C.Petrescu şi
V.Popescu, 1992), fiind cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea
Americii.
În Europa sunt aduse datorită expediţiilor lui Cristofor Columb mai
întâi în Spania, Portugalia şi apoi în Italia sub denumirea de “mere
peruviene”. În Anglia a ajuns în secolul al XVI-lea, mai întâi fiind considerate
plante ornamentale cu denumirea de “pomodoro”, iniţial fiind însă
considerate chiar plante vătămătoare.
În prezent tomatele sunt specia legumicolă cea mai cultivată de pe
5
glob, deşi cultivarea lor a început cu numai un secol în urmă, extinzându-se
în special în preajma celor două războaie mondiale. Tomatele sunt şi cea
mai consumată legumă de pe glob, ocupând areale de cultură foarte mari cu
suprafeţe reprezentative în cele două Americi, Orientul Mijlociu şi în Europa.
În România tomatele au cea mai mare pondere dintre toate speciile
legumicole, cultivându-se anual pe cca.40-50 mii ha în câmp, cu o largă
extindere în teren adăpostit, sere şi solarii, obţinându-se o producţie medie în
câmp de 16,0 t/ha în 1995 şi 20 t/ha în 1999.
Particularităţi botanice şi biologice:

Tomatele în zonele de origine cu climă tropicală se comportă ca
plante perene, iar în condiţiile din ţara noastră cu climă temperat-continentală
sunt plante ierbacee anuale. Caracterul de perenitate se poate induce printr-
o tehnologie adecvată şi în condiţii de cultură în seră.
Rădăcina tomatelor este pivotantă, dacă sunt cultivate prin semănat
direct, ajungând până la 1 m adâncime, realizând astfel o rezistenţă mai
mare la secetă. În jurul rădăcinii principale formează numeroase ramificaţii
laterale pe o rază de 0,6-0,8 m. În cazul plantelor cultivate prin răsad pivotul
fiind rupt, rădăcinile se dezvoltă în stratul de sol cuprins între 30-50 cm
adâncime, necesitând udări cu norme mici, dar dese. Sistemul radicular la
tomate se reface uşor şi în plus din tulpină planta emite uşor rădăcini
adventive. Temperatura optimă de creştere a rădăcinii este de 15-35oC, cu
un ritm de 2-7 mm/zi.
Tulpina este erbacee, are un sistem mecanic slab dezvoltat, lungimea
acesteia variind în funcţie de soiul sau hibridul cultivat. La soiurile cu creştere
determinată are o creştere viguroasă, formează o tufă mare şi are înălţimea
de 40-60 cm, la cele cu creştere nedeterminată, cu port înalt, ajunge la 1,20-
1,50 m înălţime. La tomatele cultivate în sere, folosindu-se soiuri sau hibrizi
cu creştere nedeterminată tulpina atinge uşor 4-5 m înălţime, uneori chiar 5-6
m dacă nu este cârnită. Cultivarele cu creştere determinată şi cele cu port
pitic aparţin varietăţii validum, iar cele cu creştere nedeterminată varietăţii
vulgare.
Soiurile şi hibrizii cu creştere determinată după un anumit număr de
inflorescenţe se autocârnesc, mugurele vegetativ al plantei transformându-se
în mugure florifer sau într-un lăstar steril.
Soiurile şi hibrizii cu creştere nedeterminată, ating înălţimi mari prin
creşterea continuă a mugurelui vegetativ din vârful tulpinii, şi pentru limitarea
creşterii, în funcţie de sistemul şi forma de cultură, se procedează la cârnire.
Tulpina tomatelor are tendinţa de lăstărire, la subsuoara frunzelor
formând copili, care au capacitatea de a emite inflorescenţe. Copilii
concurează formarea inflorescenţelor, ceea ce necesită îndepărtarea lor prin
lucrarea de copilit. Totuşi în prima parte a vegetaţie, copilii alături de tulpina
principală contribuie la sintetizarea hranei necesare creşterii plantei, având
rol hotărâtor şi asupra creşterii sistemului radicular.
Tulpina emite cu uşurinţă rădăcini adventive în contact cu solul umed,
permiţând plantări mai adânci şi creând posibilitatea înmulţirii vegetative.
Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, mari, compuse din foliole
mai mari care alternează cu altele mai mici, de cele mai multe ori asimetrice,
neperechi. Suprafaţa limbului este netedă sau gofrată, în funcţie de soi, ceea
6
ce indică o rezistenţă mai mare la secetă sau cultivarea într-un regim
abundent de nutriţie, caz frecvent întâlnit la culturile din sere sau solarii.
Frunzele, copilii şi tulpina sunt acoperite cu perişori glandulari, care
emit la atingere un miros caracteristic, respingător pentru unele insecte şi
albine, datorat conţinutului într-o substanţă alcaloidă numită solanină.
Inflorescenţa la tomate este o cimă simplă sau compusă (ramificată) şi
apare pe internod. Se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe: neramificate,
ramificate dublu şi ramificate multiplu, funcţie de cultivarul folosit, dar în
cadrul aceluiaşi cultivar la baza plantelor se formează inflorescenţe simple,
iar în partea superioară inflorescenţe cu ramificaţie dublă sau multiplă.
Prima inflorescenţă apare pe plantă în general după 5-12 frunze, iar
următoarele în general după 1-3 frunze şi mai rar după 4-5. Numărul de flori
în inflorescenţă este de 4-5, până la 20, fiind un caracter de soi, dar depinde
şi de condiţiile climatice şi de tehnologia aplicată. Florile tomatelor sunt
hermafrodite pe tipul 5, având petalele de culoare galbenă concrescute la
bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite formând un con care acoperă
pistilul. De obicei stilul este mai scurt decât staminele, dar în anumite condiţii
la unele soiuri se întâlnesc şi stiluri exerte (heterostilie).
Polenizarea este autogamă, dar se întâlnesc şi cazuri rare (5 %), când
polenizarea este alogamă, datorită stigmatului exert care face posibilă
polenizarea cu polen străin
Fructul tomatelor este o bacă cărnoasă, suculentă, de formă, culoare,
mărime, număr de loji seminale şi seminţe diferite în funcţie de cultivarul
folosit în cultură.
Culoarea la majoritatea cultivarelor este roşie de diferite nuanţe, dar
se întâlnesc şi culori roze, violacee, portocalii şi chiar albe. Greutatea
fructelor, ca expresie a mărimii acestora, variază în limite foarte largi de la
30-40 g la 300-500 g şi chiar 800 g, în funcţie de cultivarul folosit în primul
rând şi de tehnologia de cultivare folosită.
Fructele nu conţin seminţe (fructe partenocarpice) în cazul în care
s-au folosit biostimulatori pentru împiedicarea avortării florilor, prezentând
goluri, placente verzi şi o steluţă pistilară de culoare galbenă.
Soiuri şi hibrizi cultivaţi

În ţara noastră sunt omologate, admise pentru cultură şi la înmulţire
peste 50 de soiuri şi hibrizi (Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante
de cultură din România, Ediţia 2002, Bucureşti). Pe plan mondial se cunosc
500 soiuri de tomate grupate după anumite criterii care privesc: portul plantei;
condiţiile ecologo-geografice în care s-au format diferite soiuri; posibilitatea
de valorificare; locul de cultură; forma frunzelor; caracterele morfologice ale
fructelor (forma, mărimea, culoarea, numărul lojilor seminale); durata
perioadei de vegetaţie.
O clasificare cu caracter tehnologic are în vedere atât locul şi modul
de cultură, cât şi destinaţia producţiei, deosebindu-se astfel:
1. Soiuri pentru cultura în câmp privind:
- consumul în stare proaspătă; industrializarea; cultura prin răsad;
semănatul direct în câmp şi mecanizarea.
2. Soiuri pentru culturi adăpostite (protejate pentru consum în stare
proaspătă);
7
-pentru sere încălzite; pentru sere-solar; pentru adăposturi de tip tunel;
pentru răsadniţe.
Soiurile din punct de vedere tehnologic se clasifică şi după durata
perioadei de vegetaţie în felul următor: soiuri timpurii care necesită până la
fructificare 90-120 zile; soiuri semitimpurii: 120-125 zile; soiuri târzii: peste
130 zile.
Principalele soiuri şi hibrizi, admişi pentru cultivare în ţara noastră
sunt: pentru consuni în stare proaspătă (cu creştere nedeterminată) Arietta
F1, Forţară F1, Export II F1 Işalniţa 50 F1, Cristal F1, Buzău 1600, Carolma,
Mara; pentru consum în stare proaspătă (cu creştere determinată) - Hanclea
F1, Minerva; pentru consum în stare proaspătă şi industrializare (cu creştere
determinată) - Cluj 80, Precoce de Someşeni, GC-12 F1, Argeş 428, Unirea,
Roxana, Buzău 22, Diana, Ace Roval; pentru industrializare (cu creştere
determinată) Monor, Sincron, Vidra 60, Vitamina, Brăila 405, Ferma, Buzău
47, Vidra 533, Dacia, Roma VF; pentru seră (cu creştere nedeterminată)
Gloria F1, Berdy F1, Elena F1, Fino F1, Gabor F1, Graziella F1, Marissa F1,
Monika F1, Romatos F1, Diva F1, Splendid F1, Vemone F1, Falcato F1, Marfa
F1, Angela F1 pentru sera şi solarii (cu creştere determinată şi
seimdeterminată) Prisca F1, Balca F1, Creea 5 F1, Platus F1.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Tomatele sunt plante termofile, astfel că temperatura are un rol
dominant, reprezentând condiţia esenţială pentru funcţiile metabolice ale
plantelor.
Cerinţele de căldură variază pe faze de vegetaţie şi în funcţie de
realizarea parametrilor celorlalţi factori.
Seminţele germinează în 7-14 zile la temperatura minimă de 10-12oC
şi în 6-7 zile la cea optimă de 25oC. Pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, temperaturile optime sunt cuprinse între 22-25 oC, cele minime
între 10-12 oC, iar cele maxime între 30-35 oC. Depăşirea sau scăderea
temperaturilor peste valorile menţionate, au ca efect suferinţa sau chiar
încetarea creşterii plantelor. Răsadurile nu suportă brumele şi îngheţurile de
primăvară.
Temperaturile de 14 oC, în contrast cu cele de 25 oC şi 30 oC, produc o
creştere a numărului de flori în inflorescenţă, în momentul expansiunii
cotiledoanelor (Aung, 1979 citat de Petrescu C. şi Popescu, V. - 1992).
Dirijarea temperaturilor pe faze de vegetaţie necesită o atenţie
deosebită, datorită faptului că inducţia apariţiei inflorescenţelor şi numărul
florilor din inflorescenţă sunt influenţate în principal de acest factor (tabelul
15.2.). Valorile temperaturii sunt diferite pe faze de vegetaţie, dar ele
oscilează şi de la o zi la alta în funcţie de luminozitate şi de la zi la noapte. În
timpul nopţii, temperaturile trebuie să fie mai scăzute cu 5-6 oC decât cele din
timpul zilei respective.
Capacitatea de adaptare la temperaturi joase şi înalte diferă de la un
cultivar la altul, cunoscându-se soiuri care leagă la temperaturi scăzute de
noapte şi nu leagă la temperaturi ridicate de noapte.
8
Tabelul 15.2.
Menţinerea temperaturilor optime la cultura de tomate în atmosferă

în funcţie de faza de vegetaţie şi variaţia luminii
Temperatura oC
Faza de vegetaţie a plantelor
Zile senine Zile noroase Noaptea
De la semănat la răsărire 23-25 23-25 18-20
Timp de 7-8 zile după răsărire 14-15 12-13 10-12
În continuare până la plantare 20-22 16-18 14-16
De la plantare până la începutul
22-25 18-20 16-18
fructificării
În perioada fructificării 25-27 20-22 18-20
(După Bălaşa,M., 1973)
Lumina are un rol deosebit în procesele de creştere, diferenţierea

organelor, fructificare şi coacerea fructelor, tomatele având cerinţe mari faţă
de intensitatea, durata şi compoziţia spectrală a acesteia.
Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice din plante
(creştere, diferenţierea organelor, fructificarea şi coacerea fructelor) necesită
o intensitate luminoasă de 6000-10000 lucşi şi o durată de iluminare de
peste 12 ore (16-18 ore, în funcţie de cultivar).
Faţă de umiditate tomatele sunt pretenţioase la cea din sol şi moderat
pretenţioase la cea atmosferică. În funcţie de faza de vegetaţie, umiditatea
solului este cuprinsă între 60-80% din I.U.A., iar cea atmosferică între 55-
70%. Umiditatea redusă atât în sol cât şi în atmosferă, şi o luminozitate
insuficientă, determină avortarea şi căderea florilor şi chiar a fructelor.
Dacă precipitaţiile sunt reduse, sub 250-300 mm în cursul perioadei
de vegetaţie, culturile de tomate trebuie irigate.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de sol, rezultatele cele mai bune
se obţin pe soluri adânci, bine structurate, afânate, uşoare (luto-nisipoase
sau nisipo-lutoase), permeabile, calde şi bogate în substanţe uşor
asimilabile, cu un pH de 5,5-6,5.
Regimul de nutriţie al tomatelor, alături de tipul de sol şi de conţinutul
acestuia în elemente nutritive, este determinant în realizarea producţiei
planificate. Se ia în considerare consumul specific al tomatelor cunoscându-
se că pentru o tonă de produs la tomatele de vară în câmp la o producţie de
35 tone/ha plantele consumă: 2,6-3,8 kg s.a. N, 0,4-1,0 kg s.a. P2O5, 3,6-4,0
kg s.a. K2O, 0,4 kg s.a. CaO, 0,6 kg s.a. MgO, cu menţiunea că acest
consum este ceva mai ridicat la tomatele de seră. Astfel, pentru o producţie
de 100 t/ha, consumul pe tona este de 3,0-3,6 kg N; 0,4-0,5 kg P2O5; 5,2-6,7
kg K2O; 0,4 kg CaO; 0,7 kg MgO (Dumitrescu, M., 1973; Bielka, R., 1980).
Voican şi Lăcătuş (2002) recomandă dozele şi momentele de aplicare a
îngrăşămintelor la culturile de tomate cu diverse destinaţii în tabelul 15.3.
9
Tabelul 15.3.
Momentele de aplicare şi dozele de îngrăşăminte organice şi minerale

pentru culturile de tomate
CULTURA
Tomate de vară-toamnă
Tomate destinate
Tomate timpurii pentru consum în stare
proaspătă industrializării
Momentul aplicării
% din doza totală
Gunoi de Gunoi Gunoi
N N P2O5 N P2O5
grajd de grajd de grajd
Toamna înainte de arătură 100 - 100 - 50 100 - 50
Primăvara la pregătirea
- 25* - 25* 25-50* - 20** 50**
terenului pentru plantare
În perioada de creştere
- 25• - 25 0-25•• - 50 -
vegetativă a plantelor
În perioada de creştere
- 2x25 - 25 - - 25 -
intensă a fructelor
În perioada de coacere în
- - - 25 2x25 - - -
masă a fructelor
(După Voican,V. şi Lăcătuş, V.,2002)
*Se recomandă îngrăşăminte complexe de tip NP;
**Se recomandă îngrăşăminte complexe de tip NP; la culturile înfiinţate prin semănat
direct în câmp, această fertilizare se va aplica la 10 zile după răsărire
• Se recomandă fertilizări extraradiculare cu îngrăşăminte foliare cu microelemente
••În zonele din sudul ţării se recomandă o fertilizare şi în perioade de vegetaţie
Întrebări rezolvate:
1. Ce tipuri de flori au tomatele, cum sunt ele dispuse pe plantă şi cum

are loc polenizarea florilor?
R. Inflorescenţa la tomate este o cimă simplă sau compusă
(ramificată) şi apare pe internod. Se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe:
neramificate, ramificate dublu şi ramificate multiplu, funcţie de cultivarul
folosit, dar în cadrul aceluiaşi cultivar la baza plantelor se formează
inflorescenţe simple, iar în partea superioară inflorescenţe cu ramificaţie
dublă sau multiplă.
Polenizarea este autogamă, dar se întâlnesc şi cazuri rare (5 %), când
polenizarea este alogamă, datorită stigmatului exert care face posibilă
polenizarea cu polen străin
2. În ce condiţii la tomate apar pe plante fructe partenocarpice?

R. Fructele nu conţin seminţe (fructe partenocarpice) în cazul în care
s-au folosit biostimulatori pentru împiedicarea avortării florilor, prezentând
goluri, placente verzi şi o steluţă pistilară de culoare galbenă.
10
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt speciile legumicole care fac parte din familia Solanaceae
şi de la care dintre ele se consumă alte organe ale plantei decât fructele?
2. Precizaţi care sunt cerinţele faţă de temperatură ale tomatelor.
3. Care sunt centrele de origine ale tomatelor şi ca o rezultantă a
acestui fapt cum se caracterizează din punct de vedere ale pretenţiilor faţă
de lumină şi căldură?
4. Caracterizaţi din punct de vedere botanic o plantă de tomate şi prin
corespondenţă stabiliţi relaţia cu factorii de vegetaţie (lumina, umiditatea din
sol şi aer, solul).
5. Care sunt cerinţele faţă de sol ale tomatelor şi faţă de pH-ul
solului?
6. Precizaţi care sunt temperaturile minime, maxime şi optime de
germinare, creştere şi dezvoltare ale plantelor de tomate.
11
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A TOMATELOR
Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; sămânţă hibridă; sere-solar; adăposturi

tip tunel; creştere determinată şi nedeterminată; cultură palisată şi
nepalisată; culturi succesive, anticipate şi asociate (intercalate); ciclu de
producţie; copili; lăstari; lucrări de întreţinere, ciclu de cultură, producţie,
tehnologie de cultură
Rezumat
Tehnologia de cultură a tomatelor este amplu prezentată, cuprinzând
referiri tehnice pentru fiecare tip de cultură în sistem neprotejat (în câmp
liber), protejat (în câmp protejat – în răsadniţe, tunele din folie de polietilenă
şi solarii) şi forţat şi protejat în sere (acoperite cu sticlă sau folie de
polietilenă).
Pe parcursul prezentării tehnologiei pentru fiecare tip de cultură în
diversele sisteme anterior enumerate se fac referiri la verigile tehnologice,
dintre care le nominalizăm pe cele privind sortimentul de soiuri şi hibrizi
actual cultivabil, diversele metode de irigare şi fertilizare care se folosesc
(clasice şi moderne), metodele de conducere şi dirijare a plantelor în spaţiul
de creştere (în special în sere şi solarii ), etc.
Un loc aparte îl ocupă tehnologia de cultură modernă care se aplică în
noile tipuri de sere înalte, referiri fiind făcute asupra substratului de cultură
(culturi fără sol) şi a metodei de dirijare a plantelor în spaţiul serei cu înălţimi
ce variază la dolie între 3,0-4,0-5,0 m.
Tehnologia culturii tomatelor
Producţia este eşalonată în tot cursul anului prin cultivarea în câmp

neprotejat, protejat cu diferite adăposturi, în răsadniţe şi în sere sub
următoarele forme:
-Culturi în câmp neprotejat: Cultura timpurie; Cultura de vară; Cultura
de toamnă (succesivă).
- Culturi în câmp protejat: Culturi protejate în răsadniţe; Culturi
protejate în tunele şi solarii.
- Culturi forţate şi protejate în sere.
Tehnologia culturii tomatelor în câmp
Cultura tomatelor timpurii în câmp.

Scopul culturii este de asigurare a pieţei cu tomate începând din a
doua jumătate a lunii iunie. Se practică cultura în zona I de favorabilitate,
deţinând o pondere însemnată din suprafaţa totală ocupată cu tomate.
Pentru cultura timpurie se pretează terenurile plane, permeabile, care se
12
încălzesc uşor, cu expoziţie sudică, cu apa freatică la adâncime şi adăpostite
natural de curenţii reci de aer. Solurile cele mai bune sunt cele cu textură
uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă şi cu fertilitate naturală.
Ca plante premergătoare foarte bune şi bune sunt considerate
leguminoasele, cucurbitaceele sau bulboasele şi unele rădăcinoase (ţelina).
Pe aceiaşi solă, tomatele pot reveni numai după 3-4 ani, atât datorită
transmiterii bolilor cât şi datorită diminuării producţiei cu 30% (Indrea, D.,
1974).
Terenul se pregăteşte conform tehnologiei generale, cu unele
particularităţi care se impun, după cum urmează:
- după defrişarea culturii anterioare în toamnă, se mobilizează solul în
vederea nivelării de întreţinere;
- se administrează orientativ pe baza cartării agrochimice 30-50 t/ha
gunoi de grajd, 50 kg s.a./ha P2O5, 25 kg s.a./ha K2O (se poate suplimenta
cu 30% în cazul culturilor destinate exportului, potasiul favorizând rezistenţa
la crăpare a fructelor). Se execută apoi arătura adâncă la 28-30 cm;
- primăvara solul se întreţine cu grapa şi cultivatorul (la 7-12 cm
adâncime) se tratează cu Nemathorin 10 G 15 kg/ha sau Optimol 4 G - 15
kg/ha pentru viermi sârmă şi coropişniţe şi se fertilizează cu 25-50 kg s.a./ha
N, 25-50 kg s.a./ha P2O5 şi 20 kg s.a./ha K2O;
- modelarea solului se face în straturi cu lăţimea la coronament de 104
cm. Se erbicidează apoi cu Dual Gold 960 EC – 1,0 l/ha + Sencor 0,3 kg/ha
înainte de plantare cu 4-5 zile fără încorporare (dacă s-a erbicidat anterior).
Se mai pot utiliza şi alte erbicide, cum sunt Fusilade Forte (EC) – 1,3 l/ha,
Metriphar 70 WG – 0,3 kg/ha, Sencor 70 WG – 0,3 kg/ha, Stomp Aqua 2 - 4
l/ha şi Focus Ultra (SL) – 1,0-3,0 l/ha, Fusilade Forte (EC) – 0,8-1,0 l/ha, Agil
100 EC – 0,8-1,0 l/ha, Leopard 5 EC – 0,75-1,5 l/ha, Targa Super 5 EC – 1,0
l/ha, Pantera 40 EC – 0,75 l/ha (postemergente) şi Proponit 720 EC – 2,5
l/ha şi Dual Gold 960 EC – 1,0 l/ha (preemergent).
Producerea răsadurilor se face în răsadniţe sau solarii pe pat de
biocombustibil sau în sere înmulţitor. În vederea semănatului pentru
stimularea germinaţiei, seminţele se ţin în apă caldă, la 30-35 oC timp de 2
ore sau timp de 4 ore în soluţie de Procaină 10 mg/l sau 12 ore în soluţie de
Atonik 0,05%.
În perioada 25.II-5.III se face semănatul cu 250 g seminţe pentru
obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură (tabelul 6.10.).
Înainte de semănat se poate face o erbicidare cu Dual Gold 960 EC – 0,25
ml/m2, administrându-se 0,3-0,5 l soluţie/mp. În zilele însorite şi când în
substrat temperatura este sub 12-14 oC nu se efectuează lucrarea de
erbicidat. Semănatul se poate efectua şi direct în cuburi.
Repicatul se face în cuburi sau în ghivece nutritive PVC cu latura de
7-8 cm, lucrările de întreţinere a răsadurilor încadrându-se în tehnologia
generală de producere a acestora. Răsadurile se fertilizează cu soluţii de
îngrăşăminte sau îngrăşăminte foliare specifice: F411, F231,F011, Wunchsal,
Grenzit, Foliar feed, Poly crescal, etc.
În vederea reglării ritmului de creştere a răsadurilor se efectuează
tratamente cu substanţe specifice. Momentul optim de aplicare este atunci
când plantele au 3-4 frunze adevărate. Se poate repeta după 3-4 săptămâni
dacă condiţiile de lumină sunt nefavorabile şi răsadul manifestă tendinţă de
13
alungire. Tratamentele se fac prin pulverizări fine pe frunzele răsadurilor în
condiţii de timp noros.
În vederea intensificării creşterii rădăcinilor se fac tratamente
sistemului radicular prin cufundarea cuburilor în soluţii revitalizante. Pentru
plantare răsadurile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: vârsta de
55-60 zile, înălţimea de 14-16 cm, grosimea la colet de 6-8 mm şi butoni
florali formaţi în prima inflorescenţă.
Plantarea se face între 25 IV-10 V, funcţie de zona de favorabilitate,
când în sol la adâncimea de 10 cm se înregistrează o temperatură de 12 oC
(tabelul 16.1.).
Plantarea se efectuează fie manual în gropi executate cu sapa, fie
semimecanizat în rigole deschise sau mecanizat cu MPR 6(8) pe teren
modelat cu 2 rânduri pe stratul înălţat, realizându-se o desime de 57-65 mii
pl/ha (fig. 16.1.).
Tabelul 16.1.
Date tehnice privind cultura tomatelor în câmp
Plantat răsad sau semănat direct în câmp

Cantitatea de sămânţă
Distanţa între (cm)
Modul de (kg/ha)
Nr. Prod.
Cultura înfiinţare a Plante Epoca Desimea
rând. în t/ha Necesară Obţinută în
culturii Benzi Rânduri pe optimă mii pl/ha
bandă înfiinţării culturi
rând
culturii semincere
Tomate 25.IV-
Răsad 70 80 18-20 2 57-65 26-50 0,25 60-100
timpurii 10.V
22;
Răsad 90 60;100 2 1-15.V 60;50-55 40-70 0,3
Tomate 18-20
de vară- Semănat 1,2-1,5 60-100
15.IV-
toamnă direct în 60 18-20 66-74 40-60 (0,45-
10.V
cămp 0,65)*
Tomate 10-
Semănat
pentru 15.IV
direct în 110 30 24 2 60,0 30-45 1,2 60-100
industriali 25.IV-
cămp
zare 15.V
Tomate 10-
Răsad 90 60 27-30 2 52-58 20-35 0,4 -
succesive 30.VI
*în cazul folosirii de maşini performante cantitatea de sămânţă necesară pentru
însămânţat direct în câmp se reduce la 0,48-0,65 kg/ha.
Lucrările de întreţinere a culturii sunt cu caracter general şi cu caracter

special.
Completarea plantelor lipsă se face la 3-5 zile de la înfiinţarea culturii,
folosindu-se răsaduri de aceiaşi vârstă şi soi din rezerva special asigurată.
Irigarea se face la plantare, cu o normă mică de 100-150 m3 apă/ha în
vederea prinderii răsadurilor. În vegetaţie se mai aplică încă 5-7 udări cu
norme de 300-350 m3 apă/ha, astfel încât să se asigure o umiditate de 70-
75% din I.U.A. la adâncimea de 50-60 cm.
14
Fig. 16.1. Schema de plantare a culturii de tomate timpurii
Aplicarea a 3-4 praşile mecanice şi a 1-2 praşile manuale în vederea

menţinerii în permanenţă a solului afânat.
Fertilizarea fazială se execută în două faze: când în etajul I fructele
sunt legate şi se aplică 35 kg s.a./ha N; când şi în etajul al doilea au legat
fructele şi se aplică 30 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha P2O5.
Încorporarea îngrăşămintelor aplicate prin împrăştiere se face cu freza
sau cultivatorul, efectuându-se o lucrare superficială.
Folosirea pentru cultura timpurie în special a soiurilor cu creştere
nedeterminată, impune susţinerea plantelor pe spalieri cu 1-2 sârme care
necesită instalarea lor la 15-20 zile de la plantare.
Lucrările speciale constau în palisarea pe spalieri, copilitul, cârnitul
după formarea celei de a III-a sau a IV-a inflorescenţe, cu circa 60 de zile
înaintea defrişării culturii.
Copilitul se face radical, manual sau chimic, folosindu-se produsul
Antak 0,5% cu care se pensulează copilii când au lungimea de 2-2,5 cm.
Recoltarea începe după 15-20 iunie şi se realizează eşalonat, în
funcţie de gradul de maturare al fructelor stabilit pentru destinaţia acestora.
La planşa 5-6 (maturitate deplină) se recoltează fructele pentru
consumul intern, iar pentru transportul pe distanţe mari se recoltează în
funcţie de timpul şi de condiţiile de transport până la destinaţie, la planşa 1-2
(faza de steluţă) sau planşa 3-4 (faza de bănuţ).
Sortarea fructelor se face în locuri ferite de razele soarelui, sub
şoproane sau magazii şi apoi se ambalează în lăzi tip.
Producţia ce se realizează este cuprinsă între 26-50 tone/ha în funcţie
de cultivar şi de tehnologia aplicată.
Cultura de vară-toamnă a tomatelor

În ţara noastră se practică pe suprafeţe mari acest tip de cultură în
vederea aprovizionării pieţei din iulie până în septembrie pentru consumul
proaspăt şi pentru industrializare.
Se folosesc două metode:
- cultura prin răsad palisată – cu soiuri cu creştere nedeterminată şi
nepalisată – cu soiuri cu creştere determinată;
- cultura prin semănat direct – nepalisată- cu soiuri cu creştere
determinată.
Cultura de vară-toamnă prin răsad

În funcţie de zona de cultură, înfiinţarea are loc în prima jumătate a
15
lunii mai, permiţând astfel efectuarea unor culturi anticipate, cu perioadă
scurtă de vegetaţie cum sunt: salata, ceapa şi usturoiul verde, spanacul,
ridichile de lună, etc., mai ales semănate sau plantate din toamna
precedentă. Culturile anticipate trebuie defrişate până la sfârşitul lunii aprilie.
La alegerea terenului şi a plantelor premergătoare se au în vedere
aceleaşi criterii ca şi la cultura timpurie, cu menţiunea că la îngrăşarea de
bază se foloseşte sulfatul de potasiu. Nu se fertilizează organic culturile
pentru industrializare, deoarece se determină creşterea unui foliaj bogat, fapt
ce îngreunează recoltarea mecanizată a fructelor.
Răsadurile se produc în răsadniţe, în solarii pe pat de gunoi de grajd
sau în sere înmulţitor, semănând între 15-30 martie, folosindu-se pentru
obţinerea răsadului necesar unui hectar de cultură o cantitate de 300 g
sămânţă.
Se poate aplica metoda semănatului rar, în rânduri, astfel încât să
rezulte o desime de 250-300 plante/m2. Răsadul se poate şi repica în cuburi
cu latura de 7 cm sau pe pat nutritiv la distanţe de 7 x 5 cm.
Fig. 16.2. Schema de înfiinţare a culturii de tomate de vară –

soiuri cu creştere determinată
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la răsadul de la cultura

timpurie. Indicii de calitate ai răsadului la plantare sunt 5-6 frunze adevărate,
un diametru la colet de 5-6 mm şi o vârstă de 40-45 zile. La soiurile palisate
plantarea se execută manual, iar la cele nepalisate mecanizat cu MPR-6 (8)
în perioada 1-15 mai în sistem modelat sau nemodelat (tabelul 16.1., fig.
16.2., 16.3.).
16
Fig. 16.3. Schema de înfiinţare a culturii de tomate de vară –
soiuri cu creştere nedeterminată, palisate pe spalieri
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare în general cu cele de la

cultura timpurie.
Soiurile cu creştere nedeterminată se palisează pe spalieri cu 2 sârme
cu înălţimea de 100-120 cm. Conducerea plantelor se face pe 2-3 tulpini,
realizându-se producţii cu 41% mai mari (Indrea, D. – 1974).
Dintre lucrările de întreţinere cu caracter special, copilitul se
efectuează parţial, lăsându-se 1-3 copili pe plantă în zonele sudice,
secetoase şi călduroase şi radical în cele nordice, reci şi ploioase.
Cârnitul se execută în general când plantele ajung la nivelul ultimei
sârme a spalierului şi au cca. 6 inflorescenţe pe tulpina principală şi
deasupra ultimei inflorescenţe formate în acel moment pe lăstari.
Tratamente cu Ethrel 0,05% pentru urgentarea coacerii fructelor,
momentul optim de aplicare fiind atunci când 10% din plante sunt ajunse la
maturitatea fiziologică. Tratamentul se poate repeta după 7-10 zile, iar
recoltarea nu se mai face decât la 14-18 zile de la ultimul tratament.
În cazul că au loc precipitaţii (cel puţin 10 mm/cm 2) în primele 10-12
ore de la efectuarea tratamentului, acesta se repetă.
Recoltarea se face manual, la soiurile cu creştere nedeterminată sau
mecanizat la cele cu creştere determinată, obţinându-se producţii de 40-
70t/ha. Se recoltează şi fructele verzi înainte de apariţia primelor brume,
fructe care se folosesc pentru murat.
Tehnologia culturii în solarii în ciclu prelungit (ciclu de primăvară

- toamnă – 25.III-5.IV- 15-30.IX)
Cultura tomatelor în solarii este metoda cea mai răspândită de
protejare în ţara noastră, deoarece prezintă avantajele unui lucru mai uşor de
realizat decât în adăposturi mici. Protejarea se face în solarii tip “bloc” sau tip
“tunel”.
Ciclul prelungit (primăvară-toamnă) are o perioadă de vegetaţie mai
lungă, întrucât plantele se cârnesc la 7-8 inflorescenţe, pentru eşalonarea
producţiei pe o perioadă mai îndelungată. Plantarea se face la sfârşit de
martie început de aprilie, iar eşalonarea producţiei se întinde din 10 iunie
până în 15-30 septembrie.
17
Cultura tomatelor ca şi cultură de bază poate urma după culturi
anticipate cu o perioadă scurtă de vegetaţie cum sunt: spanacul, salata,
ceapa verde, gulioarele, ridichile de lună, etc.
Pregătirea terenului se face din toamnă.
Solariile se învelesc cu 7-10 zile înainte de data plantării, pentru
încălzirea solului. Se folosesc erbicidele Treflan cu încorporare imediată în
sol, Galexul se poate administra la suprafaţa solului după ce se face
modelarea şi Sencor sau Lexone postemergent, la 12-14 zile de la plantarea
tomatelor, aceste erbicide fiind selective pentru tomate.
În vederea plantării se face modelarea solului în brazde înălţate cu
înălţimea la coronament de 104 cm sau în biloane.
Producerea răsadurilor se face prin semănat după 15 ianuarie în sere
înmulţitor.
Plantarea are loc în perioada 20-25 martie în zonele favorabile culturii
şi 25 martie-5 aprilie în celelalte zone. Temperatura în sol la adâncimea de
10 cm nu trebuie să scadă sub 10oC iar udatul se face la cuib.
Pentru realizarea unei desimi de 40.000-44.500 plante/ha se
plantează după schema 70 x 30 sau 70 x 35 cm în solariile bloc şi 130 + 62
/2 x 22 cm în solariile tip tunel pentru o desime de 50.500 plante/ha (fig.
16.4.; 16.5. şi 16.6).
Fig. 16.4. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în solarii tunel
Fig. 16.5. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în solarii tunel

cu posibilităţi de mecanizare
18
Fig. 16.6. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în solarii tip bloc
Hibrizii recomandaţi pentru cultivare sunt: Havanera, Arleta, Marfa,

Marisa, Vemone, Berdy, etc.
După plantare se face o udare moderată cu 150-200 m3/ha la cuib sau
pe rigole evitându-se stagnarea apei.
Lucrările de întreţinere constau din: asigurarea desimii prevăzută în
tehnologie, astfel că în primele 10 zile după plantare se face completarea
golurilor cu răsad de aceiaşi vârstă; susţinerea plantelor se face prin legarea
individuală la bază, cu sfoară din diferite materiale textile (relon, bumbac,
rafie din plastic, etc.), ancorată în partea de sus pe sârme la nivelul doliei sau
pe spalieri cu înălţimea de 60-70 cm în solarii de tip tunel (spalier scund);
două fertilizări faziale, la legarea primei inflorescenţe şi cu o săptămână
înainte de efectuarea lucrării de cârnire a plantelor. Dozele ce se aplică se
calculează având în vedere rezultatele de la analiza agrochimică a solului de
unde rezultă fertilitatea şi pe baza diagnozei foliare; irigarea se face la
început cu norme mici de 200-300 m3/ha (50-60% din IUA) şi mai rar pentru
a nu se răci solul şi apoi mai des cu 300-400 m3/ha după legarea primelor
fructe (60-70% din IUA); copilitul radical; tratamente fitosanitare dese pentru
combaterea numeroaselor boli şi dăunători (tabelele 6.18., 6.19.); cârnirea
plantelor după 7-8 sau chiar 8-10 inflorescenţe; stimularea florilor cu
biostimulatori cum sunt Isabion (2-3 l/ha) sau Gibaifar (2 tablete/100 l apă) în
perioadele cu luminozitate scăzută; defolierea plantelor la bază pentru
grăbirea coacerii fructelor; dirijarea factorilor de microclimat: a temperaturii.
Recoltarea se face manual şi este eşalonată de la începutul lunii iunie
până la sfârşitul lui septembrie. Momentul efectuării recoltei depinde de
destinaţia producţiei. Producţia medie ce se realizează este de 50-60 t/ha.
Fructele mature cu o uşoară nuanţă gălbuie pot fi puse la postmaturare la
temperaturi de 20-280C, timp de 10-16 zile. Se poate folosi şi Ethrel pentru
forţarea maturării.
19
Tehnologia culturii în solarii în ciclu scurt (ciclu de primăvară-
vară 20-III-5-IV → 15-20- VII).
Sistemul de cultură al tomatelor în ciclu scurt se practică în zonele
cele mai favorabile din sudul şi vestul ţării. Aici condiţiile naturale în special
cele de temperatură şi lumină, sunt favorabile practicării de culturi succesive,
reuşindu-se astfel cultivarea legumelor în două cicluri pe an.
În acest ciclu se cultivă cei mai timpurii hibrizi de tomate care se
cârnesc la 3-4 inflorescenţe. Hibrizii recomandaţi pentru acest ciclu, dintre cei
mai vechi sunt: nr.10 x Bizon, H-14, Export II, Balca, Prisca, Vemone, iar
dintre cei mai noi Platus, Celsus, Creea 5.
Tehnologia de cultură este similară cu cea a tomatelor în solarii ciclu
prelungit.
Producţia ce se realizează este de 30-40 t/ha.
Culturi forţate şi protejate de tomate în sere
Tehnologia de cultură în ciclul I şi ciclul intermediar

Cultivarea tomatelor în sere şi delimitarea ciclurilor de producţie sunt
strict dependente de asigurarea necesarului de consum energetic, a cărui
diminuare treptată din raţiuni economico-financiare şi de rentabilizare a
culturii, a condus la concepţii noi privind această cultură în sere.
Pregătirea serei şi a terenului în vederea plantatului implică
următoarele lucrări: cartarea fitosanitară în vederea localizării focarelor de
boli şi dăunători şi a luării măsurilor specifice de combatere; evacuarea
resturilor vegetale ale culturii anterioare cu respectarea strictă a regulilor de
igienă fitosanitară; fertilizarea organică, de bază a solului, acolo unde
conţinutul în materie organică este sub 10%, prin administrarea unei cantităţi
de 120-150 t/ha gunoi de grajd sau 30-50 t/ha gunoi de păsări sau 100 t/ha
compost forestier; mobilizarea solului cu rotosapa Vikon, maşina de săpat
solul sau plugul Falk (MSS-1,4) la adâncimea de 30 cm şi apoi frezarea
solului la 15 cm cu freza FPV-1,5, urmată de săparea manuală cu hârleţul
sub registre şi răsturnarea pământului în travee; dezinfecţia termică a solului
cu aburi supraîncălziţi sau chimică cu Ditrapex, Basamid, Nemagon,
Dazomet sau Vydate granule, care se încorporează în sol cu freza;
dezinfecţia chimică a scheletului pentru distrugerea germenilor de boli şi
dăunători rămaşi de la cultura anterioară. fertilizarea de bază cu
îngrăşăminte chimice, cu conţinut de azot, fosfor şi potasiu în doze
recomandate de laboratorul de agrochimie, pe baza rezultatelor de la
analizele agrochimice ale solului şi încorporarea în sol cu ajutorul frezei.
Rezultate deosebite sub aspectul punerii în valoare al întregului
potenţial de producţie al unor hibrizi de tomate (Falcato F 1, Thomas F1), s-au
obţinut prin folosirea pentru fertilizările de bază şi faziale a îngrăşămintelor
de tip Kemira (Horgoş, A. şi col. 2002).
Îngrăşămintele Cropcare care datorită conţinutului bogat în elemente
active se administrează în cantităţi mici şi la culturile intensive.
Producerea răsadului se face în ferme specializate denumite sere
înmulţitor, cu dotare specială aparte faţă de fermele pentru producţia de
legume. Semănatul se face în funcţie de stabilirea perioadei de plantare a
răsadului.
20
Semănatul se face direct în cuburi nutritive sau în ghivece din plastic
onform datelor din tabelul 16.3., sau pe parapeţi într-un substrat nutritiv cu
grosimea de 5 cm format dintr-un amestec de turbă roşie 40%, mraniţă 40%
şi pământ de ţelină 20%. Repicatul se face în ghivece din plastic cu diametrul
de 8-10 cm, umplute cu amestec nutritiv (turbă roşie 30%, mraniţă 40%,
compost uzat de ciuperci 10% şi pământ de ţelină 20%).
Lucrările de întreţinere a răsadurilor se referă la: dirijarea în optim a
temperaturii în strânsă corelaţie cu intensitatea luminii (14-16oC noaptea; 16-
18 oC în zile noroase şi 20-22 oC în zilele senine), dirijarea atentă a factorilor
de vegetaţie; rărirea ghivecelor la cca. 20 zile de la repicat în vederea
asigurării luminii şi a spaţiului de dezvoltare a plantelor; fertilizarea
extraradiculară cu îngrăşăminte foliare în concentraţie de 0,1-0,2% (Grenzit,
Polimet, Folifag, F-231, etc.); asigurarea umidităţii atmosferice prin
pulverizarea apei; combaterea bolilor şi dăunătorilor; tratamente pentru
evitarea alungirii răsadurilor cu regulatori de creștere.
Vârsta răsadului la plantare depinde de perioada producerii acestuia,
fiind mai mare în perioada de iarnă când lumina este deficitară, cea optimă
încadrându-se între 65-80 zile.
Plantarea răsadurilor se face în perioada caracteristică ciclului de
cultură (iarnă-vară; primăvară-vară; intermediar de primăvară-toamnă) –
tabelul 16.2. Se face manual, folosind plantatorul, la distanţe de 80 cm între
rânduri şi 30-40 cm între plante pe rând. Desimea variază funcţie de vigoarea
cultivarului între 26-36 mii pl/ha, cu 4 sau 3 rânduri pe traveea de 3,2 m
lăţime (fig. 16.7 şi 16.8). Schemele de plantare sunt: 40-80-80-80-40 cm/30-
40 cm şi respectiv 40-120-120-40 cm/30-40 cm.
Tabelul. 16.2.
Perioadele de semănat şi repicat pentru răsadul de tomate în funcţie
de perioada de plantare
Vârsta Semănat în condiţii Repicat la 7- Consum
Ciclul de Durata ciclului Perioada de Prod.
răsadului de temperatură 10 zile de la energetic
cultură recoltare (t/ha)
Plantare Defrişare (zile) optime minime răsărire (Gcal/ha)
Ciclul I de Început de
5–10 I 10–20 VI
cultură de aprilie –
75 – 80 9-14 X 28 IX-2 X 22-27 X 2800-3000 80-120
iarnă-vară în sfârşit de
156 – 161 zile
sere încălzite iunie
Sfârşit de
Ciclul I de 5–15 II 10–15 VII aprilie sau
primăvară- început de
75 – 80 9-18X 28 IX-6 X 22 X-1 XI 2000-2100 80-90
vară în sere mai – la
încălzite 150 – 155 zile jumătatea
lunii iulie
Sfârşit de mai
Ciclul I de
1-20 III 31 VIII sau început
primăvară- 25 XI-25
70 – 75 7 XII–6 I 20 XII-19 I 1200-1380 de iunie – la 60-70
vară în sere XII
sfârşitul lunii
semiîncălzite 164 – 184 zile
august
Ciclul
intermediar de 15–20 IV 30 IX
Început de
primăvară-
65 – 70 6-11 II 25-30 I 19-24 II - iulie – sfârşit 50-60
toamnă în
164 - 169 zile de septembrie
sere
neîncălzite
Jumătatea
Ciclul II de
10–25 VII 30 XI lunii
toamnă-iarnă
35 - 40 19-25 V 11-16 V 1-5 VI 1800-2050 septembrie- 50-60
în sere
sfârşit de
încălzite 128 – 143 zile
noiembrie
(După Horgoş, A., 2003)
21
Fig. 16.7. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în sere,
asociată cu cultura de salată (original)
Desimi: 32.000 plante/ha – 4 rânduri/travee la tomate

80.000 plante/ha – 8 rânduri/travee la salată
Fig. 16.8. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în sere,

asociată cu cultura de salată (original)
Desimi: 34.000 plante/ha – 3 rânduri/travee la tomate (rândul din mijloc plantat în

zigzag şi conducere alternativă a plantelor în „V”)
80.000 plante/ha – 8 rânduri/travee la salată
Cultura de tomate se poate asocia cu salata în special sporind astfel

producţia la hectar prin aportul producţiei culturii asociate (tabelul 16.3.).
Tabelul 16.3.
Producţia realizată pe 1 ha seră prin aportul de producţie al culturii
asociate de salată
Distanţe
Desimea (mii Nr. de rânduri Prod. medie
Ciclul de producţie Cultura de plant.
pl./ha) pe travee (t/ha)
(cm)
Tomate cult.
32,0 80/37,5 4 80-85
Ciclul I de iarnă- de bază
vară (5-10.I-10- Salată cultură
80,0 40/30 8 10-12
20.VI) asociată
TOTAL 112,0 * 12 90-97
Tomate cult.
34,0 120/37,5 3 70-75
Ciclul I de de bază
primăvară-vară Salată cultură
80,0 20/30 8 10-12
(5-15.II-10-15.VII) asociată
TOTAL 114,0 * 11 80-87
(După Horgoş, A., - 2003)
22
Lucrările de întreţinere constau din:
- Completarea golurilor cu răsad de aceiaşi vârstă din rezerva păstrată
în maxim 10-12 zile de la plantare.
- Afânarea solului imediat după plantare cu furca, unelte Wolf, sapa şi
ori de câte ori este nevoie, oprindu-se în preajma începerii recoltărilor. Se
mai pot utiliza şi motoprăşitoare Simar cu ecartamentul redus.
- Mulcirea solului cu diferite materiale (paie de grâu sau secară, în
strat de 5-10 cm grosime sau folie neagră de polietilenă, subţire) în vederea
economiei de praşile şi a împiedicării pierderii umidităţii şi a tasării solului.
Fertilizarea fazială
Fertilizările din timpul perioadei de vegetaţie, trebuie făcute numai pe
baza buletinelor de analize emise de laboratorul de agrochimie. Azotul în
întregime şi o mare parte din potasiu şi magneziu se aplică în cursul
Pentru irigările fertilizante cu instalaţia de irigare prin picurare
(fertirigare) şi pentru fertilizările extraradiculare (foliare) se folosesc
îngrăşămintele Ferticare, complet. Raporturile diferite existente între N:P:K în
gama diversificată de îngrăşăminte Ferticare existente, asigură realizarea cu
destulă uşurinţă a raporturilor necesare dintre macroelemente la cultura de
tomate pe faze de vegetaţie
După plantare, în perioada de creştere a plantelor, absorbţia azotului
se intensifică, acesta predominând faţă de potasiu. Prin intensificarea
creşterii fructelor şi a coacerii lor, conţinutul de potasiu creşte astfel încât
predomină faţă de azot şi această situaţie rămâne aşa până la sfârşitul
Echilibrele cele mai corespunzătoare între principalele elemente
nutritive, variază în funcţie de fenofaze (tabelul 16.4).
Tabelul 16.4.
Echilibru nutritiv şi concentraţia în sol a azotului, fosforului şi potasiului,

favorabile culturii tomatelor de seră (ciclul de primăvară) în raport cu fazele
de vegetaţie
Raport Concentraţia în sol ppm

Specificare
N:P:K N:K N P K
De la plantare la legarea
1:1:5 1:4-5 30-40 20-40 120-170
primelor fructe
Când plantele au 3-5
1:1:4 1:3-4 45-60 40-60 140-180
inflorescenţe
În plină formare a fructelor şi
1:0,6:3 1:1-1,5 85-100 30-50 160-200
efectuarea cârnirii
Coacerea intensă a fructelor 1:0,4:1,5 1:1,5 35-60 20-40 55-90
(După Velicica Davidescu, D.Davidescu)
La tomate mai trebuie avut în vedere şi raportul K:Ca şi K:Mg care

trebuie să aibă valorile de 2-4:1 şi respectiv 3:1. Excesul de azot amoniacal
în sol poate produce o carenţă indusă de calciu, care se manifestă sub forma
aspectului marmorat al fructelor. Focşăneanu şi col. (1983) fac unele
precizări privind regimul de nutriţie al tomatelor, cu privire la:
23
- conţinutul de CaO din sol trebuie să fie cel puţin egal sau cu 50%
mai mare decât cel de K2O;
- raportul N:P2O5 de la plantare până la legarea primei inflorescenţe să
fie de 1:1, apoi va creşte în favoarea azotului (1:0,5);
- raportul N:K2O la plantare trebuie să fie de 1:2-2,5 , iar după
începerea recoltărilor, spre sfârşitul culturii, 1:1-1,5;
- raportul K2O:MgO va fi egal cu 2-3:1;
- este optim ca la plantare conţinuturile de N şi K2O să fie la nivelul
maxim al normalului, iar în perioada de recoltare la nivelul minim al
normalului, administrându-se doze reduse, de preferinţă sub formă de irigare
fertilizantă;
- orientativ, o cultură de tomate ciclul I se fertilizează cu cca. 300 kg
s.a./ha N; 150-200 kg s.a./ha P2O5; 500 kg s.a./ha K2O şi 50 kg s.a./ha MgO.
Dirijarea factorilor de mediu în perioada de vegetaţie
Căldura şi radiaţia luminoasă sunt strâns legate între ele, astfel că la o

intensitate de 6.000-10.000 lucşi se realizează un bun echilibru în creşterea
tomatelor, când temperatura este de 24-260C. Intensitatea luminii trebuie să
fie de 8.000-10.000 lucşi pentru asigurarea unei creşteri şi fructificări
normale a tomatelor.
Tot la fel de dăunătoare este şi excedentul de lumină în lunile iunie-
august, când se procedează la cretizarea geamurilor cu o soluţie de var în
amestec cu humă sau şlam în concentraţie de 20%.
În ideea unei bune corelări între temperatură şi lumină diferenţa dintre
temperatura zi şi cea de noapte poate merge până la 6-80C (tabelul 16.5).
Tabelul 16.5
Dirijarea regimului termic la cultura de tomate
Temperatura (0C)
Specificare
Noaptea Zile înnourate Zile senine
De la plantare timp de 6-8 zile 18-20 20-22 22-24
După prinderea plantelor timp de 12-14
16-18 20-22 22-24
zile
Până la legarea primelor 2-3 inflorescenţe 14-16 20-22 22-24
Până la sfârşitul perioadei de vegetaţie 16-18 20-22 24-26
Sub 100C, vegetaţia practic se opreşte apărând anomalii ca: fructe

deformate sau brunificarea interiorului fructelor. Când temperatura ajunge la
valori de peste 280C, trebuie aerisit puternic pentru a se evita căderea florilor.
Temperaturile de 16-180C şi 14-160C din timpul nopţii, împiedică
alungirea plantelor de tomate şi respectiv favorizează emiterea
inflorescenţelor bogate în flori.
Umiditatea relativă din aer se va menţine timp de o săptămână după
plantare la 70-75% din IUA, apoi va scădea la 55-60% până la înflorire, după
care va creşte din nou la 65-70% până la desfiinţarea culturii. Pentru
atingerea acestor valori se vor efectua zilnic 3-4 irigări scurte (spriţuri de 1-2
minute).
În sol, până la înflorirea plantelor umiditatea se menţine la 70% din
24
IUA, apoi 80%, iar în perioada maximă de recoltare (luna mai) se va mări la
90%. Temperatura apei de irigare va trebui să fie egală cu cea a solului.
În strânsă legătură cu lumina şi temperatura un factor important este
aerisirea. În ciclul I, la început când plantele au habitusul redus se aeriseşte
rar, numai în zilele însorite, pentru a nu se produce scăderea bruscă a
temperaturii. Serele care dispun de conducte perforate din folie de
polietilenă, realizează o bună aerisire prin ventilarea forţată a aerului şi de
asemenea prin acestea se poate realiza şi o distribuţie de CO 2 în
concentraţie de 0,18% care influenţează creşterea producţiei cu 22%.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Principalele boli ale tomatelor din ciclul I şi II sunt: Phytophora

parasitica – Căderea plantelor după plantare: se tratează a doua zi după
plantare, baza tulpinii şi solul din jurul plantei pe o rază de aproximativ 10 cm
cu 0,5-1,0 l soluţie Merpan 80 WDG (WG) – 0,15% (1,5 kg/ha), Folpan 80
WDG (WG) – 0,15%, Previcur Energy (XX) – 0,1%, Proplant 72,2,SL – (0,15-
0,25%) Lycopersicon virus 3 Smith,. Tomato spotted wild virus- Ofilirea
pătată a tomatelor sau boala petelor de bronz la tomate (T.S.W.V.) (se fac
tratamente preventive pentru combaterea tripsului occidental cu Vydate 10G
50-60 Kg/ha, Mospilan 20 SP - 0,025% etc.); Coryne-bacterium
michiganense - Ofilirea plantelor (înainte de plantare se face tratarea
răsadurilor prin cufundarea lor până la nivelul coletului în soluţie de Criptonol
98 - 0,3% sau de Oxiclorură de Cu 0,3%, tratamente la sol în jurul plantelor
cu 0,5 1 soluţie de Oxiclorură de Cu 0,5% la interval de trei săptămâni;
stropiri foliare, care încep odată cu apariţia primei plante cu simptome de
ofilire bacteriană şi care se continuă pe tot parcursul perioadei de vegetaţie,
succedând imediat lucrările de copilit şi de defoliat. Se folosesc Oxiclorură de
Cu - 0,5%, Dithane cupromix 0,5%, Dithane M45 – 0,2% / 2 kg/ha); Botrytis
cinerea - Putregaiul cenuşiu (tratamente foliare cu Switch – 0,08-0,1% / 0,8-1
kg/ha, Ortiva Top – 0,1% / 1 l/ha, Scala – 2l/ha, Serenade Aso – 4-8 l/ha,
Signum – 1,5 kg/ha, Switch 62,5 WG – 0,8-1 kg/ha, Teldor 500 SC – 0,8l/ha,
Luna Sensation 500 SC – 0,6 l/ha); Cladosporium fulvum - Pătarea brună a
frunzelor (tratamente foliare la apariţia primelor pete pe frunze, următoarele
succedându-se la intervale de 10-11 zile cu Polyram DF (FG) – 0,2%, Ortiva
Top – 1l/ha, Cabrio Top – 1,5-2 kg/ha); Mana tomatelor - Phytophtora
infestans: se fac stropiri cu Merpan 80 WDG - 0,15%, Cobox 0,2-0,3%,
Folpan 80 WDG (WG) 0,2% (2,0 kg/ha), Ortiva Top – 0,01% (1 l/ha) Vincare
51,7 WG - 1,6-2,0 kg/ha, Alcupral 50 PU (WP) – 0,5% (5,0 kg/ha), Funguran
OH 50 WP – 0,4% (4,0 kg/ha), Kocide 2000 (WP) – 0,25% (2,5 kg/ha),
Zeamă bordeleză tip „MIF” (SL) - 0,5% (5,0 kg/ha), Proplant 72,2 SL – 0,15-
0,25% (1,5-2,5 kg/ha), Melody Compact 49 WG – 0,2% (2,0 kg/ha);
Alternaria solani – Alternarioza – se fac stropiri cu Ortiva Top – 1l/ha,
Alcupral 50 PU (WP) – 0,5%, Kocide 2000 (WP) – 0,25%, Score 250 SC –
0,05%, Orius 25 EW – 0,05%%, Cabrio Top – 1,5-2 kg/ha; Septoria
lycopersici – Pătarea albă a frunzelor: Polyram DF (FG) – 0,2%, Cabrio Top
– 1,5-2 kg/ha; Rhizoctonia solani – Putregaiul rădăcinilor: Merpan 80 WDG
(WG) – 0,15%) – 0,1%; Xanthomonas vesicatoria – Pătarea frunzelor şi
băşicarea fructelor: Alcupral 50 PU (WP) – 0,5%; Boiulle bordelaise WDG
25
(WG) – 0,75%, Serenade Aso – 4-8 l/ha, Champ 77 WG (FG) – 0,3%,
Melody Compact 49 WG – 0,2%; Fusarium oxysporum – Fuzarioza:
Serenade Aso – 10 l/ha; Leveillula solanacearum - Făinarea tomatelor:
Taegro - 0,37 kg/ha, Ortiva Top – 1 l/ha, Cabrio Top (WG) – 0,15-0,2%,
Velum Prime SC 400 – 625 ml/ha, Cidely Top – 1l/ha.
Dăunătorii principali ai tomatelor în cele două cicluri de cultură sunt:
Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum: se fac stropiri foliare la
semnalarea dăunătorului în cultură cu Ambush 25 – 0,06%, Actelic 50 EC –
0,1%, Ambushfog 3,5 l/ha, Mospilan 20 SP – 0,025%, Sherpa 25 EC –
0,02%, Admiral 10 EC – 0,05%, Azodrin 400 WSC – 0,1%, Flipper EW 479,8
– 16l/ha, Minecto Alpha - 1,25 l/ha (aplicare foliară) / 1 l/ha (aplicare prin
irigare prin picurare), NoFly - 200 – 250 g/hl, 1-4 aplicari la interval de 5-7 zile
(BBCH 10-99), Requiem Prime - 0,65% (5 - 10 l/ha funcție de înălțimea
culturii), Vydate 10L – 10l/ha, Vydate 10G – 30-35 kg/ha; Omida fructelor -
Chloridea armigera: produsele ce se utilizează sunt Ripcord 0,02%, Ambush
25 – 0,06%, Ekalux S – 0,1%, Voliam Targo – 0,6-0,8 l/ha, Evure - 0,05%
(0,5 l/ha în 1000 l apă), Affirm – 1,5 kg/ha, Alverde - 0,1% (1,0 l/ha în 1000 l
apă), Avaunt 150 SC - 250 ml/ha, Coragen - 175 ml/ha, Minecto Alpha - 1,25
l/ha (aplicare foliară) /1 l/ha (aplicare prin irigare prin picurare) ; Păianjenul
roşu-Tetranychus urticae: la semnalarea atacului se aplică de regulă 2
tratamente, la interval de 10-12 zile cu: Zipak 225 EC – 0,15%, Nissorun 10
WP – 1kg/ha, Voliam Targo – 0,6-0,8 l/ha, Requiem Prime - 0,65% (5 - 10
l/ha, Vertimec 1,8% EC - 60-80 ml/hl ; Păduchele verde al piersicului -
Myzus persicae: efectuarea de tratamente la apariţia dăunătorului cu Primor
(Fenos) 50 EC – 0,05%, Actelic 50 EC – 0,1%, Mavrik 2 F (SC) – 0,05%,
Vydate 10L – 10l/ha; Tripsul californian – Frankliniella occidentalis, Tripsul
tutunului – Trips tabaci: Mospilan 20 SP – 0,04%, Vydate 10L – 10l/ha,
Minecto Alpha – 1-1,25 l/ha, Requiem Prime - 0,65% (5 - 10 l/ha), ;
Păduchele solanaceelor - Macrosiphon euphorbiae: Evure - 0,05% (0,5 l/ha
în 1000 l apă), Sherpa 25 EC – 0,02%, Mavrik 2 F (SC) – 0,05%; Musca
mineră - Liriomyza trifolii: Safran 1,8 EC – 0,09%, Vertimec 1,8 EC – 0,08%,
Laser 240 SC – 0,05%, Voliam Targo – 0,8 l/ha, Minecto Alpha – 1-1,25 l/ha;
Omida fructificaţiilor - Helicoverpa armigera: Affrim – 1,5 kg/ha, Vantex 60
CS – 0,02%, Mavrik 2 F (SC) – 0,05%, Voliam Targo – 0,6-0,8 l/ha ; Molia
frunzelor de tomate - Tuta absoluta: Kohinor 200 SL – 1,0 l/ha, Voliam Targo
– 0,6-0,8 l/ha, Affrim – 1,5 kg/ha, BactoSpeine DF - 0,33 – 0,66 kg/ha,
Coragen - 175 ml/ha, Minecto Alpha – 1-1,25 l/ha, Voliam Targo – 0,8 l/ha,
Alverde - 1,0 l/ha.
Lucrări de întreţinere cu caracter special
Legarea sforilor pentru susţinerea plantelor se face cu un capăt la

baza tulpinii şi cu celălalt de sârma spalier de la nivelul doliei.
Copilitul este o lucrare care se execută de 1-2 ori pe săptămână,
deosebit de importantă prin efectul ei de asigurare a calităţii şi precocităţii
fructelor. Copilitul se face radical când copilii au 4-5 cm, maximum 8-10 cm.
Polenizarea suplimentară se face prin baterea sârmelor, cu ajutorul
vibratorului electric sau prin scuturarea plantelor cu mâna.
Stimularea legării florilor, este o lucrare necesară şi obligatorie în
26
acelaşi timp, datorită nebulozităţii ridicate şi a temperaturilor mai scăzute sub
10-12oC, ceea ce duce la sterilitatea polenului (fig.6.9).
Cârnitul plantelor se execută cu circa 60 de zile înaintea defrişatului
culturii, după ce pe plantă există între 8-12 inflorescenţe, în funcţie de durata
ciclului de producţie. Se efectuează prin înlăturarea vârfului de creştere
deasupra ultimei inflorescenţe, plus 1 sau 2 frunze.
În ţări ca Olanda, S.U.A., Japonia, Franţa, unde există construite şi
alte tipuri de sere în afara tipului clasic VENLO (lăţime travee 3,20 m şi
înălţime la dolie 2,0 m), pe baza unor proiecte elaborate de prestigioase
firme din occident (Fa Dace Delft, Termoflor, Verbakel/Bomkas, I.M. van den
Hoeven B.V., Alcoa-Agro) cârnirea plantelor este privită din cu totul altă
perspectivă. (Horgoş, A., 1998; Horgoş, A., Berar, V., 1999). La aceste noi
tipuri constructive de sere dimensiunile de lăţime ale traveelor de 3,20 sau
4,00 ml, variază ca multiplii ale numerelor cuprinse între 2-5, lăţimile acestora
ajungând chiar până la 16-20 ml. Înălţimea la dolie ale acestor sere poate
ajunge la 4-5 m, creându-se astfel posibilitatea cultivării tomatelor într-un
singur ciclu de producţie (ciclu anual).
- înflorit 8.000 - 10.000 lx
Lumina - înflorit 8.000 - 10.000 lx lx
Lumina - fructificat 15.000 - 20.000
- fructificat 15.000 - 20.000 lx
- aer 15°C (2 zile sub 12°C - avortare)

Factori climatici Temperatura optimă - aer
Factori climatici Temperatura optimă - sol 1615°C
- 18°C(2 zile sub 12°C - avortare)
- sol 16 - 18°C
- atmosferică (60 - 70%)

Umiditate - atmosferică
Metode naturale Umiditate - sol (50 - 80%) (60 - 70%)
Metode naturale
I. Condiţii optime - sol (50 - 80%)
I.deCondiţii Factori de nutriţie N, P, K, Ca, Mg
creştereoptime
şi Factori de nutriţie N, P, K, Ca, Mg
de creştere şi
fructificare
fructificare
Baterea sârmelor
Baterea sârmelor
Polenizare naturală Scuturarea plantelor

Polenizare naturală Scuturarea plantelor
Aspersie de scurtă durată pentru realizarea

Aspersie atmosferice
umidităţii de scurtă durată
de 60 pentru
- 70% realizarea
umidităţii atmosferice de 60 - 70%
Tostim sau Tomatoset (0,5 - 2,5 %)

Biostimularea Tostim sau Tomatoset (0,5 - 2,5 %)
Biostimularea
inflorescenţelor
inflorescenţelor
corelată cu lumina
corelată cu lumina Banoset, Banoset A (0,5 - 2%)
II. Metode de 1 Banoset,
îmbăiere Banoset A (0,5 - la2%)
a inflorescenţei 3 - 4 flori deschise
II. Metode de 1 îmbăiere a inflorescenţei la 3 - 4 flori deschise
biostimulare
biostimulare
Biostimularea Azet (0,2%)
Biostimularea
plantelor 1 Azet (0,2%)/ săptămână
tratament
plantelor 1 tratament / săptămână
Figura 16.9. Metode de asigurare a fructificării la tomatele cultivate în sere

(după Gabriela, Bor, - 1997)
Se efectuează coborârea periodică a plantelor pe măsura defolierii
acestora, întinderea şi legarea tulpinilor în mănunchiuri pe o sârmă întinsă la
40-50 cm deasupra solului, având loc schimbarea poziţiei faţă de locul de
plantare şi dirijarea vârfului de creştere în sus. (fig. 6.10.).
Defolierea constă în înlăturarea frunzelor bătrâne şi epuizate cu
27
începere de la baza plantei până sub etajul de fructe din care se recoltează.
Numărul de frunze care se îndepărtează este ce cel mult 3, lucrarea
repetându-se pe măsura recoltării fructelor din primele inflorescenţe.
Fig. 16.10. Conducerea tomatelor de seră în Olanda, în varianta nouă,

comparativ cu varianta clasică (original)
Producătorii de legume, în ţările din nord-vestul Europei (Olanda,

Franţa, Belgia) au adoptat tehnici noi, în ultimii 20 de ani (Ceustermans şi
Benoit, 1989), introducând sistemele de cultură “fără sol”, îndeosebi tehnicile
care folosesc substraturi artificiale cum sunt vata minerală şi poliuretanul
(figura 6.11 şi 6.12).
a b
Figura 16.11. Sistemul de cultivare a tomatelor pe substrat de vată minerală
(Grodan) – în Olanda
a – pregătirea în vederea plantării; b – cultură tânără de tomate
În ţara noastră cercetări privind comportarea tomatelor de seră în

diferite sisteme de cultură, şi pe alte substraturi decât solul serei, cu moduri
diferite de conducere a plantelor, în diferite regimuri de fertilizare s-au făcut
la Facultatea de Horticultură din U.S.A.M.V. Cluj-Napoca. Semnalări privind
28
începuturile culturii “fără sol” a legumelor în sere, deşi puţine au avut loc încă
din 1969 (Maier, I., 1969).
Maria Apahidean (1998) prezintă aspecte privind cultura tomatelor de
seră, pe substrat organic în ciclul I în pungi de polietilenă, cu volum limitat de
substrat organic (turbă 80% + pământ 20%) şi de asemenea, pe substrat
modificat prin înlocuirea în proporţie de 50% cu tuf vulcanic zeolitic (măcinat)
la care se mai adaugă pământ de ţelină şi mraniţă. Rezultatele obţinute
demonstrează viabilitatea sistemului de cultură menţionat, acesta constituind
o alternativă la sistemul clasic (tradiţional) de cultivare a tomatelor la sol.
Figura 16.12. Cultura de tomate pe substrat de vată minerală (Grodan), cu

irigare şi fertilizare prin instalaţia de picurare (producţia: 500 – 600 t/ha/an)
Recoltarea
Începutul recoltării tomatelor depinde în primul rând de perioada de
plantare a culturii; de la începutul lunii aprilie, în ciclul I de iarnă-vară sau
începutul lunii iulie, în ciclul intermediar de primăvară-toamnă în sere
neîncălzite (tab. 6.14.) şi se pot realiza producţii de 80-120 t/ha. În funcţie
de destinaţia producţiei, pentru piaţa internă sau pentru export, se stabileşte
momentul optim de recoltare. De asemenea fructele de tomate se sortează şi
se ambalează tot în funcţie de destinaţia producţiei, uneori existând doleanţe
speciale din partea importatorului privind modul de pregătire a mărfii.
Tehnologia culturii tomatelor în ciclul II (de toamnă-iarnă; 10-25

iulie-30 noiembrie).
Cultivarea tomatelor în ciclul II are o pondere mică în structura
sortimentală. Pregătirea serei şi a solului este în mare parte asemănătoare
celei din ciclul I cu câteva deosebiri:
- fertilizarea organică se face numai după rezultatele analizei solului şi
dacă materia organică este mai mare de 10% nu se execută;
- dezinfecţia solului se face pe cale termică cu aburi supraîncălziţi; în
lipsa posibilităţilor financiare se poate face şi pe cale chimică cu Formalină
3000-5000 l/ha, Onetion 1000-1200 l/ha, Dazomet 400-600 kg/ha, Vydate
granule 60 kg/ha, Bromură de methyl 750-1000 kg/ha.
Producerea răsadului se face tot în sere înmulţitor, dar vârsta optimă
este de 35-40 zile. Datorită temperaturilor foarte ridicate se aeriseşte foarte
mult sera şi se udă abundent, asigurându-se umiditatea atmosferică prin 3-5
29
şpriţuri de 1-2 minute cu instalaţia de irigat prin aspersie.
Plantarea răsadurilor se face în perioada 10-25 iulie. Este de preferat
ca înaintea plantării, în cazul unor insolaţii puternice, acoperişul serei să se
cretizeze. Lucrarea se poate executa însă şi după efectuarea acesteia.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi în ciclul I, având câteva
particularităţi în plus:
- Stimularea legării florilor şi polenizarea este necesară numai în a
doua parte a perioadei de vegetaţie. Totuşi, dacă temperaturile depăşesc
limita după care este afectată viabilitatea polenului se procedează la
stimulare.
- Cârnirea plantelor se face numai după ce pe plantă există 6-8
inflorescenţe, cu 60 zile înaintea defrişării.
Recoltarea tomatelor se face în intervalul 15 septembrie – sfârşitul
lunii noiembrie.
Producţia ce se realizează este de 60-70 t/ha.
1. Care sunt formele de cultură ale tomatelor?

R. Producţia este eşalonată în tot cursul anului prin cultivarea în câmp
neprotejat, protejat cu diferite adăposturi, în răsadniţe şi în sere sub
următoarele forme: culturi în câmp neprotejat (cultura timpurie; cultura de
vară; cultura de toamnă / succesivă; culturi în câmp protejat (culturi protejate
în răsadniţe; culturi protejate în tunele şi solarii); culturi forţate şi protejate în
sere.
2. Care sunt lucrările de întreţinere cu caracter special care se aplică

în culturile de tomate ?
Lucrările de întreţinere cu caracter special la tomate sunt: legarea
sforilor pentru susţinerea plantelor; copilitul; polenizarea suplimentară;
stimularea legării florilor; cârnitul plantelor; defolierea.
1. Ce avantaje aduce cultivarea hibrizilor de tomate cu creştere

determinată în sere şi solarii?
2. S-a creat în rândul cultivatorilor o anume mentalitate în ceea ce
priveşte cultivarea hibrizilor de tomate cu creştere determinată în condiţii de
cultură forţată şi protejată, prin comparaţie cu hibrizii cu creştere
nedeterminată?
3. Care sunt desimile de cultivare ale tomatelor la unitatea de
suprafaţă în condiţii de câmp, seră şi solarii?
4. Ce se urmăreşte prin realizarea asocierii dintre legumele solanacee
şi alte specii de legume? Daţi exemple concrete.
5. Precizaţi care sunt speciile legumicole care se pretează la asociere
cu tomatele şi de ce?
30
6. Se recomandă asocierea culturilor tomate ca şi culturi de bază, cu
alte specii legumicole ca o metodă absolută de sporire a producţiei la
unitatea de suprafaţă?
7. Care este factorul limitativ principal de aplicare a tehnologiei
moderne de cultivare a tomatelor în sere şi care sunt nivele de producţie
realizate?
8. Există posibilitatea aplicării tehnologiilor moderne de cultură la
tomate şi în serele din ţara noastră? Dacă este posibil, ce este necesar să se
întreprindă în acest sens?
9. Care sunt elementele de modernitate care pot fi implementate în
cadrul tehnologiei de cultivare la tomate?
10. Care sunt principalele boli şi dăunători care atacă plantele de
tomate?
31
BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA ARDEIULUI
Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; sămânţă hibridă; floare hermafrodită;

condiţii ecologo-geografice; caractere morfologice; fructe; cultură palisată şi
nepalisată; ramificare dichotomică; copili; lăstari;
Rezumat
Ardeiul ocupă în ţara noastră datorită numeroaselor sale întrebuinţări
un loc principal în sortimentul varietal legumicol, fructele fiind consumate la
maturitatea tehnică sau fiziologică.
Valoarea alimentară a ardeiului este dată de conţinutul foarte ridicat în
vitamina C, zaharuri şi săruri minerale Ca, P, Fe,substanţe pectice şi lipide.
Ardeiul în condiţiile din ţara noastră este o plantă anuală, erbacee,
tulpina prezentând ramificare dichotomică. Numărul florilor pe o plantă poate
depăşi 100, legarea lor depinzând de numărul fructelor formate pe plantă.
Fructele de ardei sunt bace de dimensiuni şi forme diferite în funcţie de
varietate şi cultivar. Pe plantă ele pot avea poziţie pendulă sau erectă.
Culoarea poate fi verde sau galbenă la maturitatea tehnică, de diferite
nuanţe, în funcţie de cultivar, şi roşie sau portocalie la cea fiziologică. Gustul
fructelor este dulce sau picant.
În cultură există mai multe varietăţi şi anume: ardeiul gras şi gogoşar;
ardeiul lung, ardeiul semiiute; ardeiul iute.
Ardeiul are pretenţii faţă de căldură ceva mai ridicate decât tomatele.
Faţă de lumină, de asemenea manifestă pretenţii ridicate, având nevoie de
minimum 8000 lucşi şi o durată de iluminare de 12-14 ore pentru o bună
fructificare. Pentru apă, ardeiul manifestă cerinţe ridicate, datorită sistemului
său radicular superficial, astfel că în tot timpul perioadei de vegetaţie sunt
necesare udări. Insuficienţa apei, determină avortarea unui număr mare de
flori, iar fructele sunt de slabă calitate.
17.1. ARDEIUL - Capsicum annuum L.
Denumiri străine: pepper (engleză), piment, poivron, came (franceză),

paprika, spanischer, pfeffer (germană).
Importanţa culturii:
Ardeiul este una din speciile legumicole cultivate în ţara noastră, care
ocupă un loc principal în sortimentul varietal legumicol, datorită numeroaselor
sale întrebuinţări. Fructele sale se consumă la maturitatea tehnică sau
fiziologică, în funcţie de varietate, în stare proaspătă, în acest caz organismul
uman utilizând integral vitaminele pe care le conţine.
Valoarea alimentară a ardeiului este dată de conţinutul foarte ridicat în
vitamina C (100-300 mg/100 g), zaharuri (5,4%) şi săruri minerale Ca 12 mg,
32
P 25 mg, Fe 0,4 mg la 100 g substanţă proaspătă), substanţe pectice şi
lipide. Conţine vitaminele B1, B2, P şi E, dar în cantităţi mai mici.

Ardeiul este originar din America Centrală, Mexic şi Guatemala
(Hzenbush, 1958). De aici s-a răspândit spre sud în Columbia, Ecuador,
Brazilia, Venezuela, Bolivia, Peru, Paraguay, Chile, Uruguay şi Argentina şi
spre nord în S.U.A. A fost adus pe continentul european după descoperirea
Americii.
În ţara noastră ardeiul s-a cultivat din secolul al XIX, mai întâi în sudul
ţării şi apoi în alte zone.
În ţara noastră zone foarte favorabile pentru cultura ardeiului se
găsesc în Câmpia Româna şi Câmpia de Vest, zone favorabile în Câmpia şi
Podişul Transilvaniei, partea de est a Moldovei şi zone puţin favorabile sunt
cele cu temperaturi scăzute.

Ardeiul în condiţiile din ţara noastră este o plantă anuală, erbacee, dar
în regiunile de origine se poate comporta ca o plantă perenă.
Rădăcina principală este pivotantă, cu numeroase ramificaţii
secundare superficiale. La repicare rădăcina se poate rupe, dar se dezvoltă
numeroase rădăcini laterale, sistemul radicular putând fi caracterizat ca
superficial, pătrunzând în sol până la adâncimea de 30-60 cm. Din hipocotil
apar numeroase rădăcini adventive (V. Popescu, 1977) ceea ce determină
aspectul fasciculat al acestora, care au un rol important în absorbţie.
Tulpina prezintă ramificare dichotomică, atingând înălţimi de 40-70
cm, în funcţie de varietate la culturile din câmp neprotejat. Ajunge însă şi la
înălţimi de peste 2 m, necesitând susţinerea prin palisare, în sere, îndeosebi
în ciclul prelungit. Se rupe foarte uşor la noduri, mai ales cu ocazia lucrărilor
de întreţinere şi a recoltărilor, acestea trebuind să fie făcute cu mare atenţie.
Prin tăierea tulpinilor deasupra coletului la 1-4 cm distanţă şi asigurarea de
condiţii favorabile de mediu, se favorizează formarea de noi lăstari din
mugurii laterali care înfloresc şi fructifică (Popescu, V. 1977).
Frunzele sunt simple, colorate în diferite nuanţe de verde, peţiolate, cu
limbul lanceolat sau cordiform, mărimea şi forma lor fiind în corelaţie pozitivă
cu mărimea şi forma fructelor.
Florile sunt alcătuite pe tipul 5, sunt dispuse solitar sau câte două la
locul de ramificare a tulpinii, au culoare albă şi sunt hermafrodite. Sunt însă
flori şi cu 6 sau 7 petale, iar numărul staminelor este cuprins între 5-8. În
general polenizarea este autogamă, dar sunt şi cazuri de polenizare alogamă
(uneori chiar 75%, la soiurile cu fructe mici şi poziţie erectă a acestora).
Numărul florilor pe o plantă poate depăşi 100, legarea lor depinzând
de numărul fructelor formate pe plantă. Florile de ardei avortează frecvent,
legarea acestora fiind dependentă de intensitatea luminii, nivelul temperaturii,
dereglările care apar în sinteza, distribuirea şi acumularea substanţelor
organice în plante, dereglările la nivelul sintezei şi distribuirii auxinei
(Popescu, V. şi col., 1983).
Fructele de ardei sunt bace de dimensiuni şi forme diferite în funcţie
de varietate şi cultivar. Pe plantă ele pot avea poziţie pendulă sau erectă.
33
Culoarea poate fi verde sau galbenă la maturitatea tehnică, de diferite
nuanţe, în funcţie de cultivar, şi roşie sau portocalie la cea fiziologică.
Gustul fructelor este dulce sau picant.
Seminţele au forma rotund-turtită, culoarea galbenă, sunt aşezate pe
un receptacul cărnos, dintr-un fruct rezultând 1-2 grame seminţe.
Soiuri cultivate:
În cultură există mai multe varietăţi şi anume:
- Capsicum annuum L. var. grossum Sendt – ardeiul gras şi gogoşar;
- Capsicum annuum L. var. longum Sendt – căreia îi aparţin ardeiul
lung şi ardeiul semiiute;
- Capsicum annuum L. var. accuminatum Irish – ardeiul iute.
Pe lângă acestea mai sunt şi varietăţile:
-Capsicum annuum L var. fasciculatum Irsh;
-Capsicum annuum L var. abbreviatum Fingh;
-Capsicum annuum var. cerasiforme, care sunt folosite mai puţin în
cultură pentru consum şi mai mult ca plante decorative.
Cultivarele de ardei sunt specializate pe varietăţi şi tipuri de cultură
(tabelul 6.22.), caracteristicile principale ale acestora fiind cuprinse în tabelul
6.9.
Tabelul 17.1.
Cultivarele de ardei omologate şi admise pentru cultură în România
Varietatea Perioada de vegetaţie Soiuri sau hibrizi
Foarte timpurii Blondy F1

Miniş 27, De Şiria, Ceres, Işalniţa 85-V, FlamingoF1***,
Timpurii
Bruinsma, Woonder***, Delta F1, Denis F1, Edesalma
Export, Galben superior, Andra, Arlequin F1, Bianca F1,
Ardei gras
Semitimpurii Cristal F1, Simona, Aroma, Atlas F1***, Dolmy F1, Sonar
F1, Jeny.
Semitârzii Opal, Mihaela, Tarog.
Târzii Uriaş de California
Timpurii Simultan, Timpuriu de Bucureşti
Andreea, Granat, Meteorit, Neptun, Rubin, Globus,
Semitimpurii
Ardei gogoşar Carmin, Cornel, Auriu
Semitârzii Superb, Splendid, Mădălin
Târzii Titan
Timpurii Lung românesc
Orange, Kapia de Kurtovo, Zlaten Medal, Albineţ, Siret,
Semitimpurii
Ardei lung Bogdan.
Semitârzii Lung de Işalniţa
Târzii Cosmin
Timpurii Arad 5B, Arad 6B
Ardei pentru
Semitârzii Silvia
boia
Târzii Carmen B
Timpurii De Arad, Picant, Portocaliu, Arădean
Ardei iute
Semitimpurii Iute delicios
*** - numai pentru seră şi solar
34
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie:
Ardeiul are pretenţii faţă de căldură ceva mai ridicate decât tomatele.
Germinaţia seminţelor, se produce la temperatura minimă de 14-15oC după
18-20 zile şi chiar mai mult, iar la cea optimă de 25-28oC după 10-12 zile, iar
creşterea şi fructificarea corespunzătoare la temperatura de 22-25oC.
Temperaturile mai mici de 15oC, au ca efect încetarea creşterii
plantelor (Maier, I.,1969) iar cele de 0,3-0,5oC duc la pierirea lor
(Andronicescu, A.,1968). La o temperatură moderată de 15 oC noaptea şi
20oC ziua, plantele formează un număr mai mare de boboci, valorificând mai
bine şi o intensitate mai slabă a luminii (Popescu, V., 1977). Plantele
reacţionează bine în condiţiile în care, în sol se realizează o temperatură mai
ridicată decât în aer cu 2-3 oC.
Faţă de lumină, ardeiul manifestă pretenţii ridicate, având nevoie de
minimum 8000 lucşi (Maier, I., 1969) şi o durată de iluminare de 12-14 ore
pentru o bună fructificare. Sensibilitatea foarte ridicată a plantelor la lumină,
are ca efect alungirea puternică a acestora.
Deşi este plantă de zi scurtă ( Bălaşa, M., 1973), suportă şi o
fotoperioadă mai mare de 12 ore şi chiar iluminarea continuă (Popescu, V.,
1977). La valori de 2000-3000 lucşi ale intensităţii luminoase, creşterea şi
dezvoltarea plantelor este necorespunzătoare. La peste 5000 lucşi
intensitate luminoasă şi o temperatură de zi de 22-25oC, şi de noapte de 18-
20oC plantele cresc şi fructifică corespunzător (Popescu, V., 1977).
Faţă de apă, ardeiul manifestă cerinţe ridicate, datorită sistemului său
radicular superficial, astfel că în tot timpul perioadei de vegetaţie sunt
necesare udări. Insuficienţa apei, determină avortarea unui număr mare de
flori, iar fructele sunt de slabă calitate (creştere înceată, diforme şi lipsite de
turgescenţă). În sol, nivelul umidităţii la începutul vegetaţiei, trebuie să fie de
65-75% din capacitatea de câmp şi de 80-90% în perioada fructificării
(Dumitrescu, M. şi colab., 1972).
Temperatura apei de udare are importanţă deosebită, în special la
cultura ardeiului din sere, unde producţia cea mai mare s-a realizat atunci
când temperatura acesteia a fost de 25-27oC (Somos, 1967).
Solurile cele mai potrivite pentru ardei sunt cele uşoare, nisipo-lutoase
care au reacţie neutră sau uşor acidă (pH = 6,8). Pentru realizarea unor
producţii ridicate, necesită o bună aprovizionare a solurilor cu elemente
nutritive, dar în concentraţii moderate.
Consumul de substanţe nutritive pentru obţinerea unei tone de ardei
este de 5,3 kg N, 1,4 kg P2O5 şi 7,0 kg K2O. El depinde însă de faza de
vegetaţie, de natura solului, de cultivarul folosit şi de sistemul de cultură
practicat.
Faţă de aer, ardeiul are pretenţii ridicate, în special în perioada
fructificării, necesitând împrospătarea acestuia, dar este sensibil la curenţii
reci de aer.
În condiţiile cultivării în sere, sporirea concentraţiei de CO 2 de la
0,03% la 0,1-0,15%, în corelaţie cu nivelul temperaturii şi al luminii a
influenţat realizarea unor producţii sporite cu până la 35%.
35
1. Precizaţi care sunt cerinţele faţă de temperatură ale ardeiului.
R: Ardeiul are pretenţii faţă de căldură ceva mai ridicate decât
tomatele. Germinaţia seminţelor, se produce la temperatura minimă de 14-
15oC după 18-20 zile şi chiar mai mult, iar la cea optimă de 25-28oC după
10-12 zile, iar creşterea şi fructificarea corespunzătoare la temperatura de
22-25oC.
2. Ce tipuri de flori are ardeiul, cum sunt ele dispuse pe plantă şi cum
are loc polenizarea florilor?
R: Florile sunt alcătuite pe tipul 5, sunt dispuse solitar sau câte două la
locul de ramificare a tulpinii, au culoare albă şi sunt hermafrodite. Sunt însă
flori şi cu 6 sau 7 petale, iar numărul staminelor este cuprins între 5-8. În
general polenizarea este autogamă, dar sunt şi cazuri de polenizare alogamă
(uneori chiar 75%, la soiurile cu fructe mici şi poziţie erectă a acestora).
1. Care sunt centrele de origine ale ardeiului şi ca o rezultantă a

acestui fapt cum se caracterizează din punct de vedere ale pretenţiilor faţă
de lumină şi căldură?
2. Caracterizaţi din punct de vedere o plantă de ardei şi prin
corespondenţă stabiliţi relaţia cu factorii de vegetaţie (lumina, umiditatea din
sol şi aer, solul).
3. Care sunt cerinţele faţă de sol ale ardeiului şi faţă de pH-ul solului?
germinare, creştere şi dezvoltare ale plantelor de ardei.
5. În ce condiţii la ardei apar pe plante fructe partenocarpice?
36
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A ARDEIULUI

tip tunel; cultură palisată şi nepalisată; culturi succesive, anticipate şi
asociate (intercalate); ciclu de producţie, ramificare dichotomică; copili;
lăstari; lucrări de întreţinere, ciclu de cultură, tehnologie de cultură, producţie
Rezumat
În tehnologia de cultură a ardeiului se fac ample referiri la multiplele
forme de cultură şi anume: în câmp neprotejat: ardei gras, ardei gogoşar,
ardei lung, ardei iute şi ardei pentru boia; în răsadniţe: ardei gras şi ardei
iute; în adăposturi din material plastic: ardei gras şi ardei iute; în sere: ardei
gras, ardei iute, ardei gogoşar.
Pentru toate varietăţile prezentate anterior, tehnologia de cultură este
asemănătoare. Pe parcursul prezentării tehnologiei pentru fiecare tip de
cultură în diversele sisteme anterior enumerate se fac referiri la verigile
tehnologice, dintre care le nominalizăm pe cele privind sortimentul de soiuri
şi hibrizi actual cultivabil, diversele metode de irigare şi fertilizare care se
folosesc (clasice şi moderne), metodele de conducere şi dirijare a plantelor
în spaţiul de creştere (în special în sere şi solarii ), etc.
Se fac ample referiri şi la organizarea producerii răsadurilor în funcţie
de durata ciclurilor de producţie şi la aportul de producţie al culturilor
asociate (gulioare, ardei iuţi, castraveţi) cu cea de ardei gras.
Tehnologia culturii ardeiului
În vederea unei eşalonări pe o perioadă cât mai îndelungată din cursul

anului, ardeiul se cultivă sub următoarele forme:
- în câmp neprotejat: ardei gras, ardei gogoşar, ardei lung, ardei iute şi
ardei pentru boia;
- în răsadniţe: ardei gras şi ardei iute;
- în adăposturi din material plastic: ardei gras şi ardei iute;
- în sere: ardei gras, ardei iute, ardei gogoşar.
Tehnologia culturii în câmp neprotejat

Tehnologia de cultură este asemănătoare pentru toate varietăţile
prezentate anterior.
Plante premergătoare foarte bune sunt: trifoiul, lucerna, fasolea,
mazărea, dar ardeiul se poate cultiva şi după rădăcinoase, bulboase şi
bostănoase. Întrucât ardeiul se plantează la sfârşitul lunii aprilie şi începutul
lunii mai, înaintea lui se pot face culturi anticipate de spanac, salată, ceapă şi
usturoi, ridichi, etc.
Alegerea şi pregătirea solului pentru ardei se face asemănător culturii
37
tomatelor din câmp, indicate fiind solurile uşoare, care au şi surse sigure de
apă pentru irigare. Se administrează toamna 40-50 t/ha gunoi de grajd, iar
pentru fertilizarea chimică se folosesc 40 kg s.a./ha P 2O5 şi 35 kg s.a./ha
K2O. Primăvara se administrează 25-35 kg s.a. N, 20-25 kg s.a./ha P2O5 şi
25-35 kg s.a./ha K2O, în rest celelalte lucrări fiind asemănătoare culturii
tomatelor timpurii. Erbicidarea se face premergent cu Dual Gold 960 EC –
1,2 l/ha şi preplant cu Pendigan 330 EC – 5,0 l/ha, Stomp 330 EC – 5,0 l/ha.
Cultivarea ardeiului se face prin plantarea de răsad, metoda de
semănat direct în câmp încercându-se, dar nu s-a extins (Somos, 1984).
Producerea răsadurilor se face ca şi la tomate în aceleaşi spaţii. Se
seamănă diferenţiat mai întâi pentru cultura timpurie (20-25.II), apoi pentru
cea obişnuită de vară (25.II-15.III) şi în cele din urmă pentru culturile târzii de
ardei lung şi gogoşar (5-20.III). Se foloseşte 0,8-1,2 kg sămânţă pentru
obţinerea răsadurilor necesare plantării unui hectar (tabelul 18.1.).
Tabelul 18.1.
Date tehnice privind cultura ardeiului în câmp
Răsadurile nu se mai repică pentru culturile de vară şi cele târzii, ci se

seamănă mai rar (400-500 plante/m2), în pat nutritiv la adâncimea de 1,5-2
cm (200 m2 pentru un ha de cultură). Pentru culturile timpurii de ardei se
recomandă însă repicatul în cuburi nutritive de 5x5x5 cm. Se pot repica şi
câte două fire într-un cub nutritiv. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu
cele de la răsadurile pentru tomate, acordându-se atenţie dirijării factorilor de
vegetaţie şi combaterii buruienilor.
Dacă există tendinţă de alungire a răsadurilor se fac tratamente cu
Cycocel sau Cycogan 0,1% când plantele au 5-6 frunze adevărate. Pentru
plantare răsadurile trebuie să îndeplinească următorii indici de calitate:
înălţimea plantelor de 15-17 cm, diametru la colet de 5-6 mm, să aibă 7-8
frunze şi un boboc floral şi vârsta de 60-65 zile.
Plantarea răsadurilor se începe atunci când în sol se realizează
temperatura de 15oC. Data calendaristică de plantare se hotărăşte în funcţie
de condiţiile climatice concrete din anul respectiv. Plantarea se face
mecanizat cu MPR – 6, semimecanizat sau manual în perioada 25.IV-5.V.
pentru ardeiul gras timpuriu şi iute, 25.IV-20.V pentru ardeiul gras cultura de
vară şi 5-15.V. pentru ardeiul lung, de boia şi gogoşar (tabelul 6.10.).
Se plantează în sistem modelat cu 2 rânduri pe stratul înălţat de 104
cm după schema 80+70 / 15-20 cm pentru ardeiul gras, 80+70 / 20-25 cm
pentru ardeiul gogoşar, 80 + 70 / 15 cm pentru ardeiul lung şi 70 + 40 / 15 cm
pentru ardeiul iute realizându-se desimi cuprinse între 53-133 mii pl/ha.
38
Ardeiul gras se poate planta şi în sistem nemodelat după schema 80
+30 / 20 cm, realizându-se o desime de 91 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere constau în asigurarea condiţiilor pentru
realizarea unor culturi încheiate, uniforme, cu o creştere viguroasă a
plantelor.
Completarea golurilor se face la 4-5 zile de la plantare, cu răsad de
aceiaşi vârstă din rezerva constituită, se aplică 3-4 praşile mecanice între
rânduri şi două praşile manuale pe rând.
După plantare se udă imediat cu 200 m 3 apă/ha pentru asigurarea
prinderii răsadurilor, după care se face o pauză de 2-3 săptămâni, în vederea
favorizării unei înrădăcinări mai profunde. Pe parcursul perioadei de
vegetaţie, udările se fac diferenţiat în funcţie de fenofază astfel: până la
fructificare se udă cu norme de 250-300 m3/ha la interval de 7-10 zile; se
evită pe cât este posibil udatul în perioada înfloririi în masă a plantelor; în
perioada apariţiei masive a fructelor, când necesarul de apă este cel mai
mare se udă cu norme de 300-350 m3 apă/ha la interval de 5-6 zile, astfel
încât în sol umiditatea să se menţină în mod constant la 80-85% din
capacitatea de câmp. În total se aplică 10-12 udări, totalizând o normă de
irigare de 3500-4200 m3/ha.
Erbicidarea se face postemergent cu Fusilade Forte (EC) 0,8-1,0 l/ha,
Agil 100 EC – 0,8-1,0 l/ha, Leopard 5 EC – 0,75-1,5 l/ha, Pantera 40 EC –
1,5 l/ha..
Fertilizarea culturii de ardei se poate face, fie aplicând 2-3 fertilizări cu
îngrăşăminte chimice (Odet, 1983 – citat de Petrescu, C. şi Popescu, V. -
1992), fie 4-5 fertilizări alternând îngrăşămintele chimice cu cele organice
(Bălaşa M., 1973) după cum urmează:
- fertilizarea I – la 12-15 zile de la plantare administrând 80-100 kg/ha
azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat şi 50 kg/ha sulfat de potasiu;
- fertilizarea a II-a şi a IV-a se face cu gunoi de grajd administrat prin
apa de irigare, în cantitate de 4000-5000 kg/ha;
- fertilizarea a III-a în perioada de înflorire maximă folosind 100-150
kg/ha superfosfat şi 70-80 kg/ha sulfat de potasiu;
- fertilizarea a V-a în perioada de creştere maximă a fructelor
administrând 100 kg/ha azotat de amoniu, 250 kg/ha superfosfat şi 70 kg/ha
sulfat de potasiu.
Administrarea îngrăşămintelor chimice se face concomitent cu prăşitul
mecanic, folosind CL – 4,5 prevăzut cu EF-6 (echipament de fertilizare).
Se pot executa şi lucrările de copilit şi cârnit a lăstarilor, dar pe
suprafeţe mai mici pentru a obţine fructe mai timpurii, mai mari şi pentru a
asigura maturitatea de consum a unui număr cât mai mare de fructe până la
venirea brumelor timpurii de toamnă.
Recoltarea fructelor la ardeiul gras se face la maturitatea tehnică şi
poate începe în prima decadă a lunii iulie şi continuă până în prima decadă a
lunii octombrie.
Ardeiul lung şi gogoşar se recoltează începând din a doua decadă a
lunii august şi se continuă până la căderea brumelor. Ardeiul iute şi lung se
recoltează la maturitatea tehnică sau fiziologică, în funcţie de destinaţia
producţiei, iar ardeiul gogoşar şi de boia numai la maturitatea fiziologică.
Recoltarea se face manual, de preferat prin tăierea pedunculului
39
fructelor, eşalonat pe măsura ajungerii la maturitate. Recoltarea mecanizată
se face numai în cazul ardeiului pentru boia, cu FZB sau cu o tobă care taie
fructele. Fructele după recoltare se condiţionează, se ambalează şi se
transportă la unităţi pentru valorificare.
Producţiile medii ce se realizează sunt de: 20-30 t/ha la ardeiul gras,
gogoşar şi lung, 8-15 t/ha la ardeiul pentru boia şi 6-8 t/ha la ardeiul iute.
Tehnologia culturii protejate a ardeiului
Pentru asigurarea producţiei de ardei o perioadă cât mai îndelungată

din cursul unui an, se procedează la cultivarea acestuia în diferite tipuri de
adăposturi încălzite sau neîncălzite. Se disting astfel:
Cultura protejată a ardeiului în răsadniţe.
Cultura protejată a ardeiului în solarii.
Cultura forţară a ardeiului în sere.
- Cultura ardeiului în ciclul I lung (între 10.XII-20.I până la 10-
15.VII).
- Cultura ardeiului în ciclul I scurt (între 1-20.II până la 10-15.VII).
- Cultura ardeiului în ciclu prelungit (între 1.II-5.III până la 15-30.X).
- Cultura ardeiului în ciclul II (între 25.VI-10.VII până la 20-30.XI).
Tehnologia culturii în răsadniţe.

Cultivarea ardeiului în răsadniţe cu încălzire biologică, special
amenajate se face mai rar, dar se practică cultura în succesiune după
producerea răsadului şi valorificarea lui. Răsadniţele se amenajează şi se
pregătesc în vederea plantării ca şi la cultura de tomate.
Răsadurile produse în sere sau chiar în răsadniţe protejate în interiorul
solariilor, se plantează pe la jumătatea lunii martie la desimea de 5-6
plante/m2 în rânduri la 40 cm distanţă între ele şi 30 cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire care se aplică constau în udări, fertilizări, dirijarea
temperaturii, care nu trebuie să scadă sub 18oC în timpul nopţii. La sfârşitul
lunii mai răsadniţele se descoperă în totalitate. Se face copilirea plantelor de
2-3 ori. După jumătatea lunii mai şi început de iunie se începe recoltarea
care durează până în luna august. Producţiile ce se pot realiza variază între
3-6 kg/m2.
Tehnologia culturii în solarii.

În solarii se cultivă mai ales ardeiul gras, dar se obţin producţii mari şi
cu rezultate economice bune şi din cultura ardeiului iute şi lung.
Pregătirea terenului şi a solarului este asemănătoare cu cea de la
cultura de tomate. Toamna se face nivelarea de întreţinere, utilizând tractorul
SM-445 cu lamă, fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice în cantităţi de
60-70 t/ha şi îngrăşăminte chimice în doze orientative, superfosfat 500 kg/ha,
sulfat de potasiu 300 kg/ha, încorporate în sol prin arătura de bază.
Administrarea îngrăşămintelor se face în funcţie de cartarea
agrochimică a solului. Lucrările pregătitoare din primăvară, încep din a doua
decadă a lunii martie prin pregătirea solarului cu cca. 10-12 zile înainte de
plantat. Se fertilizează cu azotat de amoniu şi se erbicidează. Se execută
modelarea solului cu cultivatorul legumicol CL-2,8 iar perfectarea brazdelor
40
cu maşina de modelat solul MMS-2,8 în agregat cu tractorul V-445.
Producerea răsadurilor se face ca şi la cultura pentru câmp,
semănându-se în perioada 15-30.I, astfel ca răsadul la plantare să aibă
vârsta de 65-70 zile, folosindu-se 700-800 g seminţe. Plantarea se face
atunci când pe adâncimea de 10 cm în sol, temperatura se menţine la nivelul
de 15oC, adică între 1-15.IV, funcţie şi de zona de favorabilitate (sud-vest în
jurul datei de 5.IV şi nord-est în 12-15.IV).
Schemele de plantare sunt de 60 + 40/2 / 30-35 cm şi 56 + 40/2 / 30
cm asigurându-se desimi de 60-70 mii plante/ha (fig. 618.1. şi 18.2.).
Hibrizii recomandaţi sunt Feher Özon, Miniş 27, De Şiria, Karpatia,
Galaxy, Orobelle şi Blondy, ultimii patru hibrizi fiind creaţia firmei Sluis &
Groot.
Fig. 18.1. Schema de înfiinţare a culturii de ardei gras în solarii bloc

Desimea: 66.700 plante/ha – 6 rânduri/travee
Fig. 18.2. Schema de înfiinţare a culturii de ardei gras în solarii tunel

Desimea: 61.700 plante/ha – 10 rânduri/modul
41
Lucrările de întreţinere sunt mai complexe decât în câmp, ele
asemănându-se cu cele din sere. Astfel plantatul va fi urmat de o udare
locală la fiecare plantă dându-i-se 0,5-1 l/apă, pentru a nu se răci solul. La
cca. 10 zile după plantare vor fi completate golurile. utilizând răsad de
aceiaşi vârstă din rezerva special lăsată pentru acest scop.
Solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin efectuarea a 4-5
praşile şi se poate face şi mulcirea acestuia cu gunoi de grajd descompus,
paie sau folie de polietilenă.
Se erbicidează cu Fusilade Forte (EC) – 0,8-1,0 l/ha, se fertilizează
fazial cu 50-60 kg s.a./ha N, când plantele încep să înflorească şi cu 250
kg/ha Complex III în perioada fructificării. Se pot folosi îngrăşăminte foliare F
411 după prima praşilă, F 231 la înfloritul în masă şi F 141 la formarea
primelor fructe, în concentraţie de 0,5% în cantitate de 5 l/ha.
Pentru asigurarea necesarului hidric al plantelor, prin menţinerea unei
umidităţi în sol la 70-75% din I.U.A., numărul irigărilor, creşte la 18-20. În
corelaţie cu numărul irigărilor la primele patru se pot administra câte 400
kg/ha Complex III şi la ultimele două câte 100-120 kg azotat de amoniu şi 80-
100 kg/ha sulfat de potasiu, ţinând seama şi de recomandările laboratorului
de agrochimie.
Lucrările speciale care se execută se referă la conducerea plantelor
pe 2-3 braţe care se pot palisa pe sfori. Butonii florali care apar la prima
ramificaţie se suprimă pentru fortificarea plantei. Lăstarii de pe ramificaţii se
ciupesc după apariţia a 1-2 flori. În caz de nebulozitate ridicată în unele
primăveri, se procedează la stropiri cu produsul Solex în concentraţie de
1,5%, la începutul înflorii plantelor în vederea stimulării legării florilor.
Se fac defolieri la baza plantelor, de obicei până la nivelul ramificaţiilor
(20-30 cm) prin îndepărtarea frunzelor îmbătrânite şi eventual bolnave.
Înaintea desfiinţării culturii cu circa 40 zile, se face cârnirea plantelor de
ardei, prin ruperea vârfului de creştere al fiecărui braţ principal.
Dirijarea microclimatului se face prin aerisirea zilnică a solariilor,
pentru menţinerea temperaturii în limitele optime ale dezvoltării plantelor, la
nivelul de 22-28oC.
Recoltarea fructelor la soiurile cu fructul galben începe în prima
jumătate a lunii iunie, iar la cele cu fructul verde începând din a doua decadă
a aceleiaşi luni, cu durată până la sfârşitul lunii octombrie.
Prin realizarea lucrărilor de înfiinţare şi întreţinere a culturii în condiţii
optime şi dirijarea corespunzătoare a condiţiilor de microclimat din solarii, se
pot obţine producţii de ardei de 35-40 t/ha.
Tehnologia culturii ardeiului în sere

Ardeiul gras se cultivă cel mai mult în ciclul I, în culturi pure, şi mai
puţin în ciclul II, iar ardeiul iute asociat cu culturi de castraveţi, fasole
urcătoare, pepeni galbeni şi cu ardei gras.
Se cultivă în 3 variante:
- ciclul I lung (între 10.XII-20.I până la 10-15. VII);
- ciclul I scurt (între 1-20.II până la 10-15.VII);
- ciclul I prelungit (între 1.II-5.III până la 15-30.X).
Pregătirea serei şi a terenului în vederea plantatului, se face ca şi la
42
cultura tomatelor, cu unele deosebiri.
Biloanele se amenajează câte trei de-a lungul traveei cu lăţimea de
3,20 m, având dimensiunile de 30-35 cm lăţime la bază, 20-25 cm la partea
superioară şi înălţimea de 15-20 cm (fig. 18.3.).
a b
Fig. 18.3. Schemele de modelare a terenului şi de pregătire a substratului

(gunoi de grajd sau compost forestier) la cultura de ardei gras (original).
a – cultură cu 4 rânduri/travee; b – cultură cu 3 rânduri/travee
Producerea răsadurilor se face în serele înmulţitor pregătite

corespunzător. Semănatul se face în funcţie de stabilirea perioadei de
plantare, corespunzător celor 3 variante de cultură în ciclul I lung, scurt sau
prelungit şi în ciclul II (tabelul 18.2.).
La plantare răsadurile trebuie să aibă bobocii florali bine formaţi, o
înălţime de 20-25 cm, grosimea la colet de 5-7mm şi prima floare deschisă.
Întreţinerea răsadurilor este asemănătoare cu cea de la răsadurile de tomate,
cu menţiunea că în cazul şocurilor termice, răsadurile se sensibilizează la
VMT şi se poate produce piticirea plantelor.
Tabelul 18.2.
Perioadele de semănat şi repicat pentru răsadul
de ardei gras în funcţie de perioada de plantare
Durata ciclului Vârsta Data Repicat la 25 Consum Prod.
Ciclul de Perioada de
răsadului semănatul zile de la energetic medie
cultură plantare defrişare recoltare
(zile) ui semănat Gcal/ha t/ha
10.XII- 10- jumătatea
20.I 15.VII lunii februarie
Ciclul I 16-26.IX 11-21.X
80-90 3000-3400 – decada a II- 45-55
lung 3-13.X 28.X-7.XI
176 – 212 zile a
a lunii iulie
10- decada a II-a
1-20.II
Ciclul I 15.VII 8-17.X 2-12.XI a lunii aprilie -
80-90 2300-2700 40-50
scurt 28.X-7.XI 22.XI-2.XII decada a II-a
145 – 160 zile a lunii iulie
1.II-5.III 15-30.X decada a II-a

Ciclul I 8-17.X 1-12.XI a lunii aprilie –
80-90 2100-2700 60-70
prelungit 10-20.XI 5-15.XII sfârşitul lunii
240 –258 zile octombrie
25.VI- începutul lunii
20-30.XI
10.VII 1-6.IV 26.IV-1.V septembrie –
Ciclul II 55-60 2000-3000 25-30
16-21.IV 11-16.V sfârşitul lunii
143 – 148 zile noiembrie
(După Horgoş, A., 2003)
43
Plantarea se execută conform datelor de plantare din tabelul 18.2., pe
3 rânduri pe travee, după schema 60+100+100+60 / 45 cm sau pe 4 rânduri
după schema 40+80+80+80+40/45 cm realizând desimi de 21-28 mii pl/ha.
Cultura de ardei gras se poate asocia cu ardei iute, gulioare, castraveţi în
diferite variante de asociere (tabelul 18.3.).
Tabelul 18.3.
Producţia realizată pe 1 ha seră prin aportul de producţie al

culturilor asociate de ardei iuţi, gulioare şi castraveţi
Distanţe Nr. de
Desimea Prod.
Ciclul de de rânduri
Varianta Cultura (de bază şi asociată) (mii medie
producţie plantare pe
pl/ha) (t/ha)
(cm) travee
Ardei gras verde cult. de baza (Du
28,0 80/45 4 40-50
Danube, Bruisma Woonder)
Gulii cult. asociată (Trero Roglis,
80,0 35/40 8 15-20
V1 Expres Forcer, Rowel, Noriko)
Ciclul I Ardei iuţi cult. asociată (De Arad,
lung 3,0 320/100 1 1,5-2
Picant, Iute portocaliu)
(10.XII-
TOTAL 111,0 * 9 56,5-72
20.I→10- Ardei gras verde cult. de bază 28,0 80/45 4 40-50
15.VII sau
V2 Gulii cult. asociată 80,0 35/40 8 15-20
scurt
Castraveţi cult. asociată 3,0 320/100 1 25-30
1-
TOTAL 111,0 * 9 80-100
20.II→10-
Ardei gras verde cult. de bază 28,0 80/45 4 40-50
15.VII)
Gulii cult. asociată 40,0 140/300 4 7,5-10
V3 Castraveţi cult. asociată 3,0 160/300 3 25-30
Ardei iuţi cult. asociată 3,0 320/75 1 1,5-2
TOTAL 74,0 * 12 74-92
Ciclul I Ardei gras galben (Feher özon, Miniş
120,0 35/20 8 30-35
prelungit 27, De Şiria) cult. de bază
(1.II- V4 Castraveţi cult. asociată 7,0 150/100 3 55-60
5.III→15- Ardei iuţi cult. asociată 3,0 320/75 1 1,5-2
30.X) TOTAL 130,0 * 12 86,5-97
Înainte de plantare răsadul se îmbăiază într-o soluţie de Derosal,

Benlate sau Benagro în concentraţie de 0,05-0,1%. Se udă cu furtunul cu
apă caldă, pentru a nu se produce răcirea solului.
Lucrările de întreţinere, în general sunt asemănătoare cu cele de la
tomate. Golurile se completează în primele 2 săptămâni de la înfiinţarea
culturii.
Palisatul se efectuează cu 2-4 sfori pentru fiecare plantă, în funcţie de
numărul de ramuri, legarea sforilor făcându-se la 20-30 zile de la plantare.
Pentru stimularea creşterii vegetative şi a ramificării plantelor se
îndepărtează primul buton floral. Conducerea plantelor în vegetaţie şi a
fructificării se face pe 2-4 ramuri (braţe), fiind întreprinse cercetării în acest
scop de Popescu, V., 1977, Ilie, Ghe. şi col., 1981.
Dacă se aplică schema de plantare pe 3 rânduri, rândurile de la
margine se dirijează pe 2 braţe şi se conduc pe direcţia rândului la sârmele
de la dolie. Rândul de la mijloc se dirijează pe 4 braţe, din care 2 se conduc
44
spre dreapta şi 2 spre stânga, alternativ la nivelul celor 2 sârme spalier de la
mijlocul traveei .
În cazul plantării a 4 rânduri pe travee, plantelor li se lasă 2-3 braţe în
funcţie de vigoarea fiecăreia. Fructificarea se dirijează în continuare prin
eliminarea tuturor florilor şi a fructelor până la înălţimea de 20-25 cm, pentru
a permite plantelor să se fortifice. Numărul de fructe lăsate pe plante în ciclul
I este mai mic la început, apoi mai mare pe măsura creşterii intensităţii
luminii.
Polenizarea suplimentară se realizează prin baterea sârmelor la orele
amiezii.
Afânarea solului se face prin aplicarea a 2-3 praşile manuale între
rânduri. După ultimul prăşit (40-45 zile de la plantare), se face mulcirea
solului cu diferite materiale (paie, folie uzată, gunoi fermentat, mraniţă, turbă,
etc.).
Dirijarea factorilor de vegetaţie este foarte importantă şi este necesară
acordarea unei atenţii deosebite corelării temperaturii cu intensitatea luminii
şi cu faza de vegetaţie. Temperatura se menţine la 22-24oC timp de 8-10 zile
după plantare, pentru o bună înrădăcinare, apoi la nivel de 17-18 oC noaptea,
18-20 oC în zilele noroase şi 22-24 oC în zilele cu soare. Temperatura în sol
se menţine mai ridicată cu 2-3 oC decât cea din aer.
Umiditatea solului se asigură la 80-90% din capacitatea de câmp
imediat după plantare pe adâncimea de 0-25 cm, pentru a asigura prinderea
răsadurilor.
Se aplică udări dese la început, cu norme mici de 200-250 m3/ha,
astfel încât umiditatea să se menţină la 70-80% din capacitatea de câmp
până la recoltare şi de 80-90% în perioada recoltării. Pentru irigare se
foloseşte apă caldă de 24-26 oC. În aer în perioada înfloritului se menţine o
umiditate de 70-80%.Aerisirea în perioadele reci se face numai în timpul zilei,
pentru a nu coborâ temperatura sub limitele optime.
Fertilizarea fazială se face în conformitate cu recomandările de pe
buletinele de analiză agrochimică. Practic odată cu legarea primelor flori,
plantele de ardei încep să consume cantităţi mari de elemente minerale.
Acest consum mărit durează pe toată perioada de recoltare. La o producţie
de 50 t/ha o cultură de ardei gras extrage din sol următoarele cantităţi de
elemente minerale: 3,57 kg/t – N, 0,37 kg/t – P, 4,30 kg/t – K, 0,64 kg/t –Mg
(Lăcătuş, V. - 1980). Raportul mediu de echilibru între elementele nutritive la
ardei gras la plantare trebuie să fie: N-1, P2O5 – 2,5; K2O-1 (Velicica
Davidescu, Davidescu, D. – 1975).
Ardeiul este o specie sensibilă la atacul bolilor în special la viroze, a

căror apariţie este determinată de conducerea necorespunzătoare a factorilor
de microclimat şi de neaplicare la timp a măsurilor de combatere a
dăunătorilor, unii dintre ei vectori transmiţători ai unora dintre ele.
Bolile cele mai păgubitoare pentru ardei sunt Cucumis virus I
(Doolittle) Smith – piticirea şi îndesirea ardeiului. Se recomandă cultivare cu
rezistenţă genetică faţă de V.M.C. Evitarea amplasării culturii de ardei alături
de cea de castraveţi, V.M.C. transmiţându-se de la castraveţi prin intermediul
45
afidelor; Fusarium oxysporum – Ofilirea plantelor – se vor cultiva soiuri
rezistente, efectuarea a 2-3 tratamente la interval de 30 de zile în jurul bazei
tulpinii (coletului plantei) cu Serenade Aso - 10 l/ha. Căderea plantulelor -
Pythium debaryanum: Proplant 72,2 SL – 0,15-0,25%; Alternarioza ardeiului -
Alternaria capsici-annui: Ortiva Top – 1l/ha; Mana ardeiului - Phytophthora
capsici: Ortiva Top – 1l/ha; Făinarea ardeiului - Leveillula solanacearum sp.
Capsici: Taegro - 0,37 kg/ha, Ortiva Top – 1 l/ha, Cabrio Top (WG) – 0,15-
0,2%, Velum Prime SC 400 – 625 ml/ha, Cidely Top – 1l/ha, Topas 100 EC –
0,04%, Sulphur 80 WG – 0,3%, Thiovit Jet 80 WG – 0,4%; Ofilirea vasculară
- Verticillium daliae: Beltanol – 2-4 l/ha.
Dăunătorii ardeiului se combat după cum urmează: Păduchele verde
al piersicului - Myzus persicae: efectuarea de tratamente la apariţia
dăunătorului cu Mospilan 20 SG – 0,0125%, Mospilan 20 SP – 0,0125%,
Faster 10 CF (EC) – 0,03%, Teppeki (FG) – 0,012-0,014%, Krima 20 SG -
0,125 kg/ha, Vydate 10L – 10 l/ha; Acarianul lat sau Păianjenul begoniei -
Polyphagotarsonemus latus: Vertimec 1,8 EC – 0,1%; Păianjenul roşu-
Tetranychus urticae: la semnalarea atacului se aplică de regulă tratamente
cu: Vertimec 1,8 EC – 0,1%, Nissorun 10 WP – 0,4 kg/ha; Omida
fructificaţiilor – Helicoverpa armigera: Voliam Targo – 0,6-0,8 l/ha, Alverde
(SC) – 0,1%, Affirm – 1,5 kg/ha.
Recoltarea depinde şi se eşalonează în funcţie de perioada de
plantare specifică celor 3 variante de cultură în ciclul lung, scurt şi prelungit,
realizându-se producţii între 40-70 t/ha iar în ciclul II între 25-30 t/ha.
Întrebări rezolvate
1. Care sunt formele de cultură ale ardeiului?
R: Ardeiul se cultivă sub următoarele forme:
- în câmp neprotejat: ardei gras, ardei gogoşar, ardei lung, ardei iute şi
ardei pentru boia;
- în răsadniţe: ardei gras şi ardei iute;
- în adăposturi din material plastic: ardei gras şi ardei iute;
- în sere: ardei gras, ardei iute, ardei gogoşar
2. Care sunt desimile de cultivare ale ardeiului la unitatea de suprafaţă

în condiţii de câmp?
R: În câmp, ardeiul se plantează în sistem modelat cu 2 rânduri pe
stratul înălţat de 104 cm după schema 80+70 / 15-20 cm pentru ardeiul gras,
80+70 / 20-25 cm pentru ardeiul gogoşar, 80 + 70 / 15 cm pentru ardeiul lung
şi 70 + 40 / 15 cm pentru ardeiul iute realizându-se desimi cuprinse între 53-
133 mii pl/ha. Ardeiul gras se poate planta şi în sistem nemodelat după
schema 80 +30 / 20 cm, realizându-se o desime de 91 mii plante/ha.
46
1. Ce avantaje aduce cultivarea hibrizilor de ardei cu creştere

determinată în sere şi solarii?
2. Care sunt desimile de cultivare ale ardeiului la unitatea de suprafaţă
în condiţii de seră şi solarii?
în culturile de ardei şi care este scopul efectuării lor?
cu ardeiul şi de ce?
5. Se recomandă asocierea culturilor de ardei ca şi culturi de bază, cu
alte specii legumicole ca o metodă absolută de sporire a producţiei la
6. Care este factorul limitativ principal de aplicare al tehnologiei
moderne de cultivare a ardeiului în sere şi care sunt nivele de producţie
realizate?
7. Există posibilitatea aplicării tehnologiilor moderne de cultură la ardei
şi în serele din ţara noastră? Dacă este posibil, ce este necesar să se
întreprindă în acest sens?
cadrul tehnologiei de cultivare la ardei?
9. Care sunt principalele boli şi dăunători care atacă plantele de ardei?
47
BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA PĂTLĂGELELOR VINETE
Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; sămânţă hibridă; floare hermafrodită;

condiţii ecologo-geografice; caractere morfologice, fructe; ramificare
dichotomică; copili; lăstari;
Rezumat
Fructele vinetelor se consumă înainte de a ajunge la maturitatea
deplină sub diferite forme de salate, fiind utilizate şi în industria conservelor
în amestec cu alte legume. Sunt apreciate pentru calităţile lor gustative
având şi însuşiri terapeutice, diuretice, antianemice, etc.
Pătlăgelele vinete prezintă caracteristicile unor plante cu un habitus
foarte bine dezvoltat, fructul fiind o bacă de dimensiuni, forme şi culori diferite
în funcţie de cultivarul folosit. Sortimentul cultivat în ţara noastră este destul
de bogat în soiuri şi hibrizi autohtoni, dar şi de provenienţă străină care în
ultima perioadă au pătruns pe piaţa românească.
Pentru culturile în câmp amintim următoarele: Bucureştene, Drăgaica,
Lucia, Viorica, Amurg, Contesa, Danubiana, Delicia II F1, iar pentru cele din
sere şi solarii: Lidia F1, Narcisa F1, Delicia F1, Contesa, Drăgaica, cultivare
autohtone, iar dintre cele străine: Rima F1, Mileda, Madona F1, Dobrix F1,
Marfa F1, Classic F1.
Pătlăgelele vinete au pretenţiile cele mai mari faţă de factorii de
vegetaţie comparativ cu celelalte specii din grupa solano-fructoaselor. Faţă
de lumină, vinetele sunt foarte pretenţioase, necesitând pentru fructificare
minimum 8.000-10.000 lucşi. Neasigurarea apei în sol determină avortarea în
masă a butonilor florali, a florilor şi chiar a fructelor deja formate. La
fertilizarea cu îngrăşăminte organice pătlăgelele vinete reacţionează foarte
bine dar excesul determină mai ales în sere o creştere luxuriantă în
detrimentul fructificării.
19.1. PĂTLĂGELELE VINETELE – Solanum melongena L.
Denumiri străine: eggplant (engleză); aubergine (franceză);

Eier - Frucht (germană).
Vinetele se cultivă pentru fructele lor, care se consumă înainte de a
ajunge la maturitatea deplină sub diferite forme de salate, musaca, ghiveci,
vinete împănate, fiind utilizate şi în industria conservelor în amestec cu alte
legume. Sunt căutate şi apreciate pentru calităţile lor gustative.
Fructele de vinete au însuşiri terapeutice, diuretice, antianemice,

48
laxative, calmante, stimulent hepatic şi al pancreasului şi mai conţin fitoncide
şi alte substanţe, care au ca efect scăderea colesterolului din sânge.

Originea pătlăgelelor vinete este în India şi Birmania unde cresc în
stare sălbatică. Spre sfârşitul secolului al XV-lea încep să fie cultivate ca
plante legumicole, în Europa fiind introduse în cultură în Grecia şi Italia.
În România vinetele au început să se cultive din secolul al XVIII-lea,
răspândirea cea mai mare având loc după primul război mondial. În mod
deosebit se cultivă în zonele mai călduroase

Pătlăgelele vinete în condiţiile din ţara noastră sunt plante anuale,
erbacee, care prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, unele rădăcini
ajungând în pământ la 1-1,5 m adâncime. Cultivându-se însă prin răsad,
masa principală de rădăcini se află în sol la adâncimea de 20-40 cm, ele
reprezentând numai 2% din greutatea plantei (Butnaru, H., 1980).
Capacitatea de a forma rădăcini adventive este redusă, de aceea
sistemul radicular se reface greu la transplantare, fiind necesară înfiinţarea
culturii prin răsad repicat la ghivece.
Tulpina este erectă, ramificată, de culoare verde-violacee. Înălţimea în
condiţii de câmp este de 0,5-0,8 m menţinându-se în poziţie verticală, iar în
condiţii de seră atinge înălţimea de 1,5-2,0 m fiind necesară susţinerea prin
palisare pe sfori. Creşterea este foarte viguroasă, necesitând desimi mai mici
decât în câmp.
Frunzele vinetelor sunt mari, peţiolate, au limbul oval cu marginea
întreagă, nervurile de culoare violacee şi uneori sunt prevăzute cu spini.
Florile sunt solitare, axiale, mai rar sunt grupate câte 2-3 la un loc şi
au culoarea violacee sau albăstruie în funcţie de soi. Polenizarea este
autogamă dar uneori se întâlnesc şi cazuri de alogamie în proporţie de 10-
30%. De aceea, se impune la producerea de seminţe respectarea distanţelor
de izolare.
Fructul este o bacă de dimensiuni, forme şi culori diferite în funcţie de
cultivarul folosit.
Fructele sunt lucioase, netede la maturitatea de consum, colorate în
negru-violaceu deschis, iar la maturitatea fiziologică în galben albicios. Pulpa
fructului este de culoare alb-verzuie, cu un gust plăcut prin preparare dacă se
recoltează la momentul optim. Depăşirea acestui moment duce la
deprecierea pulpei care devine amară şi seminţele din ce în ce mai tari.
Seminţele sunt mici, turtite, de culoare galbenă - cenuşie, lucioase.
Soiuri şi hibrizi:
În ţara noastră este cultivat un sortiment destul de bogat de soiuri şi
hibrizi autohtoni, dar şi de provenienţă străină care în ultima perioadă au
pătruns pe piaţa românească.
Pentru culturile în câmp: Bucureştene, Drăgaica, Lucia, Viorica,
Amurg, Contesa, Danubiana, Delicia II F1.
Pentru culturile în sere şi solarii: Lidia F1, Narcisa F1, Delicia F1,
Contesa, Drăgaica.
49
Firmele olandeze Sluis & Groot din grupul de firme Syngenta, De
Ruiter Seeds, firma franceză Clause producătoare de seminţe de legume,
recomandă pentru cultivarea în sere şi solarii hibrizii Rima, Mileda, Madona,
Dobrix, Marfa, Classic.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Pătlăgelele vinete au pretenţiile cele mai mari faţă de factorii de
vegetaţie comparativ cu celelalte specii din grupa solano-fructoaselor. Au
pretenţii ridicate faţă de temperatură, seminţele începând să germineze la
minimum 14-15oC. Temperatura optimă de germinaţie este de 25-30oC, iar
cea de creştere şi fructificare 25-32oC în funcţie de fenofază şi intensitatea
luminoasă. Suportă şi temperaturi de 38-40oC, dar sunt foarte sensibile la
temperaturile scăzute. Sub 14oC şi peste 40oC creşterea încetează,
polenizarea nu se mai produce şi florile nu mai leagă, avortează şi cad. La
temperaturi de 1-3oC plantele pier dacă sunt menţinute mult timp.
Faţă de lumină, vinetele sunt foarte pretenţioase, necesitând pentru
fructificare minimum 8.000-10.000 lucşi. Pentru o legare bună a florilor este
necesară o intensitate luminoasă, de 20-40 mii lucşi; la 31 mii lucşi
intensitate luminoasă viabilitatea polenului este de 72,6% (Adriana Negrilă,
1978).
Insuficienţa luminii are ca efect avortarea multor flori, fructele legate
rămân mici şi plantele stagnează din creştere. Vinetele necesită 12-13 ore
lumină/zi, comportându-se ca plante de zi scurtă.
Faţă de umiditate cerinţele sunt de asemenea mai mari în comparaţie
cu tomatele şi ardeiul, vinetele necesitând 70-80% din I.U.A. la adâncimea
de 30-40 cm şi o umiditate atmosferică de 80-85%.
Neasigurarea apei în sol determină avortarea în masă a butonilor
florali, a florilor şi chiar a fructelor deja formate. Fructele formate în perioada
de secetă, capătă culoare deschisă şi rămân mici.
Pătlăgelele vinete manifestă pretenţii mari faţă de sol, rezultate bune
obţinându-se pe soluri fertile, care se încălzesc uşor, cu pH de 6,5-7,0,
drenate şi bine structurate.
Faţă de elementele nutritive, de asemenea manifestă pretenţii
deosebite, consumul fiind foarte ridicat în perioada de fructificare şi mai
scăzut până la apariţie primelor fructe. Pentru realizarea unei tone de fructe
plantele consumă 2,2 kg N, 1,7 kg P2O5 şi 7,0 kg K2O. La o producţie de 65
t/ha consumul este de 492 kg/ha N, 105 kg/ha P 2O5, 465 kg/ha K2O, 233
kg/ha CaO şi 56 kg/ha MgO. (Cornillon, 1971).
Pătlăgelele vinete reacţionează foarte bine la fertilizarea cu
îngrăşăminte organice. Trebuie însă evitată fertilizarea abundentă cu azot,
excesul determinând mai ales în sere o creştere luxuriantă în detrimentul
fructificării.
Vânturile puternice în câmp, provoacă rănirea fructelor prin lovirea
acestora de vreji determinând astfel deprecierea calităţii lor.
50
1. Precizaţi care sunt cerinţele faţă de lumină ale pătlăgelelor vinete.
R: Faţă de lumină, vinetele sunt foarte pretenţioase, necesitând pentru
fructificare minimum 8.000-10.000 lucşi. Pentru o legare bună a florilor este
necesară o intensitate luminoasă, de 20-40 mii lucşi; la 31 mii lucşi
intensitate luminoasă viabilitatea polenului este de 72,6%. Insuficienţa luminii
are ca efect avortarea multor flori, fructele legate rămân mici şi plantele
stagnează din creştere. Vinetele necesită 12-13 ore lumină/zi, comportându-
se ca plante de zi scurtă.
2. Care sunt cerinţele faţă de sol ale pătlăgelelor vinete şi faţă de pH-
ul solului?
R: Pătlăgelele vinete manifestă pretenţii mari faţă de sol, rezultate
bune obţinându-se pe soluri fertile, care se încălzesc uşor, cu pH de 6,5-7,0,
drenate şi bine structurate.
1. Care sunt centrele de origine ale pătlăgelelor vinete şi ca o

rezultantă a acestui fapt cum se caracterizează din punct de vedere ale
pretenţiilor faţă de lumină şi căldură?
2. Caracterizaţi din punct de vedere botanic o plantă de pătlăgele
vinete şi prin corespondenţă stabiliţi relaţia cu factorii de vegetaţie (lumina,
umiditatea din sol şi aer, solul).
germinare, creştere şi dezvoltare ale plantelor de pătlăgele vinete.
4 Ce tipuri de flori au pătlăgelele vinete, cum sunt ele dispuse pe
plantă şi cum are loc polenizarea florilor?
5. În ce condiţii la pătlăgelele vinete apar pe plante fructe
partenocarpice?
51
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PĂTLĂGELELOR VINETE

tip tunel; cultură palisată şi nepalisată; culturi succesive, anticipate şi
asociate (intercalate); ciclu de producţie; ramificare dichotomică; copili;
lăstari; lucrări de întreţinere; tehnologie de cultură, producţie.
Rezumat
Tehnologia de cultură a pătlăgelelor vinete se prezintă pentru cultura
în câmp, în spaţii protejate (răsadniţe, tunele joase, solarii) şi în sere. Aceste
tipuri de culturi se înfiinţează pentru realizarea unor producţii de vinete care
să mărească cât mai mult perioada de consum în stare proaspătă, prin
apariţia cât mai timpurie în primăvară şi prelungirea cât mai târzie în toamnă.
Tehnologia de cultură a pătlăgelelor vinete în spaţiile anterior
enumerate este aceeaşi pentru toate culturile cu mici deosebiri determinate
de tipul de adăpost în care se înfiinţează acestea (tunele din folie, solarii,
sere din sticlă sau folie, etc.).
În tehnologia de cultură a pătlăgelelor vinete în sere şi solarii se alocă
un spaţiu important schemelor de înfiinţare a culturilor şi schemei de
conducere a fructificării plantelor în legătură cu reglarea sarcinii de rod şi a
încărcăturii maxime pe plantă la un moment dat.
Tehnologia culturii vinetelor
Fructele pătlăgelelor vinete fac parte din grupa legumelor perisabile,

cu rezistenţă scăzută la păstrare. Durata de consum în stare proaspătă este
de 10-15 zile, păstrate în depozite cu atmosferă normală la temperatura de
7-10oC şi 85-90% umiditatea relativă a aerului. Pentru a asigura consumul în
stare proaspătă o perioadă cât mai îndelungată, pătlăgelele vinete se cultivă
în câmp, sere, solarii şi răsadniţe.
Tehnologia culturii în câmp

Alegerea şi pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la ardei.
Se administrează toamna 40-50 t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice
cu fosfor şi potasiu. Erbicidarea se face preplant cu Stomp 330 EC – 5,0l/ha.
Răsadul se produce în sere înmulţitor, răsadniţe calde sau solarii
încălzite, tehnologia de producere fiind asemănătoare cu cea a ardeiului cu
unele particularităţi. Semănatul se face în perioada 25.II-10.III, cantitatea de
sămânţă necesară pentru producerea răsadului pentru 1 hectar cultură fiind
de 0,8-1,0 kg. Repicarea răsadului se face pe strat sau în cuburi cu latura de
minim 5 cm, de preferat 7 cm, confecţionate dintr-un amestec în care există
şi turbă. Lucrările de îngrijire sunt cele obişnuite, iar vârsta răsadului la
plantare trebuie să fie de 55-60 zile.
Plantarea se face când în sol pe adâncimea de 10-15 cm se
52
înregistrează o temperatură de minim 15oC, calendaristic în perioada 5-20.V.
Se plantează manual sau mecanizat pe 2 rânduri pe stratul înălţat cu lăţimea
la coronament de 104 cm, după schema 80 + 70 / 30 cm, realizând o desime
de 40 mii pl/ha sau pe teren nemodelat în rânduri echidistante la 80/45 cm cu
o desime de 27,7 mii pl./ha.
Lucrările de întreţinere constau în: completarea golurilor, prăşitul
mecanic între rânduri de 4-5 ori şi manual pe rând de 2-3 ori, aplicarea a 8-
12 udări la intervale de 7-10 zile cu norme de 350-450m3/ha şi a 2-3 fertilizări
cu 150 kg azotat de amoniu, 180-250 kg sulfat de potasiu şi cu îngrăşăminte
foliare F231, F411 în soluţie de 0,5%, 1000 l/ha, Grenzit 0,3-0,5%, Polimet
0,1%, Folifag 0,5-1,0% etc.
De obicei la culturile de pătlăgele vinete din câmp nu se aplică lucrări
asupra plantelor, dar totuşi pentru grăbirea formării fructelor se poate aplica
copilitul sau ciupitul lăstarilor, după caz şi cârnitul plantelor asemănător
culturilor din sere şi solarii.
Copilitul se practică de obicei în zonele umede şi răcoroase,
eliminându-se lăstarii fără rod; cârnitul se aplică diferenţiat şi anume la
culturile timpurii, în cursul vegetaţiei pentru limitarea numărului de fructe iar
la restul culturilor toamna, cu 2-3 săptămâni înaintea primei brume.
Bolile şi dăunătorii sunt în mare parte aceiaşi ca şi al ardei
combaterea fiind similară.
Recoltarea fructelor este o lucrare pretenţioasă datorită calităţii cerute
pentru fructele recoltate şi a executării lucrării ca atare din cauza lemnificării
pedunculului. Recoltarea se face eşalonat, de la jumătatea lunii iulie până la
jumătatea lunii octombrie, la căderea primei brume.
Se recoltează la 3-4 sau chiar 6-7 zile, pe măsură ce fructele au
mărimea corespunzătoare, sunt elastice şi culoarea specifică soiului.
Producţia ce se realizează, variază în funcţie de soi şi tehnologia
aplicată, de la 25-30 şi chiar 40 t/ha.
Cultura protejată a pătlăgelelor vinete

Pentru realizarea unor producţii de vinete care să mărească cât mai
mult perioada de consum în stare proaspătă, prin apariţia cât mai timpurie în
primăvară şi prelungirea cât mai târzie în toamnă, acestea se cultivă în
diverse tipuri de adăposturi. Se disting:
- Cultura vinetelor în răsadniţe.
- Cultura vinetelor în tunele joase.
- Cultura vinetelor în solarii.
- Cultura vinetelor în sere.
Tehnologia culturii în solarii

Solarul se pregăteşte în mod asemănător ca şi pentru cultura de ardei
gras. În toamnă se face dezinfectarea terenului cu produse specifice, se
fertilizează cu 50-60 t/ha gunoi de grajd semifermentat, 350-400 kg/ha
superfosfat şi 75-100 kg/ha sulfat de potasiu, în prealabil efectuându-se
lucrarea de nivelare. După administrarea îngrăşămintelor, acestea se
încorporează în sol prin lucrările de bază executate toamna.
Primăvara, cu 8-10 zile înainte de plantare se revizuiesc solariile şi se
acoperă cu folie de polietilenă, în cazul în care acestea nu au fost plantate cu
53
culturi anticipate de legume (salată, ceapă verde, ridichi de lună, spanac,
etc.).
Cu 5-8 zile înainte de plantare se erbicidează solul cu erbicidul Dual
Gold EC – 1,2 l/ha: aplicat la suprafaţa solului (pre). Administrarea erbicidelor
se face cu MSPS-900 + L-445 sau V-445 şi se încorporează în sol cu freza
FPP-1,3.
Modelarea solului în vederea plantării se începe prin deschiderea
rigolelor cu CL-2,8 + L-445 sau V-445 reglat la ecartamentul de 1,92 m în
solariile tunel şi la 1,40 m în solariile bloc. După deschiderea rigolelor
brazdele se perfectează cu MMS-2,8 + L-445 sau V-445 reglate la
ecartamentele respective.
Producerea răsadurilor se face ca şi pentru ardei cu următoarele

diferenţieri: semănatul are loc între 1-10.II, cantitatea de seminţe necesară
pentru producerea răsadurilor pentru 1 ha fiind de 700-800 g/ha; se aplică un
tratament cu Cycocel sau Cycogan 0,1% când plantele au 2-3 frunze; la
plantare răsadul trebuie să aibă vârsta de 50-55 zile şi înălţimea de 14-15
cm. Răsadul se produce în cuburi nutritive de 8x8x8 cm sau ghivece din
plastic cu diametrul de 8 cm.
Plantarea se face când în sol la adâncimea de 5-10 cm, temperatura

s-a stabilizat la minimum 15oC iar în aer la 16-20 oC, calendaristic aceasta
întâmplându-se în perioada 5-15.IV.
Pentru o fructificare şi dezvoltare echilibrată a plantelor se recomandă
o desime de 28-29 mii plante/ha.
În solariile bloc se plantează 4 rânduri pe travee după schema 70 x 45
cm iar în solariile tunel se plantează 6 rânduri de plante după schema 130
cm între benzi, 62 cm între rânduri pe bandă şi 40 cm între plante pe rând.
Soiuri cultivate: se recomandă soiurile: Drăgaica, Pana corbului,
Bucureştene şi hibrizii Lidia, Narcisa. De perspectivă sunt hibrizii: Rima,
Mileda, Madona, Dobrix, Marfa, Classic.
Lucrările de întreţinere sunt în general asemănătoare culturii de ardei.

După plantare se udă fiecare plantă cu cantităţi mici de apă pentru a nu se
produce răcirea solului (250-300 m3/ha care să asigure umiditatea solului la
nivel de 75-80% din I.U.A.). În timpul vegetaţiei irigările se aplică la interval
de 8-12 zile, astfel ca umiditatea solului să se menţină la 70-75% din I.U.A.,
norma de irigare fiind de 350-400 m3/ha.
Solul se afânează şi se menţine curat de buruieni prin aplicarea de 2-3
praşile manuale pe rând şi 3-4 între rânduri. Solul se poate mulci cu folie de
polietilenă sau alte materiale. În timpul vegetaţiei se fac 4-5 fertilizări la
intervale de 20-25 zile cu 40-45 kg s.a./ha N, 35-40 kg s.a./ha P2O5 şi 50-70
kg s.a./ha K2O.
Temperatura se va dirija în funcţie de cerinţele plantelor, astfel ca în
zilele însorite să se menţină la 24-26oC (să nu depăşească 32oC), în zilele
noroase la 20-22oC, iar noaptea să nu scadă sub 15oC. Evitarea
îmbolnăvirilor se va face prin aerisiri zilnice, iar după 20-25.V solarul se
descoperă dacă condiţiile climatice din exterior permit acest lucru.
Cultura de vinete din solarii se dirijează în creştere şi fructificare prin
54
lăsarea pe fiecare plantă a 3-4 ramuri principale, care se palisează pe sfori
legate pe sârme la dolie. În cazul acoperirii solariilor cu folie termorezistentă
cu durată de folosire de 4-5 ani sau chiar mai mult, acestea pot rămâne
acoperite şi peste vară, în acest caz fiind necesară dotarea lor cu un sistem
de aerisire corespunzător (ferestre amplasate pe acoperiş şi panouri frontale
cu posibilităţi de manevrare a acestora pentru închidere-deschidere). În
această situaţie este necesară modificarea schemei de plantare prin
amplasarea a 3 rânduri pe lăţimea de 5,40 m a solarului tunel (tip I.C.L.F.
Vidra) şi a 2 rânduri pe traveea de 3 m a unui solar bloc în vederea facilitării
accesului mai uşor în cultură (lucrările de întreţinere, tratamente fitosanitare,
recoltare), creşterile din timpul verii fiind deosebit de luxuriante datorită
temperaturilor foarte ridicate (fig. 20.1., 20.2.). Distanţa între plante pe rând
este de 30-35 cm, rezultând o desime de cca. 16.000-18.500 pl/ha în primul
caz şi respectiv 19.000-22.000 pl/ha în cel de al doilea caz. Folosind cultivare
foarte viguroase, distanţa dintre plante pe rând poate fi mărită până la 40-45
cm, rezultând astfel desimi mult mai reduse, cu 2000-5000 pl/ha. Lăstarii de
rod de pe ramuri se ciupesc la 2-3 flori, iar frunzele de la bază se elimină pe
măsură ce îmbătrânesc. Cârnitul se execută cu 35-45 zile mai devreme faţă
de data defrişării culturii.
100 - 120 cm 80 - 90 cm 30 - 35 cm
30 - 35 cm 80 - 90 cm 100 - 120 cm 80 - 90 cm
70 - 80 cm 190 - 200 cm 190 - 200 cm 70 - 80 cm
540 cm
Figura 20.1. Sistemul de plantare al pătlăgelelor vinete în solarii tunel

pe 3 rânduri şi dirijarea plantelor pe 4 braţe (ramuri) - original
55
cm
cm
cm
cm
80 - 90 cm 100 - 120 cm 80 - 90 cm 80 - 90 cm 100 - 120 cm 80 - 90 cm
10
10
10
10
50 - 60 cm 180 - 200 cm 50 - 60 cm 50 - 60 cm 180 - 200 cm 50 - 60 cm
300 cm 300 cm
Figura 20.2. Sistemul de plantare al pătlăgelelor vinete în solarii bloc

pe 2 rânduri şi dirijarea plantelor pe 4 braţe (ramuri) – original
Pentru o mai bună legare a florilor, se poate face stimularea acestora

prin stropiri la începutul înfloririi cu Vifarex 1,5-2% cu 500 l soluţie / ha şi la
înflorirea în masă cu 900 l/ha sau cu Rodoleg 0,5 kg în 300 l apă/ha. (Elena
Florescu, 1990). Protecţia culturii împotriva bolilor şi dăunătorilor este
similară cu cea de la ardeiul gras.
Una dintre metodele utilizate pentru sporirea producţiei de vinete este
şi aceea a altoirii plantelor de vinete pe tomate. Vegetaţia plantelor de vinete
altoite pe un sistem radicular redimensionat ca vigoare se dublează
comparativ cu plantele nealtoite.
Rezultatele unei astfel de cercetări au dat publicităţii Matiu G. şi
Butnaru H. (2001) precizând că altoirea vinetelor pe rădăcini de tomate
asigură avantajul sporirii considerabile a productivităţii plantelor din cultura
de solar. Veniturile şi profitul cresc cu 19,6% şi respectiv 23,4% la o creştere
cu numai 10% a cheltuielilor necesitate de altoire, iar consumul de elemente
fertilizante (N, P, K, Mg) este mai redus în medie cu 20% (15,6% pentru N şi
25% pentru P şi K), creşterea producţiei de fructe pe plantă şi respectiv la
unitatea de suprafaţă fiind de 20%, conchid aceiaşi autori.
Pentru prevenirea bolilor şi dăunătorilor se aplică intens tratamente
fitosanitare cu aceiaşi gamă de produse ca şi la cultura în câmp.
Recoltarea poate începe în decada I sau în prima jumătate a lunii iunie
şi durează până la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.
Producţia ce se realizează este de 35 - 45 t/ha.
Pentru obţinerea de producţii timpurii cu 6-7 zile, se poate utiliza
metoda mulcirii straturilor înălţate cu folie de polietilenă, pentru încălzirea
solului şi metoda dublei protejări a rândurilor de plante timp de 2-3 săptămâni
cu tunele joase în interiorul solarului, reuşindu-se astfel menţinerea unei
temperaturi mai ridicate.
Tehnologia culturii vinetelor în sere

Cultivarea vinetelor în serele din ţara noastră se practică în principal în
ciclul I de iarnă-vară (din ianuarie-februarie până în iulie). Se cultivă mai rar
56
şi în ciclul I prelungit (de primăvară-toamnă, din februarie până în
septembrie) şi foarte rar în ciclul II (din iulie până în noiembrie).
Pregătirea serelor se face ca şi pentru ardeiul gras după tehnologia
obişnuită.
Răsadurile se produc în serele înmulţitor, tehnologia de producere
fiind asemănătoare cu cea de la ardei, dar cu unele particularităţi. Se
semănă în perioada 1-10.XI; necesarul de seminţe pentru răsadurile pentru 1
ha cultură fiind de 0,7-0,8 kg; la plantare vârsta răsadului este de 90-100 zile,
chiar 110 zile şi cu boboci florali în proporţie de 80%. Se repică în cuburi
nutritive de 10x10x10 sau ghivece din material plastic cu latura de 10-12 cm.
Ziua se menţine temperatura de 24-26 oC, iar noaptea 18-20 oC şi se udă
moderat. Pentru ca răsadurile să primească mai multă lumină se face răritul
acestora.
Plantarea răsadurilor se face între 20-31.I, sau la începutul lunii
februarie sau între 15-20.II în funcţie de disponibilul energetic alocat acestei
culturi. Plantarea se execută manual, pe 3 rânduri deoarece creşterea
vinetelor în sere este luxuriantă şi pretenţiile pentru lumină sunt mari.
Schema de plantare este: 50 + 110 + 110 + 50 / 45-50 cm realizându-se o
desime de 18 -21 mii plante/ha (fig.20.3.).
Fig. 20.3. Schema de plantare şi de conducere în vegetaţie a plantelor de

vinete
(3 rânduri/travee şi 4 braţe/plantă) – original
Lucrările de întreţinere, constau din:

Completarea golurilor timp de 2 săptămâni după plantare cu răsad de
aceiaşi vârstă. Afânarea solului se menţine prin praşile pe rând şi pe
intervalul dintre rânduri până la efectuarea mulcirii. Se face cu folie de
culoare neagră sau cu diverse materiale ca paie de grâu sau secară, în
grosime de 8-10 cm.
Pentru asigurarea luminii naturale necesare vinetelor, gemurile de pe
acoperişul serei se menţin în perfectă stare de curăţenie. În ultima parte a
lunii mai, când deja lumina este în exces se procedează la cretizarea
acoperişului serei.
57
Dirijarea factorilor de microclimat din sere (temperatura şi umiditatea)
se face în corelaţie directă cu lumina şi faza de vegetaţie a plantelor.
Temperatura se menţine între 18-20 oC noaptea, 22-24 oC în zilele cu nori şi
26-30oC în zilele senine. Aerisirea se face la început moderat, apoi mai
intens dar se evită curenţii reci. În sol temperatura se menţine constantă la
20-24 oC. Temperatura apei de irigare nu trebuie să scadă sub 20-22 oC.
Irigarea se face la început cu norme reduse, apoi acestea se măresc
pe măsura avansării în vegetaţie a plantelor. După legarea primelor 2-3
fructe, se începe fertilizarea care se repetă săptămânal pe baza rezultatelor
de la analizele agrochimice efectuate.
Se acordă o atenţie deosebită conducerii fructificării plantelor în
corelaţie cu intensitatea luminii. Plantele se conduc pe 3-4 braţe, care se
palisează pe câte o sfoară legată pe sârmele de la dolie. Până în luna mai
cele 3-4 braţe se copilesc radical, apoi se lasă copili. Până la o înălţime de
cca. 30 cm de la nivelul solului se îndepărtează fructele, apoi se lasă fructe şi
pe cele 3-4 braţe principale şi după aceea câte 2-3 fructe pe copil, în total
planta numărând 9-12 fructe recoltabile (fig. 20.4.).
4
III. 5 IV.
2 II.
3
1
I.
A
30 cm
Fig. 20.4. Schema de conducere a fructificării la plantele de vinete.

I – IV – Braţele principale ale plantei; 1 – 6 – Copilii de pe braţele principale,
ciupiţi la 2 – 3 fructe;
A – Porţiunea de tulpină de pe care s-au înlăturat copilii şi frunzele îmbătrânite.
Încărcătura maximă pe plantă însă, la un moment dat este de numai

4-6 fructe. Dacă apar mai multe flori la inserţie, acestea se îndepărtează
lăsându-se numai una singură.
58
În tabelul 20.1., este redat ritmul legării fructelor pe plantă şi pe braţe
(ramuri) pe luni, care trebuie respectat în vederea menţinerii echilibrului în
creştere, dezvoltare şi fructificare.
Tabelul 20.1.
Ritmul legării fructelor pe plantă în cultura de vinete

Nr. de fructe legate Nr. de fructe recoltate pe
Luna
Pe plantă Pe ramură plantă
Martie 1-2 1 -
Aprilie 3-4 1-2 1-2
Mai 5-6 1-2 3-4
Iunie - - 5-6
Total 9-12 9-12
Sarcina de rod în luna martie se menţine redusă la un minim necesar,

prin îndepărtarea bobocilor în plus pentru a evita o creştere buiacă,
contribuind astfel la o bună dezvoltare a ramurilor de rod.
În lunile aprilie şi mai, eşalonat se caută să se obţină un număr maxim
de fructe legate pe fiecare ramură de rod bine dezvoltată.
Pentru permiterea unei mai bune pătrunderi a luminii la floare, se
recomandă ca în lunile cu nebulozitate accentuată (ianuarie-februarie) să se
îndepărteze o parte din frunze, chiar dacă nu sunt complet îmbătrânite şi nu
şi-au terminat funcţia de asimilaţie.
Când pe plantă apar mai multe flori în buchet, se procedează la rărirea
acestora, lăsându-se numai cele care prezintă pedunculul mai îngroşat. Se
vor înlătura imediat la apariţie fructele malformate şi tarate.
Copilii şi frunzele îmbătrânite se îndepărtează săptămânal şi cu 40 zile
înaintea defrişării culturii, braţele principale se cârnesc.
Vinetele cultivate în soluţii nutritive, fără sol în serele din Olanda şi
Franţa în experienţele efectuate cu conducere pe mai multe braţe au dat cele
mai bune rezultate cu 6 braţe/m2. Plantele conduse cu 2 braţe au dat
producţii mai timpurii (Goisque, M.J., Letard, M.J., 1990 citaţi de Petrescu, C.
şi Popescu, V. - 1992).
Pentru o mai bună şi sigură legare a florilor se face polenizarea
suplimentară. Prima floare apare între a VIII-a şi a XII-a frunză, în funcţie de
condiţiile de microclimat din seră. Pentru ca polenul să germineze bine, este
necesară o umiditate relativă a aerului de 75-80%, în caz contrar anterele nu
se mai deschid.
Începând din noiembrie, datorită condiţiilor climatice nefavorabile,
plantele emit flori malformate cu pedunculi subţiri şi stil scurt, solitare sau
grupate, legarea este insuficientă, ca urmare a deschiderii defectuoase a
anterelor, rezultând fructe mici, cu seminţe puţine, deformate şi cu pulpa
spongioasă. Prin utilizarea atomizorului, jetul de aer favorizează împrăştierea
artificială a polenului, contribuind la ameliorarea legării, dar aceasta se
întâmplă numai în timpul zilelor senine când umiditatea aerului are valoarea
anterior amintită.
În zilele noroase se va executa polenizarea suplimentară manuală, cu
ajutorul unei pensule cu care se depune polen adunat dintr-o cutie pe
stigmatul florilor.
59
80 - 90 cm 20 cm 20 cm 80 - 90 cm 100 - 120 cm 80 - 90 cm 20 cm 20 cm 80 - 90 cm
60 cm 60 cm 200 cm 60 cm 60 cm
320 cm
Figura 20.5. Sistemul de plantare al pătlăgelelor vinete pe

2 rânduri pe traveea de seră cu deschiderea de 3,20 ml
şi dirijarea plantelor pe 4 braţe (ramuri) - original
Cultura de vinete poate fi înfiinţată şi în sere neîncălzite, în acest caz

unele verigi tehnologice fiind supuse unor adaptări. Astfel, înfiinţarea culturii
se face în intervalul 25.IV-10.V, în funcţie şi de evoluţia climatului exterior,
astfel încât temperatura din timpul nopţii să nu afecteze prinderea răsadului
şi pornirea în vegetaţie a acestuia. Schema de plantare adoptată este cu 2
rânduri pe traveea cu deschiderea de 3,2 m (sere tip Venlo), formula de
plantare fiind 60+200+60/30-35 cm, desimea de 18-20 mii pl/ha şi
conducerea plantelor în vegetaţie pe 4 ramuri în sistem V - 2 ramuri în
partea stângă a rândului pe una din sârmele de la dolie şi 2 în partea
dreaptă, pe cealaltă sârmă (fig.20.5.) (Horgoş, A. şi col., 2001). În funcţie de
vigurozitatea cultivarului, distanţa între plante pe rând poate fi mărită până la
45-50 cm, rezultând în acest caz desimi mult mai reduse, de 12.000-13.500
pl/ha.
Raţiunea adaptării acestei scheme de plantare cu 2 rânduri/travee şi
conducere în vegetaţie în sistem “V” cu 4 ramuri, este aceea a necesităţii
accesului mai uşor în cultură pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi a
recoltatului, în condiţiile dezvoltării unei vegetaţii luxuriante, din cauza
temperaturilor foarte ridicate din sere în timpul lunilor de vară.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor

Se fac tratamente susţinute, cultura de vinete fiind foarte vulnerabilă la unele
boli, dar mai ales la dăunători cum sunt musculiţa albă de seră, păianjenul
roşu şi gândacul de Colorado. Prevenirea şi combaterea lor este similară cu
cea de la ardei.
Recoltarea se face cu 4-6 zile înainte ca fructele să înceapă să se
decoloreze. Se face săptămânal, prin tăierea fructelor cu pedunculul de 1-2
60
cm, cu ajutorul foarfecelor de vie sau un cuţit tip cosor.
Perioada de recoltare este între 20.IV-20.VII pentru ciclul I de iarnă-
vară şi până pe la mijlocul lunii septembrie, pentru ciclul I prelungit
realizându-se 40-70 t/ha. Producţii de 300 t/ha s-au realizat la cultura
vinetelor fără sol în soluţii nutritive sau pe vată minerală.
În ciclul II de toamnă-iarnă recoltarea începe de la mijlocul lunii
septembrie şi durează până la sfârşit de noiembrie, realizându-se producţii
de 20-25 t/ha.
1. Care este umiditatea relativă optimă a aerului din seră care să

favorizeze deschiderea anterelor staminelor pentru eliberarea polenului în
vederea autofecundării?
R. Pentru ca polenul să germineze bine, este necesară o umiditate
relativă a aerului de 75-80%, în caz contrar anterele nu se mai deschid.
2. Se practică la vinete polenizarea suplimentară? Dacă se practică,

când se efectuează?
R: Pentru o mai bună şi sigură legare a florilor, se face polenizarea
suplimentară. Prima floare apare între a VIII-a şi a XII-a frunză, în funcţie de
condiţiile de microclimat din seră.
1. Care sunt desimile de cultivare ale pătlăgelelor vinete la unitatea de

suprafaţă în condiţii de câmp, seră şi solarii?
în culturile de pătlăgele vinete şi care este scopul efectuării lor?
cu pătlăgelele vinete şi de ce?
4. Se recomandă asocierea culturilor de pătlăgele vinete ca şi culturi
de bază, cu alte specii legumicole ca o metodă absolută de sporire a
producţiei la unitatea de suprafaţă?
5. Există posibilitatea aplicării tehnologiilor moderne de cultură la
pătlăgelele vinete şi în serele din ţara noastră? Dacă este posibil, ce este
necesar să se întreprindă în acest sens?
cadrul tehnologiei de cultivare la pătlăgelele vinete?
7. Care sunt principalele boli şi dăunători care atacă plantele de
pătlăgele vinete?
8. Care sunt principalele elemente ale conducerii fructificării în
corelaţie cu intensitatea luminii la plantele de vinete?
61
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN FAMILIA

CUCURBITACEAE; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CASTRAVEŢILOR
Cuvinte cheie: flori femele; flori mascule; plantă monoică; plantă
dioică; hibrizi ginoici; hibrizi total ginoici; hibrizi cu flori predominant femele;
fructe partenocarpice, fructe nepartenocarpice; sisteme de conducere în
vegetaţie; sistem de tăiere şi fructificare; lăstari de ordinul I,II,III; polenizare
entomofilă şi anemofilă; seminţe de portaltoi; altoi; ciupirea răsadului; etc.
Rezumat
Din această grupă de plante legumicole fac parte 6 specii care aparţin
familiei Cucurbitaceae. Ponderea fiecărei specii în cultură, din punctul de
vedere al suprafeţelor cultivate şi al importanţei economice sunt diferite.
Cele 6 specii sunt: castravetele, pepenele galben, dovlecelul,
dovlecelul patison, pepenele verde, dovleacul comestibil.
Speciile prezentate au unele caracteristici comune, dintre care cele
principale sunt următoarele: sunt plante erbacee, anuale, care au tulpini
târâtoare; sunt foarte pretenţioase sau pretenţioase la căldură şi pretenţioase
la lumină; plantele sunt monoice, prezintă flori unisexuate, iar polenizarea
este alogamă-entomofilă; tehnologia de cultură în câmp este relativ simplă,
înfiinţarea culturilor în majoritatea cazurilor făcându-se prin semănat direct în
câmp; se creează astfel posibilităţi mari de mecanizare a lucrărilor de
întreţinere şi chiar de recoltare (pepeni galbeni şi castraveţi); la unitatea de
suprafaţă realizează producţii destul de mari, ceea ce face să fie considerate
ca plante foarte rentabile atât în cazul culturilor de câmp, cât mai ales în
culturile protejate din sere, solarii şi răsadniţe; culturile se fertilizează în
general cu gunoi de grajd, se prăşesc lăsând terenul curat de buruieni şi
fertil, astfel că, cucurbitaceele sunt pentru majoritatea speciilor legumicole
foarte bune plante premergătoare.
Fructele de castraveţi (lungi, semilungi sau mici – tip cornichon) provin
de la diverse tipuri de culturi înfiinţate în câmp, sere, solarii şi răsadniţe,
astfel încât prin eşalonarea înfiinţării culturilor în etape de timp diferite, se
asigură consumul în stare proaspătă o perioadă cât mai îndelungată din
timpul anului.
Tehnologia culturii de castraveţi este relativ simplă. Un spaţiu amplu
este rezervat tehnologiei culturii forţate a castraveţilor în sere în ciclul I şi II
de cultură, în care se fac referiri extinse la substratul de cultură, la
producerea răsadului, în funcţie de perioada de plantare, în corelare cu
consumul energetic. De asemenea, se prezintă detaliat sistemele de
conducere, tăiere şi fructificare în vegetaţie a plantelor de castraveţi.
62
21.1.CASTRAVETELE
Cucumis sativus L.
Denumiri străine: slicing cucumber, picling cucumber (engleză);

concombre, cornichon (franceză); Gurke (germană).
Castravetele este cultivat pentru fructele sale în câmp, sere, solarii şi
răsadniţe, astfel încât prin eşalonarea înfiinţării culturilor în etape de timp
diferite, să asigure consumul în stare proaspătă o perioadă cât mai
îndelungată din timpul anului.
Fructele pot fi consumate la diferite vârste şi mărimi, în stare
proaspătă ca salate, muraţi sau conservaţi în oţet. Se prelucrează şi sub
formă de tocană sau ghiveci sau sub diferite alte preparate.
Uleiurile eterice din fructe, le dau aroma specifică. De asemenea, o
prezenţă specifică o constituie şi cucurbitacinele care sunt localizate în
peduncul şi migrează în cazul oscilaţiilor mari de temperatură, umiditate şi
deranjarea vrejurilor, etc.
Din pulpa fructelor se fac extracte folosite în cosmetică pentru
fabricarea cremelor de faţă, iar seminţele, sunt folosite ca materie primă în
industria farmaceutică, pentru prepararea unor medicamente folosite în
tratarea bolilor de piele.

Castravetele este una dintre cele mai vechi plante de cultură,
practicarea acesteia datând de cca. 3000 ani î.e.n. în antichitate. Originea sa
este în sudul Asiei (India, Indochina, China, etc.) şi în sudul Africii.
În cele două Americi, cultivarea castravetelui este de dată mai recentă
şi anume din secolul al XVI-lea, în zilele noastre ocupând suprafeţe mari de
cultură în aceste zone. Arealul de cultură este extins pe toate meridianele
globului, până la latitudinea de 61-62o .
În România, cultura castraveţilor este foarte extinsă, cultivându-se în
aproape toate judeţele ţării, dar cele mai bune condiţii se găsesc în sud, sud-
est, sud-vest şi vest, ocupând locul II după tomate ca pondere în sere. Se
poate vorbi de zone specializate în cultura castraveţilor în câmp cum sunt în
vest (Arad, Timişoara, Oradea), centrul Transilvaniei (Cluj, Târgu-Mureş),
sudul Olteniei şi sud-estul Moldovei.

Castravetele este o plantă anuală, erbacee care necesită până la
obţinerea primelor fructe pentru consum 50-80 zile, iar până la maturitatea
seminţelor 80-100 zile (coacerea fiziologică).
Sistemul radicular este slab dezvoltat, cu tendinţă de creştere spre
suprafaţa solului, fiind pretenţios la regimul de aeraţie. Masa mare de
rădăcini, explorează solul pe adâncimea de 15-20 cm până la 30 cm, motivul
pentru care specia manifestă cerinţe mari faţă de regimul de umiditate şi aer
în stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie.
Tulpina castravetelui este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, erbacee
şi foarte fragilă când este tânără, devenind viguroasă şi parţial lemnificată pe
63
măsură ce se maturează. Lungimea tulpinii este de 2,5-3,0 m, este prevăzută
cu numeroşi cârcei cu care se poate agăţa şi acoperită cu perişori asprii.
Tulpina ramifică foarte mult dacă în faza când are 4-5 frunze normale se
ciupeşte vârful de creştere, ceea ce este în favoarea fructificării. După 20-30
zile de la semănat apar lăstarii, care se ciupesc astfel că, cu cât ramificaţiile
sunt de ordin mai mare (III sau IV) cu atât numărul de flori femele este mai
mare.
Frunzele castravetelui sunt trilobate sau pentalobate, mari, dispuse
alternativ şi acoperite cu perişori glandulari. Raportul între partea aeriană şi
rădăcini în sere este de 200:1. Strivirea, răsucirea sau rănirea frunzelor şi a
lăstarilor tineri, conduce la sintetizarea cucurbitacinei ceea ce conferă
fructelor gustul amar.
Florile sunt unisexuat monoice, grupate câte 3-5 la un loc la
subsuoara frunzelor. Sunt gamopetale cu corola mare, de culoare galbenă şi
în formă de pâlnie. Florile femeieşti apar în număr mai mare pe ramificaţii
(tulpinile laterale), ele recunoscându-se uşor după ovarul inferior care are
forma viitorului fruct. Florile bărbăteşti au corola mai mare, pedunculul lung şi
apar întotdeauna înaintea celor femeieşti pe tulpina principală şi în număr
mai mare.
Tipurile de soiuri sunt:
- la hibrizii ginoici pe plante apar numai flori femeieşti, cele bărbăteşti
lipsesc în totalitate, fructele formându-se pe cale partenocarpică;
- la hibrizii partenocarpici, deşi pe plante sunt flori femeieşti şi
bărbăteşti, polenizarea şi fecundarea nu are loc, fructele se formează pe cale
partenocarpică, neavând astfel seminţe.
Polenizarea este alogamă entomofilă şi foarte rar anemofilă. În cazul
unei polenizări incomplete fructele se deformează. Dacă se folosesc hibrizi
partenocarpici (ovarele - florile femele se dezvoltă fără fecundare) şi are loc
polenizarea florilor, fructele rezultate se deformează, îngroşându-se
neuniform (fructe măciucate).
Fructul de castravete este o melonidă alungită, de dimensiuni, forme
şi culori diferite în funcţie de cultivar. Are 3-5 loje şi conţine seminţe
numeroase de formă alungit-ovoidă, de culoare albă sau alb-gălbuie,
îngustate spre extremităţi iar în secţiune au formă eliptică. Fructele au nevoie
pentru dezvoltare de la înflorire până la maturitatea tehnică de 12-32 zile, la
soiurile şi hibrizii de seră cu fructe lungi şi de 4-12 zile la cele de tip
cornichon. Dezvoltarea până la maturitatea fiziologică durează 35-45 zile, cu
un consum ridicat de hrană.
Soiuri şi hibrizi:
În cultura castraveţilor se folosesc o mare varietate de cultivare, a
căror clasificare ţine cont în primul rând de mărimea fructului, care poate fi
lung, semilung sau de tip cornichon, de sistemul şi forma de cultură, care
poate fi în câmp protejat sau neprotejat, în seră sau adăposturi din material
plastic sau în răsadniţe (tabelul 21.1.).
64
Tabelul 21.1.
Cultivarele folosite şi sistemele de cultură la castraveţi
Sistemul şi forma de Particularităţi privind înfiinţarea culturii Soiuri şi hibrizi
cultură
Timpurie Se înfiinţează numai prin răsad

Cu fructul semilung: Magic, Select, Topaz.
Cultura în Se înfiinţează prin semănat direct sau prin
De vară Cu fructul de tip cornichon: Obelisk,
câmp răsad
Cornişon, Renato F1, Levina F1, Premier
neprotejat De
Se înfiinţează numai prin semănat direct. F1, Octopus F1, Marinda F1, Royal F1.
toamnă
Ciclul de bază înfiinţat prin răsad. Plantare pe Creşterea şi fructificarea se dirijează prin
: baloţi de paie (la suprafaţa solului, îngropaţi tăieri în verde ale lăstarilor.
sau semi- îngropaţi); pale de paie; pe şanţ cu Cu fructe lungi: Farbio F1, Brucona F1,
Ciclul I
gunoi de grajd semidescompus; direct pe sol Famosa F1, Mustang F1, Nevada F1,
(iarnă-
dacă există sistem de încălzire al solului; pe Kamaron F1, Dalibor F1, Vigorex F1,
vară)
substraturi artificiale (vată minerală-Grodan, Avalone F1.
Cutilene, Capogro, spumă de poliuretan - Cu fructul semilung Astreea F1, Jazzer F1,
Cultura în seră PUR; granule de perlit mărite) Baltus F1. Tornac F1.
Ciclul secundar, înfiinţat prin răsad.
Soiurile şi hibrizii anterior cu fructul lung sau
Plantare în solul serei în prealabil detinfectat
semilung.
Ciclul II termic sau chimic.
Soiuri şi hibrizi cu fructul de tip cornichon:
(vară - Creşterea şi fructificarea se dirijează prin
Meteor F1, Pasadena F1, Ophix F1, Selena
iarnă) tăieri.
F1, Campion F1, Renato F1, Matilde F1,
Se cultivă soiuri şi hibrizi cu fructe tip
Levina F1, Pasamonte F1.
cornichon.
Soiuri şi hibrizi cu fructe semilungi: Topaz,
Solarii Se înfiinţează prin răsad.
Cultura în Magic, Astreea F1, Select F1.
adăposturi din Cu fructe de tip cornichon: Renato F1,
Creşterea şi fructificarea se dirijează prin
mase plastice Tunele Levina F1, Marinda F1, Octopus F1,
tăieri în verde ale lăstarilor.
Pasadena F1.
Se înfiinţează prin răsad.
Plantele nu se susţin. Soiuri şi hibrizi: De Arad, Delicates,
Cultura în răsadniţe
Fructificarea se dirijează prin tăieri ale Cornişon, Vert petite de Paris.
lăstarilor, începând din faza de răsad.

Castravetele este o specie pretenţioasă la condiţiile de mediu, dar mai
ales la căldură, asigurarea acesteia fiind o condiţie de bază pentru realizarea
de producţii mari.
După Bălaşa M. (1973) cerinţele plantelor de castraveţi faţă de căldură
sunt următoarele:
- nivelul minim: 15-16oC. Germinaţia seminţelor are loc la temperatură
mai mare de 15-16oC. Polenul germinează numai la o temperatură care
depăşeşte 15oC. Procesele fiziologice ale plantelor în ansamblul lor sunt mult
stânjenite sub 15oC, iar menţinerea temperaturii mult timp la 12-13 oC, duce
la moartea plantelor.
- nivelul maxim: 30-35oC. Plantele încetează din creştere la o
temperatură de peste 35 oC.
- nivelul optim: 25-30oC. Germinaţia seminţelor în condiţii optime are
loc la o temperatură de 25-30oC. Plantele la o temperatură de 25-28 oC
vegetează în condiţii optime. Producţii mari şi de bună calitate se realizează
în perioadele în care temperatura medie pe parcursul a 24 ore (zi + noapte),
este mai mare de 15oC pe întreaga perioadă de vegetaţie a plantelor de
castraveţi, în culturile de câmp.
Lumina influenţează favorabil procesele fiziologice ale plantelor la o
intensitate de 12.000-15.000 lucşi, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore
lumină), dar de intensitate ridicată.
Umiditatea. Castravetele având un sistem radicular superficial este
pretenţios atât faţă de umiditatea din sol, cât şi din aer. În sol trebuie
65
menţinută o umiditate de 75-80% din I.U.A. şi în aer 85-90%.
Solurile destinate culturii de castraveţi trebuie să fie uşoare, bine
structurate, permeabile, reavene, bogate în humus, cu reacţie neutră sau
slab acidă (pH = 6,5-7,5), structură granulată şi textură luto-nisipoasă.
Aerul pentru castraveţi este deosebit de important atât în sol cât şi în
atmosferă. Datorită sensibilităţii lor la curenţii reci de aer, pentru culturile din
câmp, mai ales cele timpurii, se recomandă efectuarea lor în culise de plante
cu port înalt.
Sistemul radicular al castravetelui are tendinţa de creştere la suprafaţa
solului, deoarece rădăcinile sunt deosebit de sensibile la lipsa aerului din sol,
astfel că acesta trebuie să fie în permanenţă afânat în vederea aerisirii.
Castravetele reacţionează foarte bine la creşterea concentraţiei dioxidului de
carbon din aer, înregistrându-se sporuri de producţie substanţiale, dar cu
condiţia să nu depăşească o concentraţie mai mare de 0,6%.
Elementele nutritive pentru castraveţi trebuie să se găsească în sol
sub formă uşor asimilabilă şi de asemenea din abundenţă, deşi plantele
extrag cantităţi mici.
Pentru o tonă de fructe, castraveţii extrag din sol 2 kg N; 1,5 kg P 2O5;
4 kg K2O; 2 kg CaO şi 0,5 kg MgO, fertilizarea trebuind să fie făcută
echilibrat, fără excese.
Tehnologia culturii castraveţilor
Pentru a avea un consum eşalonat de castraveţi pe o perioadă cât mai

îndelungată de timp, aceştia se cultivă în sisteme şi forme diferite, specia ca
atare pretându-se la o diversitate de tehnologii de cultivare.
Tehnologia culturii castraveţilor în câmp neprotejat

Castraveţii în câmp neprotejat se pretează la cultură timpurie, cultură
de vară şi cultură de toamnă.
Tehnologia culturii timpurii în câmp

Se practică pe suprafeţe mici, datorită cheltuielilor în plus care se face
pentru producerea răsadurilor. Această formă de cultură asigură consumul
de castraveţi din a doua jumătate a lunii iunie.
Terenurile destinate culturii trebuie să aibă expoziţie sudică, să fie
plane, nivelate, textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, pH-ul slab-acid de
6,5-7,5. Din punct de vedere al asolamentului, castraveţii nu trebuie să revină
pe acelaşi teren mai devreme de 3 ani. Cele mai bune plante premergătoare
sunt leguminoasele, cartofii, lucernierele, ardeii, varza, tomatele, etc.
Castraveţii timpurii la rândul lor oferă şi ei posibilitatea înfiinţării de culturi
succesive, prin eliberarea terenului la începutul lunii august, după care se pot
semăna salată, spanac, etc., pentru consumul de toamnă.
Înaintea culturii de castraveţi timpurii, se pot înfiinţa culturi anticipate
cu specii care au perioadă de vegetaţie scurtă cum sunt: spanacul, salata,
ridichile de lună, usturoiul verde, ceapa verde, etc., care eliberează terenul
până la înfiinţarea culturii.
Pregătirea terenului constă, din lucrările de nivelare de întreţinere,
discuire, fertilizare de bază şi arătura adâncă, care se efectuează încă din
66
toamnă. Se administrează 30-60 t/ha gunoi de grajd semidescompus şi
îngrăşăminte chimice, 50-70 kg s.a./ha P2O5, 70-90 kg s.a./ha K2O, care se
încorporează în sol odată cu arătura adâncă.
Primăvara se aplică lucrări care constau din mobilizarea solului cu
combinatorul la 7-8 cm adâncime, se completează fertilizarea de bază cu 40-
60 kg s.a./ha N, 30-80 kg s.a./ha P2O5, 30-70 kg s.a./ha K2O.
Erbicidarea culturii se face cu două erbicide, şi anume: Fusilade Forte
(EC) – 0,8-1,0 l/ha şi Pantera 40 EC – 1,5 l/ha, primul pentru buruieni
monocotiledonate anuale şi perene, iar cel de-al doilea pentru costrei din
sămânţă şi rizomi.
Terenul se modelează în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de
104 cm, cu MMS-4,5 sau AMFS-4,5.
Producerea răsadurilor se face în spaţii protejate duble sau în
răsadniţe. Se recomandă perioada 15-20.III, norma de sămânţă fiind de 1-1,5
kg pentru 1 ha cultură, folosind cuburi nutritive cu latura de 7-8 cm în care se
seamănă două seminţe. În prealabil sămânţa se tratează termic sau chimic.
Lucrările de îngrijire la răsaduri sunt cele curente. La plantare răsadul
trebuie să aibă 4-5 frunze şi vârsta de 40-45 zile.
Plantarea se face după ce a trecut pericolul brumelor târzii de
primăvară, în prima decadă a lunii mai. Distanţele de plantare sunt de 80 cm
între rândurile de plante şi 40 cm între plante pe rând (fig. 21.1.), realizându-
se desimi de 33-34 mii pl/ha. Împotriva curenţilor reci de aer, se procedează
la protejarea plantelor prin înfiinţarea de culise (perdele de protecţie) care pot
fi şi din porumb zaharat, semănându-se o brazdă de porumb după 8-10
brazde plantate cu castraveţi.
Fig. 21.1. Schema de înfiinţare a culturii timpurii de castraveţi,în câmp

neprotejat
Lucrările de întreţinere constau din: completarea golurilor la 2-3 zile de

la plantare, erbicidarea “post” cu Fusilade 2-3 l/ha, irigarea cu o normă de
1800-3000 m3 apă/ha fracţionată în 5-7 udări, cu frecvenţă mai mare în
perioada de fructificare a plantelor.
Fertilizarea fazială a plantelor se face cu 40-60 kg s.a./ha N şi 40-60
kg s.a./ha K2O, în faza formării pe plantă a celei de a şasea frunză.
Ciupitul se execută de 2-3 ori, prima dată în faza de răsad la 3-4
frunze, apoi se repetă de 1-2 ori la lăstarii laterali după ce aceştia au 6-7
frunze, dirijându-se astfel creşterea şi dezvoltarea plantelor.
67
Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc produse cu
acţiune de contact şi sistemică, prin alternanţă în vederea prevenirii unor
suşe cu rezistenţe la unele pesticide. Sunt caracteristice aceleaşi boli şi
aceiaşi dăunători ca şi la cultura protejată în sere şi solarii, combaterea şi
prevenirea fiind prezentate amănunţit în capitolul respectiv.
Recoltarea se face eşalonat în perioada 15 iunie -10 august, periodic
la 2-3 zile, cu mare grijă pentru a nu călca vrejul, deoarece prin călcare se
induce apariţia gustului amar al fructelor.
Producţia ce se realizează este 15-20 t/ha.
Tehnologia culturii forţate şi protejate a castraveţilor în sere
În sere, castraveţii s-au cultivat de regulă în două cicluri; ciclul I de

iarnă-vară şi ciclul II de vară-iarnă. Datorită schimbărilor petrecute în planul
asigurărilor privind necesarul energetic, specific acestei culturi din punct de
vedere fizic şi al costurilor, cultivarea castraveţilor se face diferenţiat
distingându-se următoarele cicluri:
- Cultura în ciclul I de iarnă vară (15.decembrie -15.ianuarie – 10-20
iunie) – castraveţi cu fructe lungi;
- Cultura în ciclul I de primăvară-vară (5-10.februarie – 20-30 iunie) –
castraveţi cu fructe lungi sau semilungi;
- Cultura în ciclul I de primăvară-vară (1-15 martie - 10-20 iulie) –
castraveţi cu fructe semilungi în sere semicalde);
- Cultură în ciclul I prelungit (de primăvară –vară – toamnă) –1-20
aprilie – 1-10 septembrie cu fructe semilungi şi tip cornichon în sere
neîncălzite;
- Cultură în ciclul II de vară-toamnă (25 iunie-10-15 iulie – 1-10
octombrie – castraveţi cu fructe de tip cornichon în sere neîncălzite sau
semiîncălzite);
- Cultura în ciclul II de vară – iarnă (25 iulie-5 august – 10-15
noiembrie – castraveţi cu fructe lungi în sere încălzite).
Ciclul I de cultură. În general pregătirea din punct de vedere

tehnologic cuprinde pregătirea serei, producerea răsadurilor, înfiinţarea
culturii şi lucrările de întreţinere.
Din punct de vedere al substratului de cultivare se disting următoarele
tipuri de culturi (tabelul 21.2.):
- cultură pe baloţi de paie îngropaţi, semiîngropaţi şi la suprafaţa
solului;
- cultură pe pale de paie cu amestec de gunoi de grajd proaspăt sau
semifermentat sau compost forestier;
- cultură pe strat de gunoi de grajd sub formă de benzi sau de biloane;
Pregătirea serei constă în desfiinţarea culturii precedente, stabilirea
gradului de fertilitate al solului prin cartarea agrochimică, dezinfecţia
scheletului şi a solului, efectuarea lucrărilor solului (subsolaj la 40-45 cm,
arătura adâncă la 25-30 cm, săparea sub registrele de încălzire şi la capetele
traveelor, 1-2 lucrări cu freza pentru mărunţirea solului).
68
Dacă se practică cultura direct la sol, se fertilizează organic cu 80-100
t/ha gunoi de grajd bine fermentat şi în cantităţi mai mari, dacă este proaspăt
sau semifermentat şi chimic cu 600-800 kg/ha superfosfat, 400-600 kg/ha
sulfat de potasiu, 200-300 kg sulfat de magneziu şi apoi se încorporează în
sol cu rotosapa sau cu maşina de săpat solul MSS-1,4.
În cazul sistemului de cultură pe strat de gunoi de grajd se aşează
gunoiul în lungul viitoarelor rânduri de plante şi se încorporează în sol cu
rotosapa sau MSS-1,4.
La cultivarea castraveţilor pe pale de paie se procedează la
deschiderea pe fiecare travee a 2 şanţuri adânci de 30 cm şi late de 60 cm.
Pe fundul şanţurilor se aşează pale de paie în strat subţire. Se adaugă apoi
gunoi de grajd şi deasupra pale de paie în strat gros peste care se aşează
amestec de acoperire pregătit după aceiaşi reţetă şi în aceiaşi cantitate ca şi
în cazul variantei de cultură pe baloţi de paie (fig. 21.2; tabelul 21.2.).
a b
Fig. 21.2. Amenajarea serelor pentru plantarea
castraveţilor pe pale de paie (original)
a – varianta de acoperire a gunoiului de grajd cu pământ din seră (a1 – strat de pământ
pentru acoperit gunoiul; a2 – gunoi de grajd; a3 – pale de paie în strat gros pe fundul rigolei).
b - varianta de acoperire a gunoiului de grajd cu pale de paie – tipul „sandwich” (b1 – pale de
paie în strat gros pentru acoperit gunoiul de grajd; b2 – gunoi de grajd; b3 – pale de paie în
strat subţire pe fundul rigolei).
69
Tabelul 21.2.
Substratul de cultură pentru castraveţi, în funcţie de perioada de plantare
Durata ciclului Cantitatea

Ciclul de cultură Substratul de cultură U/M Observaţii
Plantare Defrişare necesară
Baloţi de paie buc 6000-6800 100-120 t/ha
Baloţi Se deschid şanţuri unde se
Pale de paie+turbă sau 1000-1200
(buc) aranjează paiele şi turba sau
Ciclul I de iarnă-vară – compost forestier 150-200
15.XII-15.I 10-20.VI tone compostul forestier
castraveţi cu fructe lungi
Pale de paie+gunoi Baloţi Se deschid şanţuri unde se
400-500
proaspăt sau (buc) aranjează paiele şi gunoiul
150-200
semifermentat tone proaspăt sau semifermentat
Baloţi de paie buc 6000-6800 100-120 t/ha
Baloţi Se deschid şanţuri unde se
Ciclul I de primăvară- Pale de paie+turbă sau 1000-1200
(buc) aranjează paiele şi turba sau
vară- castraveţi cu compost forestier 150-200
5-10.II 20-30.VI tone compostul forestier
fructe lungi sau
semilungi Pale de paie+gunoi Baloţi Se deschid şanţuri unde se
400-500
150-200
semifermentat tone proaspăt sau semifermentat
Pale de paie+gunoi Baloţi Se deschid şanţuri unde se
400-500
150-200
Ciclul I de primăvară- semifermentat tone proaspăt sau semifermentat
vară în sere semicalde- tone 200-250 Se aplică în benzi late de 60-
1-15.III 10-20.VII Gunoiul proaspăt sau
castraveţi cu fructe lungi 65 cm în zona rândurilor
şi semilungi semifermentat încorporat
Se deschid şanţuri unde se
în sol sau sub formă de
tone 150-160 introduce gunoiul şi se fac
biloane
biloane cu pământ din seră
Gunoi proaspăt sau 200-250
tone Se aplică în benzi late de 60-
semifermentat sau gunoi 30-40*
tone 65 cm în zona rândurilor
de păsări încorporat în sol
Ciclul I prelungit de
primăvară-vară -toamnă Gunoi proaspăt sau
în sere neîncălzite: semifermentat sau gunoi tone 150-160
introduce gunoiul şi se fac
castraveţi cu fructe de păsări sub formă de tone 30-40*
1-20.IV 1-10.IX biloane cu pământ din seră
semilungi şi tip biloane
cornichon Se poate renunţa la gunoi,
dacă cultura urmează
după castraveţi de ciclu I - - -
anul precedent, cultivaţi pe
baloţi sau pale de paie
Gunoi proaspăt sau 200-250
tone Se aplică în benzi late de 60-
semifermentat sau gunoi 30-40*
tone 65 cm în zona rândurilor
de păsări încorporat în sol
Ciclul II de vară-toamnă Gunoi proaspăt sau
în sere neîncălzite sau semifermentat sau gunoi tone 150-160
semiîncălzite: castraveţi
25. VI- de păsări sub formă de tone 30-40*
10-15.VII
1-10.X biloane cu pământ din seră
cu fructe de tip biloane
cornichon Se poate renunţa la gunoi
anul precedent cultivaţi pe
baloţi sau pale de paie
Se aplică în benzi late de 60-
Gunoi proaspăt sau
65 cm în zona rândurilor. Se
semifermentat sau gunoi tone 150-160
deschid şanţuri unde se
de păsări încorporat în sol tone 30-40*
sau sub formă de biloane
Ciclul II de vară-iarnă: 25.VII- biloane cu pământ din seră.
10-15.XI
castraveţi cu fructe lungi 5.VIII Se poate renunţa la gunoi
cultivaţi pe baloţi sau pale
de paie
* - gunoi de păsări.
(După Horgoş, A. – 2003)
Cultivarea castraveţilor în sistemul de cultură pe baloţi de paie a fost

cel mai extins datorită multiplelor avantaje pe care le oferea (asigurarea
70
temperaturii optime la nivelul sistemului radicular, raportul aer-apă
corespunzător, timpurietatea producţiei, etc.) în cele trei variante cu baloţi
îngropaţi, semiîngropaţi şi la suprafaţa solului.
Pregătirea baloţilor este asemănătoare în toate cele trei variante, dar
cea mai utilizată este cea a baloţilor semiîngropaţi.
Pentru un hectar sunt necesari 6000-6800 baloţi, cu o greutate medie
de 18-20 kg/buc. Baloţii astfel aranjaţi se udă cu apă caldă de 25-30oC
pentru accelerarea fermentării. Udarea se face numai pe măsura capacităţii
de absorbţie a paielor, pentru a nu se produce băltirea apei pe sol. După 24
ore se trece la administrarea îngrăşămintelor, conform reţetarului următor:
În ziua 1 după aşezare se udă cu apă caldă (25-30oC) asigurându-se
o trecere a apei în toată masa de baloţi.
În ziua 2-3 – funcţie de cum se realizează o umezire completă a
paielor se vor aplica la suprafaţa baloţilor: 300 kg/ha azotat de amoniu; 300
kg/ha nitrocalcar.
În ziua 3-4 se administrează: 600 kg superfosfat; 200 kg sulfat de
potasiu; 200 kg sulfat de magneziu.
În ziua 7-8: 300 kg azotat de amoniu; 300 kg nitrocalcar; 50 kg sulfat
feros; 300 kg complex I.
Se udă zilnic, dar cu atenţie pentru a nu se spăla îngrăşămintele.
După aplicarea primelor cantităţi de îngrăşăminte, temperatura în baloţi
începe să urce, ajungând după 4-5 zile la 45-50oC, iar după 9-11 zile de la
prima umectare, coboară la 30-32oC. Când temperatura s-a stabilizat la 26-
28oC, se poate trece la plantarea răsadului de castraveţi.
Baloţii se acoperă cu un strat gros de 8-10 cm amestec (100-150 t/ha)
format din mraniţă + pământ de ţelină sau mraniţă +pământ de ţelină +
compost uzat din ciupercării sau gunoi de grajd foarte bine fermentat. Pentru
siguranţă, după acoperirea baloţilor cu gunoi se fac 2-3 udări cu scopul
înlăturării eventualelor degajări de amoniac. După 2-3 zile se poate face
plantarea, dar înainte se prăfuieşte amestecul cu Turdacupral 100 kg/ha.
Pregătirea baloţilor durează 8-10 zile.
Producerea răsadului, se face în serele înmulţitor destinate special
acestui scop şi pregătite corespunzător tehnologiei generale. Epocile de
semănat sunt caracteristice ciclului de cultură cu perioada de plantare
aferentă, sunt însă orientative, ele putând fi stabilite ţinând seama de
momentul plantării şi de vârsta răsadului care este şi ea variabilă (tabelul
21.3.).
Lucrările de îngrijire ce se aplică răsadurilor sunt cele obişnuite cu
unele particularităţi. După răsărire temperatura se scade la 22-24oC o
perioadă de 5-6 zile până la apariţia primei frunze adevărate, după care se
corelează cu intensitatea luminoasă. Se fac fertilizări suplimentare în mai
multe reprize, iar udările se fac cu furtunul fără sită cu presiune scăzută
pentru a nu deranja sistemul radicular şi pentru a nu goli ghivecele de
amestec.
Înfiinţarea culturii se face în funcţie de disponibilul energetic pentru
această cultură, plantarea executându-se de la jumătatea lunii decembrie –
început de ianuarie şi până la jumătatea lunii martie (tabelul 21.3.). Pe o
travee se plantează două rânduri după schema 40+240+40 cm, dacă
conducerea plantelor se face în sistemul “pergolă”, sau 60+200+60 cm când
acestea se conduc în sistemul “V” iar distanţele între plante pe rând sunt de
71
33-50 cm realizându-se desimi de 12000-18000 sau chiar 20000 plante/ha
După plantare, imediat pe lângă rândul de baloţi se recomandă să se
instaleze perdele izolatoare din folie de polietilenă având lăţimea de 75-80
cm şi grosimea de 0,02-0,03 mm (fig. 21.3.).
a b
Fig. 21.3. Instalarea perdelelor izolatoare din folie de polietilenă, în paralel cu

rândurile de baloţi şi legarea sforilor pentru susţinerea plantelor în diferite
sisteme de conducere (original)
a – pentru sistemul de conducere a plantelor „pergolă”;b – pentru sistemul de conducere
a plantelor în „V”
Speciile cu care se asociază cultura de castraveţi sunt gulioarele,

varza, tomatele. În ciclul I de primăvară-vară în sere semiîncălzite, cu
plantare de 1-15 martie când intensitatea luminoasă este în optim sau în
exces, se plantează în regim de cultură asociată rândul al treilea de
castraveţi, care se defrişează după ce se recoltează fructele de pe tulpină şi
plantele au ajuns la nivelul doliei unde se cârnesc.
Aportul de producţie adus de culturile asociate la 1 ha cultură de
castraveţi este de 12-20 tone. (tabelul 21.4.).
Lucrările de întreţinere se diferenţiază în două categorii: cu caracter
general şi special. Cele cu caracter general se referă la: completarea
golurilor care se realizează cu răsad din rezervă, până cel mult în 3
săptămâni de la plantare.
Regimul de irigare.
În cazul culturii la sol, pentru afânarea acestuia la cca. 10 zile de la
plantare se face o singură praşilă la distanţa de 10-15 cm de plantă pentru a
nu i se deranja sistemul radicular.
Norma de udare, momentul irigării şi frecvenţa udărilor sunt elemente
care variază în funcţie de substratul de cultură (sol, pale de paie + gunoi de
grajd sau baloţi de paie) şi de capacitatea de reţinere a apei şi a amestecului
nutritiv care se foloseşte pentru cultura castraveţilor.
72
73
74
Pe parcursul perioadei de vegetaţie regimul de irigare variază şi
datorită condiţiilor de microclimat şi respectiv valorii coeficientului de
evapotranspiraţie.
Plafonul de udare pentru cultura de castraveţi pe baloţi de paie, în
primele 8-10 săptămâni de la plantare este de 90-95% din I.U.A. şi 85-90%
din I.U.A. în perioada următoare, până la sfârşitul ciclului de cultură.
Udatul până la sfârşitul lunii martie se face cu furtunul, apoi până la
sfârşitul ciclului prin aspersiune. În medie, norma de udare este de 250-300
m3/ha şi numărul de udări de cel puţin 12-15. În vederea menţinerii umidităţii
atmosferice la 90-95%, în zilele cu soare se vor aplica mai multe (2-3) irigări
scurte de 1-2 minute (“şpriţuri”) prin instalaţia de aspersiune.
Consumul de apă pentru o cultură plantată după 15.XII până în 15.I
este cuprins între 10700-12300 m3/ha/ciclu.
La o cultură de castraveţi plantată pe pale de paie+gunoi de grajd,
consumul de apă în aceiaşi perioadă este de 8500-9500 m3 /ha. Lipsa apei
din sol şi a umidităţii atmosferice, duce la oprirea creşterii şi la deformarea
fructelor.
Irigarea culturii se asociază de cele mai multe ori cu fertilizarea.
Regimul de fertilizare în perioada de vegetaţie
Fertilizarea este influenţată de o multitudine de factori cum sunt:
substratul de cultură, condiţiile de temperatură şi luminozitate, ritmul de
mineralizare a paielor, capacitatea de reţinere a apei de către substratul de
cultură şi amestecul nutritiv, regimul de creştere şi dezvoltare al plantelor şi
regimul de irigare.
pH-ul optim pentru cultura de castraveţi este de 6,5-7,5.
Fertilizarea se face săptămânal la cultura pe baloţi de paie şi decalat
la cultura pe sol. Se vor administra maximum 100 kg subst. brută/ha în
primele 30-40 zile şi apoi maxim 350 kg/ha.
Îngrăşămintele cu azot şi magneziu în perioada de vegetaţie se
administrează săptămânal, în doze egale, începând din a doua săptămână
de la plantare, iar îngrăşămintele cu potasiu se administrează lunar.
Aplicarea fertilizărilor în perioada de vegetaţie se face numai pe baza
analizelor periodice de laborator şi în funcţie de starea de vegetaţie a culturii
şi a potenţialului ei productiv.
În cazul aplicării de irigări fertilizante, doza de îngrăşăminte se va
aplica de 2-3 ori pe săptămână, concentraţia soluţiei fiind de până la 0,2%.În
timpul vegetaţiei, se mai recomandă efectuarea a 1-2 mulciri cu gunoi de
grajd proaspăt sau semifermentat (100-150 t/ha), sau în amestec cu turbă în
proporţii egale, dar o atenţie deosebită trebuie acordată aerisirii în vederea
prevenirii arsurilor provocate de degajarea amoniacului.
Se recomandă de asemenea folosirea ureei sau a mustului de gunoi
de grajd pentru fertilizare, în raport de diluţie de 1:10 şi respectiv 1:5 – 1.6;
cantitatea pe hectar de soluţie se calculează astfel încât să fie echivalentă cu
norma de udare.
Regimul de temperatură dirijat în corelaţie cu umiditatea la parametrii
optimi are un rol important în reuşita culturii de castraveţi. În perioada când în
exterior temperatura înregistrează valori ridicate de peste 22-24oC,
mijloacele care contribuie la reglarea temperaturii în seră sunt: menţinerea
75
umidităţii relative a aerului, aerisirea şi la sfârşitul lunii aprilie cretizarea
acoperişului serei care contribuie şi la reglarea intensităţii luminoase.
În tabelul 21.5. se prezintă dinamica menţinerii temperaturilor diurne şi
nocturne pe întreaga perioadă de vegetaţie a culturii.
Tabelul 21.5.
Dinamica dirijării regimului termic la cultura de castraveţi
Noaptea Noaptea
Perioada Cultură pe Cultură pe
Cu nor Cu soare
substrat sol
Prima săptămână după
19-21 19-21 21-23 24-28
plantare
2-10 săptămâni de la
16-18 18-19 20-21 24-28
plantare
Până la defrişare 18-20 18-20 22-24 26-30
Regimul de lumină trebuie corelat cu ceilalţi factori în funcţie de

anotimp şi menţinut la valorile cerute de plante. Excesul de lumină provoacă
îmbătrânirea prematură slăbind potenţialul de rodire a plantelor, iar deficitul
provoacă alungirea plantelor şi reduce fructificarea. Aerisirea trebuie făcută
cu mare atenţie pentru a nu se reduce exagerat umiditatea relativă a aerului.
Un conţinut ridicat de CO2 în interiorul serei, faţă de cel din atmosferă,
contribuie la obţinerea unor sporuri importante de producţie. Din categoria
lucrărilor cu caracter special, instalarea sforilor de susţinere care asigură
conducerea plantelor în cele 3 sisteme ocupă un loc central, urmând în
ordinea efectuării lor lucrările de tăiere specifice fructificării.
Sistemul de conducere în “V”.

Palisarea plantelor în sistemul “V” asigură o bună repartizare a
acestora în spaţiul serei, beneficiind de mai multă lumină datorită alternanţei
în conducere de la cele două sârme de susţinere. Faţă de sistemul “V”
prezentat (denumit sistemul “V” clasic) în practica producţiei se aplică şi
sistemul de conducere “V modificat” (fig.21.4.).
Fig. 21.4. Sistemul de conducere, tăiere şi fructificare „V” modificat – detaliu

(original)
76
Sistemul de conducere “pergolă simplă”
Conducerea plantelor în acest sistem se face pe verticală până la
sârma de susţinere, iar apoi pe orizontală, pe sfoară, 60-70 cm când se face
prima cârnire (1). Lăstarul de ordinul I se conduce până la jumătatea traveei
şi se execută cârnitul 2; lăstarul de ordinul II se conduce până la rândul
vecin, adică până la jgheab (dolie) când se execută ultima cârnire a plantei
(fig. 21.5. şi 21.6.).
Fig. 21.5. Sistemul de conducere „pergolă simplă” (original)

a - faza I – conducerea plantelor în vegetaţie fără lăstari; se lasă pe tulpină fructele
b - faza a II-a – după recoltarea fructelor de pe tulpină, lăstarii care apar se ciupesc la 1-2
fructe şi 1-2 frunze
Fig. 21.6. Sistemul de conducere, tăiere şi fructificare „pergolă simplă” faza a

II-a –detaliu (original)
1,2,3 – etapele cârnirii şi ciupirii lăstarilor de ordinul I şi II din prelungirea tulpinii principale
Sistemul de conducere “pergolă îmbunătăţită”

În cazul plantărilor întârziate, când desimea plantelor ajunge la 18-20
mii pl/ha, necesitatea asigurării unor condiţii mai bune de luminozitate în
partea superioară a serei impune aplicarea unui sistem de conducere
77
adecvat.
Pe baza rezultatelor experimentale obţinute (Ilie, Gh. şi colab., 1982) se
recomandă sistemul de conducere “pergolă îmbunătăţită” faţă de “pergolă
simplă”(fig. 21.7).
Fig. 21.7. Sistemul de conducere Fig. 21.8. Sistemul de conducere

„pergolă îmbunătăţită” (original) „umbrelă” (original)
a – faza I – se elimină toţi lăstarii, pe a – faza I – se elimină toţi lăstarii, pe tulpină
tulpină rămânând numai fructele; rămânând numai fructele;
b – faza a II-a – după recoltarea fructelor b – faza a II-a – după recoltarea fructelor de pe
de pe tulpină, lăstarii care apar se ciupesc tulpină, lăstarii care apar se ciupesc la 1 fruct
la 1-2 fructe şi 1-2 frunze şi 1 frunză; pe tulpina condusă orizontal pe
sârmă se lasă 3-4 plete cârnite la 4-5 fructe şi
4-5 frunze
1.60 - 2.20 m
a Plete scurte
0.60 - 1.60 m
0 - 0.60 m
b.
1.60 - 2.20 m
Fig. 21.9. Sistemul de conducere, tăiere şi fructificare „umbrelă”

a – aşezarea fructelor pe tulpină; b – dirijarea tăierilor pe plete scurte
78
60 cm 20 cm
2.50
30 cm
2.20
60 cm
1.60
40 cm
1.20
40 cm
80
80 cm
Fig. 21.10. Dirijarea tăierilor pe „plete lungi” la sistemul de conducere

„umbrelă”
Sistemul de conducere “umbrelă”

Acest sistem de conducere se aplică în condiţiile când desimea de
plantare este cuprinsă între 14-16 mii pl/ha. Corect aplicat sistemul “umbrelă”
valorifică foarte bine potenţialul productiv şi de regenerare al plantelor în
corelaţie cu condiţiile climatice şi de tehnologie (fig. 21.8., 21.9., 21.10.).
Avantajul principal al folosirii acestui sistem este că prin dirijarea
alternativ oblică a plantelor, se creează condiţii de luminozitate mai bune.
Pe tulpina principală ca şi la sistemul pergolă, de la înălţimea de 70-75
cm se lasă 8-10 fructe.
După recoltarea fructelor de pe tulpina principală, lăstarii care vor
apare ce vor ciupi scurt la 1 fruct şi 1 frunză, în funcţie şi de starea de
vegetaţie a plantelor.
Defolierea are ca scop împiedicarea consumului inutil de elemente
nutritive de către frunze care şi-au pierdut funcţia de asimilaţie şi constă în
îndepărtarea frunzelor îmbătrânite, îngălbenite sau bolnave. Tot datorită
aceleiaşi cauze, se face şi înlăturarea în fază incipientă a fructelor tarate.
Recoltarea fructelor se face ţinând seama de mai multe aspecte,
dintre care dimensiunile specifice hibridului şi cerinţele beneficiarilor se
situează printre cele mai importante. Recoltarea se face de 2-3 ori pe
săptămână, fructele având o greutate de 350-500 g/buc., recoltându-se în
medie 35-40 fructe/plantă/ciclu.
În tabelul 21.6. sunt cuprinse detalii privind recoltarea fructelor de
castraveţi.
Neefectuarea recoltării fructelor la vârsta normală după opinia
aceloraşi autori are influenţe asupra producţiei şi asupra creşterii vegetative
cât şi asupra calităţii lor (tabelul 21.7.).
79
Tabelul 21.6.
Vârsta şi mărimea optimă de recoltare a fructelor de castraveţi

Momentul recoltării (lumină-nutriţie-căldură)
Condiţii favorabile Condiţii defavorabile
Specificaţie
Greutatea Greutatea
Vârsta (zile) Vârsta (zile)
optimă (g) optimă (g)
Fructele de pe tulpină 350-450 12-14 300-350 16-20
Fructele de pe lăstari Peste 500 13-16 400-500 18-21
(După M.Dumitrescu, C. Chiriţă, S.Sociu şi col., 1979)
Tabelul. 21.7.
Influenţa vârstei de recoltare asupra fructelor de castraveţi

Influenţa
Vârsta fructelor la
Asupra creşterii Calitatea fructelor recoltate
recoltare Asupra producţiei
vegetative
Prea tinere favorabilă foarte favorabilă se ofilesc rapid
optimă ca turgescenţă şi
Normală favorabilă favorabilă
culoare
Prea bătrâne defavorabilă defavorabilă se decolorează
După recoltare, în seră se face o primă sortare, eliminându-se fructele

care nu au aspect comercial, după care marfa se transportă la staţiile de
sortare. Aici se continuă pregătirea pentru valorificare, fructele calibrându-se
după greutate, lotizarea, efectuându-se pe calibre între 300-400 g/buc, 400-
500 g/buc, 500-600 g/buc şi peste 600 g/buc. La castraveţii cu fructe lungi se
obţin producţii ce variază între 100-220 tone/ha, funcţie de epoca de plantare
şi de nivelul energetic asigurat. La castraveţii cu fructe semilungi producţia
care se realizează este de 80-140 tone/ha.
Ciclul II de cultură. Datorită reducerii masive a exportului şi a

preferinţelor consumatorilor pentru castraveţii cu fructe de tip cornichon,
cultivarea castraveţilor cu fructe lungi în ciclul II se face pe suprafeţe tot mai
mici.
Cultura se înfiinţează direct pe solul serei, care în prealabil se
dezinfectează termic cu aburi supraîncălziţi sau chimic cu Vapam, Basamid,
Di-Trapex, Dazomet sau Bromură de metil.
Răsadul se produce în serele înmulţitor, cu vârsta de 25-30 zile,
perioada de plantare situându-se între 25.VII-5.VIII (tabelul 21.3.). Se
plantează două rânduri pe travee după schema 60+200+60/35 cm,
realizându-se o desime de 18.000 plante/ha.
În general, lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele din ciclul
I cu unele particularităţi. Astfel, până la jumătatea lunii septembrie udările se
fac prin aspersiune, apoi cu furtunul; nu se mai aplică de la această dată nici
şpriţurile.
Pentru asigurarea unei luminozităţi corespunzătoare, la începutul lunii
septembrie se face decretizarea acoperişului serei.
Pentru fructificare, se contează numai pe tulpina principală şi pe
lăstarii formaţi, până sub sârma de susţinere.
Producţia ce se realizează este de 60-80 t/ha, recoltarea efectuându-
se eşalonat până la jumătatea lunii noiembrie.
80
Cultura castraveţilor cu fructe mici - tip cornichon
Cultivarea castraveţilor cu fructe de tip cornichon se realizează fie în
sere special destinate acestei culturi, fie în sere înmulţitor, ca o cultură
succesivă după eliberarea acestora de răsadurile din ciclul I. Din punct de
vedere al asigurării energetice, serele în care se cultivă sunt cu încălzire
limitată (semiîncălzite) sau sere neîncălzite (tabelul 21.3.).
Se folosesc soiuri sau hibrizi total sau parţial ginoice
Vârsta răsadului variază cu perioada de plantare fiind de 30-35 zile
pentru plantarea de 1-20 aprilie şi de 20-25 zile pentru cea de 25.VI-15.VII
(Tabelul 21.3.).
Pregătirea serei constă din: fertilizarea cu gunoi de grajd (dacă este
cazul) în cantitate de 120-150 t/ha, în funcţie de conţinutul în materie
organică al solului, cu 800 kg/ha superfosfat dublu şi cu 600 kg/ha sulfat de
potasiu; pregătirea solului printr-o lucrare cu rotosapa sau MMS-1,4, urmată
de frezarea şi modelarea în 3 biloane pe travee, pe care se plantează 3
rânduri sau în 2 brazde înălţate pe care se plantează 2 rânduri. Desimile ce
se recomandă sunt cuprinse între 20-27 mii pl/ha, în funcţie de vigoarea
soiului sau hibridului.
Dirijarea pe sfori a plantelor se face ca la cultura castraveţilor cu fructe
lungi sau semilungi, diferenţiat în funcţie de numărul de rânduri pe travee. La
schema de plantare cu 3 rânduri/travee, plantele se conduc pe verticală până
la sârmă şi apoi pe orizontală pe sârmă până la planta următoare după care
se cârneşte.
La schema de plantare pe 2 rânduri, plantele se conduc în sistem “V”,
oblic, dar cu menţiunea că alternanţa se face cu câte 2 plante; două plante la
sârma din stânga şi două la cea din dreapta (fig. 21.11.).
a b
Fig. 21.11. Conducerea plantelor de castraveţi cornichon în sere (original):

a – plantare după schema pe 3 rânduri/travee şi conducerea (palisarea) pe verticală a
platelor;
b – plantare după schema pe 2 rânduri/travee şi conducerea (palisarea) oblică alternativă,
a câte 2 plante în sistemul „V”
Pe porţiunea de tulpină de 40 cm de la nivelul solului se înlătură

fructele şi lăstarii, în continuare până la dolie, pe tulpină lăsându-se toate
fructele. Lăstarii se ciupesc la o frunză în prima treime a tulpinii, unde la
subţioara frunzei apar unul sau mai multe fructe; la două frunze în cea de a
doua treime şi la trei frunze pe cea de a treia treime. Pe porţiunea orizontală
81
a tulpinii care se conduce pe sârmă se lasă toate fructele care apar şi lăstarii
se ciupesc la 3 frunze. Apoi, săptămânal se fac ciupiri pentru a favoriza
apariţia lăstarilor de ordin superior în vederea eşalonării producţiei. Pentru
menţinerea vigorii plantelor în permanenţă trebuie să existe vârfuri de
creştere (Poştaliu, Gh., 1989). În vederea stimulării fructificării, se aplică un
tratament cu Ethrel în conc. de 0,06% (1000 l soluţie la hectar) la o lună de la
plantare.
Fructele de castraveţi cornichon au un ritm de creştere de 1-2 cm pe
zi, astfel că recoltarea se face zilnic în perioadele cu temperaturi ridicate şi la
două zile în cele cu temperaturi moderate. La staţiile de sortare se face
calibrarea fructelor pe mărimi de lungime: 3-6 cm, 6-9 cm, 9-12 cm şi peste
12 cm, calibrul predominant fiind de 6-9 cm.
Producţiile realizate depind de perioada de plantare, de nivelul
energetic utilizat pentru cultivare, de cultivarul folosit, etc., ele oscilând între
30-60 t/ha.
În condiţiile din sere plantele se castraveţi sunt expuse la atacul unor
agenţi patogeni de intensităţi diferite în ciclurile I şi II de producţie (tabelul
21.8.).
Tabelul 21.8.
Frecvenţa agenţilor patogeni la cultura de castraveţi
Agentul patogen Ciclul I Ciclul II

V.M.C. + +
Pseudomonas lachrymans - ++
Pseudoperonospora cubensis - ++
Fusarium oxysporum, + +
Verticilium dahliae + +
Sphaerotheca fuliginea - ++
Didymella bryoniae + +
Botrytis cinerea + +
Sclerotinia sclerotiorum + +
(După Focşăneanu şi col., 1985)
Legenda: - lipsă atac; + atac prezent; ++ atac prezent cu intensitate mare
Cele mai păgubitoare boli sunt: Peronospora cubensis (Mana

castraveţilor) - efectuarea de stropiri preventive cu produse sisternice şi
curative cu produse de contact (Captan 80 WDG – 0,15%, Merpan 80 WDG
(WG) – 0,15%, Al cupral 50 PU – 0,5%, Infinito 687,5 SC – 1,4 l/ha, Aliette
80 WG - 2 kg/ha). Concomitent cu începerea tratamentelor foliare se
întrerupe udarea prin aspersie, acestea repetându-se la interval de 10-12
zile, atâta timp cât există condiţii favorabile bolii; Pseudomonas syringae pv.
Lachrymans (Pătarea unghiulară) - Zeamă bordeleză 1%, Champion 0,3%,
Cuzin 15 SC - 1%, Alcupral 50 PU (WP) – 0,5%, Funguran 50 WP – 0,4%, 4
tratamente cu 5 zile timp de pauză; Sphaerotheea fulinginea (Făinarea
castraveţilor) - stropiri foliare la apariţia primelor simptome cu Nimrod 250 EC
- 0,05-0,1%, Ortiva Top – 1l/ha, Karathane Gold 350 EC/Karathane Plus –
0,5 l/ha (în 1000 l apă), Kumulus DF - 3,2 kg/ha (0,4%), Orius 25EW - 0,05%
(0,5 l/ha în 1000 litri apă), Taegro - 0,37 kg/ha, Topas - 0.25 - 0.5 l/ha;
Botrytis cinerea (Putregaiul cenuşiu) - Teldor 500 SC - 0,08% (0,8 l/ha),
Serenade Aso – 4-8 l/ha;
82
Principalele cauze ale atacului, cât şi a intensităţii acestuia sunt:
dirijarea defectuoasă a factorilor de microclimat (temperatură, umiditate,
luminozitate) din seră, în sensul nerespectării corelaţiei dintre aceştia:
neefectuarea corectă a dezinfecţiei serei în general, dar mai cu seama a
solului serei, sursă principală a rezervei de boli şi dăunători, în special a celor
vasculare şi a nematozilor.
Cei mai păgubitori dăunători sunt: Tetranychus urticae - Păianjenul
roşu - se fac tratamente foliare cu produse specifice: Vertimec 1.8 EC – 0,08-
0,1%, Milbeknok EC – 0,075% Nissorun 10 WP - 0,08%, Requiem Prime -
0,65% (5 - 10 l/ha funcție de înălțimea culturii); Trialeurodes vaporariorum -
Musculiţa albă – în funcţie de gradul de infestare, se vor aplica tratamente la
interval de 2-3 săptămâni cu: Actellic 50 CE 0,1%, Mospilan 20 SG –
0,0125%, NoFly - 200 – 250 g/hl, Requiem Prime - 0,65%, Vydate 10L –
10l/ha, Vydate 10G – 30-35 kg/ha; Heliotrips haemorrhoidalis, Franklinella
occidentalis occidentalis - Tripsul de seră-tratamente la intervale de 10-14
zile cu unul din produsele: Mospilan 20 SP -0,04%, Laser 240 SC – 0,05%,
Vydate 10L – 10l/ha, Minecto Alpha – 1-1,25 l/ha, Requiem Prime - 0,65% (5
- 10 l/ha)
1. Care sunt speciile care aparţin familiei Cucurbitaceae ?
R. Din această grupă de plante legumicole fac parte 6 specii:
castravetele, pepenele galben, dovlecelul, dovlecelul patison, pepenele
verde, dovleacul comestibil.
2. Care sunt tipurile de soiuri întâlnite la castraveţi?

R. Tipurile de soiuri sunt:
- la hibrizii ginoici pe plante apar numai flori femeieşti, cele bărbăteşti
lipsesc în totalitate, fructele formându-se pe cale partenocarpică;
- la hibrizii partenocarpici, deşi pe plante sunt flori femeieşti şi
bărbăteşti, polenizarea şi fecundarea nu are loc, fructele se formează pe cale
partenocarpică, neavând astfel seminţe.
1. Care este caracteristica comună a speciilor legumicole din familia
Cucurbitaceae din punct de vedere al manifestării potenţialului productiv?
2. Prin caracteristica sa de slabă dezvoltare şi tendinţă de creştere la
suprafaţa solului, care sunt pretenţiile sistemului radicular al castravetelui
faţă de solul sau substratul de cultivare?
3. Dintre speciile legume cucurbitacee care este cea mai rezistentă la
secetă şi din ce cauze?
4. Care sunt factorii care influenţează raportul dintre florile femele şi
cele mascule la castravete?
5. În cazul în care se folosesc hibrizi partenocarpici şi are loc totuşi
polenizarea florilor, ce se întâmplă cu fructele care apar şi se dezvoltă pe
plantă?
83
6. Dintre speciile legumicole cucurbitacee care dintre ele nu formează
fructe pe cale partenocarpică?
7. În funcţie de sistemul şi forma de cultivare a castravetelui care sunt
metodele de înfiinţare a culturii?
8. Care sunt cerinţele castravetelui faţă de principalii factori de
vegetaţie (temperatură, lumină, umiditate, sol, aer şi elemente nutritive)?
9. Care este substratul de cultură utilizat pentru cultura de castraveţi,
în funcţie de perioada de plantare?
10. Precizaţi etapele de pregătire ale baloţilor de paie utilizaţi ca
substrat de cultură a castraveţilor cu fructe lungi sau semilungi în sere.
11. Care sunt ciclurile de cultură ale castraveţilor în sere, ţinând cont
de disponibilul de consum energetic (Gcal/ha)?
12. Care sunt speciile legumicole care se pretează la asociere cu
castraveţii în ciclul I de cultură în sere?
13. Care sunt sistemele de conducere în vegetaţie în culturile din sere,
a plantelor de castraveţi cu fructe lungi şi semilungi?
14. Precizaţi detaliile tăierilor în vederea fructificării la cele cinci
sisteme de conducere în vegetaţie?
15. Care este vârsta şi mărimea optimă de recoltare a fructelor de
castraveţi (fructe de pe tulpină şi de pe lăstari)?
16. Care sunt schemele de plantare ale castraveţilor cornichon în
serele cu deschiderea traveei de 3,20 m?
17. Care sunt principalele boli ale castraveţilor ?
18. Care sunt principalii dăunători ai castraveţilor ?
84
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

A PEPENILOR GALBENI
Cuvinte cheie: flori femele; flori mascule; plantă monoică; soiuri;

hibrizi; sisteme de conducere în vegetaţie; sistem de tăiere şi fructificare;
lăstari; polenizare entomofilă; ciupirea răsadului; tehnologie de cultură,
producţie.
Rezumat
Aroma, gustul şi parfumul deosebit al fructelor de pepene galben le fac
extrem de apreciate de consumatori, la care se adaugă şi valoarea
alimentară superioară altor specii din această familie. Funcţie de mărime şi
formă, pepenii galbeni se clasifică în două grupe şi anume: cantalupi - cu
forma fructului globuloasă şi adânc costat şi pepenii propriu-zişi - cu fructul
oval-alungit şi suprafaţa scorţoasă, mai mult sau mai puţin netedă sau fin
reticulată. Plantele de pepene galben sunt pretenţioase faţă de temperatură,
florile avortând în cazul variaţiilor bruşte, faţă de lumină în faza de răsad,
pentru înflorire necesitând 7000-8000 lucşi, iar pentru fructificare 12000-
15000 lucşi. Tehnologia de cultură este prezentată pentru toate tipurile de
culturi ale pepenelui galben (în câmp, în sistem forţat şi protejat – în seră, în
adăposturi din material plastic).
22.1. PEPENELE GALBEN

– Cucumis melo L.
Denumiri străine: melon (engleză); melon (franceză);

Melon, Zuker-Melon (germană).
Fructele pepenelui galben sunt apreciate pentru gustul, aroma şi
parfumul lor deosebit, dar şi pentru valoarea lor alimentară superioară
castraveţilor şi dovleceilor. Au un conţinut ridicat în zahăr 4,5-14%, săruri
minerale (Ca, K, P, Fe), proteine 0,5 g/100 g, vitamina C (50-60 mg/100 g),
vitaminele B1, B2, B6, caroten, cei care au miezul portocaliu.
Se consumă în stare proaspătă la coacerea fiziologică sau în salate
de fructe, dulceţuri, sucuri, marmelade, în cofetărie (fructe glasate). Valoarea
energetică a fructelor este variabilă în funcţie de conţinutul în zahăr.
Fructele sunt solicitate pentru consum în stare proaspătă tot timpul
anului.

După cei mai mulţi autori se consideră că pepenele galben este
originar din Asia (India şi Iran), iar alţii consideră că centrul de origine este
Africa Centrală, Africa Tropicală, Afganistanul sau Transcaucazia.
85
Este foarte răspândit în toate zonele cu climă favorabilă din lume, atât
în câmp, cât şi în spaţii protejate.
În România se cultivă în sudul, sud-estul, sud-vestul şi vestul ţării pe
suprafeţe mai mari în câmp, dar cu tendinţe de sporire şi în spaţii protejate.

Pepenele galben este o plantă anuală erbacee, având o perioadă de
vegetaţie de 80-110 zile.
Sistemul radicular este puternic ramificat şi mai profund ca la
castraveţi, ajungând la 1 metru adâncime, dar masa principală a rădăcinilor
se dezvoltă în special în stratul de sol de 20-25 cm adâncime. Când
temperatura şi umiditatea solului sunt în optim, rădăcinile se dezvoltă la
suprafaţa solului în special în sere şi solarii.
Tulpina este erbacee, târâtoare, flexibilă, pentaedrică, cu muchiile
rotunjite, acoperită cu perişori scurţi de culoare albă, grosimea variind între 8-
15 mm. Prezintă cârcei la fiecare nod, ce pot avea lungimi de peste 20 cm,
cu creştere spiralată.
Ramificaţiile apar într-o anumită ordine şi poartă pe ele frunze, flori şi
cârcei. Tulpina emite în faza tânără uşor rădăcini adventive, permiţând astfel
înmulţirea vegetativă prin butaşi.
Frunzele sunt reniforme sau palmate, cu lobi rotunjiţi, lobul central fiind
mai alungit, acoperite cu perişori moi la cele tinere şi asprii la cele bătrâne.
La baza lor se formează lăstarii, florile şi cârceii.
Florile sunt unisexuat-monoice sau hermafrodite, de culoare galbenă,
mici având corola formată din 5 petale concrescute. Numărul sepalelor şi al
petalelor poate fi şi de cinci sau şapte.
Florile mascule sunt grupate câte 3-6 la un loc la subţioara frunzelor,
şi apar înaintea florilor femele. Înfloresc în 10 zile şi rămân deschise 1-2 zile.
Florile femele apar foarte târziu pe lăstarul principal şi mai repede pe
lăstarii laterali, câte una la fiecare nod purtător de rod.
Polenizarea este entomofilă. Pepenele galben nu rodeşte
partenocarpic. Temperatura şi umiditatea aerului influenţează fecundarea
florilor, în sensul că în veri cu temperaturi moderate şi ploi abundente leagă
mai bine decât în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate relativă a aerului
redusă.
Fructul pepenelui galben este o melonidă. Funcţie de mărime şi formă,
pepenii galbeni se clasifică în două grupe şi anume:
- cantalupi, cu forma fructului globuloasă şi adânc costat;
- pepenii propriu-zişi, cu fructul oval-alungit şi suprafaţa scorţoasă,
mai mult sau mai puţin netedă sau fin reticulată.
Culoarea cojii fructului este verde, măslinie, galbenă, portocalie sau
cărămizie, iar cea a pulpei este albă, verde, portocalie, unicoloră sau
bicoloră. Pulpa este zemoasă, suculentă, făinoasă sau crocantă. Greutatea
unui fruct variază în funcţie de soi, fiind cuprinsă între 2-5 kg.
Seminţele sunt asemănătoare cu cele de castraveţi, dar mai rotunjite,
mărimea lor fiind proporţională cu mărimea fructelor.
Temperatura minimă de încolţire este de 15-17oC, iar cea optimă de
20-30C, în condiţii de câmp germinând în 8-12 zile, iar în răsadniţe în 5-6
zile.
86
Relaţiile plantei cu factorii de mediu:
Pretenţiile pepenelui galben faţă de temperatură sunt mari,
asemănătoare cu ale castravetelui, de aceea aria lui de cultivare nu
depăşeşte 47o latitudine nordică.
Plantele cresc, dezvoltându-se bine numai la temperaturi de peste 15
oC, între 12-15 oC crescând foarte încet sau deloc, iar la -0,2 oC pier. La
temperaturi mai mari de 40 oC creşterea plantelor stagnează complet,

temperatura optimă pentru creştere şi dezvoltare fiind de 25-30 oC.
În regiunile aride cu număr mare de zile senine şi cu temperaturi
ridicate producţia este timpurie şi de bună calitate. Pentru desfăşurarea în
condiţii bune a polenizării şi fecundării temperatura minimă este de 20-22 oC
(Mănescu, Seaton şi Kremer). Este foarte importantă pentru creşterea
plantelor temperatura din zona rădăcinilor, care trebuie să fie de minimum 18
oC şi optimum de 24-28 oC. La temperatura de 18 oC absorbţia apei de către
rădăcini este slabă, în comparaţie cu absorbţia la 27 oC.

Variaţiile bruşte de temperatură provoacă avortarea florilor şi în
consecinţă realizarea de producţii mici.
Pepenele galben este o plantă de zi scurtă, el fiind sensibil la lumină
în faza de răsad.
Intensitatea luminii pentru înflorire la pepenele galben trebuie să fie de
7000-8000 lucşi, iar pentru fructificare de 12000-15000 lucşi. Din această
cauză nu trebuie să se planteze prea timpuriu.
Pepenele galben preferă soluri uşoare, mijlocii, fertile, cu structură
bună, cu un pH de 6-7,2. Pentru a obţine fructe de calitate, regimul de nutriţie
trebuie să fie cât mai echilibrat.
O cultură de pepeni galbeni de pe suprafaţa de un hectar, extrage din
sol 105 kg s.a. N, 15 kg s.a. P2O5 şi 211 kg s.a. K2O. Raportul optim între
N:P:K trebuie să fie de 2:0,5:3, iar între K:Mg de 3:1. (Hugnet, Cornillon,
1971).
Pepenele galben manifestă sensibilitate sporită faţă de curenţii reci de
aer, de aceea este indicată înfiinţarea culturii între perdele de protecţie din
plante cu port înalt.
Soiuri cultivate:
La noi în ţară sunt cultivate mai mult soiurile Turkestan, Ica, Ogen,
Cantalup, Titus, Comoara Ungariei şi Măsliniu de iarnă, din grupa pepenilor
cantalupi. Sunt cultivate de asemenea numeroase populaţii locale din grupa
pepenilor galbeni propriu-zişi (Scurtu, I. 1998).
Tehnologia culturii pepenelui galben în câmp

Pentru cultivarea pepenilor galbeni se aleg terenuri care să aibă solul
permeabil, nisipo-lutos sau luto-nisipos, cald şi suficient de umed, recent
desţelenit şi bine structurat şi bogat în substanţe nutritive. Terenurile expuse
vânturilor puternice şi curenţilor reci sau grindinelor trebuiesc evitate.
Plantele premergătoare sunt aceleaşi ca şi la castraveţi şi anume:
leguminoasele ca trifoiul, lucerna, soia, mazărea, fasolea, bobul, dar şi
rădăcinoasele, bulboasele şi cartoful.
Solul se pregăteşte asemănător ca şi la cultura de castraveţi şi constă
87
din: arătura adâncă de toamnă la 28-30 cm, fertilizarea cu 30-50 t/ha gunoi
de grajd, superfosfat 300 kg/ha şi sare potasică 200-250 kg/ha. Primăvara,
terenul se întreţine ca ogor sau se cultivă cu ridichi de lună, sau cu salată şi
spanac din toamnă.
În funcţie de modul de dirijare a tulpinilor în câmp, se practică cultura
la sol şi cultura pe spalier.
Cultura la sol
Solul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de
104 cm. Se seamănă în 25.IV-10.V, când la 5-6 cm adâncime în sol
temperatura este de 12-14 oC, cu SPC-6 (8), folosind 2-4 kg seminţe/ha.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm, distanţa între rânduri este de 150
cm, pe lăţimea unui strat semănându-se un singur rând, iar între plante pe
rând 22-26 cm, în acest caz rezultând o desime de 25-30 mii plante/ha. În
cazul în care distanţa între plante pe rând se măreşte la 30-35 cm, rezultă o
desime de 20-24 mii plante/ha, evident desimea variind în funcţie de
cultivarul folosit (fig. 22.1.).
Fig. 22.1. Schema de înfiinţare a culturii de pepeni galbeni la sol
La cultura în cuiburi se lasă 2-3 plante la distanţa de 40-50 cm pe

rând.
În zonele cu precipitaţii în luna mai, pentru a realiza o producţie mai
timpurie se practică semănatul în cuiburi pe muşuroaie deasupra solului. Se
sapă gropi de 30/30 cm care se umplu cu gunoi de grajd care degajă căldură
încălzind solul de deasupra, asigură drenajul şi menţine umiditatea.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de castraveţi şi
constau din: răritul la distanţele prevăzute în schema de plantare; 3-4 praşile
manuale, 3-4 udări cu norme moderate de 250-300 m3/ha, mulcirea solului şi
2-3 fertilizări suplimentare, cu un total de îngrăşăminte de 80-100-50 kg
NPK/ha, pentru un sol mijlociu aprovizionat; limitarea prin înlăturarea
excesului a numărului de fructe la 5-8 bucăţi/plantă pentru soiurile timpurii.
Pe suprafeţe reduse se aplică şi lucrările de ciupit la 3-4 frunze şi apoi
la 5-8 frunze.
Recoltarea fructelor se face la coacerea fiziologică deplină, în funcţie
de momentul specific şi de soi, atunci când însuşirile organoleptice (aroma,
dulceaţa, parfumul) ating maximul, sau cu puţin timp înainte (în faza de
88
pârgă). Procesul de maturare se continuă şi în perioada păstrării. Fructele
recoltate mai târziu crapă şi miezul îşi pierde din calitate. Ajungerea la
maturitate a fructelor se recunoaşte după unele semne şi anume: la lovirea
cu degetul fructul nu trebuie să sune a gol; pedunculul se desprinde mai uşor
de fruct, în jurul lui apărând crăpături uşoare, culoarea devine cea specifică
soiului, parfumul este pronunţat şi fructele sunt grele.
Eşalonarea recoltării are loc în perioada 20.VII-30.VIII la soiurile târzii,
prelungindu-se până în septembrie, maturarea continuându-se în depozite în
perioada de păstrare.
Producţia realizată este de 20-25 t/ha şi chiar 30 t/ha.
Cultura forţată şi protejată a pepenelui galben
Datorită fructelor sale cu o valoare alimentară superioară altor

cucurbitaceae (castraveţi, dovlecei, etc.), prin conţinutul lor ridicat în hidraţi
de carbon, vitamine, săruri minerale şi în plus a gustului şi a parfumului
deosebit, se caută prelungirea perioadei de recoltare din câmp. Aceasta se
realizează prin cultivarea protejată sau forţată a acestei culturi distingându-se
astfel: cultura în seră şi cultura în adăposturi din material plastic.
Tehnologia cultivării pepenilor galbeni în sere sau adăposturi din
material plastic se aseamănă întrucâtva cu cea a castraveţilor. Se disting
însă unele particularităţi, privind fructificarea şi susţinerea fructelor şi
conducerea factorilor de vegetaţie.
Tehnologia culturii pepenelui galben în adăposturi din material
plastic
Adăposturile din material plastic folosite pentru cultivarea pepenelui
galben pot fi solarii tip tunel sau tip bloc, sau adăposturi temporare din folie
din plastic.
Cultura se înfiinţează în adăposturi înalte în perioada 10-15 aprilie,
răsadul având vârsta de 35-40 zile. Se folosesc soiuri sau hibrizi F1, ca de
exemplu: Ogen, Titus, Cantalup, Ica, Delicios, Templar F1, unele dintre ele
având rezistenţă sau toleranţă la boli.
În solariile de tip tunel, schema de plantare este de 3 rânduri la
distanţe de 180 cm între ele şi la 33 cm între plante pe rând, asigurându-se o
desime de 16800 plante/ha (fig. 22.2.). În solariile tip bloc se plantează 2
rânduri la distanţa de 150 cm între ele şi 40 cm între plante pe rând.
Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii, plantarea se poate face
pe biloane rezultate în urma executării de şanţuri (30/30 cm) în care se
aşează gunoi de grajd păios sau paie fertilizate cu îngrăşăminte chimice.
Conducerea plantelor şi lucrărilor de întreţinere se fac asemănător ca
şi la cultura în sere, cu deosebirea că dozele de îngrăşăminte chimice şi
normele de irigare sunt mai mici.
Producţia ce se realizează este de 35-40 t/ha , cu eşalonarea acesteia
de la 1 iulie până în august.
89
Fig. 22.2. Schema de plantare a pepenilor galbeni în solarii tunel
şi modelarea terenului în biloane (original);
a – gunoi de grajd; b – pământ de acoperire al gunoiului
Pentru realizarea unor producţii mai timpurii în câmp se poate face

forţarea pepenilor galbeni prin adăpostire temporară pe suprafeţe mai mici.
Se seamănă 3-5 seminţe în cuiburi deasupra unor gropi (30/30 cm) care s-au
umplut cu gunoi proaspăt. Se acoperă cu folii de polietilenă uzată (50/50 cm)
sau cu tunele joase de 70 cm lăţime. Distanţele de plantare sunt de 140 cm
între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând. Data plantării este în jur de 15
aprilie.
1. Care sunt efectele variaţiilor bruşte de temperatură asupra
pepenelui galben?
R: Variaţiile bruşte de temperatură provoacă avortarea florilor şi în
consecinţă realizarea de producţii mici.
2. În funcţie de mărimea şi forma fructului care sunt grupele în care se

clasifică pepenii galbeni?
R: În funcţie de mărime şi formă, pepenii galbeni se clasifică în două
grupe şi anume:
- cantalupi, cu forma fructului globuloasă şi adânc costat;
- pepenii propriu-zişi, cu fructul oval-alungit şi suprafaţa scorţoasă,
mai mult sau mai puţin netedă sau fin reticulată.
1. Care sunt cerinţele pepenelui galben faţă de principalii factori de

2. Care sunt principalele boli ale pepenelui galben ?
3. Care sunt principalii dăunători ai pepenelui galben ?
4. În funcţie de mărimea şi forma fructului care sunt grupele în care se
clasifică pepenii galbeni?
6. Care sunt distanţele de plantare şi desimile la unitatea de suprafaţă
din cultura de pepene galben ?
90
7. Care sunt grupele în care se clasifică cultivarele de pepene galben
în funcţie de culoarea pulpei?
8. Care sunt caracteristicile celor trei sisteme de conducere în
vegetaţie la culturile din seră a pepenelui galben?
9. Care sunt producţiile ce se pot realiza la culturile de pepeni
galbeni?
91
BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

A PEPENILOR VERZI ŞI A DOVLECELULUI COMUN
Cuvinte cheie: flori femele; flori mascule; hibrizi, soiuri; fructe

partenocarpice, fructe nepartenocarpice; sisteme de conducere în vegetaţie;
lăstari; polenizare alogamă entomofilă; pepeni verzi triploizi; tehnologie de
cultură; producţie.
Rezumat
Fructele pepenelui verde se consumă în stare proaspătă la
maturitatea fiziologică, care pe lângă gustul fin, plăcut şi echilibrat, mai au şi
valoare terapeutică, sucul lor fiind puternic diuretic, cea ce îl recomandă
pentru cură bolnavilor de rinichi. Prin lucrări de ameliorare s-au obţinut şi
pepeni verzi triploizi fără seminţe, prin hibridarea unor soiuri diploide cu linii
tetraploide. Numeroasele soiuri de pepeni verzi care se cultivă în ţara
noastră, sunt grupate în 4 grupe de precocitate:soiuri timpurii, soiuri
semitimpurii, soiuri semitârzii şi soiuri târzii.
Pepenele verde este o plantă anuală, termofilă, foarte pretenţioasă la
lumină şi la umiditatea din sol, neavând pretenţii deosebite faţă de sol, dar
acesta trebuie să fie bine aprovizionat cu elemente nutritive.
Fructele dovlecelului sunt consumate la maturitatea tehnică în stare
proaspătă în fază foarte timpurie ca „dovlecel în floare”. Planta este
viguroasă, formează tufe compacte sau vreji lungi, târâtori. Cerinţele
ecologice ale dovlecelului sunt asemănătoare cu ale castravetelui. Pentru
dovlecel este prezentată tehnologia de cultură în câmp neprotejat şi în sistem
forţat şi protejat (în sere şi solarii) iar la pepenele verde tehnologia în câmp
neprotejat, ambele tehnologii fiind asemănătoare cu cea a castravetelui.
23.1. PEPENELE VERDE

– Citrullus vulgaris L. sin. C.lanatus
Denumiri străine: watermelon (engleză); melon d’eau (franceză),

Wassermelone (germană).
Fructele pepenelui verde se consumă la maturitatea fiziologică în stare
proaspătă, fiind foarte apreciate de consumatori datorită gustului echilibrat,
dulce, fin şi plăcut, ponderea între fructele consumate în stare proaspătă fiind
însemnată
Prezintă un conţinut ridicat în zaharuri de 7-11%, 89-94% apă şi au o
valoare energetică de 26-29 cal/100 g s.p.
Fructele conţin de asemenea la 100 g substanţă proaspătă şi 0,2 g
lipide, 0,5 g proteine, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, C, H, PP, 12 mg fosfor,
2,5 mg potasiu, 0,2 mg fier şi 7 mg calciu.
Pepenii verzi au şi valoare terapeutică, sucul lor fiind puternic diuretic,
92
astfel că, sunt indicaţi pentru cură bolnavilor de rinichi, deoarece pot dizolva
calculii renali.

Originea pepenelui verde este în Africa de Sud şi Africa Centrală,
unde creşte în mod spontan şi de unde s-a răspândit în toate ţările cu climă
caldă.
Ţări mari cultivatoare de pepeni verzi sunt: C.S.I., S.U.A., Japonia,
Spania, Iugoslavia, Italia, etc. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe de cca.
20 mii ha anual în sud, sud-est, sud-vest şi vest, realizându-se o producţie
totală de aproximativ 400 mii tone, care se valorifică pe piaţa internă şi pe
cea externă în ţări din vestul şi nordul Europei (Scurtu, I. - 1998).

Pepenele verde este o plantă anuală cu o perioadă de vegetaţie
medie de 90-130 zile. Sistemul radicular se întinde pe orizontală până la 4-5
m şi pătrunde în pământ până la 1-1,5 m adâncime. Dezvoltarea puternică a
sistemului radicular şi caracterul xerofit al frunzelor şi vrejilor, dau plantei o
rezistenţă deosebită la secetă.
Tulpina este erbacee, târâtoare, foarte ramificată, viguroasă, cu o
lungime de 4-5 m, acoperită cu perişori cenuşii. Poate forma rădăcini
adventive în contact cu solul, în condiţii de umiditate corespunzătoare.
Frunzele sunt mari, adânc sectate, cu lobii rotunjiţi, acoperite cu
perişori deşi argintii, ceea ce conferă plantei o mare rezistenţă la secetă. La
subsuoara frunzelor se formează florile şi un cârcel ramificat.
Florile sunt unisexuat monoice, grupate la noduri. Pe tulpina principală
predomină florile mascule, iar pe ramificaţii florile femele, raportul între ele
fiind de 6-10 : 1. Prezintă şi flori hermafrodite. Polenizarea este alogamă
entomofilă.
Fructul este o melonidă mare (2-10 kg), având coaja de grosimi
diferite, lucioasă şi netedă, de culoare verde cu nuanţe diferite şi cu desene
în alternanţă de culori de verde închis, cu verde deschis sau verde gălbui.
Miezul fructului este de culoare roşie, roz, portocalie sau galbenă.
Seminţele sunt mari, ovoide, turtite, aproape plate şi ajung la
maturitatea fiziologică completă după 2-3 ani de la recoltare.
Prin lucrări de ameliorare s-au obţinut şi pepeni verzi triploizi fără
seminţe, prin hibridarea unor soiuri diploide cu linii tetraploide.
Soiuri cultivate:
Soiurile numeroase de pepeni verzi care se cultivă în ţara noastră,
sunt grupate în 4 grupe de precocitate:
- soiuri timpurii: Timpuriu de Canada, Sugar baby;
- soiuri semitimpurii: Dochiţa, Crimson Sweet;
- soiuri semitârzii: De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni, De Miniş, Dr.
Mauch;
- soiuri târzii: Lovrin 432, Favorit, Charleston Gray şi Clausiţa.
93
Pepenele verde este o plantă termofilă. Are pretenţii foarte mari faţă
de căldură, temperatura minimă de germinaţie a seminţelor fiind de 14-16oC
şi durează 21 zile. Temperatura optimă este de 20-30oC, la 20oC seminţele
germinând în numai 5-6 zile. În condiţii de câmp germinaţia are loc în 10-15
zile de la semănat.
Temperatura optimă de creştere şi rodire a plantelor este de 25-30oC,
la 10-15oC acestea încetându-şi procesele fiziologice, nemaiînflorind,
vegetaţia fiind foarte slabă. La 8-10oC o perioadă mai mare de timp, plantele
pier. De asemenea oscilaţiile, de peste 10oC între zi şi noapte stânjenesc sau
opresc vegetaţia.
Faţă de lumină pepenele verde este foarte pretenţios, având nevoie
de minimum 1500 ore de strălucire a soarelui, astfel că nu poate fi cultivat ca
şi cultură asociată la umbra pomilor. Florile formate şi fecundate avortează,
dacă urmează o perioadă prelungită de timp noros. Deşi este o plantă de zi
scurtă, la o iluminare de sub 8 ore creşterea şi dezvoltarea sunt încetinite.
Faţă de apă, pepenele verde are pretenţii mari, deşi este cunoscut ca
fiind foarte rezistent la secetă, cu o forţă de sucţiune de până la 10
atmosfere, dar nu rezistă la arşiţă. Sistemul radicular adânc şi puternic şi
transpiraţia intensă îl ajută să treacă peste fazele critice. O plantă în perioada
coacerii consumă câţiva litrii de apă într-o zi, pierzând însă şi o mare
cantitate prin transpiraţie.
Faţă de sol nu are pretenţii deosebite, dar pe soluri nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase care se încălzesc repede, cu reacţie neutră şi bine drenate dă
cele mai bune rezultate. Sunt contraindicate solurile grele şi cu exces de
umiditate.
În ceea ce priveşte aprovizionarea cu elemente nutritive se impune
precizarea că solurile trebuie să aibă un conţinut ridicat în acestea. Excesul
de azot are influenţă negativă asupra formării şi coacerii fructelor. Fertilizarea
cu îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu influenţează pozitiv fructificarea şi
calitatea fructelor, ajutând la creşterea conţinutului în zahăr şi la asigurarea
unei mai mari timpurietăţi cu cca. 6-8 zile.
Tehnologia culturii pepenelui verde în câmp.

Terenul pentru cultivarea pepenelui verde în ogor, se alege şi
pregăteşte în mod asemănător celorlalte specii din grupă. Gunoiul de grajd
însă, se administrează culturii precedente, dar se poate şi direct în anul de
cultură, cu condiţia să fie bine descompus pentru a se evita excesul de azot.
Se dau 30-50 t/ha odată cu îngrăşarea de bază, cu superfosfat şi sulfat de
potasiu. Sunt preferate terenurile proaspăt desţelenite şi bine expuse la
soare.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct şi numai în cazuri mai rare
prin plantare de răsad.
Producerea răsadului se face în spaţii încălzite (solarii cu dublă
protejare sau răsadniţe calde), perioada de semănat fiind sfârşitul lunii
martie. Pentru obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură se
folosesc 2 kg seminţe, care se seamănă pe brazde de ţelină sau cuburi
nutritive.
În cazul înfiinţării culturii prin semănat direct, perioada de semănat
94
este de 26.IV-10.V, iar prin folosire de răsad este de 10-15.V.
Semănatul sau plantatul se face pe teren nemodelat sau modelat cu
lăţimea la coronament de 104 cm (fig. 23.1.). Pe teren nemodelat schema de
plantare este de 150 x 33-44 cm, rezultând o desime de 15-20 mii pl/ha (fig.
23.2.). Se foloseşte maşina SPC – 6 (8), adâncimea de semănat fiind de 3-4
cm, iar cantitatea de sămânţă necesară pentru 1 hectar de cultură este de 4-
5 kg.
Fig. 23.1. Schema de înfiinţare a culturii de pepeni verzi prin semănat direct
sau plantare de răsaduri pe straturi înălţate
Fig. 23.2. Schema de înfiinţare a culturii de pepeni verzi prin

semănat în cuiburi pe teren nemodelat
Seminţele se tratează înainte de semănat fie cu pesticide specifice, fie

prin îmbăiere cu apă caldă la 50oC, timp de 20 de minute pentru prevenirea
atacului de cladosporium şi antracnoză; aceasta în cazul în care seminţele
nu sunt tratate de către producători la ambalare în vederea valorificării.
Tratamentul cu Procaină 10 mg/l timp de 8-10 ore, stimulează ritmul de
germinare a seminţelor şi de creştere a plantelor.
Pentru a proteja cultura împotriva vânturilor şi a curenţilor de aer la
care pepenele verde este sensibil, aceasta se înfiinţează în culise de plante
cu talie înaltă (sorg, cânepă, porumb, secară). Se seamănă câte 2 rânduri de
porumb sau sorg după care se seamănă 8 rânduri de cultură sau se
realizează culise din benzi de secară care se amplasează după fiecare 15
95
rânduri de cultură.
Însămânţarea se poate face şi manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe la
cuib, schema de plantare fiind de 200 x 50 cm, rezultând astfel o desime de
10 mii pl/ha. Pe terenurile micilor producători, unde de obicei nu se practică
erbicidarea datorită suprafeţelor restrânse, până la acoperirea spaţiului de
cultură, date fiind distanţele mari de plantare dintre rânduri, se pot înfiinţa
culturi asociate de salată prin răsad, ceapă de stufat sau fasole pentru
păstăi.
Lucrările de întreţinere constau din: răritul plantelor pe rând la 33-44

cm, când au primele frunze normale formate, prin lăsarea la cuib a 1-2
plante; prăşitul manual sau mecanizat până în stadiul în care vrejii nu mai
suportă deranjarea lor; muşuroirea vrejilor pentru a nu fi răsturnaţi de vânturi;
efectuarea a 2-3 irigaţii cu norme de udare de 300 m3/ha în perioada înfloririi
şi creşterii fructelor. Pentru a favoriza dezvoltarea în adâncime a sistemului
radicular, se evită udările de la începutul vegetaţiei, precum şi cele din
perioada coacerii fructelor, când umiditatea abundentă determină
deprecierea calităţii lor; reducerea numărului de fructe pe plantă la 4-5
bucăţi, mai ales la soiurile timpurii; fertilizarea în timpul vegetaţiei când
înfloritul este în plin, folosindu-se 100-125 kg/ha azotat de amoniu şi 75-100
kg/ha sulfat de potasiu; combaterea bolilor şi dăunătorilor (tabelele 7.16. -
7.17. de la cultura de castraveţi).
Erbicidarea culturii se face preemergent cu Dual Gold 960 EC – 0,8-
1,0 l/ha pentru buruieni monocotiledonate anuale şi dicotiledonate şi
postemergent pentru buruieni monocotiledonate anuale şi perene cu
Fusilade Forte (EC) – 0,8-1,0 l/ha, iar pentru costrei din sămânţă şi rizomi cu
Pantera 40 EC – 1,5 l/ha.
Recoltarea se face în momentul când fructele au ajuns la maturitatea

deplină, deoarece ele nu se postmaturează. Momentul coacerii depline se
cunoaşte după unele aspecte exterioare cum sunt uscăciunea cârcelului de
la baza pedunculului, sunetul caracteristic înfundat când fructele sunt lovite
cu degetul şi locul de prindere al pedunculului de fruct puţin adâncit. De
asemenea, coaja capătă un luciu caracteristic şi se zgârie uşor cu unghia, iar
la vârful fructului se formează o uşoară adâncitură.
Recoltarea se face cu cuţitul tăind fructele de pe peduncul, fără a
călca sau mişca vrejii.
Producţia ce se realizează este de 25-30 t/ha şi chiar 40 t/ha.
Se poate practica şi cultura asociată cu cartoful timpuriu, în special în
gospodăriile micilor producători agricoli, unde există forţă de muncă
suficientă (Radu, G.; Pelaghia Chilom, 1996). Pepenele verde se seamănă la
sfârşitul lunii aprilie, folosindu-se o sămânţă umectată, fiind o cultură asociată
până al recoltarea cartofului timpuriu. Cartoful timpuriu se recoltează pentru
valorificare la sfârşitul lunii mai şi în luna iunie, pepenele verde rămânând să
vegeteze în continuare până la maturarea fructelor.
96
23.2. DOVLECELUL COMUN
Cucurbita pepo L., convar. giromontia Alef.
sin. var. oblonga Willd
Denumiri străine: gourd (engleză); courge (franceză); Kunbis

(germană).
Dovlecelul este cultivat pentru fructele sale care sunt consumate la
maturitatea tehnică, în stare proaspătă sau conservată, în fază foarte
timpurie ca dovlecei cu floare. Se consumă şi când fructele sunt mai mari,
dar nu şi-au pierdut frăgezimea şi pulpa a devenit mai consistentă.
Preparatele culinare sunt indicate pentru cei cu afecţiuni ale tubului digestiv.
Fructele mature, galbene, conţin săruri minerale 0,85% (fosfor 68,9
mg% s.p.), hidraţi de carbon 4-7%, acid ascorbic 30-39 mg % s.p., caroten
30 mg % s.p. Seminţele mature conţin 40% ulei comestibil, iar prăjite , pe
lângă gustul plăcut, constituie un vermifug deosebit de eficace şi în plus nu
irită mucoasele intestinale.

Originea dovlecelului comun este în America Centrală, Mexic, Peru,
Honduras şi Guatemala, unde creşte în mod spontan.
După alţi autori dovlecelul ar fi originar din Africa, de unde a fost apoi
introdus în ţările din sudul Europei, încă din antichitate.
Se cultivă pe suprafeţe extinse în ţările din sudul Europei ce
beneficiază de un climat cald şi însorit.
În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mai mari în jurul oraşelor şi în
toate judeţele ţării.

Este o plantă anuală, viguroasă, cu creştere rapidă, ce formează tufe
compacte sau vreji lungi, târâtori, asemănători cu ai dovleacului.
Frunzele sunt mari, pentalobate, cu un peţiol lung, gros şi gol.
Tulpinile şi frunzele sunt acoperite cu perişori rigizi.
Florile sunt unisexuate, monoice, mari şi de culoare galbenă. Florile
femele sunt solitare, cu ovarul mare, cilindric şi persistă până la maturitatea
tehnică a fructelor. Florile mascule apar la subsuoara frunzelor grupate câte
2-3 la un loc, mai devreme decât cele femele. Polenizarea este alogamă,
entomofilă. Fructul este o melonidă de formă alungită, mai îngroşat spre
punctul pistilar, colorat diferit în alb, alb-gălbui, alb-verzui.
Soiuri: Dana, Fără vreji, De Italia, Deneta, Orange Zucckini.

Hibrizi: Black Jack, Gold Rush, Ambassador, Diamant, Arlika, Opal,
etc. Caracteristicile principalelor soiuri şi hibrizi sunt prezentate în tabelul
7.28.

Faţă de factorii de vegetaţie cerinţele dovlecelului sunt asemănătoare
cu ale castravetelui. Seminţele germinează la o temperatură minimă de 12-
97
14oC, iar temperatura optimă de creştere este de 20-25oC.
Datorită sistemului radicular profund are un coeficient de transpiraţie
ridicat (748-834) şi suportă mai bine seceta. Pretinde cât mai multă lumină
(minim 40.000 lucşi) şi umiditate, în caz de secetă cultura trebuind să fie
irigată. Culturile îmburuienate şi cele de pe terenuri umbrite dau producţii
scăzute.
Dovlecelul pretinde de asemenea terenuri profunde, afânate cu o bună
structură, reavene şi bine aprovizionate cu elemente nutritive,
neîmburuienate, cu expoziţie sudică, ferite de curenţi reci de aer. Corespund
astfel terenurile din lunci, aluviunile şi terenurile desţelenite în primul an,
bogate în humus şi cu un pH de 6,5-7,2 (uşor alcalin) şi cu apa freatică la cel
puţin 2 m adâncime.
Tehnologia de cultură a dovlecelului în câmp neprotejat

Alegerea terenului cât şi pregătirea acestuia se face ca şi la cultura de
castraveţi. Dovlecelul se cultivă în general prin semănat direct şi într-o
măsură mai mică prin răsad în vederea obţinerii unor recolte mai timpurii.
Perioada de vegetaţie a soiurilor de dovlecel fiind scurtă, culturile se pot
înfiinţa în ogor sau în succesiune.
Cu circa 8-10 zile înainte de semănat se fertilizează terenul pregătit
deja din toamnă, cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu, 200-250 kg/ha
superfosfat şi 50 kg/ha sare potasică sau sulfat de potasiu şi se erbicidează
cu Balan 8 l/ha sau Dacthal 10-12 l/ha în 300 l apă.
Se procedează apoi la încorporarea în sol a îngrăşămintelor chimice şi
a erbicidului la 6-7 cm adâncime, urmată de modelarea solului în straturi
înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm şi deschiderea canalelor pentru
aducerea şi conducerea apei pe rigolele de udare.
În cazul în care se practică cultura în succesiune, terenul care a fost
ocupat din toamnă cu alte culturi (ceapa verde, salată, spanac) se ară la 18
cm adâncime, se încorporează în sol concomitent cu erbicidarea şi
îngrăşămintele chimice.
Înfiinţarea culturilor se face prin semănat direct în perioada 15.IV-10.V
pentru cea din ogor şi 10.VI-1.VII pentru cea de succesiune. Semănatul se
face mecanizat cu SUP-21 sau SPC – 6(8) la adâncimea de 3-4 cm conform
schemei de înfiinţare a culturii (70+80x50 cm) realizându-se o desime de 28
mii pl./ha.
Cantitatea de sămânţă necesară pentru 1 ha este de 4-6 kg.
Pe teren nemodelat distanţa dintre rânduri este de 1 m, iar între
cuiburi pe rând 0,8 m; se seamănă 2-3 seminţe la cuib, care se acoperă cu
un strat de pământ de 2-3 cm grosime. Se asigură astfel o desime de 12,5
mii pl./ha, norma de sămânţă la semănatul manual fiind de 5-6 kg/ha.
Plantele se răresc când au prima frunză adevărată, lăsându-se la fiecare
cuib 1-2 fire bine dezvoltate.
Lucrările de întreţinere sunt similare cu cele de la cultura de castraveţi
(răritul, prăşitul, muşuroitul şi irigarea), mai puţin lucrarea de dirijare a
fructificării. Se execută 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale,
concomitent efectuându-se şi muşuroitul plantelor. Dacă este secetă la
interval de 10-15 zile se aplică 4-5 udări cu norme de udare de 250-300 m3
apă/ha.
98
Cultura se fertilizează suplimentar înainte de începerea fructificării, cu
100-150 kg azotat de amoniu sau îngrăşăminte organice lichide (Indrea, D.,
1974).
Recoltarea se face între 1.VII-20.VII la cultura în ogor şi până toamna
la venirea brumelor la cea de succesiune. Recoltarea începe la 60-75 zile de
la răsărire, când fructele sunt încă tinere, având lungimea de 6-10 cm şi
floarea nu s-a scuturat (recoltare în floare) sau la 12-15 zile de la înflorit şi se
repetă la 3-4 zile, în condiţiile în care lungimea fructelor să nu fie mai mare
de 10-12 cm .Lucrarea se execută după ce roua s-a ridicat şi plantele sunt
zvântate, cu ajutorul unui cuţit, recoltându-se pe alese. Trebuie acordată o
atenţie deosebită la manipulare, ambalare şi transport pentru a se evita
pătarea fructelor.
Producţia ce se realizează este de 8-10 t/ha când se recoltează în
floare şi de 20-35 t/ha în cazul recoltării de fructe mari.
Tehnologia culturii în sere

Cultivarea în sere a dovlecelului se practică mai rar, ca şi cultură
succesivă după livrarea răsadurilor din serele înmulţitor.
Tehnologia de cultură este similară cu tehnologiile anterioare
prezentate cu precizările care se impun, şi anume:
- semănatul se face în perioada 15-20.I, folosindu-se 2-2,5 kg
seminţe/ha cultură.
- vârsta răsadului la plantare este de 45 zile; plantatul se execută între
1-15.III, după schema de plantare 40+80+80+80+40/70 cm, realizându-se o
desime de 20 mii pl/ha (fig. 23.3.);
- polenizarea florilor femele, îndepărtarea fructelor tarate;
- dirijarea factorilor de microclimat, temperatura în zilele senine 20-
22 C, în zile cu nori 18-20oC şi noaptea 16-18oC; umiditatea atmosferică de
o
70-75%.
Recoltarea se face eşalonat în perioada 10.IV-20.VI, obţinându-se
producţii de 40 t/ha.
Fig. 23.3. Schema de înfiinţare a culturii de dovlecel comun în sere
99
Tehnologia culturii în solarii
Solariile se pregătesc ca pentru cultura de castraveţi. Pentru
producerea răsadurilor semănatul se face între 15-20.II, cantitatea de
seminţe pentru obţinerea răsadului necesar unui hectar de cultură fiind de 2-
2,5 kg. Plantarea se execută între 1-5.IV, când în sol la adâncimea de 8-10
cm se realizează o temperatură de 12-14oC. În solarul tunel plantarea se
efectuează la distanţe de 70 cm între rânduri şi 50 cm între plante pe rând, în
8 rânduri pe lăţimea acestuia de 540 cm (fig. 23.4.).
Fig. 23.4. Schema de înfiinţare a culturii de dovlecel comun în solarii tunel
1. Care este minimum cumulat de ore de strălucire a soarelui de care
are nevoie pepenele verde pentru a putea fi cultivat?
R: Faţă de lumină pepenele verde este foarte pretenţios, având nevoie
de minimum 1500 ore de strălucire a soarelui, astfel că nu poate fi cultivat ca
şi cultură asociată la umbra pomilor.
2. Care sunt producţiile ce se pot realiza la culturile de dovlecel?
R: Producţia ce se realizează în câmp neprotejat este de 8-10 t/ha
când se recoltează în floare şi de 20-35 t/ha în cazul recoltării de fructe mari.
În sere se obţin producţii de 40 t/ha.
1. Care sunt cerinţele pepenelui verde faţă de principalii factori de
2. Care sunt principalele boli ale pepenilor verzi şi dovlecelului
comun?
3. Care sunt principalii dăunători ai pepenilor verzi şi dovlecelului
comun?
4. Care sunt distanţele de plantare şi desimile la unitatea de suprafaţă
din cultura de pepene verde?
7. Care este nivelul minim de lumină (lucşi) necesitat de dovlecelul
comun pentru a putea fi cultivat?
8. Care sunt metodele de înfiinţare a culturii de dovlecel?
9. Care sunt perioadele de înfiinţare ale culturii de dovlecel în câmp
neprotejat ?
10. Care sunt lucrările de întreţinere specifice culturii de dovlecel ?
11. Care sunt perioadele de înfiinţare ale culturii de dovlecel în sere şi
solarii ?
100
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE CONDIMENTARE ŞI

AROMATICE; BIOLOGIA, ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE
CULTURĂ A MĂRARULUI
Cuvinte cheie: preparate culinare; gust specific; zone de preparare a

produselor; loc în asolament; conservanţi; medicamente antireumatice;
industria farmaceutică.
Rezumat
Această grupă cuprinde plante legumicole, care sunt întrebuinţate la
condimentarea şi aromatizarea diferitelor preparate culinare, în industria
conservelor împreună cu alte legume. Faţă de factorii de mediu, au cerinţe
reduse prin comparaţie cu alte specii legumicole.
Cele mai folosite sunt: mărarul, asmăţuiul, cimbrul, cimbrişorul,
busuiocul de la care se folosesc frunzele şi lăstarii tineri, dar şi anasonul,
chimenul, coriandrul şi muştarul de la care se folosesc seminţele.
Se cultivă pe suprafeţe restrânse, datorită folosirii lor în cantităţi mici,
dar nelipsite din preparatele culinare, cărora le imprimă gustul specific, iar
unora chiar identitatea lor şi chiar a zonelor de preparare a produselor
respective.
Grupei plantelor condimentare şi aromatice îi aparţin atât specii
anuale, bienale, cât şi perene, cultivarea acestora trebuind să fie făcută cu
deosebită atenţie în sensul stabilirii locului lor în asolament.
Mărarul este o specie anuală erbacee care are cerinţe reduse pentru
factorii de vegetaţie. Se pretează pentru înfiinţarea de culturi asociate cu alte
plante legumicole. Tehnologia de cultură care se prezintă este cea pentru
înfiinţarea culturii în câmp a mărarului.
24.1. MĂRARUL – Anethum graveolens L. ssp. Hortorum Alef.

Familia Umbeliferae
Denumiri străine: dill (engleză); aneth (franceză); Dill, Dillfechel

(germană).
Importanţa culturii: De la mărar, în stadiul tânăr se folosesc frunzele
la aromatizarea diferitelor mâncăruri, iar ca plantă întreagă cu seminţe cu tot
se utilizează la pregătirea murăturilor şi în industria conservelor.
Originea şi aria de cultură: Se consideră că este originar din sudul

Europei şi Asia de sud-est. Ca legumă este cunoscut şi se cultivă de foarte
mult timp, în prezent fiind răspândit în toate zonele de pe glob, dar pe
suprafeţe reduse. La noi în ţară este cultivat în toate judeţele.
101
Particularităţi botanice şi biologice. Este o specie anuală, erbacee,
rădăcina este puţin dezvoltată, subţire şi pivotantă. Mărarul are tulpina
cilindrică, cu striaţiuni fine pe suprafaţa ei, fistuloasă. Frunzele au foliole
filiforme, iar fructul este o achenă impropriu numită sămânţă. Întreaga plantă
emană un miros specific de mărar, datorită uleiurilor eterice pe care le
conţine.
Soiuri cultivate: De Vidra.
Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Manifestă cerinţe reduse, nefiind o specie pretenţioasă, pretându-se la
culturi asociate cu alte plante legumicole, în special în sere, solarii şi
răsadniţe. Pentru cultură, terenul trebuie să fie plan, luminat şi să aibă un
bun drenaj natural. Solul să fie bine aprovizionat cu elemente nutritive şi
permeabil.
Tehnologia culturii în câmp

Pentru cultura în câmp a mărarului, alegerea şi pregătirea terenului se
face asemănător culturii de pătrunjel pentru frunze. Semănatul se face
eşalonat între 1 martie-1 aprilie, pentru cultura în ogor şi între 1 aprilie-20
iunie, pentru cultura succesivă. Mărarul se poate semăna şi toamna în ultima
decadă a lunii octombrie şi prima decadă a lunii noiembrie. Semănatul se
face cu maşina SUP –21 pe teren modelat, în straturi cu lăţimea la
coronament de 104 cm. Se seamănă 4 rânduri la distanţa de 29 cm, folosind
6 kg/ha seminţe primăvara şi 10 kg/ha toamna (figura 24.1.).
Figura 24.1. Schema de înfiinţare în câmp, pe teren modelat, a culturii de

mărar
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la cultura de pătrunjel

pentru frunze. La începutul perioadei de vegetaţie, se execută praşile pentru
afânarea solului şi irigări în caz de secetă.
Recoltarea. După 50-60 zile de la semănat, eşalonat se recoltează
frunzele verzi sau plantele tinere şi după 80-90 zile, plantele întregi (tulpinile
florifere), când sunt în faza de înflorit sau au deja seminţe formate.
Producţia ce se obţine este de 6-10 t/ha, la frunze verzi şi de 12-15
t/ha la tulpini cu flori sau seminţe.
102
1. Care este norma de sămânţă la semănatul mărarului în câmp ?
R: Norma de semănat este de 6 kg/ha seminţe primăvara şi 10 kg/ha
toamna
2. Ce tip de fruct are mărarul ?
R: Fructul mărarului este o achenă, impropriu numită sămânţă.
1. Care sunt organele plantelor din această grupă folosite pentru

condimentarea şi aromatizarea preparatelor culinare?
2. Din punct de vedere al duratei vieţii ce specii legumicole fac parte
din această grupă?
3. Care sunt epocile de semănat pentru înfiinţarea culturii de mărar?
4. Care sunt producţiile ce se pot realiza la o cultură de mărar la
103

MUŞTARULUI ŞI LEUŞTEANULUI
Cuvinte cheie: industria alimentară şi farmaceutică, bactericid,
conservant, ulei, spirt, medicamente atireumatice, loc în asolament, lucrări de
întreţinere, producţie.
Rezumat
Muştarul (alb, negru, vânăt) ca specie condimentară şi aromatică este
cultivat pentru seminţele sale care au o largă întrebuinţare în industriile
alimentară şi farmaceutică. Este o specie anuală nepretenţioasă faţă de
căldură, dar cu cerinţe mari faţă de umiditatea din sol, nesuportând seceta.
Leuşteanul este cultivat pentru frunzele sale puternic aromate care se
folosesc la condimentarea diferitelor mâncăruri. Este o plantă perenă cu
pretenţii moderate faţă de climă, foarte rezistentă la frig, fiind una din
legumele timpurii de primăvară. În tehnologia de cultură se fac referiri la
cultura în câmp a celor două specii, acestea fiind cultivate în alte sisteme de
cultură.
25.1. MUŞTARUL (ALB, NEGRU, VÂNĂT)

Sinapis alba L., Brassica nigra L. (Koch)
Brassica juncea L. (Cezerniak)
Familia Cruciferae
Denumiri străine: mustard (engleză); moutarde (franceză); Senf

(germană).
Importanţa culturii
Muştarul este cultivat datorită seminţelor sale cu o largă întrebuinţare

în industria alimentară şi industria farmaceutică. Seminţele de muştar conţin
peste 30% ulei gras, peste 25% proteine, 2% substanţe heterozide, fitoncide
şi substanţe minerale. În industria conservelor, seminţele de muştar sunt
utilizate ca bactericid şi conservant, uleiul de muştar folosindu-se în industria
conservelor de carne, peşte şi margarină. Făina de muştar se utilizează la
prepararea muştarului alimentar, iar esenţa la fabricarea spirtului de muştar
şi intră în compoziţia unor medicamente antireumatice.
Originea şi aria de cultură
Toate speciile menţionate de muştar îşi au origine mediteraneană în

zonele submontane riverane Mării Mediterane, de unde s-a răspândit mult în
cultură în Asia de Vest şi în întreaga Europă.
104
În ţara noastră muştarul negru creşte la margini de arături, prin
semănături, în apropierea aşezărilor omeneşti, iar muştarul vânăt este o
specie adventivă la noi prin părţile de est ale ţării. Se cultivă în toate judeţele.
Particularităţi botanice şi biologice

Muştarul alb este o specie anuală, cu rădăcina pivotantă şi tulpină
înaltă de 30-60 cm. Frunzele au formă lirat-penat sectată, cu 2-3 perechi de
foliole rotunjite şi cu lungimea de 5-15 cm. Florile sunt de culoare galbenă, şi
sunt formate din 4 sepale şi 4 petale. Fructul este o silicvă de 2,5-4,0 cm
lungime, acoperită cu peri albi şi cu valve gâtuite. Valvele prezintă 3 nervuri
longitudinale.
Seminţele sunt de culoare alb-gălbuie până la galbenă-închis, fiecare
silicvă conţinând un număr de 3-6 bucăţi.
Muştarul negru este tot o specie anuală, cu tulpină mai înaltă decât la
cel alb (100-150 cm), în partea inferioară fiind acoperită cu peri.
În partea inferioară a tulpinii, frunzele sunt de obicei penate având un
lob terminal mai mare, iar în cea superioară sunt mai simple.
Florile sunt grupate în racem, care se alungeşte în timpul înfloririi, sunt
de culoare galbenă şi formate din 4 sepale şi 4 petale.
Fructul este o silicvă cu 4 muchii de 10-25 mm lungime şi 2 mm
lăţime. Seminţele au formă sferică sau uşor elipsoidală (diametrul 1-1,6 mm),
cu suprafaţa reticulată şi culoare brun-roşiatică sau aproape neagră şi în
contact cu apa se acoperă de mucilagiu.
Muştarul vânăt frecvent confundat cu cel negru, se deosebeşte prin
silicvele sale mai lungi de până la 5 cm şi mai groase de până la 3,5 mm, iar
seminţele în contact cu apa nu produc mucilagiu.
Toate cele 3 specii de muştar înfloresc în lunile iunie-iulie.

Faţă de căldură muştarul nu este pretenţios, astfel că seminţele de
muştar alb şi negru răsar chiar şi la temperaturi de 1 oC. Îngheţurile târzii de
până la - 5 oC nu afectează plantele tinere, dar plantele cu 3-5 frunze suferă,
la - 2 ... - 3 oC fiind distruse.
Muştarul nu suportă seceta din perioada lunilor martie-aprilie. Din
punct de vedere al condiţiilor pedoclimatice, muştarul negru este mai
pretenţios având nevoie de mai multă căldură. Preferă soluri luto-nisipoase,
permeabile, bogate în humus şi calciu şi este mai sensibil la secetă.
Muştarul alb se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării noastre,
fiind puţin pretenţios faţă de sol, dar nu sunt recomandate solurile grele,
acide şi umede, precum şi cele nisipoase.
Tehnologia de cultură
Ca plante premergătoare pentru muştar în asolament sunt bune atât
cerealele, cât şi prăşitoarele, dacă lasă terenul liber de buruieni. Pe acelaşi
teren cultura nu va reveni decât după 4-6 ani şi muştarul nu se va cultiva
după crucifere sau după mac.
În tehnologia de cultivare a muştarului, de mare importanţă sunt
lucrările de pregătire a unui bun pat germinativ, pentru că sămânţa este
foarte mică (1000 seminţe cântăresc 4-5 g).
105
Semănatul muştarului alb şi vânăt se face primăvara timpuriu (urgenţa
I), iar a celui negru ceva mai târziu (urgenţa a II-a), acesta fiind mai sensibil
la îngheţ. Se seamănă în rânduri apropiate la 12-16 cm pe terenurile puţin
îmburuienate, pe când în cele îmburuienate la 50 cm între rânduri sau câte
două rânduri apropiate în vederea executării mecanizate a lucrărilor de
întreţinere.
Semănatul se face cu semănătorile SUP- 21 sau SU-29 la adâncimea
de 2-3 cm. Cantitatea de sămânţă depinde de schema de semănat şi de
condiţiile în care se execută lucrarea, fiind cuprinsă între 10-15 kg/ha. Se va
urmări asigurarea desimii de 350-500 mii pl/ha.
Lucrările de întreţinere constau din prăşitul mecanic între rânduri cu
cultivatorul şi plivitul buruienilor pe rând în toate tipurile de semănătură, în
rânduri apropiate sau distanţate.
Combaterea buruienilor se poate face şi pe cale chimică folosind
erbicide cu aplicare postemergentă: Sultan 50 SC – 1,5 l/ha (pentru buruieni
mocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene), Lontrel 300 (EC) – 0,3-
0,5 l/ha (pentru buruieni dicotiledonate perene – pălămida şi unele specii
dicotiledonate anuale – troscotul, volbura) şi Galera Super – 0,25-0,30 l/ha
(pentru buruieni dicotiledonate anuale şi perene – exclusiv turtiţa, volbura şi
speciile crucifere, cum sunt muştarul sălbatic, ridichea sălbatică, rapiţa
sălbatică).
Din punct de vedere al atacului bolilor, muştarului îi sunt caracteristice
următoarele: mana cruciferelor (Peronospora brasicae); putregaiul rădăcinilor
(Phytium debaryanum); bacterioza muştarului (Xanthomonas campestris);
rugina albă a cruciferelor (Cystopus candidus). Prevenirea acestor boli se
face prin respectarea asolamentului şi măsuri de igienă fitosanitară, prin
folosirea de seminţe sănătoase şi tratamente preventive şi curative cu
fungicide specifice.
Dăunătorii încep să atace muştarul imediat după răsărire şi continuă
până la fructificare, unii dintre ei distrugând toate organele plantei. Purecii de
pământ (Phyllotreta sp.), gândacul roşu al rapiţei (Entomosceles adonidis) şi
gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) sunt cei mai periculoşi. De
asemenea foarte periculoase sunt şi larvele de viespea rapiţei (Athalia
colibri) care se hrăneşte cu parenchimul frunzei, lăsând intacte peţiolul şi
nervurile.
Pentru combatere se iau măsuri preventive (asolament, arături pentru
distrugerea larvelor, distrugerea cruciferelor spontane ca şi gazde
intermediare) şi curative, de administrare în sol înainte de semănat a
produsului Optimol – 5kg/ha. Pentru restul dăunătorilor se fac tratamente
chimice cu Avaunt 150 SC - 170 ml/ha pentru Meligethes aeneus (gândacul
lucios), Decis Expert 100EC - 75 ml/ha pentru Gărgărița tulpinilor
(Ceutorhynchus sp.), Țânțarul silicvelor (Dasineura brassicae), Gândacul
lucios (Meligethes aeneus), Purici de pământ (Psylliodes chrysocephala),
Afide (Aphids spp.)
Recoltarea. Muştarul alb se recoltează atunci când plantele sunt
complet galbene şi fructele sunt destul de uscate. Muştarul negru se
recoltează la începutul îngălbenirii fructelor, deoarece la maturitate ele crapă
şi se înregistrează pierderi de sămânţă prin scuturare.
106
Este indicat ca recoltarea să se facă pe rouă sau noaptea, când
scuturarea este mai redusă. Se recoltează cu combina reglată
corespunzător, pentru evitarea pierderilor prin strivire, scuturare sau
eliminare odată cu plantele treierate. Producţia medie de seminţe ce se
obţine la hectar este de 1000-1500 kg/ha. Condiţionarea se face cu
selectoare sau vânturători, iar uscarea până la 12% umiditate, prin întinderea
în strat subţire.
25.2. LEUŞTEANUL – Levisticum officinale Koch

Familia Umbelliferae
Sinonime: luştreang, buruiana lingoarei.

Denumiri străine: tarragon (engleză), estragon, dragonne (franceză),
Esdragon (germană).
Frunzele leuşteanului sunt puternic aromate şi se întrebuinţează la
condimentarea ciorbelor şi a fripturilor, fiind poate cea mai răspândită plantă
aromată. Răspândită nu atât ca suprafaţă, ci ca prezenţă în toate zonele ţării,
datorită faptului că frunzele sale sunt utilizate tot anul, atât verzi cât şi uscate,
păstrându-şi aroma şi în această stare.
Frunzele şi rădăcinile leuşteanului au o largă întrebuinţare şi în
medicină, ele conţinând ulei volatil, care are acţiune diuretică şi hipotensivă.
Din sămânţa de leuştean, se prepară ceaiuri care au efect asupra
durerilor de stomac şi a indigestiilor, iar decoctul de frunze se foloseşte ca
diuretic.

Ca specie legumicolă, leuşteanul se consideră că este originar din
zona Mării Mediterane şi nordul Africii, unde în majoritatea ţărmurilor
învecinate se întâlneşte în flora spontană.

Leuşteanul este o plantă perenă care prezintă o rădăcină pivotantă,
care pătrunde în pământ până la adâncimi de peste 1 m. Tulpina creşte în
înălţime până la 2,5 m, este dreaptă, fistuloasă, muchiată, destul de groasă
şi goală în interior şi ramificată în partea superioară.
Frunzele sunt simple sau dublu penat sectate cu foliole mari, dinţate şi
lucioase.
Florile sunt de culoare galben-verzuie, mici, grupate în umbele
compuse, care înfloresc în lunile iunie-iulie.
Fructele impropriu numite seminţe sunt diachene (760-800
bucăţi/gram) care au o facultate germinativă redusă (30-50%) ce scade de la
un an la altul. Durata de păstrare este de 2-3 ani.
Soiuri cultivate: De Vidra.

Leuşteanul este o plantă cu pretenţii moderate faţă de climă, suportă
107
uşor gerurile din iarnă, fiind foarte rezistentă la frig şi preferând terenuri
umede, este una din legumele timpurii de primăvară. Are de asemenea
cerinţe moderate faţă de lumină. Se dezvoltă bine pe soluri mai grele,
producţia de frunze fiind în mod direct proporţional influenţată de conţinutul în
materie organică. Reacţionează favorabil, atunci când solul este îngrăşat cu
gunoi de grajd. Reuşeşte foarte bine pe terenuri cu textură nisipo-lutoasă sau
luto-nisipoasă.
În cadrul asolamentului, locul solei ocupate cu leuştean trebuie să-i
permită o perenitate de 10-12 ani şi o exploatare profitabilă a acestuia.
Înfiinţarea culturii de leuştean se face:
- prin însămânţare directă în câmp;
- prin răsad când se cultivă pe suprafeţe mai mici;
- pe cale vegetativă prin despărţirea tufelor din cultura existentă şi
replantarea acestora pe suprafeţele noi de cultură.
Cea mai frecventă modalitate de înfiinţare a culturii este cea prin
însămânţare directă. Planta premergătoare trebuie să lase terenul curat de
buruieni.
Lucrările de pregătire a terenului constau din nivelarea de exploatare,
fertilizarea de bază cu 50-60 kg s.a./ha P2O5, arătura de bază, discuirea
terenului în vederea pregătirii patului germinativ şi deschiderea rigolelor
pentru modelat.
Semănatul se efectuează cu SUP-21 echipată cu roţi tasatoare pe
rând, la distanţa de 40-50 cm între rânduri şi la adâncimea de 2 cm. Plantele
se răresc pe rând la distanţa de 20 cm între ele.
Norma de sămânţă pentru un hectar este de 4 kg. Pentru zonele de
câmpie, perioada optimă de însămânţare este între 15-20 martie, iar pentru
zonele colinare 30 martie-20 aprilie.
Lucrările de întreţinere, se referă la irigarea prin aspersiune pentru
răsărirea plantelor, apoi irigarea pe rigole lungi cu norme mici şi dese,
refacerea acestor rigole şi fertilizări faziale în număr de două pe an cu 25-35
kg s.a./ha N.
Pentru menţinerea culturii fără buruieni se aplică 3 praşile mecanice
pe intervalele dintre rânduri şi una manuală pe rând.
Recoltarea se execută manual prin detaşarea frunzelor de pe lăstari
când acestea au forma caracteristică şi mărimea optimă. Pentru favorizarea
lăstăririi se înlătură tijele dar nu prin rupere ci prin tăiere pentru a nu se
produce mutilarea culturii.
Înfiinţarea culturii pe cale vegetativă.
Se aleg plantele cele mai viguroase şi apoi se procedează la
despărţirea tufelor. Pe suprafeţe mai mari lucrările de deschidere a rigolelor
şi de acoperirea plantelor se fac mecanizat, după plantare având grijă să se
facă o udare, mai ales toamna.
Desimea care trebuie asigurată fiind de 45-47 mii plante/ha se
plantează la 50-70 cm între rânduri şi 30-40 cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire ale culturii înfiinţată prin această metodă constau
din: fertilizarea cu gunoi de grajd bine fermentat în cantitate de 16-20 tone/ha
la sfârşitul toamnei, cu 60 kg s.a./ha N primăvara înainte de pornirea
108
plantelor în vegetaţie; efectuarea de praşile mecanice şi manuale ori de câte
ori este nevoie; udarea culturii în cazuri de secetă.
Pentru sporirea producţiei de frunze se face o lucrare de întreţinere
specifică acestei culturi, care constă din îndepărtarea tijelor florale de la
fiecare plantă, începând din anul al doilea de la plantare sau însămânţare şi
se repetă în fiecare an.
Recoltarea. Frunzele se recoltează tot timpul anului, pe măsura
ajungerii lor la dimensiunile normale, atât manual prin rupere sau tăiere cât şi
mecanic prin cosit în cazul unor suprafeţe mai mari pe care s-a aplicat
tehnologia prezentată.
Producţia ce se realizează este de cca. 30-40 t frunze/ha, care se
menţine constantă pe durata existenţei culturii.
Valorificarea frunzelor se face la kilogram sau la legătură, acestea
păstrându-se bine o perioadă de 6-10 zile la temperatura de 3-5oC,
umiditatea relativă a aerului de 90-95%, în spaţii lipsite de lumină.
Randamentul la uscare este de 8:1.
1. În ce stadiu de maturare al plantelor se face recoltarea muştarului şi
când?
R: Muştarul alb se recoltează atunci când plantele sunt complet
galbene şi fructele sunt destul de uscate. Muştarul negru se recoltează la
începutul îngălbenirii fructelor, deoarece la maturitate ele crapă şi se
înregistrează pierderi de sămânţă prin scuturare
2. Care este nivelul producţiei de frunze ce se realizează la unitatea

de suprafaţă la o cultură de leuştean
R: Producţia care se realizează la o cultură de leuştean este de cca.
30-40 t frunze/ha, care se menţine constantă pe durata existenţei culturii.
1. Care este importanţa alimentară şi medicinală a muştarului?

2. Care sunt cele trei specii de muştar întâlnite în cultură?
3. Care sunt pretenţiile faţă de căldură şi umiditate ale muştarului?
4. Indicaţi plantele legumicole după care muştarul nu poate fi cultivat.
5. Care sunt epocile optime pentru înfiinţarea culturii de muştar?
6. Care este cea mai răspândită plantă aromată, nu atât ca suprafaţă,
ci ca prezenţă în toate zonele ţării?
7. Care sunt cerinţele leuşteanului faţă de factorii de mediu?
8. În cadrul asolamentului care este perenitatea ce trebuie asigurată
solei ocupate cu leuştean?
9. Ce metode se folosesc pentru înfiinţarea culturii de leuştean?
109

TARHONULUI ŞI HREANULUI
Cuvinte cheie: preparate culinare; industria farmaceutică, afecţiuni
hepatice şi renale, înmulţire vegetativă, butaşi înrădăcinaţi, răsaduri,
segmente de rădăcini, ramificaţii, lucrări de întreţinere, producţie.
Rezumat
Ambele specii se cultivă pentru părţi ale plantei (organele comestibile)
sau chiar planta întreagă, care se foloseşte la aromatizarea (tarhonul) sau
condimentarea (hreanul şi tarhonul) diferitelor preparate culinare. Ceaiurile
din frunze şi tulpini de tarhon au efecte terapeutice. Tarhonul este o plantă
viguroasă (aspect semiarbustoid), cu rezistenţă la temperaturile scăzute şi cu
pretenţii mai mari decât ştevia şi măcrişul faţă de lumină.
Tehnologiile de cultură ale ambelor specii fac referiri la înfiinţarea
culturilor în câmp liber, aceste specii nefiind cultivate în alte sisteme de
cultură.
26.1. TARHONUL – Arthemisia dracunculus L.

Familia Compositae
Sinonime: tarcon.
Denumiri străine: lavage (engleză), levistique ache de montagne,
céleri bâtard (franceză), Liebstock, Maggikraut (germană).
Frunzele, lăstarii şi planta întreagă de tarhon se întrebuinţează în
stare proaspătă sau uscată la aromatizarea semiconservatelor de legume
(murături), la condimentarea mâncărurilor, supelor şi ciorbelor sau a
conservelor de carne şi legume.
În stare proaspătă, tarhonul conţine în medie 0,3% unei volatil, iar în
cea uscată 0,8%, care este utilizat în parfumerie şi în industria cosmetică.
Ceaiul din frunze şi tulpini de tarhon este folosit în afecţiuni hepatice, renale
şi ca stimulent al secreţiilor gastrice, în bolile de rinichi, etc.

Originea tarhonului este în Extremul Orient – Mongolia şi Siberia, de
unde s-a răspândit în special în Europa şi Asia. La noi în ţară, se cultivă mai
mult în partea de nord-vest şi sud-vest, dar pe suprafeţe restrânse, în special
în preajma marilor fabrici de conserve.
110
Este o plantă viguroasă, cu aspect semiarbustoid, rădăcinile sale
ajungând până la 90 cm adâncime, dar peste 2/3 din masa rădăcinilor active
se găsesc în stratul superficial de sol la 30-40 cm, din care cauză este ceva
mai pretenţios faţă de umiditate.
Înălţimea tulpinii ajunge la 60-100 cm, este plină şi puternic ramificată.
Frunzele constituie partea cea mai aromată a plantei, sunt întregi, glabre şi
liniar-lanceolate de culoare verde-gălbui.
Florile sunt mici, grupate în inflorescenţe reduse ca dimensiuni, de
formă globuloasă, pendule, numite calatidii. Culoarea variază de la galbenă
la brună-violacee, uneori florile fiind sterile.

Faţă de lumină are pretenţii mai mari, comparativ cu ştevia şi măcrişul
şi este destul de rezistent faţă de temperaturile scăzute. Dă producţii foarte
bune de frunze pe solurile bine structurate şi bogate în substanţe nutritive.
Cultura de tarhon se poate înfiinţa:
- prin înmulţire pe cale vegetativă, respectiv prin plantarea butaşilor
înrădăcinaţi;
- prin despărţirea tufelor;
- prin seminţe, dar cu producere de răsaduri, datorită seminţelor
extrem de mici.
Lucrările de pregătirea solului se referă la: efectuarea arăturii adânci la
28-30 cm; fertilizarea cu gunoi de grajd în cantitate de 30-40 t/ha; modelarea
terenului în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm şi marcarea
de regulă a două rânduri la distanţe de 45-50 cm între ele.
a) Înfiinţarea culturii prin butaşi înrădăcinaţi:

În luna iulie se recoltează butaşii de la biotipurile cele mai intens
aromate, care sunt constituiţi din lăstari ce pornesc de la baza tulpinii
lemnificate. Lăstarii se fasonează la 10-12 cm lungime şi apoi se pun la
înrădăcinare, fie pe straturi în aer liber, fie în răsadniţe la desimi de 200-300
buc/mp. Se asigură sursă de apă în vederea menţinerii la optim a umidităţii şi
posibilitatea de umbrire în caz de insolaţie.
În pepiniera de butaşi, se execută lucrări de plivire a buruienilor şi de
irigare în vederea unei bune înrădăcinări.
Înfiinţarea culturii se face toamna prin plantarea butaşilor conform
schemei din figura 26.1. şi numai în mod cu totul excepţional primăvara.
Figura 26.1. Schema de înfiinţare a culturii de tarhon pe teren modelat

111
b) Înfiinţarea culturii prin despărţirea tufelor:
Se aleg tufele cele mai viguroase şi intens aromate şi se procedează
la despărţirea lor, astfel încât fiecare porţiune să aibă cel puţin 1-2 muguri şi
rădăcini suficiente, după care se plantează imediat la locul definitiv în câmp.
Cultura se înfiinţează însă mai greu, datorită lucrării greoaie de dislocare din
pământ a tufelor şi a operaţiei de despărţire.
Producţia de frunze este în acest caz foarte uniformă calitativ.
c) Înfiinţarea culturii prin seminţe cu producere de răsaduri.

Seminţele fiind extrem de mici, nu se pretează la efectuarea
însămânţării cu maşina, astfel că se procedează la producerea de răsaduri.
Se seamănă pe paturi calde şi după răsărirea plantulelor, acestea se repică
pe brazde reci, de unde la timpul oportun se plantează în câmp.
Plantarea se face după aceiaşi schemă, ca şi în cazul folosirii
butaşilor.
Lucrările de întreţinere se rezumă la menţinerea culturii curată de

buruieni, refacerea concomitentă cu fiecare praşilă mecanică a rigolelor de
irigare în vederea folosirii în caz de secetă.
Recoltarea. Frunzele se recoltează după trecerea a două luni de la
plantare, în timp ce lăstarii, numai începând cu anul al doilea de cultură.
Perioada de recoltare se întinde din primăvară până toamna târziu, pe durata
în cultură a tarhonului de 7-8 ani, producţia anuală de frunze şi lăstari
situându-se între 12-14 t/ha. Prin tăierea periodică şi obligatorie a tulpinilor
toamna, se produce uniformizarea culturii şi se favorizează lăstărirea.
Pentru păstrarea recoltei de frunze şi lăstari o perioadă mai lungă se
pot folosi depozitele cu atmosferă controlată. La temperatura de 0-3oC şi
umiditatea relativă a aerului de 85-90% în spaţii lipsite de lumină s-au obţinut
rezultatele cele mai bune, marfa păstrându-se bine timp de 3-5 zile. Pentru
păstrare, marfa se ambalează în lădiţe sau se fac legături, formă sub care se
şi valorifică pe piaţă.
26.2. HREANUL – Armoracia rusticana (Lam., Gaertn., Meyer et

Scherb)
Familia Cruciferae
Sinonime: Armoracia papothifolia (Gilib); Cohlearia armoracia (L).

Denumiri străine: horse radish (engleză), raifort sauvage (franceză),
Meerrettich, Kren (germană).
Hreanul este cultivat pentru gustul picant şi aroma rădăcinilor sale,
foarte mult folosite în condimentarea preparatelor culinare. De culoare albă-
gălbuie, rădăcinile constituie materie primă pentru industria alimentară, la
fabricarea conservelor şi este de neînlocuit şi de nelipsit de la pregătirea
murăturilor.
Pulpa albă a rădăcinii este cărnoasă, are gust picant şi conţine între
76-100 mg vitamina C la 100 g substanţă comestibilă (G.Vîlceanu, 1982).
112
Gustul caracteristic puternic al hreanului se datorează conţinutului în
izotiacianatului de alil fenil şi etil şi a altor substanţe aromate cu tensiune
mare de vaporizare. De asemenea, rădăcinile de hrean conţin săruri
minerale (Ca, Fe, K, Mg), glucide şi acid ascorbic.
Datorită efectului său puternic bactericid şi bacteriostatic, previne
deprecierea soluţiilor conservate, asigurându-le aromă şi consistenţă.

Hreanul provine din sud-estul Europei, din zona limitrofă a Mării
Mediterane şi din vestul continentului asiatic. A fost cunoscut şi cultivat de
majoritatea popoarelor slave, apoi s-a răspândit în toată Europa şi astăzi
este cultivat în toate zonele lumii favorabile acestuia.
În ţara noastră, hreanul este răspândit în toate zonele ţării datorită
pretenţiilor sale reduse faţă de factorii de mediu. Se găseşte cultivat în
grădinile populaţiei şi pe sole organizate în preajma fabricilor de conserve de
legume.

Hreanul este o plantă viguroasă, rădăcina acestuia care reprezintă de
fapt partea comestibilă, este puternic dezvoltată (îngroşată), cu diametru de
3-5 cm. Rădăcina este pivotantă cu ramificaţii mai multe sau mai puţine, de
30-40 cm lungime în funcţie de natura terenului, de vârsta plantei şi care
uneori pătrund în pământ până la peste un metru adâncime. Conţinutul în
glicozidul sinigrin, care se transformă sub acţiunea unor enzime în sulfură de
alil, este cel care dă mirosul înţepător atât de caracteristic al rădăcinii de
hrean.
Frunzele sunt mari de peste 30 cm lungime, ovat-lanceolate, cu
marginile uşor ondulate sau fimbriante (ca la ferigă) în faza emiterii tijelor
florifere, prevăzute cu nervuri de culoare mai deschisă.
Tulpinile sunt înalte de 0,9-1,2 m şi puternic ramificate. Florile sunt de
culoare albă, mici, iar fructele sunt silicve de formă globuloasă care conţin
mai multe seminţe. În condiţiile din ţara noastră, acestea sunt sterile (seci,
neviabile), motiv pentru care înmulţirea se face numai pe cale vegetativă.
Pentru plantare, materialul biologic se obţine din rădăcinile ramificate cu
lungimea de 12-15 cm, care au muguri dorminzi şi care puse în sol în condiţii
de umiditate emit noi rădăcini, pornind astfel în vegetaţie.
Soiuri cultivate: De Vidra

Hreanul este o plantă puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu,
reuşind în toate zonele de cultură. Este foarte rezistent la temperaturi
scăzute, nu este pretenţios la umiditate, dar în condiţii de secetă, producţia
de rădăcini se micşorează şi gustul picant se accentuează. Este sensibil în
schimb la excesul de apă provenită din pânza freatică sau din precipitaţii.
Nefiind pretenţios faţă de lumină, se poate cultiva ca şi cultură
asociată între rândurile de pomi. Terenurile preferate sunt cele profunde cu
textură mijlocie, lucrate profund, bine aprovizionate cu elemente nutritive ,
bogate în humus cu umiditate mijlocie şi cu reacţie neutră spre alcalină (pH-
113
6,5-7,5). Pe solurile uşoare, nisipoase, se produce lignificarea rădăcinilor şi
deprecierea lor calitativă, astfel că este necesară o fertilizare organică
moderată cu 30-40 tone gunoi de grajd la hectar.
Fiind o plantă perenă cu durata de vegetaţie de 6-8 ani şi având un
sistem radicular dezvoltat, se impune o pregătire mai specială a terenului,
încă de la înfiinţarea culturii. Se execută o arătură adâncă sau chiar o
desfundare a terenului la 50-60 cm adâncime, cu încorporarea a 40-50 t/ha
gunoi de grajd.
Cultura de hrean se înfiinţează prin două metode:
a).-prin înrădăcinarea segmentelor de rădăcini;
b)-prin ramificaţiile secundare ale rădăcinilor.
a) Înfiinţarea culturii prin înrădăcinarea segmentelor de rădăcini

Este o metodă rapidă de înmulţire şi se aplică în cazul insuficienţei
materialului iniţial de plantare, constituit din ramificaţiile secundare ale
rădăcinilor.
Se produc butaşi în spaţii protejate (răsadniţe, solarii, sere) care sunt
bucăţi de rădăcini (rondele de cca. 2-5 cm lungime) cu un mugure dormind,
care se pun pe paturi ce conţin substrat nutritiv format din 40% pământ de
ţelină, 40% mraniţă şi 20% nisip. Se acoperă cu amestec nutritiv la care se
adaugă şi turbă în proporţie de 25%, pentru menţinerea umidităţii la 65-80%
din I.U.A. După 8-10 zile, dacă temperatura aerului este de 16-18oC, are loc
emiterea rădăcinilor, iar formarea lăstarilor tulpinii după 10-14 zile. Perioada
de înrădăcinare durează 21-23 zile. Butaşii astfel obţinuţi şi trataţi, după 45-
50 zile se pot planta, obţinându-se cca. 350-400 butaşi înrădăcinaţi la metru
pătrat.
Pentru înrădăcinare se folosesc rădăcini cu grosimea de 0,5-1,5 cm,
realizându-se un consum minim (450-600 buc) pentru producerea butaşilor
necesari plantării unui hectar.
Se plantează în rânduri distanţate la 70 cm între ele şi 20 cm între
plante pe rând, realizându-se o desime de 71 mii pl/ha.
b) Înfiinţarea culturii prin ramificaţiile secundare ale rădăcinilor

Se aleg ramificaţiile secundare ale rădăcinilor, care de fapt nu se
folosesc în consum. Se recoltează toamna şi se păstrează până primăvara
când se plantează, în silozuri de pământ sau stratificate în nisip.
Înainte de plantare, rădăcinile se fasonează la o lungime de 12-18 cm,
partea de jos tăindu-se oblic, iar cea de sus drept, pentru a se putea ţine
seama de polaritate la plantarea în sol.
Mugurii existenţi în partea de mijloc a rădăcinii se înlătură cu o perie
sau prin frecare cu mâna îmbrăcată cu o mănuşă, iar cei de la capete nu se
înlătură. Materialul astfel pregătit se plantează primăvara cât mai timpuriu,
conform schemei din figura 26.2.
Funcţie de lungimea la care au fost fasonate rădăcinile, se stabileşte
adâncimea de plantare, astfel ca rădăcinile să se acopere cu un strat de
pământ de 4-5 cm.
Plantarea propriu-zisă se face pe rigole deschise cu rariţa, la
114
distanţele arătate şi apoi se procedează la acoperirea rădăcinilor, fie manual,
fie mecanizat, după care se execută un tăvălugit mecanic.
Figura 26.2. Schema de înfiinţare a culturii de hrean prin plantarea

ramificaţiilor secundare ale rădăcinilor
a – în benzi de două rânduri; b – în rânduri echidistante
Lucrările de întreţinere constau din lucrări de prăşit pentru menţinerea

culturii curată de buruieni şi o grăpare uşoară, fără a deranja plantele abia
pornite în vegetaţie, pentru împiedicarea formării crustei pe rânduri.
Se aplică şi o lucrare de copcit, după ce plantele au pornit bine în
vegetaţie, în vederea obţinerii unor rădăcini cât mai îngroşate şi netede la
suprafaţă şi a unor producţii cât mai mari la hectar.
Bolile hreanului mai frecvent întâlnite sunt: mucegaiul alb (Alburago
candida) şi pătarea frunzelor (Cercospora armoraceae). Se combat prin
stropiri repetate cu zeamă bordeleză, în concentraţie de 1,5-2,0% sau cu
produse pe bază de cupru, în concentraţii de 0,1-0,2%.
Dăunătorii mai întâlniţi sunt: gândacul hreanului (Phaedon
cochleariae) care atât ca larvă cât şi ca adult distruge frunzele; purecii de
pământ (Phyllotreta armoraceae) care atacă frunzele. Se combat prin prăfuiri
şi stropiri cu insecticide specifice.
Recoltarea se execută mecanizat cu dislocatorul sau plugul fără
cormană. Se face în al doilea an de la plantare, toamna, dar şi în iernile
lipsite de îngheţuri.
Producţia ce se realizează la hectar este cuprinsă între 16-25 t/ha.
Nivelul producţiei depinde în primul rând de modul de aplicare a tehnologiei
şi de desimea culturii. Valorificarea se face la kilogram sau la legătură care
cuprinde 3-5 bucăţi. Se sortează pe calităţi în funcţie de lungime, grosime şi
formă. Păstrarea se poate face în mod obişnuit în silozuri de pământ sau în
115
depozite, la temperatura de 0-1oC şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%.
Durata de păstrare în astfel de condiţii este de 6-7 luni.
Producţia de seminţe ce se realizează este de 150-200 kg/ha.
1. Care sunt cerinţele tarhonului faţă de factorii de vegetaţie ?
R: Faţă de lumină, tarhonul are pretenţii mai mari, comparativ cu
ştevia şi măcrişul şi este destul de rezistent faţă de temperaturile scăzute. Dă
producţii foarte bune de frunze pe solurile bine structurate şi bogate în
substanţe nutritive.
2. Care sunt cele două metode de înfiinţare a culturii de hrean?

R: Cultura de hrean se înfiinţează prin două metode: prin
înrădăcinarea segmentelor de rădăcini şi prin ramificaţiile secundare ale
rădăcinilor.
1. Pe lângă utilizarea tarhonului în industria alimentară în ce alte
domenii mai este folosit?
2. Care sunt metodele utilizate pentru înfiinţarea culturii de tarhon?
3. În ce domeniu al industriei alimentare hreanul este de neînlocuit şi
de nelipsit?
4. Care sunt compuşii biochimici care dau mirosul atât de caracteristic
al rădăcinii de hrean?
5. Care sunt cerinţele hreanului faţă de factorii de mediu?
6. De ce cultura de hrean nu se înfiinţează prin semănat direct?
7. Care sunt metodele prin care se înfiinţează o cultură de tarhon şi de
hrean?
116
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE PERENE; BIOLOGIA,

ECOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A
SPARANGHELULUI ŞI A ANGHINAREI
Cuvinte cheie: lăstari tineri etiolaţi; acţiune diuretică; plante

hermafrodite; material săditor (puieţi); receptacul cărnos; bractee; lăstari
înrădăcinaţi; răsaduri.
Rezumat
Această grupă de plante, cuprinde specii legumicole la care durata de
vegetaţie se întinde pe mai mulţi ani în acelaşi loc, şi care manifestă în
general cerinţe mai reduse faţă de temperatură.
Din această grupă fac parte sparanghelul, reventul, anghinarea,
măcrişul şi ştevia. Dacă măcrişul şi ştevia se găsesc în flora spontană a ţării
noastre, prin pajişti şi fâneţe sau prin grădinile înţelenite, practic cultura lor
fiind ca şi inexistentă (în special a sparanghelului, ea fiind practicată
întâmplător de grădinarii individuali amatori). Atât reventul cât şi anghinarea
deşi au condiţii de creştere şi dezvoltare în toate judeţele ţării se cultivă pe
suprafeţe foarte reduse.
Sparanghelul este o legumă cu pondere importantă în regimul
alimentar al omului, dar consumul său se face cu prudenţă de cei ce suferă
de anumite afecţiuni, iar pentru cei suferinzi de gută consumul este interzis.
Este o plantă perenă (durata 10-12 ani), unisexuată, dioică, dar există şi
plante hermafrodite. Suportă foarte bine atât iernile foarte geroase cât şi
verile foarte toride şi prelungite. Tehnologia de cultură prezintă cele două
faze distincte pentru cultivare şi anume: producerea materialului săditor (a
puieţilor)şi înfiinţarea propriu-zisă a culturii (plantaţiei) şi întreţinerea
acesteia.
Anghinarea este o plantă legumicolă ale cărei părţi comestibile sunt
receptaculul cărnos al inflorescenţei şi baza bracteelor, cărnoasă şi
suculentă. Conţine multă vitamină A şi B, fiind o legumă valoroasă atât din
punct de vedere alimentar cât şi farmaceutic. Are cerinţe mari faţă de căldură
şi de umiditate.
În tehnologia de cultură se fac referiri specifice producerii materialului
săditor la ambele specii şi la metodele de înfiinţare a culturilor.
117
27.1. SPARANGHELUL – Asparagus officinalis
Familia Liliaceae
Denumiri străine: asparagus (engleză); asperge (franceză); Spargel

(germană).
Este cea mai importantă plantă din grupa plantelor perene şi de la ea
se consumă lăstarii tineri etiolaţi sau verzi, părţi vegetative care reprezintă
partea comestibilă a acesteia.
Valoarea alimentară, constă în conţinutul ridicat în vitamine şi săruri
minerale, ceea ce situează specia printre legumele cu pondere importantă în
regimul alimentar al omului.
Sparanghelul face parte din grupa legumelor ce au acţiune diuretică,
datorită conţinutului în acizii glioxilic succinic, fumaric, malic şi citric. Totuşi,
sparanghelul trebuie consumat cu prudenţă de către suferinzii de reumatism
articular, de artero-scleroză, de afecţiuni ale aparatului urinar, iar pentru cei
suferinzi de gută consumul este interzis. Oricare ar fi reţeta culinară,
sparanghelul nu se foloseşte decât după ce a fost fiert în apă cu sare.

Mulţi autori consideră originea acestei specii în Extremul Orient, el
întâlnindu-se în stare sălbatică şi în Asia Mică, Africa de Nord şi în Siberia de
Vest.
La noi în ţară sparanghelul a fost introdus în cultură în perioada dintre
cele două războaie mondiale, în prezent cultura fiind foarte slab extinsă, la
nivel reprezentativ în jurul marilor oraşe cum sunt Bucureştiul, Timişoara,
Clujul, Craiova, Aradul. Practic cultura este ca şi inexistentă, ea fiind
practicată întâmplător de grădinarii individuali.

Sparanghelul ca plantă perenă, poate dura 10-20 ani pe acelaşi loc în
cultură. În sol planta are un rizom puternic (tulpina) pe care sunt inserate
rădăcinile. Tot pe rizom se găsesc şi mugurii din care cresc lăstarii de
sparanghel, ei reprezentând partea care se consumă. Rădăcinile sunt
cărnoase, uniforme ca grosime, de culoare brună şi sunt prevăzute cu un
vârf ascuţit în formă de gheară. Rădăcinile cresc paralel cu suprafaţa solului,
motiv pentru care la executarea lucrărilor de prăşit trebuie acordată atenţie
sporită pentru a nu le distruge.
În perioada de repaus tulpina este reprezentată de rizomii scurţi,
cărnoşi cu vârful rotund sau ascuţit, cei cu vârful rotund fiind mai productivi,
astfel că trebuie folosiţi ca puieţi pentru înfiinţarea plantaţiilor.
La început, lăstarii cresc pe seama substanţelor de rezervă acumulate
în rizomi, motiv pentru care după terminarea perioadei de recoltare, se
urmăreşte asigurarea rezervelor din rizomi prin măsuri agrotehnice.
Sparanghelul este o plantă unisexuată, dioică, dar uneori se întâlnesc
şi plante hermafrodite. Plantele bărbăteşti dau o producţie mai mare decât
cele femeieşti şi de o calitate mai bună. Prezintă tulpini aeriene foarte
ramificate, verzi, cilindrice, ultimele ramificaţii fiind aciculare, filiforme,
118
îndeplinind rolul de frunze.
Florile sunt de culoare albă-verzuie, mici. Fructul este o bacă, având
mărimea unui sâmbure de vişină, de culoare roşie la maturitate. Este formată
din 3 loji, fiecare conţinând 1-3 seminţe de formă tronconică, cu tegumentul
tare şi de culoare neagră.
Soiuri cultivate:
Literatura franceză de specialitate menţionează următoarele soiuri:
- Timpuriu d’Argenteuil – soi vechi, valoros, productiv şi timpuriu;
- Tardiv d’Argenteuil – cu perioadă de vegetaţie mai lungă, cu lăstari
mari, albi şi de calitate.
S-a reuşit în urma lucrărilor de selecţie de la I.N.R.A. Franţa să se
obţină hibrizi dubli de sparanghel şi anume: Junona, Minerva, Lara şi Diana
(Stoian, L. şi Dumitrescu, M., - 1998).
S-au creat şi soiuri ale căror lăstari se consumă verzi cum sunt: Mary
Washington, Glory of Brunswick, UC-72 şi Timpuriu d’Argenteuil- verde.

Fiind o specie foarte rustică, dată fiind şi originea lui siberiană,
sparanghelul suportă foarte bine atât iernile foarte geroase, cât şi verile
foarte toride şi prelungite, ceea ce face ca această plantă să poată fi cultivată
în toată ţara.
Cele mai indicate soluri sunt cele bogate în substanţe nutritive,
profunde, uşoare şi cu un bun drenaj natural, în caz contrar impunându-se
drenarea. Cultura de sparanghel reuşeşte pe orice tip de sol normal evoluat
(agrochimic şi pedologic), de la solurile uşoare-nisipoase, până la cele luto-
argiloase, dar să fie fertile sau bine aprovizionate.
Faţă de umiditate, cerinţele sunt moderate, ceea e face să poată fi
cultivat în multe regiuni ale ţării fără irigare. Producţiile mari de lăstari timpurii
sunt condiţionate de îngrăşarea abundentă a plantelor, plantele extrăgând
din sol pentru realizarea unei tone de lăstari 30 kg N, 8,75 kg P 2O5, 20 kg
K2O, 4 kg CaO şi 3 kg MgO, etc.
Cultivarea sparanghelului indiferent de metoda de cultură presupune
două faze distincte:
A. Producerea materialului săditor (a puieţilor).
B. Înfiinţarea propriu-zisă a culturii (plantaţiei) şi întreţinerea acesteia.
Aceste două faze determină specializarea unităţilor de producţie care
se ocupă de cultivarea sparanghelului.
A. Producerea materialului săditor (a puieţilor)

Se face în pepiniere specializate, pentru care se alege un teren cât
mai ferit de vânturi şi bine structurat.
Reuşita plantaţiei de sparanghel depinde în cea mai mare măsură de
calitatea puieţilor, astfel că înainte de plantare trebuie făcută sortarea
acestora. Se îndepărtează pe cât posibil explantele femele, considerate ca
fiind mai puţin productive decât cele bărbăteşti.
Semănatul se execută primăvara, când în sol temperatura este de
119
minim 10 oC (lunile martie-aprilie) pentru obţinerea puieţilor de 1 şi 2 ani şi în
iunie-iulie pentru cei care se livrează la 18 luni.
Necesarul de puieţi pentru înfiinţarea unui hectar de cultură se obţine
de pe o suprafaţă de pepinieră de 1000 m2.
Recoltarea se face mecanic cu lama de dislocare de diferite tipuri. De
pe suprafaţa de 1000 m2 pepinieră, se asigură puieţii pentru înfiinţarea
culturii pe 1 ha, calculându-se o desime de 15-18 mii plante/ha.
În ţări unde cultura este răspândită pe suprafeţe mari, puieţii se ţin în
pepinieră 2 ani, în acest caz deosebindu-se puieţii de sex bărbătesc care au
o productivitate mai mare şi care se pot folosi de către cultivatori în
exclusivitate.
B Înfiinţarea culturii (plantaţiei)

Terenul pe care urmează a se înfiinţa plantaţia, se alege şi se
pregăteşte întocmai ca şi în cazul producerii puieţilor. Ca plante
premergătoare, sunt indicate acele plante legumicole care lasă terenul liber
de buruieni, cum sunt cele din grupa verzei, din familiile Cucurbitaceae şi
Solanaceae, etc.
Deschiderea şanţurilor în vederea plantatului se face mecanizat cu
plugul pentru deschis canale P.D.C., sau cu cultivatorul echipat cu rariţe, iar
pe suprafeţe mici, manual cu cazmaua, având dimensiunile de 35-40 cm
lăţime şi 35-40 cm adâncime.
Pe fundul şanţului se afânează solul pe adâncimea de 10-15 cm cu
scarificatorul sau manual cu cazmaua şi apoi se introduce un amestec
compus din mraniţă şi pământ în grosime de 10 cm. De-a lungul şanţului pe
axul longitudinal la distanţa de 40-50 cm unul de altul se fixează nişte picheţi
care marchează locul de plantare al puieţilor de sparanghel (figura 27.1.).
Figura 27.1. Schema de plantare a puieţilor de sparanghel
Plantarea puieţilor se face pe un mic muşuroi, înalt de 8-10 cm care se

formează în jurul fiecărui pichet, pe care se aşează rădăcinile puieţilor cât
mai răsfirat posibil.
După dislocarea mecanizată cu DLR-4, sau manuală cu cazmaua sau
furca de scos sfeclă, se face sortarea puieţilor. Pentru plantat se folosesc
numai cei viguroşi, sănătoşi şi cu sistemul radicular bine dezvoltat.
Rădăcinile rupte se scurtează cu cca. 1 cm, iar cele prea lungi se fasonează.
120
Lucrări de întreţinere
În anul I de cultură (anul înfiinţării plantaţiei). Se completează golurile
apărute, cu puieţi din rezerva de 10%, în timp de cel mult 3-4 săptămâni de
la înfiinţarea culturii.
În anul II de cultură. Lucrările de întreţinere din anul I sunt specifice şi
anului II, finalizând însă în acest an umplerea completă a şanţurilor cu
pământ, astfel încât toamna terenul să fie nivelat uniform .
În anul III de cultură. Gunoiul de grajd dintre rânduri administrat în
toamna anului doi se încorporează în sol printr-o lucrare cu cultivatorul.
Pe lungimea fiecărui rând de plante se fac biloane cu ajutorul unor
pluguri speciale sau rariţe, cu înălţimea la cormană de 30-35 cm . Pentru a
se înlesni pătrunderea mai uşoară a lăstarilor prin sol, lucrarea se execută
când solul este reavăn.
Recoltarea începe în anul III, dacă plantele sunt suficient de
viguroase, în caz contrat amânându-se pentru anul următor. Durata perioadei
de recoltare este de 20-25 zile, începe în decada I sau a II-a a lunii aprilie şi
se încheie în a doua jumătate a lunii mai. Se realizează o producţie de 2-3
t/ha lăstari etiolaţi. Recoltarea se face dimineaţa când lăstarii sunt
turgescenţi, de la o plantă recoltându-se 2-3 lăstari (figura 27.2.).
Figura 27.2. Recoltarea lăstarilor etiolaţi de sparanghel
Lucrarea de recoltare este cea mai greoaie şi mai pretenţioasă în

cultura sparanghelului. Trebuie executată înainte ca vârful lăstarilor să apară
la suprafaţa bilonului, acest lucru fiind observat uşor prin umflătura care se
face pe bilon indicând locul precis unde se află lăstarii. De asemenea, când
la suprafaţa bilonului apar crăpături şi apare vârful lăstarului, se poate începe
recoltarea. Vârful lăstarului se prinde între degete, iar cu un cuţit special care
se introduce prin bilon se taie lăstarul la bază, trăgându-l uşor în afară.
De cele mai multe ori recoltarea se face cu mâna, prin răsucirea
uşoară a lăstarilor şi desprinderea acestora de pe rizomi. În practica
producţiei, se procedează la desfacerea cu atenţie a bilonului în locurile unde
se observă ridicăturile de pământ, se recoltează lăstarii şi se reface imediat
bilonul la loc.
121
Anul IV de cultură. Lucrările de îngrijire din anul al IV-lea şi următorii
pe toată durata de viaţă a plantaţiei, sunt asemănătoare cu cele aplicate în
anul III.
Fertilizarea culturii cu gunoi de grajd toamna, 20 t/ha şi 60-70 kg
s.a./ha P2O5 şi încorporarea în sol pe intervalul dintre rândurile de plante se
face odată la doi ani. Primăvara, după ce se face fertilizarea solului cu 20-25
kg s.a./ha N şi 20-25 kg s.a./ha K2O se refac biloanele, iar toamna partea
aeriană a plantelor se coseşte şi se arde.
Începând din anul IV recoltarea lăstarilor se face zilnic, dimineaţa sau
seara, iar în perioada de creştere intensă a acestora se face şi de 3 ori pe zi.
Perioada de recoltare durează 30-40 zile, între 5 mai-25 iunie.
Plantaţia de sparanghel se menţine în producţie 10-12 ani, apoi se
desfiinţează pentru că devine nerentabilă.
Nivelul producţiei depinde de vârsta plantaţiei, astfel că în anii IV-VIII
se realizează 6-7 t/ha, iar în anii IX-XII – 3-5 t/ha.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli şi

dăunători ai sparanghelului sunt: Rugina sparanghelului – Puccinia asparagi
- Se fac stropiri cu zeamă bordeleză, în concentraţie de 1% sau cu
produse cuprice; Vestejirea plantelor – Fusarium culmorum – la apariţia
primelor plante bolnave, se adună şi se ard şi se fac tratamente cu produse
specifice bolilor vasculare cum sunt Topsin 0,01%, Previcur-0,15%; Musca
sparanghelului - Phatypara poeciloptera. Se procedează la tăierea tulpinilor
cât mai jos, strângerea şi arderea lor. Se fac stropiri cu Ecatox (30 kg/ha);
Purecii sparanghelului - Crioceris asparagi şi Crioceris duodecimpunctata -
Se taie tulpinile toamna şi se ard.
27.2. ANGHINAREA – Cynara scolymus L.

Familia Compositae
Denumiri străine: artichoke (engleză); artichaut (franceză); Artischocke

(germană).
Receptaculul cărnos al inflorescenţei şi baza bracteelor care este de
asemenea cărnoasă şi suculentă, reprezintă părţile comestibile ale acestei
specii legumicole. Într-o măsură mult mai mică se consumă şi nervura
principală a frunzelor, dar în prealabil necesită să fie etiolată.
Se consumă sub formă de salate în stare crudă sau diferite preparate
culinare. Atât nervurile principale ale frunzelor, cât şi receptaculele au un
conţinut ridicat de hidraţi de carbon şi substanţe aromatice care au un gust
deosebit de plăcut. De asemenea, are un conţinut ridicat în vitamina A şi
vitamina B.
Datorită acestor calităţi este considerată o legumă valoroasă atât sub
aspectul alimentar, cât şi farmaceutic.

Locul de origine al anghinarei nu se cunoaşte precis, dar având în
vedere faptul că şi astăzi creşte spontan pe coastele Mării Mediterane, se
122
presupune că această zonă este zona sa de origine.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe foarte reduse, deşi are condiţii
favorabile pentru creştere şi dezvoltare în toate zonele ţării.

Anghinarea este o specie bi - sau trianuală, ce posedă un sistem
radicular viguros, bine dezvoltat, ce pătrunde în pământ la adâncimi de peste
1 m, fapt ce îi asigură o mare rezistenţă la secetă.
Frunzele sunt mari cu lungimea de 1-1,2 m, puternic sectate,
tomentoase pe partea inferioară, colorate în alb-argintiu şi prevăzute cu spini.
Tulpina are înălţimea de până la 2 m şi este ramificată la vârf. Fiecare
ramificaţie formează câte o inflorescenţă în vârf, mare, cu diametrul de 6-10
cm, globuloasă, cu flori de culoare violacee, bracteele şi receptaculul florii
fiind cărnoase şi aromate.
În ţara noastră înfloreşte după 15 iulie, iar în ţările din nordul Africii,
Italia şi Franţa înfloreşte chiar din luna iunie. Este o plantă alogamă,
entomofilă.
Fructul este o achenă de dimensiuni mici, de culoare cenuşie uniformă
cu dungi negre şi cu tegumentul lucios.

Anghinarea are cerinţe mari faţă de căldură, fiind sensibilă la
temperaturi sub 00C, motiv pentru care trebuie protejată cu materiale
organice peste iarnă, mai ales atunci când lipseşte zăpada. Şi faţă de
umiditate este pretenţioasă, deşi are sistem radicular bine dezvoltat şi nu
suportă perioadele prelungite de secetă, fiind necesară irigarea culturilor
pentru păstrarea unui echilibru hidric în plantă. În caz contrar formează
inflorescenţe mici şi în consecinţă şi producţia va fi redusă.
Solurile preferate de anghinare sunt cele adânci, bogate în substanţe
nutritive, humus, cu reacţie neutră şi textură mijlocie şi de asemenea cu un
bun drenaj natural.
Soiuri cultivate: Majoritatea soiurilor care au fost răspândite în

cultură sunt de origine franceză, italiană sau engleză: Verde de Provence,
Violetă de Paris, Mose de Bretagne, Violetă italiană.
La noi în ţară s-au cultivat soiurile De Fundulea şi Breton, acesta din
urmă fiind oficializat prin Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de
cultură din România (ediţia 2002).
Pentru înfiinţarea culturii de anghinare se folosesc trei sisteme :a).
Semănatul în câmp;b). Plantarea de lăstari înrădăcinaţi;c). Plantarea de
răsaduri.
Ca plante premergătoare sunt indicate culturile în urma cărora terenul
rămâne curat de buruieni, afânat şi care au fost fertilizate cu gunoi de grajd.
De asemenea, terenul pe care se înfiinţează cultura, prin oricare din cele trei
sisteme trebuie să fie bine însorit, permeabil şi nivelat.
Înaintea semănatului sau a plantatului, se execută modelarea terenului
în straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm.
123
a) Tehnologia de cultură prin semănat în câmp
În terenul pregătit după modul prezentat anterior se execută
semănatul cu SPC-6 (8) în cuiburi la adâncimea de 4-5 cm, câte 4-5 seminţe
la fiecare cuib, la distanţe de 78-80 cm între plante pe rând şi 150 cm între
rânduri, adică un rând pe strat (figura 27.3.).
Figura 27.3. Schema de înfiinţare a culturii de anghinare

(semănat în câmp, plantare de butaşi înrădăcinaţi şi de răsaduri)
Semănatul are loc în perioada 20-30 martie, folosind o normă de

sămânţă de 3,5-4 kg/ha.
b) Tehnologia de cultură prin plantare de lăstari înrădăcinaţi

Folosirea lăstarilor înrădăcinaţi presupune două situaţii distincte,
legate de perioada de desprindere a acestora de pe plantă.
Dacă plantarea se face primăvara în perioada martie-aprilie, lăstarii
recoltaţi toamna în luna octombrie se păstrează în răsadniţe neîncălzite
pentru înrădăcinare.
În cazul când, desprinderea lăstarilor se face primăvara în luna aprilie,
după fasonarea acestora (scurtarea rădăcinilor şi tăierea vârfului frunzelor),
se pot planta imediat în câmp sau după ce au fost puşi la înrădăcinat ca şi în
situaţia precedentă.
Desprinderea lăstarilor de pe tufă se face prin tăiere, cât mai aproape
de locul de inserţie. După detaşarea lăstarilor, pământul se adună la loc, în
jurul tufei, la care în mod obligatoriu trebuie să rămână minimum doi lăstari,
dintre cei mai dezvoltaţi.
Operaţiunea de detaşare a lăstarilor se face de regulă în anul III de
cultură şi de aceea în unele ţări se procedează la desfiinţarea culturii; se scot
în totalitate plantele, se sortează şi se fasonează lăstarii şi apoi se plantează
în câmp.
Plantarea lăstarilor înrădăcinaţi se poate face toamna în luna
octombrie, sau primăvara în perioada 20 martie-5 aprilie. În acest sens se
deschid şanţuri mecanizat la distanţa de 150 cm între ele(un şanţ pe stratul
de 104 cm lăţime la coronament) şi cuiburi la 78-80 cm unul de altul, unde se
plantează unul sau doi lăstari. După plantare se irigă cultura cu o normă de
250-300 m3 apă/ha.
Deoarece distanţele dintre rânduri sunt mari, pentru o mai bună
folosire a terenului se pot cultiva intercalat (asociat) specii de legume cu port
mic cum sunt castraveţii, ceapa, varza, salata, ridichile de lună, etc.
124
c) Tehnologia de cultură prin plantare de răsaduri
Producerea răsadului se face folosind răsadniţele (simple sau duble)
semicalde, solariile sau chiar în sere. La jumătatea lunii martie se face
semănatul în rânduri distanţate la 8-10 cm, folosindu-se 1 kg de sămânţă
pentru producerea răsadului necesar pentru 1 ha de cultură. După două
săptămâni are loc răsărirea plantulelor şi când acestea au formate prima
frunză adevărată, se răresc la distanţa de 7-8 cm una de alta pe rând. Se
aplică în continuare lucrările obişnuite de întreţinere a răsadurilor.
Plantarea se execută în perioada 25-30 aprilie, la aceleaşi distanţe ca
şi în cazul folosirii lăstarilor înrădăcinaţi.
Lucrările de întreţinere se reduc în mare parte la praşile repetate
pentru distrugerea buruienilor, menţinerea în stare afânată a solului şi la
irigări susţinute în prima parte a perioadei de vegetaţie (după plantare),
deoarece excesul de apă duce la putrezirea plantelor când acestea sunt
mari.
În perioada de vegetaţie, primăvara după pornirea în creştere şi în
faza de apariţie a inflorescenţelor se aplică două fertilizări cu azot în doze de
20-25 kg s.a./ha.
După primul an de cultură, primăvara pe fiecare plantă se lasă doi
lăstari cu câte 3-4 inflorescenţe.
Toamna, în mod obligatoriu, după recoltarea inflorescenţelor, se
procedează la îndepărtarea resturilor vegetale din cultură şi se protejează
plantele pentru trecerea peste iarnă, prin acoperire cu materiale organice
care se îndepărtează primăvara.
Recoltarea se face când inflorescenţele (receptaculele) au ajuns la
mărimea normală şi când bracteele sunt fragede şi nu sunt desfăcute, adică
în perioada lunilor iunie şi iulie. Tăierea inflorescenţelor se face cu o porţiune
de 10 cm din tulpina florală.
În primul an de cultură se recoltează receptaculele numai de la
plantele bine crescute, între 40-50 mii buc./ha, iar în anul al doilea 80-90 mii
buc./ha, pentru ca în anii următori producţia să se ridice la peste 100 mii
buc./ha. Echivalentul de producţie marfă exprimată în greutate este de 10-20
tone/ha, cultura de anghinare fiind rentabilă 3-4 ani.
Marfa se poate păstra 8-10 zile, fără a i se deprecia calitatea şi
prospeţimea la temperatura de 0,5-00C, la o umiditate relativă de 90-95% şi o
circulaţie redusă a aerului.
Pentru valorificare marfa se sortează bine şi se ambalează în vrac la
kilogram sau se aşează în diferite tipuri de ambalaje.
125
1. Ca plantă perenă, câţi ani poate dura cultura sparanghelului
peacelaşi loc?
R: Sparanghelul ca plantă perenă, poate dura 10-20 ani pe acelaşi loc
în cultură.
2. Ce metode se utilizează pentru înfiinţarea culturii de anghinare?
R: Pentru înfiinţarea culturii de anghinare se folosesc trei sisteme:
semănatul în câmp, plantarea de lăstari înrădăcinaţi şi plantarea de răsaduri.
1. Culturile de sparanghel şi anghinare ocupă un loc important în
structura sortimentului de legume din ţara noastră?
2. În ce perioadă istorică a fost introdusă cultura sparanghelului în ţara
noastră?
3. Cum se mai numeşte tulpina sparanghelului şi unde creşte
aceasta?
4. Datorită originii lui, care sunt cerinţele sparanghelului faţă de ceilalţi
factori de mediu?
5. Care sunt cele două faze distincte ce privesc înfiinţarea culturii de
sparanghel?
6.În ce constă producerea materialului săditor în vederea înfiinţării
culturii de sparanghel?
7. În ce an începe recoltarea lăstarilor etiolaţi?
8. În ce constă tehnica recoltării lăstarilor de sparanghel?
9. Care sunt părţile comestibile ale anghinarei?
10. Care sunt cerinţele faţă de factorii de mediu ai anghinarei?
11. În care perioadă şi în ce moment al dezvoltării plantei se face
recoltarea receptaculelor?
12. Care este producţia ce se realizează la ha şi câţi ani cultura este
rentabilă?
126
CULTURA PORUMBULUI ZAHARAT
Cuvinte cheie: boabe în faza de lapte; boabe întregi; porumb fiert;

zona subtropicală; perdele sau culise.
Rezumat
Această specie este inclusă pentru studiul biologiei sale şi tehnologiei
de cultură în cadrul Legumiculturii speciale datorită asemănării sau chiar a
identificării întrebuinţărilor sale cu a marii majorităţi a legumelor. Tehnologia
de cultură se identifică cu cea a porumbului, cu foarte mici excepţii privind
efectuarea unei lucrări de copilit, în cazul în care se doreşte valorificarea
imediată a ştiuleţilor sub formă fiartă sau coaptă.
28.1.PORUMBUL ZAHARAT
Zea mays (L.) conv. Saccharata (Koprn)
Familia Gramineae
Denumirea: sweet corn (engleză); maïs sucré (franceză); Zuckermais

(germană).
Constă în faptul că porumbul dulce are o valoare alimentară ridicată,
datorită conţinutului bogat în săruri minerale şi vitamine.
Se cultivă pentru consumul în stare proaspătă a boabelor în faza de
lapte, când sunt moi şi dulci sau pregătit ca şi garnitură sub formă de boabe
întregi sau piure, asortat cu alte legume sau singur ca şi supe-creme. Ca
porumb fiert şi apoi congelat, se poate eşalona consumul tot timpul anului.
Interesul pentru consumul porumbului dulce sub variate forme, este în
creştere în tot mai multe locuri de pe glob.
Originea şi aria de răspândire:

Originar din zona subtropicală a fost cultivat înainte de descoperirea
Americii, fiind folosit de către indigeni pentru obţinerea zahărului.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe reduse, în special de către micii
producători.

Porumbul dulce este plantă anuală cu polenizare anemofilă, unisexuat
monoică.
Sistemul radicular este bine dezvoltat, masa principală a rădăcinilor
explorând stratul de sol cuprins între 30-60 cm, dar unele rădăcini pătrund
până la 150 cm adâncime.
Tulpina are în vârf inflorescenţa masculă, care este de tip panicul
ramificat, iar inflorescenţa femelă reprezentată de ştiuletele acoperit de
127
pănuşi se formează la subţioara unei frunze.
Fructul (bobul), este o cariopsă de diferite culori (portocalie, galbenă,
albă), care are suprafaţa zbârcită.
Soiuri cultivate omologate pentru cultură în ţara noastră sunt
prezentate în tabelul 28.1.
Tabelul 28.1.
Cultivare de porumb zaharat
Denumirea Perioada de Ţara de

Tipul cultivarului Anul înregistrării
cultivarului vegetaţie origine
Prima Hibrid simplu Foarte timpuriu România 1991

Desert Hibrid simplu Semitimpuriu România 1991
Delicios Hibrid dublu Semitârziu România 1969
Dulcin Hibrid triliniar Semitârziu România 1988
Diamant Hibrid dublu Semitârziu România 1995
Jubilee Hibrid simplu Semitârziu Olanda 1996
În tabelul 28.2. se prezintă o gamă diversificată de hibrizi de porumb

zaharat cu perspective de cultivare.
Tabelul 28.2.
Hibrizi de porumb zaharat cu perspective de cultivare
Planta Ştiuletele Toleranţa Suma
Perioada
Denumirea Diame- Lungi- Nr. rânduri la gradelor de
de Înălţi-
cultivarului trul me Forma boabe/ Helminto- temp.ptr.
vegetaţie me (cm)
(cm) (cm) ştiulete sporium maturizare
a) Porumb mini
MINOR F1 - 160 50 12-14 Cilindrică 14-16 -
b) Porumb dulce
CONCORDE F1 65 160 30 18-20 Cilindrică 14-16 -
VANELLA F1 79 185 45 20-22 Cilindrică 16-20 -
AMADOR F1 85 200 50 18-20 Cilindrică 16-18 +
c) Porumb foarte dulce
CANDELE F1 70 140 35 18-20 Cilindrică 14-16 - 886
SIGNAL F1 70 120 35 16-18 Cilindrică 12-14 - 892
Conic-
TROPHY F1 75 200 50 20-22 14-16 - 958
cilindrică
LUMIDOR F1 80 200 50 20-22 Cilindrică 14-16 - 992
Relaţiile cu factorii de vegetaţie:

Originar fiind din zona subtropicală, porumbul zaharat are cerinţe mari
faţă de temperatură. Plantele răsar după 13-15 zile de la semănat la
temperatura de 10-12oC, iar la temperatura de 15-18oC răsărirea are loc
după numai 8-10 zile, pentru ca la 21oC această perioadă să se reducă la 5-
6 zile.
Faţă de lumină are pretenţii mari, dată fiind originea sa subtropicală.
În perioada înfloritului şi a formării bobului în special, apa trebuie să
satisfacă cerinţele plantei atât în aer, cât şi în sol.
Temperaturile ridicate din perioada de recoltare, duc la deprecierea
valorii calitative a boabelor datorită întăririi acestora, ca efect al convertirii
zahărului în amidon.
128
Pentru obţinerea de producţii timpurii, pe lângă folosirea unor cultivare
timpurii, se aleg soluri uşoare care se încălzesc repede, asigurând o
timpurietate de 6-12 zile. În general, porumbul zaharat preferă soluri mijlocii,
permeabile, profunde, fertile şi care au un pH neutru până la uşor acid.
Solele cu porumb zaharat, se amplasează la distanţe de cel puţin
1000 m faţă de porumbul pentru boabe pentru a se preveni corcirea.
Întrucât este o plantă cu cerinţe faţă de căldură şi semănatul se face
după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară, cultura de porumb
zaharat poate urma culturilor de legume înfiinţate din toamnă, cum sunt
spanacul, salata, ceapa verde sau usturoiul verde.
Plantele de porumb zaharat, având talie înaltă se cultivă sub formă de
perdele sau culise, perpendicular pe direcţia vânturilor, asociat cu alte
legume ca ardeiul gras, pepenii verzi şi galbeni, castraveţi, fasole păstăi, în
vederea protejării acestora împotriva intemperiilor naturii.
Lucrările de pregătirea terenului. Toamna se eliberează terenul de
resturile culturii anterioare, după care se fertilizează cu 30-35 t/ha gunoi de
grajd şi 35-40 kg s.a./ha P2O5, care se încorporează în sol odată cu arătura
de toamnă la 28-30 cm.
Grăpatul terenului se face primăvara, perpendicular pe direcţia
arăturii, înaintea semănatului, administrându-se 30 kg s.a./ha N, care se
încorporează în sol cu grapa cu discuri GD-3,4.
Semănatul se face cu maşina SPC-6 (8), când la adâncimea de 10 cm
în sol, temperatura se ridică la 8-10oC, în perioada 20-30 aprilie. Acesta
poate dura până în 15 iunie cu intervale între semănături de 2 săptămâni, în
vederea eşalonării consumului. Schema de semănat cuprinde distanţe între
rânduri de 70 cm, iar pe rând între plante 25 cm, realizând astfel o desime de
50-55 mii plante/ha. Consumul de sămânţă pentru înfiinţarea unui hectar de
cultură este de 10-12 kg.
Lucrările de întreţinere se referă la:

- Grăparea terenului după semănat pentru distrugerea buruienilor;
spargerea crustei prin executarea unor lucrări cu grapa uşoară pentru
evitarea ruperii plantelor de porumb; lucrarea terenului cu sapa rotativă, când
plantele au 4-6 cm; aplicarea a 2-3 praşile mecanice sau manuale şi anume
când: plantele au 5-6 cm înălţime se execută prima lucrare; 10-12 cm
înălţime – a doua lucrare; 25-30 cm înălţime a treia lucrare.
Praşilele se pot executa până când plantele ajung la înălţimea de 50-
60 cm dar adâncimea de lucru să nu depăşească 4-6 cm pentru a nu deranja
sistemul radicular al acestora.
- Irigarea în faza înspicării şi formării boabelor, administrând 2-3 udări
cu norme de 500-600 m3 apă/ha; copilitul se face numai în cazul valorificării
imediate a ştiuleţilor pentru consum, sub formă fiartă sau coaptă. Producţia
ce se obţine este mai mică cu aproximativ 2 tone/ha, dar ştiuleţii sunt mai
mari şi de calitate superioară.
Recoltarea. Pentru o calitate superioară a producţiei, ştiuleţii se
recoltează când boabele sunt în faza de lapte şi mătasea nu este uscată în
întregime. Se recomandă ca recoltarea să se facă dimineaţa pe răcoare,
până când pănuşile nu s-au desfăcut şi boabele nu îşi pierd prospeţimea şi
129
dulceaţa.
După recoltare, ştiuleţii se transportă cât mai repede în vederea
valorificării sau la depozite pentru prerăcire sau congelare. Transportul
ştiuleţilor se face în lăzi, saci sau în vrac (grosimea stratului până la 80 cm).
Temperatura de depozitare este de 4oC.
Producţia este de 45-50 mii buc/ha, adică 14-16 t/ha la cultura copilită
şi de 16-18 t/ha la cea necopilită.
1.Când se face semănatul porumbului zaharat şi ce temperatură este
necesară în sol la adâncimea de 8-10 cm?
R: Semănatul porumbului zaharat se face atunci când la adâncimea
de 10 cm în sol, temperatura se ridică la 8-10oC,
2. Care este producţia ce se realizează la hectar la o cultură copilită şi
necopilită?
R: Producţia este de 45-50 mii buc/ha, adică 14-16 t/ha la cultura
copilită şi de 16-18 t/ha la cea necopilită.
1. Sub ce formă se consumă porumbul zaharat în industria
alimentară?
2. Care sunt cerinţele faţă de factorii de mediu, dată fiind originea sa
subtropicală?
3. Care este lucrarea specială care se execută în vederea obţinerii
unor ştiuleţi mai mari şi de calitate superioară?
4. În ce moment al dezvoltării ştiuleţilor se procedează la recoltarea
lor?
130
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. APAHIDEANU, MARIA., 1998 – Contribuţii la stabilirea unei

metode noi de cultură “fără sol” a tomatelor în seră. U.S.A.M.V.Cluj-Napoca,
Teză de doctorat.
2. BAICU, T., 1996 – Codexul produselor de uz fitosanitar, Ed.
Iriana, Bucureşti.
3. BĂLAŞA, M., 1973 – Legumicultură generală şi specială, ED.
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
4. BURZO, I., VOICAN, VIORICA şi col., 1996 – Curs de fiziologia
plantelor. Centrul Editorial Poligrafic, U.S.A.M.V.Bucureşti.
5. BUTNARU, H. şi col., 1992 – Legumicultură, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
6. CACIUC, C., 1996 – Legumicultura României privită prin prisma
rezultatelor obţinute în anul 1996, Revista Hortinform, nr. 11.
7. CEAUŞESCU, I. şi col., 1980 – Legumicultură generală şi
specială, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
8. CHILOM, PELAGHIA, 2002 – Legumicultură generală, Ed.
Reprograph, Craiova.
9. CIOFU, RUXANDRA, 1995 – Legumicultură (partea generală).
Atelierul de multiplicat cursuri, U.S.A.M.V.Bucureşti.
10. CIOFU, RUXANDRA şi col., 2003 – Tratat de legumicultură
Ed. Ceres, Bucureşti.
11. COME, D., CORBINEANU, F., 1998 – Semences et
germination. In Physiologie vegetale II, Herman, Paris.
12. CORNILON, M., LEG, J.P., 1975 – L’aubergine: influence de la
nature du substrat sur le comportamant de la plante, Ann. Agr. 26, 5.
13. DAVIDESCU, D., DAVIDESCU, VELICICA, 1992 – Agrochimie
horticolă, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
14. DRĂGHICI ELENA, 2001 – Studiu privind posibilitatea înmulţirii
vegetative la tomate, Analele Univ. din Craiova, vol. VI (XLII).
15. DRĂGHICI, ELENA, 2002 – Legumicultură, Ed. Granada,
Bucureşti.
16. DUMITRESCU, M şi col., 1997 – Memorator horti-viticol,
Tipografia Artprint, Bucureşti.
17. EDELSTEIN, V., 1962 – Ovoscevodstvo, Ed. Kolos, Moscova.
18. FOCŞĂNEANU, P., - Dezinfecţia solului în sere, Redacţia
revistelor agricole.
19. GHERGHI, A., 1996 – Care este perspectiva serelor din
România? Revista Hortinform, nr. 8.
20. GLĂMAN, GHE., 1997 – Memorator Horti-viticol, Ed. Artprint.
21. GRUMEZA, N. şi col., 1979 – Tehnica irigării culturilor horticole-
viticole, Ed. Ceres Bucureşti.
22. HĂLMĂGEAN, L., OGLEJAN, DOINA, 2000 - Efectul
bacterizării seminţelor de fasole de grădină seminceră în relaţie cu doze şi
mod diferenţiat de aplicare a fertilizanţilor. Vol. Cercetări ştiinţifice – 10 ani de
la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură, U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint,
Timişoara.
131
23. HORGOŞ, A., BUTNARU, H., 1997 – Evoluţia producţiei de
legume, funcţie de nivelurile medii de consum energetic în Serele Arad. Vol.
Cercetări ştiinţifice, Seria I – U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint
Timişoara.
24. HORGOŞ, A., BUTNARU, H., 1997 – Schimbările produse în
disponibilul de resurse energetice pentru Serele Arad în perioada 1963-1996.
Vol. Cercetări ştiinţifice, Seria I – U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint
Timişoara.
25. HORGOŞ, A., 1998 – Concepţii noi de cultivare a serelor în
conjunctura energetică a anilor 1990-1998. Cercetări ştiinţifice, U.S.A.M.V.B.
Timişoara, Ed. Agroprint Timişoara.
26. HORGOŞ, A., 1999 – Legumicultură specială, Ed. Mirton,
Timişoara.
27. HORGOŞ, A., 2003 – Legumicultură specială, Ed. Agroprint,
Timişoara
28. HORGOŞ, A., BERAR, V., 1999 – Evoluţia construcţiilor de
sere şi tehnologii noi de cultivare a legumelor forţate, pe plan mondial şi în
România. Vol. Lucrările Simpozionului “Prezent şi perspectivă în
Horticultură”, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca. Ed. Erdelyi Hirado Cluj-Napoca.
29. HORGOŞ, A., BERAR, V., 1999 – Tehnologii de cultivare a
legumelor în noi tipuri constructive de sere pe plan mondial şi în România.
Vol. Cercetări ştiinţifice, U.S.A.M.V.B. Timişoara, Ed. Agroprint Timişoara.
30. INDREA, D., APAHIDEAN, S.Al, 1997. – Cultura legumelor
timpurii, Ed. Ceres, Bucureşti.
31. JANSEN KESSEL BV., 1992 – Technics handels en advies
buneau. Kessel Nederland.
32. JIANU, J., DUMBRAVĂ, DELIA, 2001 – Factori de protecţie
alimentari. Timişoara.
33. KRUG., H., 1991 – Gemuseproduktion – Ein Lehr- und
Nachschlagewerk fur Studium und Praxis (2. Auflage). verlag Paul Parey,
Berlin u. Hamburg.
34. LĂCĂTUŞ, V. şi col., 1992 – Culturile de legume fără sol., Rev.
Horticultura, nr. 9-10, S.C. AGRIS Bucureşti.
35. LĂCĂTUŞ, V., VOICAN, V. şi col., 1992 – Acumularea nitraţilor
în legume, Rev. Horticultura, nr. 9-10.
36. LĂZUREANU, A. şi col., 2002 – Influenţa îngrăşămintelor
asupra indicilor calitativi şi cantitativi la culturile de salată şi varză de câmp.
Vol. Cercetări ştiinţifice, Seria a VI-a – Horticultura, Ed. Agroprint, Timişoara.
37. MAIER, I., 1969 – Cultura legumelor, Ed. Agro-silvică
Bucureşti.
38. MĂNESCU, B., 1972 – Culturi forţate de legume. Ed. Didactică
şi Pedagogică Bucureşti.
39. MĂNESCU, B., 1999 – Sisteme horticole comparate. Ed. A.S.E.
Bucureşti.
40. MĂNESCU, B., 2000 –Bazele ecotehnicii agricole. Ed. A.S.E.
Bucureşti.
41. MATIU, G., BUTNARU, H., 2000 – Solanum melongena L., pe
132
rădăcini de Lycopersicon tourn, o combinaţie de transplantosimbionţi cu
efecte notabile în planul productivităţii. Vol. Cercetări ştiinţifice – 10 ani de la
înfiinţarea Facultăţii de Horticultură, U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint,
Timişoara.
42. MATIU, I., BUTNARU, H., 2000 – Usturoiul de Cenad, entitate
bioecologică cu resurse specifice de manifestare productivă. Vol. Cercetări
ştiinţifice – 10 ani de la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură,
U.S.A.M.V.B.Timişoara, Ed. Agroprint, Timişoara.
43. NEAGU, M., 1975 – Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Ceres
Bucureşti.
44. POPESCU, V., 1995 – Curs de legumicultură generală, Centrul
de multiplicare U.S.A.M.V. Bucureşti.
45. POPESCU, V., POPESCU, ANGELA, 2000- Cultura legumelor
în sere, solarii şi răsadniţe. Ed. Ceres, Bucureşti.
46. RADU, GR., PELAGHIA, CHILOM., 1996 – Legumicultură
specială, Ediţia a II-a, Reprografia Universităţii din Craiova.
47. RĂDUICĂ, ŞT., 1989 – Tehnologia de cultivare a pepenilor
verzi pe portaltoi de mare vigoare, Bucureşti.
48. RAICU, CRISTINA şi col., 1974 – Bolile şi dăunătorii din
culturile de legume protejate. Ed. Ceres Bucureşti.
49. SCURTU, I., 1996 – Extinderea în producţia horticolă a
rezultatelor valoroase. Revista Hortinform, nr. 3.
50. SOCIU, S., 1989 – Particularităţi de dirijare a creşterii şi
fructificării la castraveţii de seră. Rev. Horticultura nr.3, Bucureşti.
51. SUCIU, Z., PLEŞCA, T., GOIAN, M., 1987 – Cultura legumelor
în grădină, seră şi solar, Ed. Facla, Timişoara.
52. VOICAN, V., LĂCĂTUŞ, V., 1998 – Cultura protejată a
legumelor în sere şi solarii. Ed. Ceres Bucureşti.
53. VOICAN, V., 2000 – Unele aspecte privind introducerea
rezultatelor cercetării ştiinţifice în producţie, obiectiv important pentru practica
legumicolă, Rev. HORTINFORM, nr. 9.
54. VOICAN, V., 2002 – Cultura legumelor în câmp. Ed. Phoenix.
55. VOINEA, M., POPESCU, H., 1971 – Culturi succesive şi
intercalate de legume, Ed. Ceres Bucureşti.
56. * * * AGRICOVER - Produse şi soluţii tehnologice / Primăvară
2022
57. * * * Syngenta – CATALOG / Protecția plantelor horticultură,
2022.
58. * * * Marcoser – GHID DE NUTRIȚIE ȘI PROTECȚIE / Culturi
horticole, 2022.
133

Text Legumicultura Speciala II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Legumicultura Speciala II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

Programul de studii: HORTICULTURĂ I.F.R

Conf.univ.dr. Alexandra BECHERESCU

Prof.univ.dr. Arsenie HORGOŞ

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN FAMILIA

Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; floare hermafrodită; condiţii ecologo-

15.1. TOMATELE – Solanum lycopersicum L.,

Denumiri străine: tomato (engleză), tomate, pomme d’or, pomme

Tomatele sunt specia cea mai răspândită în cultură, datorită fructelor

Originea şi aria de cultură:

Particularităţi botanice şi biologice:

Soiuri şi hibrizi cultivaţi

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie

Menţinerea temperaturilor optime la cultura de tomate în atmosferă

Lumina are un rol deosebit în procesele de creştere, diferenţierea

Momentele de aplicare şi dozele de îngrăşăminte organice şi minerale

1. Ce tipuri de flori au tomatele, cum sunt ele dispuse pe plantă şi cum

2. În ce condiţii la tomate apar pe plante fructe partenocarpice?

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A TOMATELOR

Cuvinte cheie: soiuri; hibrizi; sămânţă hibridă; sere-solar; adăposturi

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Tehnologia culturii tomatelor

Producţia este eşalonată în tot cursul anului prin cultivarea în câmp

Tehnologia culturii tomatelor în câmp

Cultura tomatelor timpurii în câmp.

Plantat răsad sau semănat direct în câmp

Lucrările de întreţinere a culturii sunt cu caracter general şi cu caracter

Aplicarea a 3-4 praşile mecanice şi a 1-2 praşile manuale în vederea

Cultura de vară-toamnă a tomatelor

Cultura de vară-toamnă prin răsad

Fig. 16.2. Schema de înfiinţare a culturii de tomate de vară –

Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la răsadul de la cultura

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare în general cu cele de la

Tehnologia culturii în solarii în ciclu prelungit (ciclu de primăvară

Fig. 16.4. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în solarii tunel

Fig. 16.5. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în solarii tunel

Hibrizii recomandaţi pentru cultivare sunt: Havanera, Arleta, Marfa,

Culturi forţate şi protejate de tomate în sere

Tehnologia de cultură în ciclul I şi ciclul intermediar

Desimi: 32.000 plante/ha – 4 rânduri/travee la tomate

Fig. 16.8. Schema de înfiinţare a culturii de tomate în sere,

Desimi: 34.000 plante/ha – 3 rânduri/travee la tomate (rândul din mijloc plantat în

Cultura de tomate se poate asocia cu salata în special sporind astfel

Echilibru nutritiv şi concentraţia în sol a azotului, fosforului şi potasiului,

Raport Concentraţia în sol ppm

La tomate mai trebuie avut în vedere şi raportul K:Ca şi K:Mg care

Dirijarea factorilor de mediu în perioada de vegetaţie

Căldura şi radiaţia luminoasă sunt strâns legate între ele, astfel că la o

Sub 100C, vegetaţia practic se opreşte apărând anomalii ca: fructe

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Principalele boli ale tomatelor din ciclul I şi II sunt: Phytophora

Lucrări de întreţinere cu caracter special

Legarea sforilor pentru susţinerea plantelor se face cu un capăt la

- aer 15°C (2 zile sub 12°C - avortare)

- atmosferică (60 - 70%)

Polenizare naturală Scuturarea plantelor

Aspersie de scurtă durată pentru realizarea

Tostim sau Tomatoset (0,5 - 2,5 %)

Figura 16.9. Metode de asigurare a fructificării la tomatele cultivate în sere