HENRI BERGSON - ELIBERAREA TIMPULUI

Henri Bergson a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX,
filosoful care, încercând să scape de toate obişnuinţele impuse de existenţa noastră practică, ne-a făcut
să ne vedem, miraţi, cu alţi ochi, să ne simţim mai aproape de natura noastră veritabilă. Abordând cu
naturaleţe şi uşurinţă aspecte diverse ale modului uman de a fi (procese psihice, limbaj, ştiinţă,
înclinaţie estetica, morală, religie etc.) gânditorul pare să ne recreeze, înnobilându-ne prin evidenţierea
obsesivă, dar deloc supărătoare a uniunii umanului cu ceea ce numeşte el, “durata pură”.
“Ne exprimăm în mod necesar prin cuvinte, şi cel mai adesea gândim în spaţiu. Altfel spus,
limbajul ne cere să stabilim între idei distincţii la fel de clare ca între obiectele materiale. Această
asimilare e folositoare în viaţa practică, şi necesară în majoritatea ştiinţelor. Ne-am putea însă întreba
dacă dificultăţile de neînvins pe care le ridică unele probleme filosofice nu decurg din faptul că ne
încăpăţânăm să juxtapunem în spaţiu lucruri ce nu ocupă spaţiu câtuşi de puţin şi dacă, făcând
abstracţie de imaginile neelaborate în jurul cărora se desfăşoară lupta, n-am putea uneori să-i punem
capăt.”1
Prima lucrare importantă a lui Bergson începea, brusc, cu o punere în “sânul problemei”. Tema
pe care încearcă să o abordeze este aceea referitoare la libertate şi o leagă, indisolubil, de eliminarea
confuziei dintre durată şi întindere, dintre succesiune şi simultaneitate, dintre calitate şi cantitate.
Iată expuse încă de la primele rânduri temele predilecte care-i vor străbate întreaga operă:
intensitatea stărilor psihologice, durata, libertatea.
Începutul aventurii bergsoniene este legat de o nemulţumire: este nemulţumirea filosofului care
vede originalitatea trăirii psihologice copleşită de spaţialitate şi omogenitate. Este revolta filosofului
împotriva unui timp spaţializat, omogen, imobil, care tinde să acopere şi să înăbuşe veritabila libertate a
trăirii umane, originala înfăţişare a duratei, ireductibila esenţă a omenescului: creaţia. Filosoful
intueşte că este ceva în existenţa umană care nu poate fi supus legilor absolute şi neschimbatoare ale
ştiinţei, este o esenţă ireductibilă şi originală care nu poate fi redusă la cuantificare spaţială
încremenită: durata pură, durata trăită. Această durată va încerca să o fundamenteze pentru a face loc
libertăţii ca afirmare a subiectivităţii umane copleşită de propriile-i producţii ştiinţifice care au creat un
univers străin, dominator. Revolta bergsoniană se aseamănă întrucatva revoltei afirmate de Monod:
“Omul trebuie în sfârşit să se trezească din visul său milenar pentru a-şi descoperi deplina solitudine,
înstrăinarea sa radicală.
El îşi dă seama acum că asemenea unui ţigan, el trăieşte la graniţele unei lumi instrăinate.
Univers surd la sunetul muzicii sale, tot atât de indiferent la speranţele sale ca şi la suferinţele sau
crimele sale.”2 Ca şi Monod, Bergson simte înstrăinarea produsă de o anumită ştiinţă şi încearcă o
schimbare a modalităţii noastre de a înţelege lumea.
De unde putea începe înnoirea dacă nu de la conceperea vieţii psihice însăşi?
Pornind de la analiza intensităţii stărilor de conştiinţă, Bergson relevă că acestea sunt intensive
şi nu extensive, ele nu se petrec în spaţiu, deci nu pot să crească sau să scadă, nu se pot supune
numărului, nu pot fi spaţializate.
Din analiza, rând pe rând, a stărilor profunde ale conştiinţei, a senzaţiilor şi a stărilor psihice
intermediare se evidenţiază aceeaşi ireductibilitate a intensivului la extensiv. Însă gândirea (inteligenţa)
noastră care e silită să trăiască şi să acţioneze în viaţa practică şi să obţină succese în această viaţă,
concepe întreaga bogăţie a stărilor noastre sufleteşti ca pe o omogenitate gradată cantitativ.Deci “ceea
ce trebuie spus, e că omul cunoaşte două realităţi de ordin diferit, una eterogenă, a calităţilor sensibile,

1
Henri Bergson, “Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, Editura Dacia,Cluj-Napoca,1993. p.21
2
J.Monod, “Chance and Necessity”, Vintage Books, New York, 1972 p.172-173 citat după Ilya
Prigogine, Isabelle Stengers, “Noua alianţă” Editura Politică, Bucureşti, 1984, p.22.
şi alta omogenă, spaţiul. Concepută cu claritate şi inteligenţă, aceasta din urmă ne face în măsură a
opera distincţii exacte, de a măsura, de a face abstracţii şi poate şi de a vorbi.”3
Din acest motiv vom extinde asupra timpului această concepţie a noastră despre spaţiu, însă
astfel, nu vom face altceva decât să-i smulgem duratei puritatea sa şi să o denaturăm: “timpul conceput
sub forma unui mediu nedefinit şi omogen, nu e decât fantoma spaţiului, ce bântuie conştiinţa
reflexivă.”4
Durata pură, însă, e cu totul altceva, argumentează Bergson. Ea nu conţine în nici un caz
amestecul timpului fizic sau al spaţiului.
“Durata absolut pură e forma pe care o ia succesiunea stărilor de conştiinţă atunci când eul
nostru se abandonează propriilor sale înclinaţii, când se abţine de a desparţi starea lui prezentă de cele
anterioare.”5
Aceasta e prima descriere a duratei însoţită de o comparaţie sugestivă cu o melodie ale cărei
note, deşi se succed “le auzim cu toate acestea unele în altele şi ansamblul lor e comparabil cu o fiinţă
vie ale cărei părţi, deşi distncte, se contopesc tocmai ca efect al solidarităţii lor.”6
Odată cu descrierea duratei filosoful încearcă să explice care este mecanismul transformării
acesteia în timp spaţializat. “Fiecare din stările zise succesive ale lumii exterioare există singure şi
multiplicitatea lor nu are realitate, decât pentru o conştiinţă capabilă de a le conserva întâi, de a le
juxtapune apoi, exteriorizandu-le unele în raport cu celelalte. Dacă le conservă este pentru că aceste
diverse stări ale lumii exterioare dau loc la fapte de conştiintă care se pătrund, se organizează insensibil
împreună şi leagă trecutul de prezent prin efectul solidarităţii însăşi. Dacă le exteriorizează unele în
raport cu altele, e pentru că gândindu-ne apoi la distincţia lor radicală (una încetând de a mai fi când
cealaltă apare), le observă sub formă de multiplicitate distinctă ceea ce revine a le alinia împreună în
spaţiu, unde fiecare dintre ele există separat. Spaţiul întrebuinţat în acest scop, este tocmai ceea ce
numim timpul omogen.”7
Iată, deci, că lumea exterioară nu are durată, adică nu are trecut, ci simplul prezent. Dacă totuşi
se pare că durează aceasta este din cauză că noi durăm, iar conştiinţa noastră proiectează, în
permanenţă, durata în afară.
“Fiecare moment din viaţa noastră interioară corespunde unui moment al corpului nostru şi al
întregii materii înconjurătoare: această materie atunci parcă participă la durata noastră conştientă.
Gradual extindem această durată la ansamblul lumii materiale, pentru că nu găsim nici o raţiune de a
limita la imediata vecinătate a corpului nostru: universul ne va părea ca formând un singur tot; şi dacă
partea care e în jurul nostru durează în maniera noastră, trebuie ca şi cea care o înconjoară pe ea însăşi
să fie la fel şi aşa la infinit.
Aşa se naşte ideea unei Durate a universului, adică a unei conştiinţe inpersonale care ar fi
trăsătura de unire între toate conştiinţele individuale, ca şi între aceste conştiinţe şi restul naturii.”8
Această durată nou creată, această durată a universului, nu mai este însă aceeaşi cu propria
noastră durată pură, ea apare spaţializată divizată şi numărată, un timp străin în care subiectivitatea cu
greu se mai poate recunoaşte.
Exemplifică acest proces de transformare a continuităţii în discontinuu prin analiza
descompunerii mişcării: “În acest caz avem o serie de termeni identici între ei, deoarece corpul în
mişcare e mereu acelaşi; dar, pe de altă parte, sinteza operată de conştiinţă între poziţia actuală şi ceea
ce conştiinţa numeşte poziţiile anterioare face ca imaginile să se pătrundă, să se completeze şi să se

3
Henri Bergson, “Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, Editura Dacia,Cluj-Napoca,1993p.76
4
H.B. “ibidem” p.77
5
H.B. “ibid” p.78
6
H.B. “ibid” p.78
7
H.B. “ibid” p.89
8
Henri Bergson, “Duree et simultaneite. A propos de la theorie d’Einstein”, Felix Alcan, Paris,1922 p.56
continue, oarecum, unele pe altele. Aşadar, durata ia forma unui mediu omogen şi timpul se proiectează
în spaţiu îndeosebi prin mijlocirea mişcării.”9
Explicaţia spaţializării constă în aceea că “eul atinge lumea exterioară la suprafaţa ei; senzaţiile
noastre succesive, deşi se amestecă unele cu altele, reţin ceva din extensivitatea reciprocă ce
caracterizează obiectiv cauzele; şi tocmai de aceea viaţa noastră psihologică superficială se desfăşoară
într-un mediu omogen, fără ca acest mod de reprezentare să necesite un mare efort.”10
De aceea sub “durata omogenă” trebuie să desluşim o durată eterogenă ale cărei momente se
întrepătrund, sub conceperea extensivă ca “multiplicitate numerică” a stărilor de conştiinţă trebuie să
vedem o “multiplicitate calitativă”, intensivă, sub “eul superficial” trebuie să vedem “eul profund în
care succesiunea implică fuziune şi organizare. Dar cel mai adesea noi ne mulţumim cu primul, adică
cu umbra eului proiectată în spaţiul omogen. Conştiinţa, chinuită de o dorinţă nepotolită de a distinge,
substituie realităţii simbolul, sau nu percepe realitatea decât prin simbol. Deoarece eul, astfel refractat
şi deci subdivizat, se pretează mult mai bine exigenţelor vieţii sociale în general şi ale limbajului în
particular, ea îl preferă, pierzând tot mai mult din vedere eul fundamental.”11
Se creează astfel un univers spaţializat, dominat de inteligenţă şi analizat de ştiinţă, în care eul
veritabil se simte încătuşat, înstrăinat, privat de libertate.
Observarea acestui univers în care omul este străin îi prilejuieşte lui Bergson o întreagă serie de
analize şi critici aduse inteligenţei, limbajului, ştiinţei clasice, structurii şi naturii timpului omogen.
Inteligenţa este pentru Bergson cea care ne asigură capacitatea noastră de a transforma, cu
succes, universul şi de a smulge materiei, sub formă de obiecte, întregul ansamblu de
instrumente ale lui “homo faber”.
În “Evoluţia creatoare” Bergson caută şi alte forme de reflectare a universului decât inteligenţa
umană, astfel încât să găsească o manifestare a esenţei vieţii. Elanul vital, viaţa insăşi a dus o
perseverentă lupta pentru a se manifesta, impotriva materiei. Piedicile puse de materie au facut insă ca
acesta să nu reuşească pe deplin, intotdeauna. Lumea vegetală rămane statică şi cuprinsă de toropeală,
însă regnul animal a evoluat pe două cai distincte: instinctul şi inteligenţa.
Inteligenţa apare insă ca facultate a lui “homo faber”, ca efort de a crea şi de a manui
instrumente care să-i uşureze existenţa practică în universul material:
“A acţiona şi a şti să acţioneze, a intra în contact cu realitatea şi chiar a o trăi, însă numai în
măsura în care ea se referă la opera care se realizează şi la brazda care se taie, asta e funcţia inteligenţei
omeneşti”12
De aceea inteligenţa nu poate surprinde decât solidul inorganizat, fluiditatea vieţii îi scapă. Nu
poate să vadă limpede decât discontinuul şi imobilitatea, această poziţie încremenită în derularea
mişcării.
Instinctul dezvoltat, în paralel cu inteligenţa, la animale izvorăşte din însuşi elanul vital şi deci
poate surprinde viaţa fară să o spaţializeze. El nu se manifestă mecanic, ci organic şi nu se
exteriorizează în simboluri ca inteligenţa, ci direct în acţiuni.
“Dacă conştiinţa care dormitează în el s-ar deştepta, dacă el s-ar interioriza în conştiinţă în loc
să se exteriorizeze în acţiune, dacă am şti să-l întrebăm şi dacă el ar putea răspunde, ne-ar destăinui cele
mai intime secrete ale vieţii, căci el continuă munca prin care viaţa organizează materia.”13
Astfel instinctul ne face să vedem viaţa aşa cum se manifestă ea, după cum inteligenţa ne face
să vedem doar materia. când îşi lărgeşte însă la infinit obiectul, instinctul devine intuiţie. Şi Bergson
propune în locul inteligenţei care spaţializează tocmai această intuiţie care surprinde mişcarea, viaţa
însăşi.
“Inteligenţa nu reprezintă deci din activitate decât ţinte de atins, adică puncte de reper. Şi de la
o ţintă la alta, de la un reper la alt reper, activitatea noastră se transportă printr-o serie de salturi prin
9
Henri Bergson, “Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, Editura Dacia,Cluj-Napoca,1993 p.91
10
ibidem p.93
11
ibid p.93
12
Henri Bergson, “L’Evolution creatrice”, PUF, Paris, 1981p.209
13
ibidem p.180
care conştiinţa noastră se depărtează cât mai mult posibil de mişcarea care se efectuează pentru a nu
privi decât imaginea anticipată a mişcării efectuate.”14 Ea surprinde lumea după o imagine
cinematografică, aşa cum într-o operă de artă, integrală, unitară, ea nu găseşte decât o îmbinare perfectă
de mozaic, dar “nu am atinge procesul real care nu se reduce la pătrăţelele adunate. Este tabloul, vreau
să zic actul simplu, proiectat pe pânză, care pentru simplul fapt că intră în percepţia noastră s-a
descompus el însuşi pentru ochii noştri în mii şi mii de mici pătrăţele, care prezintă, recompuse, un
admirabil aranjament.”15 Acestui mod deformator de a concepe lumea, specific inteligenţei, Bergson îi
opune intuiţia care este singura capabilă să surprindă durata, este singura care ne duce către viaţă fără
să altereze impulsurile creatoare ale acesteia.
Intuiţia este înţeleasă în “Evoluţia creatoare” ca instinct dezinteresat, o experienţă trăită, un
contact direct cu realitatea. Ea nu foloseşte precum inteligenţa, nici cuvinte, nici simboluri şi, în locul
conceperii cinematografice a realităţii - realizată de inteligenţă - ne plasează direct în mişcare.
Astfel, intuiţia devine metoda fundamentală a filosofiei bergsoniene, metodă prin care va putea
să realizeze adevărata cunoaştere. Dacă inteligenţa nu e capabilă să redea decât o succesiune de
imobilităţi juxtapuse, ceea ce duce la confuzii şi contradicţii, intuiţia este percepţia duratei. Prin
intuiţie putem sesiza continuul, putem cuprinde dintr-o dată mişcarea, fără a o diviza, ne putem
identifica şi contopi cu realitatea veritabilă pentru a-i surprinde esenţa: aceea de a exista în durată.
“După opinia mea, orice rezumat al vederilor mele le va deforma în ansamblul lor şi le va
expune, prin însuşi acest fapt, multor obiecţii, dacă nu revine fără încetare la ceea ce eu consider drept
centru al doctrinei: intuiţia duratei. Reprezentarea unei multiplicităţi de penetraţie reciprocă, cu totul
diferită de multiplicitatea numerică, reprezentarea unei durate eterogene, calitative, creatoare, este
punctul de unde am plecat şi la care am revenit constant.”16
Într-adevăr, cheia înţelegerii operei bergsoniene este tocmai această nouă concepţie despre
timp. Tot ceea ce atinge acest original concept de “durată pură” pare să capete viaţă şi libertate. Iar
filosofia lui Bergson pare să fie o nouă cruciadă îndreptată împotriva tuturor acelora care, de dragul
unei explicaţii teoretice amănunţite, de dragul unui experiment bine pus la punct, de dragul unei analize
ştiinţifice, pertinentă dar discontinuă, excludeau tocmai continuitatea, tocmai temporalitatea existenţei
umane,tocmai viaţa ca permanentă creaţie.
Această noutate a abordării filosofice este dublată şi de un stil original, de multe ori aproape
literar, plin de metafore şi ilustrări sugestive, un stil propriu numai marilor realizări artistice. Iată cum
caracterizează stilul bergsonian unul dintre comentatorii români ai operei sale, Jean Aberman: “Stilul
lui are caracter de discuţiune liberă, lipsindu-i cu totul rigiditatea şi sistematica clasicilor expuneri
filosofice. Ca scriitor este poet măiastru, ca gânditor este filosof profund. Tocmai de aceea, la început,
citirea lucrărilor lui întâmpină dificultăţi mari. Numai după ce cititorul cunoaşte ideile sale filosofice,
poate gusta frumuseţea stilului. Stilul său în formă de torent, imaginile sale extrem de bogate, multele
digresiuni provocate de uşurinţa de a gândi şi de a scrie, fac ca urmărirea firului central al gândirii sale
– ceea ce interesează, în ultimă instanţă, pe cititorii săi – să fie comparabilă cu urmărirea razei de lună,
reflectată într-o mare agitată.”17
Opera sa este un sistem filosofic închegat în care a abordat toate domeniile existenţei cu o
sârguinţă şi o pertinenţă remarcabile, pe baza unor aprofundate studii de specialitate, interpretate şi
corelate genial. Ideile sale nu au fost totuşi scutite de numeroase critici şi controverse, venite atât din
partea lumii ştiinţifice cât şi din partea lumii filosofice sau teologice. În ciuda controverselor, opera
bergsoniană este profund originală, revoluţionară chiar, fiind dublată de un stil aproape literar, ceea ce
face din gânditor un moment aparte în istoria filosofiei. Lucrările sale merită parcurse, nu numai de
către specialişti, ci şi de orice iubitor de cultură, prilejuindu-i acestuia reale clipe de bucurie spirituală.

14
ibid p.299
15
ibid p.99
16
Harald Höffding, “La philosophie de Bergson”, Félix Alcan, Paris 1916 p.160
17
Jean Aberman, “Curentul antiintelectualist francez: Jules Lachelier, Emile Boutroux, Henri Bergson”, Bucureşti, 1939
p.171