Centrul de Excelență în Horticultură și Tehnologii Agricole

din Țaul

Înmulțirea plantelor legumicole pe

cale vegetativă

Elaborat de către:
Josan Mihail
Gr. 42

Țaul, 2017
 Înmulţirea vegetativă se practică la speciile legumicole care în condiţiile din
ţara noastră nu formează seminţe (cartof, usturoi, batat) sau nu sunt apte pentru
germinare (hrean). De asemenea, se practică la unele specii care răspund mai bine la
înmulţirea vegetativă, decât prin seminţe (anghinare, tarhon, cardon, revent etc.). La
înmulţirea vegetativă, se folosesc porţiuni de plantă din care va rezulta o nouă
plantă, cu aceleaşi caracteristici ca planta mamă.
Avantaje Dezavantaje
 transmiterea fidelă a caracterelor la  păstrarea greoaie a materialului vegetal,
descendenţi; fiind necesară asigurarea unor condiţii speciale
 obţinerea mai timpurie a producţiei; de depozitare;
 creşterea producţiei la unitatea de  înregistrarea unor pierderi mai mari de
suprafaţă; material decât la seminţe, pe perioada păstrării;
 prevenirea impurificării soiurilor etc.  manipularea cu dificultate a
materialului;
 coeficient mic de înmulţire, cu excepţia
înmulţirii plantelor "in vitro", care prezintă cea
mai mare rată de multiplicare;
 volumul mare al materialului, ceea ce
necesită spaţii mari de depozitare;
 consumul ridicat de forţă de muncă;

Metode de înmulţire
o înmulţirea prin bulbi se practică la ceapa de arpagic şi se execută toamna
sau primăvara devreme, folosind bulbi (arpagic) uniformi ca mărime şi sănătoşi:
o înmulţirea prin bulbili este specifică la usturoi şi ceapa eşalotă (vlaşiţă,
hajmă), se execută toamna sau primăvara şi constă în desprinderea bulbililor de pe
discul comun şi plantarea separată a acestora. La usturoiul şi ceapa de Egipt se
folosesc pentru înmulţire bulbilii aerieni, care se formează pe tulpinile florifere.
o înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Se folosesc tuberculi de
mărime mijlocie, obţinuţi din culturi speciale, destinate acestui scop, întregi sau
fragmente de tuberculi, cu 1-2 muguri.
o înmulţirea prin rizomi se practică la revent, măcriş, sparanghel, hrean,
având grijă să se folosească porţiuni de rizom cu mugure terminal, cu excepţia
hreanului la care se pot utiliza orice fragmente de rizom.
o înmulţirea prin drajoni se practică la tarhon, anghinare, care formează
 lăstari din mugurii de pe rădăcină (drajoni). Înmulţirea se face prin detaşarea
acestora de la planta mamă şi plantarea separată şi imediată. Dacă aceştia nu au un
sistem radicular bine dezvoltat, se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează la locul
definitiv.
o înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci, folosind miceliu granulat pe
boabe de cereale, produs în unităţi specializate, de la tulpini valoroase;
o înmulţirea prin despărţirea tufelor se execută primăvara la tarhon,
anghinare, ştevie, leuştean, cardon, revent, etc., şi constă în divizarea tufelor în mai
multe bucăţi şi plantarea acestora separată, primăvara înainte de pornirea în
vegetaţie
o înmulţirea prin altoire reprezintă o metodă de înmulţire a plantelor
legumicole, ca o alternativă în principal faţă de atacul foarte agresiv de fuzarioză şi
nematozi în sol, în scopul obţinerii de plante rezistente. Metoda se practică la un
număr restrâns de specii legumicole: tomate, vinete, ardei, castraveţi şi pepeni şi în
ţări cu legumicultură avansată,după diverse metode.
Ca specii la care se practică această metodă de înmulţire sunt: pepenii verzi, pepenii
galbeni, castraveţii, tomatele, ardeiul şi vinetele.
Avantajele altoirii speciilor legumicole Dezavantajele altoirii speciilor legumicole
 obţinerea de plante cu rezistenţă deosebită la  costul mai mare al răsadurilor altoite;
bolile de sol, dăunători şi la diferite tipuri de stres;  scăderea cu câteva zile a timpurietăţii
 reducerea numărului de plante la unitatea de producţiei;
suprafaţă, cu cca 20 %;  investiţie mare pentru realizarea unei
 capacitate mai mare de absorbţie a apei şi dotări speciale care să asigure parcurgerea
elementelor nutritive, chiar şi la temperaturi mai tuturor fenofazelor din fluxul tehnologic;
scăzute;  problema incompatibilităţii dintre altoi
 reducerea numărului de tratamente şi portaltoi care poate duce la obţinerea de
fitosanitare şi reducerea poluării fructelor şi solului; plante debile sau la afectarea gustului fructelor;
 creşterea producţiei cu cca 30 %, faţă de  necesitatea forţei de muncă specializată.
plantele nealtoite, fructe mai mari şi de calitate mai
bună;
 obţinerea de venituri mai mari la unitatea de
suprafaţă.
 Metode de altoire
La speciile legumicole se practică:
 altoirea în copulaţie simplă sau alipire;
 copulaţie perfecţionată;
 altoirea în despicătură.
La tomate, cea mai răspândită metodă de altoire este prin alipire,efectuată în
stadiul de 3-5 frunze adevărate şi înălţimea de 10-15 cm. La portaltoi, între
cotiledoane şi prima frunză se face o tăietură oblică către bază, cu o înclinaţie de
45º, iar la altoi la aceeaşi lungime şi aceeaşi înclinaţie. Cele 2 suprafeţe se unesc şi
se fixează cu cleme de diferite tipuri sau staniol. Sudarea are loc în 7-10 zile, dacă
temperatura este de 20-25°C şi umiditatea relativă ridicată, după care se
îndepărtează vârful portaltoiului deasupra punctului de altoire şi altoiul sub punctul
de altoire.
La castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, metoda cea mai folosită este în
despicătură, prin care se taie vârful portaltoiului, iar capătul se despică longitudinal.
Se taie altoiul sub formă de pană dublă şi se introduce în despicătură. Se prinde cu
un cleşte de plastic.
Prin această metodă se asigură un procent de prindere de peste 95 % şi se poate
aplica şi de către producătorii care nu dispun de spaţii special amenajate, cu
posibilitatea dirijării microclimatului.
Altoirea se execută în momentul în care portaltoiul are frunzele cotiledonale
bine dezvoltate, în timp ce castravetele trebuie să aibă prima frunză adevărată. Se
poate face în despicătură sau prin alipire. Se asigură o temperatură minimă nocturnă
de 20°C, umiditatea relativă ridicată şi după 10-12 zile se taie vârful portaltoiului,
iar la castravete tulpina, sub punctul de altoire.
Portaltoi utilizaţi
La tomate se folosesc ca portaltoi hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea speciei
Lycopersicon hirsutum şi Lycopersicon esculentum, rezultând hibrizi rezistenţi
notaţi cu diferite litere. Cu litera K se notează portaltoii rezistenţi la Pyrenochaeta
lycopersici şi Dydinella lycopersici, cu KN cei rezistenţi la nematozi, cu KV cei
rezistenţi la Verticilium, iar cu KVF cei rezistenţi la Verticilium şi Fusarium.
La vinete şi ardei se pot folosi ca portaltoi hibrizi de tomate KVF sau Solanum
integrifolium, Solanum tovum şi Solanum melongena.
La ardei, se pot folosi selecţii din Capsicun annuum rezistente la Phytophtora
capsici.
La pepenii verzi, pepenii galbeni şi castraveţi, se folosesc Lagenaria
syceraria, Curcubita ficifolia, Benincasa hispida, Cucurbita spp., care au o
rezistenţă sporită la Fusarium, în special Cucurbita ficifolia, imprimind vigoare
plantelor altoite. Această specie poate fi atacată de F. solani var. cucurbitae, dar
poate fi uşor controlată folosind seminţe sănătoase şi spaţii dezinfectate.
Pepenele galben se altoieşte pentru a imprima rezistenţă la Fusarium şi
Verticilium, folosind ca portaltoi specia Benincasa hispda, de origine orientală şi de
vigoare mare. Se seamănă portaltoiul cu 7-8 zile mai devreme decât pepenele pentru
că germinează şi creşte mai greu. Se altoiesc prin alipire şi după circa 10 zile
sudarea este realizată. La plantare punctul de altoire trebuie să fie deasupra solului
pentru a evita trecerea pe rădăcini proprii.
Alţi portaltoi folosiţi sunt:
Pepeni galbeni, pepeni verzi şi castraveţi:
1. Azman Rz F1, hibrid între C. Maxima şi C moschata, rezistent la
Fusarium oxyisporum şi temperatură mai scăzută;
2. Ferro Rz F1, hibrid între C. maxima şi C moschata, recomandat
pentru altoirea pepenilor deoarece asigură o creştere echilibrată a plantelor.
Imprimă o capacitate de producţie mai mare şi chiar timpurietate, comparativ cu
alţi portaltoi. Are o foarte bună rezistenţă la Fusarium ozysporum;
3. Pelops Rz, F1, hibrid tip Lagenaria, care se caracterizează prin rezistenţă
mare la Fusarium oxzsporum. Imprimă timpurietate şi asigură producţii mari.
4. Grupa Ergon, folosiţi pentru pepenii verzi, asigură o rezistenţă bună
la boli, toleranţă la temperaturi scăzute, creşte vigoarea şi productivitatea plantelor,
 gustul fructelor nu este afectat.
5. UG 29 A prezintă o afinitate foarte bună, imprimă vigoare plantelor şi
rezistenţă la nematozi, Fusarium, Rizochtonia, fără schimbarea gustului fructelor.
6. Macis F1, folosit la altoirea pepenilor verzi cu rezultate foarte bune,
care influenţează pozitiv timpurietatea producţiei.
Tomate şi vinete:
1. Kemerit RzF1, este un portaltoi care imprimă plantelor altoite
rezistenţă la toţi factorii de stres. Când se foloseşte la vinete, se recomandă o
fertilizare optimă care să evite acumularea de nitraţi care sensibilizează plantele;
nu are rezistenţă la F.o..sp. radici;
2. Yedi Rz F1, adaptat în special pentru zona mediteraneană, folosit
foarte mult în Turcia. Are rezistenţă la Fusarium şi Verticillium, nematozi, ToMV,
însă cu înrădăcinare mai superficială. Asigură producţii ridicate atât la vinete, cât
şi la tomate.
3. King Kong Rz F1, foarte viguros şi cu o rezistenţă remarcabilă la F.o.
sp. radici. Rezistenţă mare şi la nematozi, Tom MVm;
4. Emperador Rz F1, de asemenea foarte rezistent la
principalii agenţi patogeni.
Reuşita altoirii se bazează pe alegerea altoiului şi portaltoiului pe baza
compatibilităţii acestora, celei mai bune metode de altoire, asigurarea condiţiilor de
vascularizare la punctul de altoire şi suprapunerea perfectă a celor două zone.
Condiţiile de mediu joacă un rol foarte important în asigurarea prinderii. După
altoire, plantele se trec în tunele de calusare unde temperatura minimă trebuie se fie
23–25 ºC, iar cea maximă 28–29 ºC şi umiditatea relativă 98–100 %, cu aerisire şi
iluminare treptată începând din ziua a 4-a. Plantele nu se expun direct razelor solare.
Perioada de timp este de 7 zile, după care răsadurile sunt trecute în condiţii obişnuite
de mediu, conform tehnologiei de producere a acestora, iar după cca. 10 zile de la
altoire se pot transplanta în ghivece mai mari, în funcţie de specie şi cu atenţie
sporită, pentru a evita dezbinarea celor doi parteneri.
 o înmulţirea prin butaşi este puţin practicată, însă se poate aplica la speciile
care au capacitatea de a emite rădăcini adventive pe tulpini (tomate, batat, tarhon,
rozmarin). Butaşii sunt porţiuni de tulpină de 7-10 cm lungime care se tratează sau nu cu
substanţe stimulatoare (auxine), se pun la înrădăcinat în spaţii încălzite, în apă, nisip sau
perlit şi se umbresc în primele zile, pentru a evita deshidratarea acestora. Este principala
metodă de înmulţire a batatului. Pentru aceasta se confecţionează butaşi de vârf de
lăstari sau de fragmente de lăstari, cu 2 frunze şi tăietura obligatoriu sub nod.
Înrădăcinarea cea mai rapidă se face în apă, care se schimbă zilnic, în locuri călduroase,
fără curenţi de aer. Apariţia rădăcinilor are loc în 3-4 zile, iar plantarea la locul definitiv
se poate executa după 2 săptămâni, când plantele au format un sistem radicular puternic.
Rezultate bune se obţin şi la tomate, în scopul valorificării prelungite a hibrizilor. Pentru
aceasta se îndepărtează lăstarii laterali, respectiv copilii, din care se confecţionează
butaşi de cca 10-12 cm lungime şi 2 frunze, se tratează baza butaşului cu fitoregulatori
de înrădăcinare, se pun într-un substrat bine aerat şi cu capacitate bună de reţinere a apei
(perlit, turbă cu pH-ul 5,5-6) şi se asigură o temperatură de cca. 20– 2 ºC şi o umiditate
corespunzătoare.
o înmulţirea prin culturi de ţesuturi "in vitro" este una dintre cele mai
reprezentative metode de înmulţire pe cale vegetativă, care asigură obţinerea unui
material săditor de înaltă calitate.
Speciile legumicole care se înmulţesc prin această metodă sunt: conopida,
sparanghelul, prazul, anghinarea, feniculul, brocolii, varza, etc. La cartof, se practică
culturi de protoplaşti, circa 90% din materialul săditor este obţinut în acest mod.
Avantajele înmulţirii "in vitro" Dezavantajele înmulţirii "in
vitro"
 obţinerea unui material liber de viroze şi micoplasmoze;  necesitatea unei dotări adecvate
 asigurarea unei rate de multiplicare net superioare altor metode şi spaţii special amenajate;
(de la o singură plantă, în decurs de 6 luni, se pot obţine teoretic  utilizarea unor produse scumpe
un milion de plante); şi mai greu de procurat
 folosirea ca material iniţial, orice tip de organ sau porţiune de (fitohormoni, vitamine);
organ (rădăcină, tulpină, frunze, flori, muguri);  necesită personal calificat, cu
 obţinerea de plante rezistente la stres, boli şi dăunători; cunoştinţe solide de biochimie,
 obţinerea de hibrizi între plante îndepărtate genetic prin biologie, fiziologie, etc:
fecundarea "in vitro";  există riscul apariţiei mutaţiilor
 reîntinerirea plantelor şi conservarea speciilor în bănci de gene; negative şi a gemenilor genetici;
 asigurarea şi îmbunătăţirea schimbului de material între unităţile
de profil din ţară şi străinătate;  există riscul sărăcirii bazei
 posibilitatea efectuării înmulţirii plantelor pe tot parcursul genetice a speciilor.
anului, eliminând caracterul sezonier, întâlnit la alte metode de
înmulţire;
 menţinerea materialului valoros prin selecţie somaclonală sau
prin culturi de embrioni.

Înmulţirea prin culturi "in vitro" se execută în laboratoare specializate care

cuprind 2 zone:
o zona nesterilă (laboratorul pentru pregătirea mediului de cultură, spălătorul,
magazia, grupul social, etc.);
o zona sterilă (camera de prelevare şi camera de creştere).
În zona nesterilă, se depozitează sticlăria, substanţele chimice şi toate celelalte
materiale care se utilizează. Tot aici, se pregătesc mediile de cultură, se
dezinfectează materialul vegetal şi se autoclavează mediul de cultură.
În zona sterilă, se execută trecerea materialului din "vivo" “in vitro”
(inocularea) în condiţii de asepsie totală, sub hotă, pe mediile de cultură şi se asigură
condiţii optime de temperatură, umiditate, lumină şi fotoperioadă, în camera de
creştere.
Înmulţirea "in vitro" cuprinde 5 faze:
 faza pregătitoare (faza 0), este faza în care are loc alegerea şi pregătirea
plantelor de la care se vor preleva explante (sursele de explante = donator),
pregătirea materialului recoltat şi sterilizarea lui;
 faza de iniţiere şi stabilizare a culturii (faza 1), constă în detaşarea
explantelor şi trecerea lor pe mediul de cultură, specific fiecărei specii sau grupă de
specii (inocularea). Se folosesc vase mici, de obicei eprubete cu câte 5 mm de
mediu, în care se inoculează câte un explant. Este o fază dificilă, deoarece o parte
din material se infectează sau nu creşte.
 faza de multiplicare (faza 2), are drept scop multiplicarea materialului
vegetal obţinut în faza de stabilizare, până la atingerea numărului dorit. Numărul de
subculturi care se pot face este dependent de specie, iar durata unei subculturi este
de circa 4 săptămâni.
 faza de înrădăcinare (faza 3), constă în înrădăcinarea lăstarilor obţinuţi în
faza de multiplicare. Se folosesc lăstari cu lungimea de peste 5 cm, care pot fi
înrădăcinaţi atât în vase de cultură, cât şi direct în substrat odată cu aclimatizarea.
Pentru înrădăcinare, în mediu, trebuie să existe auxine, acestea fiind responsabile de
înrădăcinare. Se practică şi varianta de inducere a înrădăcinării în soluţii nutritive,
cu glucide şi concentraţii mai mari de auxine, dar de durată scurtă (până la o
săptămână) şi trecerea materialului direct în substrat în condiţii de ceaţă artificială.
 faza de aclimatizare (faza 4), constă în obişnuirea treptată a tinerelor plăntuţe
cu condiţiile din seră sau solar. Aclimatizarea se face treptat pe o perioadă de 2-4
săptămâni, în condiţii de ceaţă artificială, timp în care se scade treptat umiditatea şi
se apropie temperatura de cea a mediului ambiant. În această perioadă, plăntuţele se
fertilizează cu soluţii nutritive, deoarece rădăcinile în prima fază nu au perişori
absorbaţi, şi se asigură o bună protecţie fitosanitară. În funcţie de sensibilitatea
speciei, pierderile în faza de aclimatizare pot fi de la câteva procente, la speciile
puţin pretenţioase, la pierderi mai mari, pierderi de care trebuie să se ţină seama în
faza de multiplicare.

 cultura de meristeme, folosită pentru obţinerea plantelor libere de

virusuri, foloseşte meristemele din muguri, cu lungimea de 0,2-0,4 mm;
Metodele de  cultura de apexuri (vârfuri de creştere), este una din cele mai
uşoare şi folosite metode, explantele având 1-2 cm lungime;
microînmulţire sunt
 cultura de butaşi sau minibutaşi de nod, foloseşte ca explante
mai multe, în porţiuni de tulpină cu un mugure şi se bazează pe evoluţia acestuia cu
formarea de noi lăstari;
funcţie de scopul  cultura de embrioni imaturi, folosită în special în lucrările de
ameliorare, pentru obţinerea de soiuri noi;
urmărit şi tipul de  cultura de antere şi polen, pentru a obţine plante haploide de
explant folosit, după importanţă mare pentru ameliorare;
 cultura de calus, pentru selecţia plantelor rezistente la stres, boli
cum urmează: şi dăunători, prin inducerea unor factori stresanţi pe perioada selecţiei;
 organogeneza directă sau indirectă din frunze, folosită pentru
stimularea variabilităţii genetice şi selecţia unor genotipuri noi şi
valoroase, rezistente la stres şi boli.
 De asemenea, sunt o serie de preocupări de a obţine “seminţe sintetice” prin
înmulţire vegetativă “in vitro”, pornind de la porţiuni de organe (embrioni somatici,
apexuri şi minibutaşi) cu scopul de a asigura acestor explante o durată mai mare de
păstrare. Se încearcă obţinerea unui “tegument sintetic” pentru protecţia explantelor
încapsulate, folosind o serie de substanţe de protecţie, cu rol nutritiv şi stimulator.
Există cercetări pentru rezolvarea aspectelor tehnice, care survin pe fluxul de
obţinere a seminţelor sintetice, la universităţile de profil agricol din lume.
Deoarece este un domeniu relativ nou, ramân încă de rezolvat o serie de
probleme, care necesită studii aprofundate privind cunoaşterea reacţiei plantelor la
încapsulare şi de asemenea, probleme legate de compoziţia “tegumentului seminal
artificial”.