IMAGINARUL

O definiție care poate fi dată imaginarului, este una foarte simplă, deoarece
cuvantul imaginar, este ghiar definiția acestui termen.
După Evelyne Patlagean, „domeniul imaginarului este constituit din ansamblul
reprezentărilor care depășesc limita impusă de constatările experienței și de
înlănțuirile deductive autorizate de acestea”11
Lucian Boia precizează că, „Imaginarul este un produs al spiritului.
Concordanța sau neconcordanța sau cu ceea ce se găsește în afară este ceva secundar,
chiar dacă nu este lipsit de importanță pentru istoric. Sacrul aparține evident
imaginarului, dar faptul de a crede în Dumnezeu nu este un argument împotriva
existenței lui Dumnezeu! Nu este, de altfel, nici un argument în favoarea existenței
sale.
Imaginarul se amestecă în realitatea exterioară și se confruntă cu ea; își găsește
acolo puncte de sprijin sau, dimpotrivă, un mediu ostil; poate fi confirmat sau
repudiat. El acționează asupra lumii și lumea ccționează asupra lui. Dar, în esența sa,
el constituie o realitate independentă, dispunând de propriile sale structuri și de
propria sa dinamică.
Raportul imagine-imaginație-imaginar prezintă, de asemenea, dificultăți. După
Jean-Jacques Wunenburge, cuvântul imagination (imaginație) desemnează, în limba
franceză, o producție mentală a reprezentațiilor sensibile, distinctă de percepția
senzorială a realităților concrete și de conceptualizarea ideilor abstracte. Pornind de la
această triadă: percepție, imaginație, conceptualizare, problema este de a ști dacă se
lasă sau nu imaginarul cantonat în zona exclusivă a imaginației și imaginația în zona
exclusivă a imaginilor.”22
Vorbind despre imaginar și istoria acestuia, putem vorbi și despre arhetipuri,
deoarece acest termen nu este alceva decât tot o definire a imaginarului în sens mai
larg.
Arhetipurile se pot definii ca fiind „o constantă sau o tendință esențială a
spiritului uman. Este o schemă deorganizare, o matriță, în care materia se schimbă,
dar conturile rămân”33
„Istoria imaginarului este o istorie structurală pentru că, până la urmă, chiar
cele mai sofisticate dintre construcțiile spiritului pot fi simplificate, descompuse și
reduse la arhetip. Dar, de asemenea, și o istorie foarte dinamică, tocmai pentru că
arhetipurile sînt structuri deschise, care evoluează, se combină între ele și al căror
conținut se adaptează continuu unui mediu social.”44
Termenul de imaginar poate fi și globalizat, deoarece acest termen este unul
omniprezent deoarece, „Orice gând, orice proiect, orice acțiune posedă o dimensiune

1 Evelyne Patlagean, „L'histoire de l'imaginaire", în La Nouvelle Histoire, sub direcția lui Jaques Le Goff, Roger
Chartier și Jaques Revel, Editions Retz, Paris, 1978, pag. 249.
2 Lucian Boia, Pentru i istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000, pag.14.

3 Ibidem, pag. 15.

4 Ibidem, pag. 16.
imaginară, într-un evantai foarte larg, care se întinde de la ipoteza ce-și așteaptă
verificarea pînă la fantasmele cele mai insolite.”55
Așa cum mai sus am spus despre arhetipuri ca fiind o definiție în sens mai larg
a imaginarului, așa și sacrul se află la originea promovării imaginarului.
Imaginarul apare și sub forma de mentalități. „Raporturile dintre cele două
concepte, imaginar și mentalități, sînt strânse și complete. Oricum, planurile nu
trebuie confundate, pentru că s-ar ajunge la o disoluție a imaginarului într-o
covîrșitoare istorie a mentalităților. Imperialismul mentalităților se hrănește în bună
măsură dintr-o imprecizie problematică.”66
„Imaginarul, chiar dacă-și trage seva din profunzimile mentalităților, se
distinge net prin anumite trăsături particulare. Spre deosebire de configurația oarecum
abstractă a mentalităților, imaginarul presupune o întreagă colecție de imagini
sensibile. El se afirmă ca o altă realitate, îmbinată cu realitatea tangibilă, dar nu mai
puțin reală decît aceasta. Mai multe, imaginarul se prezintă într-un mod mult mai
elaborat, uneori chiar deosebit de sofisticat. Mituri, religii, utopii, sisteme de
alterități, ficțiuni literare, ipoteze științifice: ne găsim la un nivel mai „elevat ”, mai
„formalizat”, mai apropiat de ideologii decît de mentalități.”77
Tot aici în cartea lui Lucian Boia, mai găsim o definiție foarte importantă a
imaginarului: „Etimologic, imaginar derivă din imagine, și chiar dacă domeniul nu se
reduce doar la registrul reprezentărilor sensibile, acestea constituie o armată
indispensabilă. Iată o altă categorie de surse care-l interesa puțin pe istoricul faptelor.
Acesta încerca cel mult să izoleze latura pozitivă a imageriei, reflectarea în imagine a
anumitor segmente ale „realității”. De fapt, chiar asimilînd elemente „reale”, lumea
imaginilor aparține de drept imaginarului.”88

CASA SPAȚIU AL SACRALITĂȚII

Casa pe lângă că este un axis mundi, un centru pentru omul tradițional, aceasta
mai are și diferite caracteristici după cum precizează Pierre Bonte și Michel Izard în
cartea intitulată „Dicționar de Etnologie și Antropologie”, „casa este: 1) o persoană
morală, 2) deținătoarea unui domeniu, 3) compusă atât din bunuri materiale cât și
imateriale și care 4) se perpetuează prin transmiterea numelui său, a averii sale și a
titlurilor sale, în linie morală sau fictivă, 5) transmitere considerată legitimă câtă
vreme această continuitate se poate traduce în limbajul înrudirii sau alianței sau 6) cel
mai adesea prin ambele.
Rezultă de aici că, în societățile organizate în „case”, continuitatea genealogiei,

5 Ibidem, pag. 26-27.

6 Ibidem, pag. 38.
7 Ibdem, pag. 39.
8 Ibidem, pag. 45.
niciodată neglijată, se compune după un principiu diferit: acela al alianței temporare
sau prelungite între două sau mai multe ascendențe, în vederea apariției unor unități
sociale de tip nou, unde modul în care genealogiile se intersectează sau se împletesc
contează tot atât cât continuitatea lor, dacă nu chiar mai mult.
Casa apare astfel ca o creație instituțională permițând compunerea unor forțe
care, oriunde altundeva, par a fi imposibil de aplicat altfel decât exluzându-se
reciproc: casa ar fi deci rezultatul unui efort de transcendere a unor principii teoretic
ireconciliabile. Ea aduce o soluție originală problemelor ridicate de tensiune dintre
patriliniar și matriliniar, receptorii și donatorii de femei: bărbatul care primește o
femeie vede în fiul său membrul privilegiat al descendenței sale, așa după cum
bunicul sau unchii din partea femeii văd în nepotul lor o verigă din propria
genealogie. Unirea a două sau mai multe descendențe aduce fiecăruia avantaje
sociale, politice și economice.”99
Conform dexului spațiul poate fi definit ca: „Formă obiectivă și universală a
existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt
cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția,
distanța, mărimea, forma, întinderea lor.”1010
O altă definiție care poate fi dată spațiului este aceeaa că sapțiul poate fi
împărțit în două categorii: sațiu aerian care cuprinde o zonă din societate concordantă
granițelor regiunilor al unor țări care își profesează independența și spațiu cosmic
care reprezintă o întindere incomensurabilă așezată dincolo de mediul înconjurător
(Pământul).
Pierre Bonte și Michel Izard afirmă că: „O societate „își construiește” spațiul
pe care îl ocupă; în funcție de diverse determinări, pornind de la criterii de folosință
pînă la sistemul propriu de reprezentare a lumii, aceasta îl exploatează, îl transformă,
îlmodelează. Orce societate își lasă amprenta asupra spațiului și, în schimb, spațiul
apare ca un mod de manifestare sau de exprimare a societății: „ Relația cu spațiul
reprezintă [...] o garanție universală a particularității identităților” (Levy, Segaud,
1983:30). Se poate deci vorbi de o antropologie a spațiului în sensul că spațiul,
întinderea, teritoriul depind de o semantică ce relevează social și este în același timp
relevată de către acestea. Sub infuența lui E.T. Hall se vorbește de proxemică pentru a
desemna ansamblul analizelor referitoare la ocuparea, folosirea și reprezentarea
spațiului.
Spațiul pe care îl ocupă o societate nu este niciodată omogen: posibilitatea
utilizării sale ține de principii precise de diferențiere. Eschimoșii sau inuiții își
schimbă felul și mediul de viață în funcție de împărțirea anului arctic într-o perioadă
de vară și una de iarnă.”1111
„A vorbi despre sacru înseamnă a vorbi atât despre un cuvânt, cât și despre o
noțiune și, mai mult, a te întreba dacă în spatele acestui cuvânt există o noțiune
reparabilă, pe care antropologia să o poată utiliza astăzi.
Găsim la Durskeim definiția- deja prezentă, sub o formă mai nuanțată, la W.
Robertson Smith- conform căreia lucrările sacre ar fi „cele pe care interdicțiile le

9 Pierre Bonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom, 1999, pag. 127- 128.
10 https://dexonline.ro/definitie/spațiu, ora. 12:07.
11 Pierre Bonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom, 1999, pag. 635.
protejează și le izolează”; în același context, lucrările profane sînt „cele cărora li se
aplică aceste interdicții și care trebuie să rămână la distanță de primele”. În acest fel,
se constituie un cuplu ai cărui termeni sînt definiți prin ei înșiși și, în egală măsură,
prin relația care îi unește, ajungându-se la definiție a sacrului pe care caracterul său
structural o apropiede ceea ce susțineau H. Hubert și M. Mauss în analiza făcută
sacrificiului.
Sacrul- sau, mai curînd, ilustrarea sa australiană, totemul- este o mană, o forță
care se regăsește îj fiecare dintre ființele totemice. Australianul face experiența
aceasta în timpul sărbătorilor, în așa fel încât sacrul nu mai este acum un concept
analitic de tip structural, ci o realitate transcendentă pe care omul o experimentează.
Opoziția sacru – profan devine opoziția dintre social și individual.
Studiul lui Hubert și Mauss despre sacrificiu, din care s-a inspirat Durkheim,
reprezintă o contribuție originală adusă școlii franceze și soceologice. Acești autori
arată că sacrificiul, cel puțin în India veche, pune în joc o mișcare de tipul du-te-vino
și, avînd dificultăți în desemnarea punctului său de plecare și al punctului de sosire, ei
utilizează, prin altele, cuvintele „profan” și „sacru”. De fapt, aceste cuvinte contează
prea puțin, pentru că mișcarea rituală are mai multă importanță decât punctele în care
se desfățoară, care nu sînt nimic alceva decât semnificanții zero, pentru a relua
expresia lui Levi-Stratuss.
Sacrul a fost, la fel ca și totemul, o noțiune compusă, formată prin juxtapunerea
mai multor noțiuni despre care s-a crezut prea repede că ar fi inseparabile.”1212
„Sacrul se manifestă într-o multitudine de sisteme mitice, de la cele mai simple
(totemismul, animismul, cultul strămoșilor, fetișismul) la cele mai complexe (religiile
politeiste și monoteiste). Este prezent și în sacralizarea unei mulțimi de obiecte sau de
segmente ale spațiului în jocuri rituale etc. Conștiința umană se deschide astfel spre o
lume de simboluri: obiecte, elemente naturale, astre, forme, culori, numere- învestite
cu o semnificație transcendentă.”1313
Despre sacru mai putem spune că acesta „se afla, de asemenea, la originea
promovării în imaginarul social a unei categorii de aleși destinați a servi ca
intermediari între societatea oamenilor și lumea transcendentă. Este vorba, în primul
rând, de funcția sacerdotală și de cea regală: preoți, regi-preoți sau, eventual, regi-zei.
Monarhia s-a bucurat de atribute supranaturale, dintre care unele s-au menținut până
într-o epocă relativ recentă. De fapt orice carieră excepțională purta amprenta
sacrului. Eroii greci erau semizei.”1414

CASA
„Locuința tradițională este spațiul consacrat prin practici magice de întemeiere
unde veneau, prin naștere, copiii, nepoții și strănepoții, și plecau, prin moarte,
părinții, moșii și strămoșii. Naștere și moartea în afara casei erau considerate nefirești
și, ca urmare, supuse unor rituri de reparare: copilul născut în țarină, la muncile

12 Ibidem, pag. 596-597.

13 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000, pag. 29.

14 Ibidem, pag. 30-31.

câmpului, era adus în poală și așezat pe solul familial, lângă vatră, acolo unde trebuia
să vină, iar oamenilor dispăruți în înprejurări năprasnice li se ridică și astăzi, pe locul
morții, o cruce și, dacă este posibil, li se înmormântează în cimitirul satului câte un
pumn de țărână de pe locul decesului.
Locul favorabil construirii casei era decis de interpretarea diferitelor acte
magice: unde se oprea pâinea aruncată dintr-un anumit loc; ce fel de obiect cădea în
vasul umplut cu apă lăsat nesupraveghiat peste noapte; se interpretau visele și altele.
Se foloseau însă și practici de maximă eficiență precum locul ales de animalele lăsate
în libertate pentru odihna de peste noapte. Bărbatul care căuta și decidea locul de
amplasare a casei trebuia să fie, asemănător meșterilor constructori, om sănătos, cu
copii și fără defecte fizice. Erau considerate locuri rele terenurile obținute pe locuri
necinstite, pe care au fost arii de treierat.
Fără ca oameni să mai deslușească de altădată a bătutului parului sau a
țărușului pentru marcarea centrului casei, obiceiul este utilizat și astăzi. Ipoteza
amplasării vetrei focului în centru adăpostului marcat de bătutul parului este atestat
atât de atestările etnografice cât și de descopeirile antopologice. Vatra focului, centrul
sacru al locuinței, se contiună cu coșul și gura coșului. Spre deosebire de ușă și
fereastră, coșul rămâne o intrare deschisă permanent spiritelor benefice sau malefice.
Vatra era spațiul spre care gravita întreaga viață cotidiană: acolo se pregătea hrana și
se încălzeau oamenii, de acolo, privind în sus, fata de măritat își striga sau își vedea
iubitul, mireasa înălța rugi să intre în starea darului, pe acolo zeița Pasăre de baltă,
barza, aducea în cioc copilul. Pe vatră, spațiul sacru al casei tradiționale, se agățau
icoane de lemn realizate prin diverse tehnici meșteșugărești și înfățișau sfinții
creștini, dar și personaje sacre și inscripții neidentificate, probabil mesteșuguri
precreștine. Expresia consemnată în Muntenia și Oltenia, a cădea pe vatră, sinonimă
cu cea moldovenească, a cădea pe cuptor, păstrează amintirea unei practici juridice
care dă drepul fetei care a trăit cu un băiat să-i devină soție peste voia lui sau a
părinților acestuia. Era suficient ca tânăra să inte în casă și să atingă cu mâna vatra
sau cuptorul pentru a fi recunoscută soție de familia și neamul feciorului. Treptat,
locul sacru al vetrei a fost preluat de peretele de răsărit al casei, unde se așează icoana
și se aprinde candela, unde se roagă și este invocată divinitatea creștină.
De la centru sacru, marcat de bătutul parului, se determină forma și mărimea
casei prin țărușii bătuți la colțuri și, apoi, prin aruncarea ciomagului dau toporului în
direcția celor patru vânturi, forma și mărimea gospodăriei. Locuința și anexele
gospodărești adunate în jurul bătăturii reprezintă un spațiu protejat magic de gard și
poartă, o oaste alcătuită din stâlpi și uluci, adesea cioplite sau tăiate cu fierăstrăul sub
formă de siluete antropomorfe. De altfel, parii gardului substituie în practicile magice
de aflare a ursitei în noaptea de Crăcin sau Anul Nou feciorii urâți sau frumoși, tineri
sau bătrâni cu care se vor căsători fetele.
Din secvențele obligatorii ale scenariului de întemeiere au supraviețuit mai ales
cele legate de sacrificii rituale menite să anime cu sufletul victimei noua creație.
Sacrificiile, îngropate în temelie, mai ales la colțurilr casei, imolate de pereți, la
ridicarea acoperișului și la intarea în casă nouă, aveau funcții polivalente: răsplata
datî pământului care a îngăduit ridicarea casei pe trupul său și pentru a asigura
sănătate, prosperitate, liniște și protecție celor care o vor locui. Clasificarea jertfelor
la construcții a fost făcută excelent de Ioan Taloș în lucrarea citată. Fiecare sacrificiu
efectuat pentru însuflețirea casei construite are o valoare generală și una specifică:
cocoșul îndepărtează prin cântecul său spiritele rele, semințele aduc prosperitate,
monedele bogăție etc. Jertfele importante se aduceau la construirea temeliei, la
contactul casei cu Pământul, și la ânălțarea căpriorilor, la contactul casei cu Cerul.
Jertfele au parcurs un drum lung: de la sacrificiul unui om la substitutele acestuia și la
zidirea ființelor, mai ales a celor de lângă casa omului. Cel mai cunoscut sacrificiu a
fost îngroparea umbrei omului, amintire a sacrificiilor sângeroase atestate arheologic
pe multe meridiane ale pământului. În sud-estul Europei jertfa zidirii este un motiv
filcloric obișnuit. De o rară frumusețe artistică este balada românească a Meșterului
Manole.
Conform tradiției populare,omul a cărei umbre este furată și îngropată în
temelia casei urma să moară după 40 de zile sau un an. Între cele două războaie
mondiale, în satele din Țara Oltului erau oameni care se ocupau cu vânzarea
umbrelor furate. Un caz de înmormântare a fost consmnat în anul 1960 la construirea
bisericii din satul autorului, Alexandru Ioan Cuza, de pe raza orașului Fundulea, jud.
Călărași. Satul, inclusiv biserica, a fost, din nefericire, demolat, dar mulți dintre
locuitorii lui, inclusiv meșterul care a ăngropat umbra, sunt încă în viață. După
ridicare zidurilor de meșteri aduși din jud. Dâmbovița, urma să se construiască
acoperișul de o echipă de dulgheri locali. Aceștia, neștiind dacă zidarii au îngropat
sau au zidit, după obicei, umbra unui om, au furat, pentru mai multă sifuranșă, umbra
unei femei bătrâne, Jana lui Apostu Spătaru. Într-o zi însorită de vară, în timp ce
femeia mergea spre gara Fundulea, de unde a luat trenul spre București, unde locuia
fiul său, i s-a furat umbra, pe la spate, pe o sfoară: au întins ața între călcătura
piciorului lăsată în țărână și umbra capului proiectată pe un bolovan de pământ și i-au
zidit-o. Întâmplarea a făcut ca, după o vreme, să se audă în sat că femeia a murit în
București, lovită de un tranvai.
Casa este, în ansamblul său, un organism antropomorf construit după chipul și
asemănarea celui care o locuiește, omul. Ea are acoperiș care, mai ales cel construit în
patru ape și învelit cu paie, seamănă cu un om care poartă pe cap căciulă, cu camere
dezvoltate pe verticală, echivalente trupului, și, în sfârșit, cu temelie sau picioare pe
pământ sau înfipte în pământ. Acest antropomorfism este sesizabil și la lăcașul divin,
biserica, cu deosebirea că profilul vertical al divinității cu înfățișare de om este
reprodus și în planul orizontal orientat est-vest. Astfel, biserica este o dublă înfățișare
a Domnului Iisus: în viață și în moarte. Interesante sunt desenele copiilor care, fără să
le spună cineva, antropomorfizează în desenele lor casa șo soarele, cărora le atașează
mâini și picioare, ochi și gură.”1515
Simbolurile care apar sunt: crucea, icoana, ușa și pragul, acestea au rolul de a
contura cât mai bine și de a descrie casa omului tradițional.
„Crucea (A SE ÎNCHINA) Într-o legendă culeasă de Elena Niculiță-Voronca,
se povestește că, după alungarea lui Adam din Rai, se scursese destul de mult timp;
într-o zi, în timp ce uda niște plantații tinere, obosit fiind, se întinse puțin și începu să
se vaite gândindu-se la marile nenorociri ce se vor abate peste lume din cauza

15 Ion Ghinoiu, Cărările Sufletului, Editura, Etnologică, București, 2004, pag. 93-94-95.
păcatelor pe care le făptuise; mâhnit peste măsură, îl chemă pe fiul său Seth și îi
spuse: „Fiule, du-te la Heruvim, marele înger care păzește în Rai arborele vieții,
străjuind cu o sabie cu două tăișuri, și spune-i că sunt sătul de viață și să-mi trimită
mirul îndurării pe care Dumnezeu mi la făgăduit când m-a alungat din Paradis; mergi
spre răsărit și vei găsi calea care merge spre Rai, dar, ca să fii sigur, observă urmele
pașilor făcuți de mine și de mama ta când am venit prin această vale, pentru că iarba
atinsă de pașii noștri a fost uscată și arsă, așa de mare a fost păcatul pe care noi l-am
săvârșit”; Seth a plecat, găsește drumul, ajunge la înger, acesta îi deschide poarta
grădinii pierdute în veci, unde vede mii de lucruri minunate, iar în mijlocul lor o
fântână din care izvorau cele patru fluvii care udă pământul, iar pe marginea ei un
arbore plin de ramuri, dar fără coajă și fără frunze, acesta fiind copacul păcatului
părinților săi, Adam și Eva; și atunci îngerul îi spuse: „Din acest arbore va veni,
pentru tatăl tău, mirul îndurării pe care Dumnezeu i l-a făgăduit, dar acea zi nu a sosit
încă, ci ea va veni abia după 5. 500 de ani; iată un sâmbure din fructul său, ia-l cu tine
și când tatăl tău va fi mort, ceea ce nu va întârzia să se întâmple, pune-i-l în gură; din
el va încolți un arbore, care va sta mult timp până să aibă fruct, iar atunci va fi
mântuirea”; Seth plecă plângând, apoi se întâmplă precum îi spusese îngerul și
precum acesta îi poruncise, adică tatăl său muri peste trei zile și arborele crescu pe
mormântul său; se scurseră astfel mii de ani, poporul trecuse prin multe și se pierduse
și amintirea acestor fapte; arborele crescuse mare și sub el îi plăcea lui David să se
așeze la umbră și să-și compună psalmii.
Crucea a fost declarată simbol al creștinătății de către împăratul Constantin, în
cadrul Consiliului de la Niceea, în anul 325 d. Ch. Înainte de a fi preluată ca semn al
creștinătății, crucea a fost venerată ca fetiș de către omul primitiv, brațele sale
semnificând, în același timp, cele patru anotimpuri, sau cele patru puncte cardinale .
Dacă un copil este bolnav, să se fure de la un magazin puțină vopsea albastră și
să i se facă semnul crucii cu ea, pe frunte, pe piept, pe abdomen etc. și el se va
însănătoși - Suceava; când copiii plâng în somn, să li se facă semnul crucii -
Muntenia; Suceava; cel care pleacă la drum să-și facă mai întâi semnul crucii - Bihor;
Oltenia; Dolj; Vâlcea; când se pleacă la prășit, omul să se închine, ca să aibă spor -
Vâlcea; la crucile amplasate la răspântii, se pun cârpe din cânepă, se lasă acolo timp
de șase săptămâni, după care se afumă cu ele cei bolnavi de friguri - Muntenia; se
crede că se va îneca acela care, dorind să se scalde într-un lac sau apă curgătoare, nu-
și face înainte semnul crucii, pentru că diavolul pune totdeauna în apă lanțuri de fier -
Suceava; de asemenea, se face semnul crucii la trecerea peste o punte, pentru că
diavolul trebuie să plece astfel de acolo – Muntenia.
Crucea dintr-un cimitir și să se pună într-un râu, sau iaz, sau lac, fixată bine cu
niște pietre, și să fie lăsată acolo, pentru că îndată începe să plouă și va ploua atâtea
zile, câte va sta și crucea în apă, iar, dacă se dorește încetarea ploii, se scoate crucea
din apă și se duce acolo de unde a fost luată - Suceava .
Fereastra la casa în care se află copil mic, noaptea trebuie închise ferestrele și
obloanele, ca să nu fie furat somnul pruncului - Suceava; sau ca să nu intre plânsul pe
fereastră și să-l facă pe copil să plângă neîncetat - Suceava; când ginerele vine la
mireasă, ca să o ia la biserică, se uită la ea, în casă, prin fereastră, iar mireasa, din
casă, la el printr-o salbă de bani, pentru a avea copii frumoși - Muntenia; nu se
doarme peste noapte cu ferestrele deschise, fiindcă pot intra în casă duhurile necurate
- Iași; ar putea fi lovit de fulger cel care stă sau se uită pe fereastră, în timp de
furtună, cu tunete și fulgere - Suceava; să nu se dea nimănui de mâncare pe fereastră,
sau să nu se mănânce din ceea ce este dat pe fereastră, fiindcă turbează cel ce
mănâncă - Muntenia; Vrancea; Suceava; sau celui care mănâncă îi va veni gândul să
plece prin lume, îi va veni dor de ducă - Suceava; să nu se dea nimic de pomană pe
fereastră, fiindcă este rău de turbare - Vâlcea; este rău de moarte, dacă se croiește
fereastra unei case după ce aceasta a fost deja construită - Vâlcea; când mor copiii
unei familii, cel rămas în viață este imaginar vândut pe fereastră, de obicei unei
familii care are numai băieți, iar cu banii obținuți astfel se cumpără produse, pe care
părinții le prepară și ulterior le dau de pomană – Muntenia.
În Țara Almăjului, se spune astfel: „Dacă roata are mai multe spițe, pe golul
dintre ele se bazează folosul cerului; casa cuprinde uși și ferestre, pe golul dintre ele
se bazează utilitatea ei, iar ocheții nu sunt decât ochii casei, ferestrele ei” . În
Transilvania, de Sântoader, fetele care vor să aibă păr frumos se trag de el prin
fereastră ; în alte zone, pruncii trag pe fereastră părul fetelor, zicând: „Să crească
coada fetelor/Cât coada iepelor!”, zicere întâlnită și în Moldova .
Se crede că sufletul omului care moare iese pe ferestre și de aceea ele trebuie
să fie deschise în acele clipe, pentru că un înger vine, ia sufletul și îl duce la
Dumnezeu, în cer - Banat. În Maramureș, după ce s-a înnoptat și a fost aprinsă
lumina în casă, nu este bine să se mai privească pe fereastră; copilul „luat de
frumușele” poate să se vindece dacă mama lui îl dă de pomană unei femei pe
fereastra amplasată spre răsărit, pe latura îngustă a casei, apoi îl cumpără de la aceea
cu bani și îi schimbă numele.
Ușa alături de ferestre și de horrn, ușa este considerată ca fiind unul din
locurile prin care se face legătura casei cu lumea din afară, din care cauză nu se lasă
ușa de la tindă deschisă pe timp de noapte, deoarece, până la miezul-nopții, umblă
lucrul-slab și vânturile rele, care pot intra în casă și pot poci pe locuitorii acesteia, sau
pot aduce vreo spulberătură - Țara Oltului. Nu este bine ca omul să se întoarcă din
ușa vreunei case la care a vrut să se ducă, pentru că înseamnă că-i întoarce astfel
pețitorii fetei din acea familie - Suceava; locul de după ușă este considerat lăcaș al
duhurilor celor înecați - Ialomița; ca să nu asude palmele la lucru, este bine ca, la
venirea de la biserică, în ziua de Paște, să se pună mai întâi mâna pe clanța de la ușă.
Orice fată nemăritată, în ziua de Paște, dar și după aceea, la sărbători, când își
scoate hainele pentru a le îmbrăca, mai întâi le pune pe ușă, în ideea că, așa cum este
ușa umblătoare și toți o ating, tot așa să fie și ea văzută la horă, căutată de feciori, să
nu fie neglijată - Banat; sau lipesc, tot în această duminică, coji de ouă pe ușa casei
lor, ca să le vină mai repede pețitorii - Banat;Suceava; mortul se așează totdeauna cu
picioarele spre ușă, gata de plecare, pentru că, dacă se așează cu capul spre ușă, toți
cei din casa aceea ar muri - Muntenia; cum a fost scos mortul din casă, cei care rămân
înăuntru, închid repede ușile și ferestrele, pentru ca moartea să nu stăruie mai mult în
acea casă și ca nu cumva și un alt membru al familiei să se ducă după răposat, sau ca
el să nu se mai întoarcă; ca să-l uite repede și să nu le pară rău, cei rămași se uită de
trei ori pe fereastră după cortegiul funerar; sau cel rămas închide repede ușa și se
așează pe locul unde a stat decedatul, ca să vadă moartea că oamenii nu se tem de ea
și ca norocul să nu se ducă odată cu mortul - Maramureș;Suceava . După ce sicriul cu
mortul este scos afară din casă, neamurile mai apropiate rămân înăuntru și, după ce a
ieșit toată lumea, închid și deschid ușa de trei ori - Țara Hațegului
Icoana ca să nu piardă sarcina, femeii gravide i se dă să bea apă în care a fost
spălată icoana Maicii Domnului - Moldova; dacă la prima naștere a unui copil,
travaliul este îndelungat, se iau așchii de lemn din trei colțuri ale unei icoane și așchii
de la un colț al Sfintei mese din altarul bisericii și cu acestea se afumă femeia gravidă
- Țara Oltului; este mare păcat ca o icoană să fie spartă, ruptă sau părăsită; cel mai
bun lucru este să fie luată, într-o zi de sărbătoare, și aruncată pe o apă curgătoare -
Galați; se crede că nu ar aduce noroc dăruirea de icoane sfințite - Suceava; este semn
de moarte pentru cineva din familie, când cade, de la sine, o icoană din perete.
Căderea întâmplătoare a unei icoane din cui înseamnă moartea cuiva din
familie; nenorocire înseamnă pentru cine se visează purtând o icoană; va fi judecat
înaintea multor oameni cel care visează idol sau amuletă; cine visează icoană va
primi o scrisoare de la cineva; va fi izbăvit de orice rău cel care se visează scoțând o
icoană dintr-un loc nepotrivit; cine vede în vis icoană înseamnă pentru el noroc și
bucurie; pentru tânărul care visează icoană sau portretul unei fete frumoase înseamnă
că în curând se va căsători - Suceava . Serii simbolice: icoană-apă; icoană-sare-pâine.
Pragul este unul dintre elementele de arhitectură care conotează deosebit de
multe practici rituale și credințe, deoarece el este acela care delimitează spațiul
interior de cel exterior; din acest motiv, mirele trece mireasa peste pragul casei; sub
prag, se îngroapă bani, măsura mortului etc.; este locul unde stă șarpele alb sau
șarpele casei; pragul protejează pe noul-născut, izolează lehuza, amendează unele
deprinderi proaste ale copiilor, contracarează intervenția malefică a Mumei Pădurii și
a strigoilor, conservă sporul și norocul casei la scoaterea mortului din locuința sa etc.;
de pildă, dormitul, noaptea, cu capul pe prag, la limita dintre cele două spații, este
sancționat prin provocarea de infirmități fizice de către Ceasul-rău. Pentru ca anul să
fie îmbelșugat, se pun, de Paște, de o parte și de cealaltă a pragului, glii de iarbă
verde, pe care calcă toți cei care se întorc de la biserică – Vâlcea
Țara Oltului; dacă un copil se naște cu diferite semne pe corp, mama lui să se
așeze cu el pe pragul ușii și să-l lingă de trei ori pe frunte, în timp ce bat clopotele și
toaca la biserică, pentru că semnele vor pieri în timp, precum se trec și sunetele
clopotelor și ale toacei - Suceava; ca să meargă mai repede singur, copilul este luat și
dus de mânuțe până la pragul ușii, iar înaintea lui maică-sa îi taie câteva pene de
găină - Suceava; ca să nu mai plângă neîncetat, este bine ca mama să-i dea copilului
sân pe pragul ușii, în prima duminică de la nașterea acestuia - Muntenia; dacă pruncul
are vreun tic, să fie alăptat de mama lui pe pragul ușii, în timp ce la biserică se toacă
pentru liturghie - Moldova; cine va întinde mâna peste prag, ca să-i fie sărutată, va
avea mulți copii – Suceava.
În Banat, înainte de a se pleca la botez, moașa ia copilul și îl atinge ușor cu
creștetul capului de pragul ușii, ca să nu se prindă deochiul de el; sau îl încredințează
pe fereastră, zicând: „Cum se ține fereastra de casă, așa să se țină pruncul de mama
sa”; în plus, în drum spre biserică, moașa observă ce oameni întâlnește în cale, cum
arată aceștia și care le este purtarea, în credința că și pruncul va fi tot așa când va
crește mare.
 La intrarea în biserică pentru cununie, tânăra soție are mare grijă să nu treacă
înaintea soțului, spunându-se că astfel gestul ar conduce la o căsnicie în care ar dicta
supremația feminină, cârmuirea papucului; la ieșirea din biserică, nu se calcă pe prag,
ci se pășește peste el, iar tinerii căsătoriți nu-și vorbesc unul altuia și se despart
imediat, întorcându-se fiecare la casa lui împreună cu alaiul. După cununie, se iese
din biserică într-o anumită ordine; astfel, primul iese mirele, apoi mireasa, în credința
că acela care iese primul va conduce gospodăria.”1616

16 Romulus Antonescu, dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești,.

BIBLIOGRAFIE

Evelyne Patlagean, „L'histoire de l'imaginaire", în La Nouvelle Histoire, sub direcția

lui Jaques Le Goff, Roger Chartier și Jaques Revel, Editions Retz, Paris, 1978
Lucian Boia, Pentru i istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000,
Pierre Bonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom,
1999,
https://dexonline.ro/definitie/spațiu
Pierre Bonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom,
1999
Romulus Antonescu, dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești,.
Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000,
Ion Ghinoiu, Cărările Sufletului, Editura, Etnologică, București, 2004,
UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ -NAPOCA
CENTRU UNIVERSITAR DIN BAIA MARE

LUCRARE DE SPECIALITATE

IMAGINARUL.
CASA SPAȚIU AL SACRALITĂȚII

Coordonator: prof. Voș Liliana

prof.Suiogan Delia

Student: Ciocoiet (Borota) Angela

2018-2019