Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
php
Timpul ca simbol
"Timpul face parte din acea stranie categorie de entitati pe care, pe cat de
familiare, pe atat de impenetrabile. Pe cat de usor il intuim, pe atat de
greu il conceptualizam. Nimeni nu a fost in stare sa-l defineasca."
(Marcus, 1988: 5) Orice individ are notiunea de timp, insa ii apare
indefinibila ca fenomen. Intr - o reprezentare conventionala, imaginea
timpului se suprapune cu imaginea unei clepsidre. Simbolic, timpul este
adesea simbolizat de rozasa si de roata, cu miscarea lor de invartire, de
cele douasprezece semne ale Zodiacului care descriu ciclul vietii si, in
general, de toate figurile circulare. Centrul cercului este adesea considerat
"aspectul nemiscat al fiintei, pivotul care permite miscarea fiintelor,
opunandu-se in acelasi timp acesteia, ca vesnicia timpului." (Chavalier,
Gheerbrant, 1993 / III: 356). Aceasta idee de vesnicie a timpului o gasim
si in definitia data de Sfantul Augustin: timpul - imagine mobila
a vesniciei. Asadar timpul poate fi imaginat si reprezentat. In limbaj, ca si
in perceptie, timpul simbolizeaza o limita in durata, o modalitate de a
trasa granita intre Lumea de aici si Lumea atemporala, a Vesniciei.
1
Crearea imaginii este raportata la relatia limbaj - cuvant - discurs, relatie
ce a reprezentat obiect de cercetare a trei lingvisti, pe care Jean Burgos ii
citeaza in studiul Pentru o poetica a imaginarului, (1988) in
capitolul Imaginea in libertate:
De pilda, Jean Claude Chevalier sustinea teoria conform careia " un cuvant
nu este important decat prin locul pe care il ocupa in discurs, prin
legaturile pe care le stabileste cu contextul. Aceste legaturi pot fi mai mult
sau mai putin insemnate. Un cuvant scos din contextul sau nu mai are nici
o semnificatie ". Imaginea se realizeaza in acest caz, prin plasarea
cuvantului intr - un context favorabil dezvoltarii sensurilor imaginate de
creator.
Pentru Paul Valery, cuvantul este "o imbinare instantanee a unui sunet si
a unui sens neavand aici un raport sau neavand decat o legatura pur
conventionala care, totusi trebuie facuta sa colaboreze cat mai eficace cu
putinta". Aceasta imbinare se realizeaza prin relatia semnului cu obiectul
descris. Imbinarea are loc in plan mental si se actualizeaza prin selectia
elementelor din repertoriul lingvistic asumat de emitator.
In cazul lui R. Jakobson, "un cuvant este resimtit drept cuvant, iar nu
drept simplu substitut al obiectului numit, nici drept explozie de emotie.
Cuvintele si sintaxa lor, semnificatia lor externa si interna, nu sunt indici
indiferenti ale realitatii, ci poseda propria lor greutate si propria lor
valoare". Relatia cuvant - imagine, stabilita de lingvistul amintit nu mai ia
nastere in urma unui proces instantaneu ca in cazul precedent, ci ea este
o actiune repetata, cu care emitatorul este obisnuit.
2
esential il are spatializarea, caci omul isi formeaza o imagine a timpului
doar prin intermediul situarii intr-un spatiu bine delimitat, cu referinte
reale.
In acest sens, Solomon Marcus observa ca, daca Newton sustinea teoria
conform careia timpul curge, iar orice ordine temporala empirica poate fi
inregistrata cu ajutorul timpului newtonian, in viziunea lui Kant timpul si
spatiu sunt forme ale sensibilitatii interne, ele constituind un cadru
aprioric al subiectivitatii noastre. Timpul nu este o conditie a fenomenelor.
El este conditionat de fenomene.
Bergson, de pilda, distinge intre timpul trait, care este durata pura,
interiorizata si timpul spatializat, simbolizat de variabila newtoniana, un
timp exteriorizat, masurabil. Daca, la Bergson, tema realului este egala cu
tema duratei, iar imediatul este negarea mediatului, la Kant, realul este
3
posibil numai pe cale mediata, prin intermediul discursului rational. Astfel,
se sugereaza o percepere a timpului doar prin prisma ratiunii, contrar
opiniei lui Bergson, pentru care realul este direct perceptibil, acest fapt
fiind posibil deoarece oamenii raporteaza fiecare nou interval temporal pe
care il parcurg la varsta pe care o au.
4
Timpurile si modurile verbale reflecta modul de raportare al fiintei umane
la entitatea, numita timp. Modurile verbale sunt subordonate celor trei
trepte ale temporalitatii, astfel: infinitivul reda timpul in posse; modul
indicativ divizandu - se in momente distincte: trecut, prezent si viitor;
conjunctivul reda timpul in fieri, iar conditionalul se apropie de viitor, insa
ramane intr-un spatiu - epoca, care nu este nici prezent, nici trecut
propriu - zis, el neputand reda pe axa lineara deosebirea prezent - trecut.
Timpul este cea mai complexa categorie gramaticala. Potrivit lui D. Irimia,
timpul se manifesta ca realitate, in raport cu diverse tipuri de cunoastere.
In cunoasterea empirica sau in cea stiintifica, " timpul textului are o
realitate obiectiva, definibila in functie de momentul desfasurarii
comunicarii " ( Irimia, 1999: 206 ). In cunoasterea artistica, timpul este,
in mare masura, supus vointei cititorului, care are puterea de "a desfiinta
granitele impuse de momentul comunicarii, el este cel care patrunde in
temporalitatea textului, in care isi dizolva propriul timp " ( Irimia, 1999:
211 ). Timpul gramatical este, asadar, o interpretare a celui ontologic, iar
aceasta raportare, prin limba, la timpul extralingvistic isi are originea in
subiectivitatea individului capabil de a face segmentari in fluxul temporal.
Complexitatea si mecanismele de reliefare a timpului in textul literar, sunt
guvernate de relatia dinamica " intre timpul gramatical si timpul ontologic
" (Irimia, 1999:207 ), cercetatorul iesean diferentiind trei planuri
temporale:
5
Toate cele trei planuri temporale din textul artistic interfereaza in prezent,
aspect ce pune in lumina bogatia valorilor stilistice ale prezentului:
6
Astfel de reprezentari ale temporalitatii se incheaga in constiinta umana
prin prisma intelegerii indicilor temporali, prin raportarea celui ce ii
intelege la realitate, prin integrarea particularului in general sau prin
construirea unui univers artistic autonom in raport cu lumea reala, in
interiorul caruia timpul este un complex imagistic creat si dezvoltat pentru
a reflecta esteticul.
7
excelenta. De exemplu, un text juridic, stiintific, publicistic sau politic nu
se poate deschide cu un enunt al carui predicat este un verb la perfect
simplu. Nu acelasi lucru putem afirma si despre textul literar, care adesea
de deschide printr - un enunt cu un verb la perfect simplu.
Viitorul anterior este timpul care se prezinta cel mai putin apt de a reda o
semnificatie obiectiva a proiectiilor in timp, intrucit se manifesta ca
expresie gramaticala a unei perspective deschise spre viitor si infatiseaza
o temporalitate presupusa, inchipuita sau dorita ca efectuata.
8
In cazul discontinuitatii vorbim despre adverbele iterative, definite ca
grupuri structurale ce contin abstracte temporale, ele capatand un sens
unitar, care face sa se stearga sensul elementelor componente.