Teoria imaginarului.

Imaginarul în Evul Mediu

Prima dificultate în definirea imaginarului este chiar definirea sa. După Evelyen
Paltageam, domeniul imaginarului este construit din ansamblul reprezentărilor care
depășesc limita impusă de constatările experienței și de înlăuțuirile deductive
autorizate de acestea. 1
Astfel, putem deduce că imaginarul aparține tot ceea ce se
situează în afara realității concrete, a uneia percepute direct ori prin firul deducției
logice. Imaginarul ar fi astfel domeniul falsului și al neverificatului.

Pentru a ne apropia de o definiție trebuie depățită dihotomia real-imaginar și

trebuie să se renunțe la utilizarea rațiunii ca măsură pentru orice. Imaginarul este un
produs al spiritului. Concordanța sau ne concordanța este ceva secundar, chiar dacă nu
este lipsit de importanță pentru istoric. Sacrul aparține evident imaginarului, însă a
crede în Dumnezeu nu este un argument împotriva lui Dumnezeu. Unii cred în
extratereștrii, dar credința lor nu are nici o legătură cu existența sau neexistența
extratereștriilor. Imaginarul se amestecă cu realitatea exterioară și se confruntă cu ea,
își găsește acolo punct de sprijin sau dimpotrivă, un mediu ostil, poate fi confirmat
sau repudiat . Este o acțiune reciprocă între lume și imaginar, dar în esență el
constituie o realitate independentă, dispunând de propriile sale structuri și propria sa
dinamică.2

Imaginarul este un produs al voinței artisrului. El are nevoie de o ruptură asupra

propriilor sale percepții și să caute să creeze conexiuni noi, unele cu caracter
mistico-spiritual, dând loc imaginației creative printr-o oarecare „ruptură de realitate”.
1 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanitas, București, 2000.
2 Ibidem.
 Imaginarul posedă prpriile sale structuri și propriile principii de evoluție. Ar fi
absurd, evident, raporturile sale cu realitatea externă. Exemplul sugestiv pe care îl
dădea Lucian Boia este: „Nu se vor inventra niciodată culori noi, ci doar combinații
ale altor culori. O figură necunoscută va fi, foarte probabil, desenată plecând de la
trăsăturile bine cunoscute ale figurii umane, Un mit istroric va pune în scenă
personaje, decoruri și situații ce vor trebuii să se lipească pe lumea concretă”. Pentru
imaginar punctul de plecare rămâne, până la urmă secundar. Reale sau inventate,
parțial inventate sau compozite, personajele, faptele și personajele se înscriu într-o
tipologie ideală.3

Lucian Boia folosește o distincție subtilă între opt ansambluri sau arhetipuri
(structuri arhetipale) ale imaginarului. Primul arhetip ar fi cel al Conștiinței unei
realități transcendente, care este un domeniu a supranaturalului și al manifestărilor
sale perceptibile, cum ar fi miraculosul, sacrul, sistemele mistice. „Dublu” sau
moartea și viața de apoi este cel de-al doilea arhetip ce reprezintă convingerea că
trupul uman este însoțit și de un element imaterial și anume spiritul. Al treilea arhetip,
Alteritatea, reprezintă legătura dintre eu și celălalt/noi și ceilalți. Unitatea este un
proces mental prin care lumea este supusă unui proces unificator. Actualizarea
originilor este un arhetip prin care grupurile își recunosc mitrurile fondatoare și care
fac posibilă înțelegerea configurației actuale a desrinului. Descifrarea viitorului,
arhetip aflat într-o strânsă legătură cu religia și știința. Al șaptelea arhetip este
Evadarea. Aceasta este o consecință a refuzului condiției umane și a istoriei, abolirea
istoriei reale, nostalgia și exaltarea începuturilor. Ultimul arhetip este Lupra
contrariilor. Din perspectiva acestuia realul este polarizat, fiecare dintre simbolurile
sale având un corespondent antitetic. Aceste opt structuri arhetipale au o „semnificație
universală, pot fi îmbinate, se amplifică, se combină sau dispar.”4

Printre subsitemele imaginarului, viața de apoi ocupă o poziție aparte. În

concepția lui Lucian Boia aceasta reprezintă imaginarul în stare pură. Veridicitate
acestei afiramții este dată chiar de lipsa unui model tangibil pentru a putea fi

3 Ibidem.
4 ----------citare pdf prof.
transfigurat și care să corespundă judecății de apoi. Singurele legături terestre care ar
putea fi invocate sunt doar la nivel psihologic.5

Totodată, Lucian Boia afirma, cu referire la imaginar, faptul că acesta poate fi

separat în două, pe deoparte imaginarul celor care cred în structuri și regularități și pe
de altă parte imaginarul celor care privilegiază schimbările și diversitatea. În acest
sens se poate constata faptul că imaginarul sacru diferă de cel artistic, deoarce cel
sacru este static: „crede și nu cerceta”, iar cel artistic are un caracter dinamic
„ascultă și înțelege judecă și schimbă” 6. Impactul pe care îl are mitul asupra
literaturii este vizibil în rezultatul mitizării, remitizării și demitizării, toate acestea
fiind posibile datorită puterii de modificare imaginației precedente.

Gilbert Durand afirma că „istoria este de domeniul imaginarului”. Probabilitatea

veridicității acestei afirmații este una destul de ridicată. Se pune astfel următoare
problemă: istoria este o știință? Specificitatea istoriei rezultă din abundența faptelor și
din eterogenitatea lor. Datele sunt inepuizabile iar coerența ansamblului nu este deloc
evidentă. Istoricul trebuie să efectueze o selecție severă, o alegere extrem de
restrictivă. Asa cum spunea și Lucian Boia, omul ca alege fără îndoială, faptele
importante și semnificative, doar că el drebuie să hotărască singur importanța și
semnificația lor.

Cuvântul istorie desemneazădouă concepte diferite. Istoria „care a fost”, adică

cea reală și „discursul despre istorie”. Istoria reală este cea care s-a petrecut cu
adevărat și care nu poate fi schimbată, iar istoria-discurs nu este decât o „poveste
simplificată, dramatizată și învestită cu sens. 7 Este foarte clar că istoria este un
discurs al prezentului despre trecut, un discurs ce poate lua mai multe forme și care
este strans legat de sensibilitați și ideologii. A considera (sau nu) istoria ca un produs
al imaginarului depinde de definiția dată acestuia. Dacă imaginarul ar fi „neadevărul” ,
domeniul ficțiunii pure, istoria s-ar găsii, în ceea ce privește esențialul, în afara

5 Lucian Boia, op.cit.

6 ----------citare material pdf prof.
7 Lucian Boia, op.cit.
domeniului său.8 Urmând demersul propus de Lucian Boia, imaginarul depășește
categoriile de „adevăr” și „neadevăr”. El reprezintă o structură mentală capabilă să
asimileze, conform regulilor sale, adevărul și falsul în egală măsură. Un mit istoric
poate fi inventat în întregime, el poate de asemenea construit pornind de la fapte
indubitabile. Alexandru cel Mare, Carol cel Mare sunt doar două exemple de
personaje istorice care sunt deopotrivă și personaje reale și eroi mitizați În același
mod, istoria în întregime este mitizată, adică structurată și orientată în conformitate cu
criteriile imaginarului.

Cum putem înțelege implicarea imaginarului în discursul istoric? Prin faptul că

discursul istoric depășește cu mult limitele unei discipline constituite și ale unei
profesiuni. Fizica este făcută de fizicieni, matematica de matematicieni, însă istoria nu
este doar domeniul strict al istoricilor. Este prezentă o multitudine de factori care
contribuie la reînoirea discursului istoric cum ar fi tradițiile orale, Biserica,
cinematograful, presa, televiziunea ș.a.m.d. În genere, opinia publică are tendința de a
simplifica, de a le dramatiza, ori personaliza faptele. Aceleași tendințe se găsesc în
munca istoricilor care tind să fie atat receptori cât și producători de mituri. Ei nu fac
decât să împrumute mai multă rigoare și o anumită raționalitate a unei conștiințe
mitice. „Respirăm aerul unei istorii care are particularitatea de a fi în egală măsură
adevărată și fictivă.” (Lucian Boia).

Din punct de vedere al imaginarului, acesta se reflectă în general într-o existență

superioară realității și se exprimă în genere prin ideea de sacru. Miraculosul abundă
atat în istoriografia medievală cât și în cea antică. Cititorul uneori riscă să fie derutat
de abundența semnelor și simbolurilor prezente, minuni, miracole, semne
prevestitoare ori alte prezențe ale miraculosului-fantastic.

La sfârșitul antichității, respectiv începutul Evului Mediu, concepția creștină

asupra istoriei nu a facut decât să tragă ultimele concluzii din această dublă natură a
lucrurilor. Minunilor antice le-au urmat miracolele medievale ale căror raportare era
acordată divinului. Istoria devine un adevărat mister în care Dumnezeu, sfinții ori
diavolul aveau rolurile lor de interpretat.

8 Ibidem.
 Există un risc în tratarea miturilor politice după mitologia istorică a fost evocată,
acela de a se repeta pur și simplu, sau în cel mai bun caz de a exprima într-o manieră
diferită aceleași figuri ale imaginarului. Miturile istorice presupun o deformare a
trecutului în raport cu prezentul; miturile politice, o deformare a prezentului în raport
cu trecutul. Trecutul este inevitabil politizat, iar prezentul „istorizat”.9

Nostalgia trecutului este o constantă, iar idealizarea lui de asemenea, ceea ce

explică invocarea vârstei de aur și regretul pentru lumea „pe care am pierdut-o”. În
variante mai mult sau mai puțin apropiate de arhetip, vârsta de aur poate funcționa și
funcționează ca un mit politic. Vârsta de aur nu este decât un caz particular al
recursului la istorie, la toate modelele reale sau fictive în același timp, pe care istoria
pare susceptibilă să le propună prezentului.10 Astfel, în mitologia politică, idealizarea
trecutuluieste dublată de dramatizarea viitorului. Cele două registre sunt
complementare si susceptibile a funcționa împreună, grație capacității imaginarului de
a concilia structurile divergente. Ca orice manifestare a imaginarului, mitologia
politică este puternic polarizată. Miturile și contramiturile se confruntă, fiecare
devenind contramitul unei construcții curente. Reacția pare proporțională cu puterea
mitului contestat. Cazul celor „două Franțe” este un exemplu. Aceste două figuri ale
imaginarului istoric și politic s-au hrănit reciproc, împărțind țara în două teritorii
mitologice de importanță aproape egală.

Acest tip de divizare o întâlnim peste tot în Europa. Societatea împărțită în

grupuri, fiecare cu rolul lui, legături legitime de protecție și loialitatea, sancțiune
ideologică. Este vorba despre o imagine a unui proiect medieval, tratat foarte bine de
către George Duby.

Propunerea își pierde, deci, din influență pe măsură ce se dezvoltă feudalismul,

iar biserica catolică devine mai complexă. ”Se afirmă totodată triumful Cluny-ului …
Congregația cucerește nordul Franței … Ea îi câștigă pe tinerii din cavalerime, îi
educă pentru a face din ei niște îngeri combatanții”, detaliază Duby11. Căci călugării

9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
se consideră drept cei mai apropiați de divinitate și își organizează comunitățile și
acțiunile în consecință.

Pentru Duby, grupurile folosesc ideile ca instrumente pentru a cuceri și a-și

menține influența socială. Acest set de concepte se dovedește însă ambiguu, poate fi
nuanțat și apropriat de o diversitate de actori sociali, până când succesul politic
delimitează un anumit sens, într-o interpretare apropiată de cele aparținând
deconstructivismului și teoriilor critice. Autorul și-a propus identificarea condițiilor în
care un proiect de legitimare a fost instituționalizat, a devenit o parte a structurilor
instituționale.12 Trecut în penumbră în Evul Mediu timpuriu, mitul trifuncțional este
actualizat, în secolele X-XII, de o serie de episcopi catolici care încercau să modereze
anarhia nobiliară și atomizarea autorității, prilejuite de formarea societății feudale.
Aceștia se aflau însă la intersecția mai multor spații sociale. ”Își are scaunul său în
mijlocul unei cetăți roman prezidează celebrarea misterelor. Trebuie ca episcopul să
fie nobil o chestiune de magie Trebuie ca această putere potențială să fie actualizată
printr-un ritual”13

Structurile magice și creștine ale mentalului sunt selecționate și produc efecte în

momentul în care înalții prelați Adalbéron de Laon și Gérard de Cambrai lansează
modelul trifuncțional pentru a predica pacea. Ceea ce în jargonul teoriilor relațiilor
internaționale se cheamă securitizare, introducerea unor teme prin discurs. eșuează,
deoarece intră în contradicțiile cu opiniile și tendințele acelei lumi. Mișcarea
monahilor de la Cluny, sprijinirea sa de către seniorii locali și papalitatea joacă un rol
fundamental aici. Propunerea își pierde, deci, din influență pe măsură ce se dezvoltă
feudalismul, iar biserica catolică devine mai complexă.Se afirmă totodată triumful
Cluny-ului Congregația cucerește nordul Franței. Ea îi câștigă pe tinerii din
cavalerime, îi educă pentru a face din ei niște îngeri combatanții.

Călugării mențin schema trifuncțională, subordonată imaginii de sine și propriei

lor misiuni, dar schimbarea relațiilor de putere va modifica această situație, tensiunile
cu Papalitatea ducând la declinul influenței Cluny-ului, în timp ce legitimitatea

12 Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Editura Meridiane, București, 1998.
13 Ibidem.
nobiliară va fi impulsionată de Cruciade, inițiate și sprijinite de Sfântul Scaun.
Georges Duby apreciază că, dintr-o perspectivă centrată pe funcții, scopuri consacrate
social care pot fi exercitate de grupuri diferite cum erau episcopii și călugării, nobilii
și regii, imaginarul traversează o modificare de sens, spre o concepție a ordinelor, o
divizare socială pe roluri, în grupuri strict delimitate.

Apogeul narațiunii este reprezentat de ilustrarea literară a sărbătorilor dedicate

victoriei de la Bouvines a lui Filip August, care consacră destinul monarhiei cu
ambiții centralizatoare și declinul feudalismului. Regele devine mai puternic decât
vasalii săi și subordonează cele trei ordine binelui comun al cărui garant este, cerând
ascultare și loialitate, în schimb. Sau cel puțin așa se legitima: ”în confuzie, în
dezordine, cei răi, blestemații au fugit, la 27 iulie 1214, respinși de societatea tripartită,
adunată în ordine, în respectul ierarhiilor pentru a duce, condusă de rege, lupta
Dumnezeului răzbunător.14

Excluzând starea a IV-a, ideea celor trei ordine se pregătește să iasă din imaginar,
să se materializeze într-o instituție. Procese socio-politice precum dezvoltarea orașelor
și întărirea monarhiei au favorizat selectarea și promovarea unei structuri mentale cu
scopul de a configura și stabiliza societatea Regatului Franței.

Florin-Cătălin PETRUȚA

Istorie - Anul III

Prof. Coordonator. Conf. Dr. Corina TEODOR

14 Ibidem.