11.3.

Mișcarea, spațiul, timpul

Cel mai semnificativ atribut al materie este mişcarea, înţeleasă ca permanentă acţiune,
interacţiune, trecere a ceva în altceva, ca schimbare în genere. Mişcarea, dinamismul
universal, propriu atât realităţii obiective, cât şi celei subiective, atât realităţii materiale, cât şi
celei spirituale, poate fi caracterzat prin trei note definitorii, care se presupun reciproc, însă nu
poate fi vorba de interacţiune fără acţiune, sau de schimbare fără interacţiune. Adică prin
mişcare, în sensul general al cuvântului, trebuie să avem în vedere nu numai deplasarea
mecanică a corpurilor în spaţiu, dar orice interacţiune, schimbare, dezvoltare ce apare în urma
acestor interacţiuni.

Mişcarea are un caracter absolut, deoarece în lumea înconjurătoare nu există nimic care
să fie total încremenit şi neschimbat, totul este în mişcare şi trece din unele forme în altele.
Orice corp, chiar dacă se află în stare de repaus faţă de pământ, se mişcă împreună cu el în
jurul Soarelui – faţă de alte stele ale Galaxiei, iar aceasta din urmă se deplasează faţă de alte
galaxii etc. Nicăieri nu există un absolut echilibru, repaos şi imobilitate, orice repaos este
relativ, reprezintă o anumită stare a mişcării. Repaosul este un astfel de moment al mişcării
când un corp se menţine într-o anumită stare în raport cu alt corp. Fără un repaos relativ este
de neconceput starea stabilă a obiectelor şi fără el nu am putea sesiza toată bogăţia acestei
mişcări.

Evenimentele, procesele, obiectele, precum şi viaţa oamenilor se desfăşoară în

coordonate determinate, spaţiale şi temporale. Poziţia, dimensiunile – lungime, lăţime,
înălţime – sunt proprietăţi spaţiale ale lucrurilor, iar durata, ritmul, succesiunea etc. sunt
proprietăţile temporale ale acestora. Astfel, spaţiul reprezintă totalitatea raporturilor de
coexistenţă dintre lucruri, iar timpul – totalitatea raporturilor de succesiune şi simultanietate.
Spaţiul, prin natura lui, are trei dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime) şi este reversibil (poate fi
parcurs în direcţii opuse şi este posibilă întoarcerea la punctul de pornire), pe când timpul are
o singură dimensiune (durata) şi este ireversibil, a curs din trecut în prezent şi curge din
prezent în viitor.

Filosoful român Mircea Vulcănescu observă că „noţiunile spaţiu şi timp sunt cele dintâi
prin care trece mintea omului ca printr-o sită, ideea de existenţă”.

Teoria relaţionistă a fost stimulatoare pentru înţelegerea caracterului contradictoriu a

spaţiului şi timpului: ambele sunt continue (deoarece existenţa nu admite lacune spaţio-
temporale) şi discontinue (întrucât proprietăţile concrete ale spaţiului şi timpului sunt diferite
în funcţie de natura obiectelor), sunt finite şi infinite, sunt atât absolute (ca moduri de a fi ale
existenţei, în sensul că toate lucrurile se află în spaţiu şi timp), cât şi relative (deoarece
proprietăţile lor depind de diferitele domenii şi niveluri de organizare a existenţei).

Diversitatea modelelor geometrice ale spaţiului, cuceririle din fizică (teoria relativităţii,
teoria câmpului etc.), chimie, biologie etc. au relevat unitatea şi dependenţa reciprocă a
spaţiului şi timpului, dependenţa lor de mişcare şi, nu în ultimul rând, dependenţa trăsăturilor
spaţiului şi timpului de structurarea şi organizarea nivelurilor existenţei. Astfel, spaţiul şi timpul
dobândesc proprietăţi specifice în universul evenimentelor fizico-chimice, în lumea vie, şi în
domeniul fenomenelor psiho-sociale. Ca urmare, au intrat în uz expresii ca spaţiul şi timpul
fizic, geologic, biologic, cultural, istoric etc. Bunăoară, în lumea vie, particularităţile spaţiului
biologic se referă la loc, formă, dimensiuni, care diferă de la o specie la alta, iar timpul biologic
are însuşiri care privesc durata vieţii fiinţelor vii, ritmul proceselor biologice, reversibilitatea şi
ireversibilitatea în devenirea lumii vii etc. Tot astfel, spaţiul şi timpul prezintă particularităţi în
domeniul vieţii sociale. Organizarea vieţii sociale, natura transformărilor, ritmul evenimentelor
din societate, durata şi succesiunea fenomenelor etc. conferă spaţiului şi timpului anumite
trăsături care sunt surprinse prin expresii ca spaţiu şi timp cultural, timp istoric etc.

O dată cu apariţia omului, spaţiul dobândeşte o dimensiune socială care se referă la aria
activităţii practice şi de cunoaştere a omului şi care diferă de la o epocă istorică la alta, iar
timpul caracterizează devenirea vieţii socio-umane, natura şi ritmul transformărilor, durata şi
succesiunea evenimentelor sociale etc. deosebite de-a lungul istoriei. Aşadar, spaţiul şi timpul
dobândesc pentru om, în afara semnificaţiilor fizice, semnificaţia de dimensiuni ale capacităţii
sale de acţiune teoretică şi practică. Altfel spus, omul are conştiinţa semnificaţiei spaţiale şi
temporale a existenţei, care din condiţie naturală, prin activitatea sa creatoare, devine condiţie
umană. Odată cu progresul culturii şi civilizaţiei, s-au modificat raporturile spaţiale şi
temporale ale omului cu lumea înconjurătoare. Omul are privilegiul nu numai de a putea
cunoaşte prezentul, ci şi de a face incursiuni în trecut şi în viitor. În acest sens, cunoscând
valorile materiale şi spirituale ale trecutului, el îşi poate organiza activităţile prezente şi poate
proiecta şi pune baza şi premisele reale ale viitorului.