11.4.

Problemele filosofice ale unității și infinității lumii

Din primele momente ale dezvoltării gândirii filosofice, problema unităţii

existenţei, a căilor şi modalităţilor unificării raţionale a diversităţii lumii s-a aflat
în centrul atenţiei filosofilor. Căutarea „Unului” în „Multiplu”, a „diversităţii ce se
unifică” a fost o preocupare a gândirii filosofico-ştiinţifice de la Thales,
Parmenide şi Platon până la Einstein.

Prin interacţiunea filosofiei cu ştiinţa în istoria cunoaşterii umane s-au

constituit câteva modalităţi de a interpreta problema unităţii lumii, relaţiei dintre
unitate şi diversitate în structura şi dezvoltarea existenţei. În filosofia Greciei
Antice unitatea lumii era dedusă pe baza unui „principiu”, substrat sau substanţă
din care se formează şi la care revin obiectele, corpurile, fiinţele particulare ale
Universului (focul, apa, aerul, pământul, atomul, substanţa etc.).

Pe baza datelor ştiinţelor contemporane, concepţia filosofică despre

infinitatea lumii lansează teza, conform căreia finitul şi infinitul există deopotrivă
în mod real, că ele se referă la diferite aspecte şi laturi ale aceleiaşi existenţe, că
nu pot fiinţa decât în unitatea lor, în trecerea reciprocă şi permanentă a finitului
în infinit şi viceversa. Totodată, se remarcă aspectul lor calitativ şi cantitativ,
spaţial şi temporal, ca realitate şi posibilitate. Categoria de „Finit” se referă
totdeauna la fenomene individuale, la sisteme determinate şi limitate, la starea
de stabilitatea relativă a calităţii, iar cea de „infinit” se referă la caracterul relativ
al limitelor finitului, la caracterul trecător al acestuia. Finitul şi infinitul nu există
separate unul de altul şi toate frontierile în natură şi în societate sunt relative
prin trecerea sistemelor de la o stare la alta.

Ca urmare a multor tentative de studiere şi definire de către ştiinţa

contemporană a problemei infinitului, poate fi propusă următoarea tipologie a
infinitului: 1) infinitul actual ce se referă la colecţii de mulţimi considerate în mod
complet încheiate ca entităţi, având toate elementele coexistente; 2) infinitul
potenţial prin care desemnăm doar o posibilitate nelimitată de creare, de
constituire pe baza unor reguli sau a unor principii, deci plecând de la un element
prim; 3) un infinit practic prin care se desemnează o mărime finită, dar foarte
mare cu o altă mărime finită, dar foarte mică, cum ar fi diametrul Pământului în
raport cu diametrul atomului; 4) infinitul mare şi infinitul mic; 5) infinitul intensiv
ce se referă la bogăţia de elemente, relaţii, proprietăţi ale unui sistem; 6) infinitul
extensiv ce se referă la posibilitatea depăşirii spre infinitul mare a oricăror limite
finite date.

Spre sfârşitul elucidării problemei infinitului ar fi cazul să concluzionăm că

demonstrarea infinitului lumii este ea însăşi un proces infinit.