Sunteți pe pagina 1din 4

DESPRE TEORIA IMAGINARULUI Imaginarul este abordat atat de istorici, cat si de filosofi, antropologi si psihologi.

Fiecare dintre ei a adus contributii importante, insa din perspective diferite. Cand elaborarile lor sunt contradictorii si chiar incompatibile sunt justificate rezerve, deoarece nu sunt excluse erori de interpretare. Dificultatea de a distinge intre complementaritate si incompatibilitate face ca unii autori sa considere ca modelele explicative elaborate din perspective diferite sunt mai degraba complementare decat opuse: Ni se pare ca exista mai curand o complementaritate decat o opozitie intre structuralismul antropologilor si istoricismul istoricilor, adica intre performantele imaginarului si infatisarile sale schimbatoare, adaptate contextului social. Starea de confuzie justifica analiza problematicii. 1. Abordari ale istoricilor Definirea imaginarului se impune inca de la inceput, intrucat tratarea lui din perspective diferite a dus la rezultate contradictorii, la viziuni simplificatoare si unilaterale. Jacques Le Goff, in prefata la lucrarea Imaginarul medieval, releva situatia complexa creata ca urmare a abordarilor conceptuale neechivalente in cadrul unor domenii care se intersecteaza: Imaginarul este adesea confundat cu ceea ce desemneaza alti termeni, apropiati, din domenii ce se suprapun partial, dar care trebuie dife rentiate cu atentie. Domeniile despre care Le Goff spune ca se suprapun sunt: domeniul conceptelor (reprezentarea, simbolicul, ideologicul), domeniul productiilor imaginarului (operele literare si artistice), domeniul imaginii, plecand de la constatarea ca in imaginar exista imagine. Domeniul conceptelor Definind reprezentarea ca traducere mentala a unei realitatii exterioare perce pute, istoricul francez leaga acest concept de procesul de abstractizare -Reprezentarea unei catedrale este ideea de catedrala, introducand imaginarul in sfera reprezentarii, ca parte nereproductiva a acestuia, si conferindu-i astfel statutul de traducere creatoare, poetica a realitatii si nu statutul de simpla transpunere in imagine mentala. Desi ocupa numai un segment, o portiune din sfera reprezentarii, imaginarul transcende aceasta sfera datorita faptului ca fantezia, in sensul deplin al cuvantu lui, poarta imaginarul dincolo de reprezentarea intelectuala. Imaginarul transcende reprezentarea, insa productiile lui sunt simbolice, pentru ca obiectul imaginat se raporteaza la valori. In acest sens nu se poate vorbi despre simbolic decat daca obiectul luat in consideratie este raportat la un sistem de valori subiacent, istoric sau ideatic. Imaginarul se intrepatrunde cu simbolicul, pentru ca insusi simbolul poate fi o creatie fantastica, supranaturala, deci imaginara. Ideologicul -; afirma Le Goff -; se inrudeste, intr-un anumit sens, cu imaginarul pentru ca ideologicul actioneaza cu forta asupra realului, constrans sa intre intr-un cadru conceptual preconceput. Totusi, ideologicul este cantonat mai mult in real decat in imaginar, mai ales datorita faptului ca preceptele ideologice dominante stau la baza asigurarii si functionarii institutiilor, organizatiilor etc.: Sistemele ideologice, conceptele organizatorice ale societatii, faurite de puterile stapanitoare conformiste (sau de catre adversarii lor), nu sunt, la drept vorbind, oricat de importanta ar fi partea de inventie conceptuala pe care o contin, sisteme ale imaginatiei6. Al doilea domeniu, cel al productiilor imaginarului, este abordat de autor din per spectiva istoricului mentalitatilor. El accepta ideea ca izvoarele istorice pot contine, fara exceptie, o

doza de imaginar7. Mai mult decat atat, istoria insasi a imaginarului isi are documentele ei predilecte, care sunt, fireste, productiile imaginarului: operele literare si artistice8. Nu vom analiza aceste opere din perspectiva imaginarului, vom spune doar, impreuna cu Le Goff, ca Un autentic istoric al imaginarului trebuie sa se ocupe de aceste documente tinand seama de specificul lor, de faptul ca Imagi narul din scris difera de cel din vorbire, dintr-un monument, sau dintr-o imagine9. Sigur, pentru ca analiza si interpretarea lor sa fie benefica pentru reconstruirea fap tului istoric, se impune ca istoricul sa nu faca concesii fanteziei si imaginatiei extreme. Al treilea domeniu analizat de Le Goff este cel al imaginii. Plecand de la ideea ca ade varatele imagini sunt concrete si ca ele reprezinta obiectul iconografiei, autorul invoca necesitatea separarii domeniului imaginarului de cel al reprezentarilor si al ideologiilor, care adesea sunt pur intelectuale si, deci, in contradictie cu concretetea imaginilor. El nu neglijeaza faptul ca imaginarul face obiectul a numeroase cercetari, unele dintre ele deschizatoare de drumuri si edificatoare, insa refuza sa faca concesii celor care aluneca in irational si in psihonaliticul dominat de ideologia dubioasa a arhetipurilor10. Obiectivul si motivatia respingerii arhetipurilor -; cu referire directa la lucrarea lui Gilbert Durand, Les structures anthropologiques de limaginaire (Structurile antropo logice ale imaginarului), Paris, 1960 -; se datoreaza credintei autorului, potrivit careia modelele imaginarului tin de stiinta, pe cand arhetipurile, de elucubratia mistifica toare1. Totusi, Le Goff recunoaste rolul cercetarii interdisciplinare a eforturilor psi hanalizei, sociologiei, antropologiei si studiilor fenomenelor mass media in interpretarea si explicarea imaginilor ca productie a imaginarului; imagini ce nu se limiteaza la cele intruchipate in productiile iconografice si artistice, ci se extind si la cele din universul imaginilor mentale2. Desigur, imaginile de interes pentru istoricul mentalitatilor sunt imaginile colec tive, rezultat al proceselor si fenomenelor istorice, imaginile care se formeaza, se schimba, se transforma si care au geneza ancestrala sunt lasate mostenire prin tra ditie, se imprumuta de la o civilizatie la alta, circula in lumea diacronica a claselor sociale si a societatilor omenesti3. Concluzia la care ajunge Le Goff este deschizatoare de drumuri si, in acelasi timp, edificatoare pentru perspectiva analizei noastre: viata omului, si a societatilor sunt legate in egala masura de imagini, ca si de realitatile mai palpabile st nu exista gandire fara imagine. Lucian Boia apreciaza ca mostenirea lasata in domeniul imaginarului este cat se poate de echivoca. Fiecare ideologie sau viziune asupra lumii a incercat sa absol tizeze propia sa parte de imaginar, depreciind totodata formele alternative. A urmat marginalizarea imaginarului de catre teoriile scientiste, rationaliste si materialiste din ultimele secole, situatie depasita deja. Istoria insasi fiind o aventura a spiritului, impune eruperea imaginarului in toate domeniile. Totusi, in prezent, istoricii lucreaza pe segmente, pe probleme bine definite. Li se datoreaza nenumarate istorii ale imaginarului (la plural), nici o istorie a imaginarului (la singular). De aceea, abordarea imaginarului se realizeaza intr-o maniera empirica, cam la fel ca burghezul lui Molire proza. Situatia este determinata de specializarea studiilor istorice care, operand decupaje, genereaza investigatii pe spatii bine determinate: medievistul se ocupa de imaginarul medieval, elenistul de imaginarul grecesc, sinologul de imaginarul chinezesc, iar specialistul in istoria contemporana, eventual, de imaginarul contemporan (daca nu i se pare mai oportun sa renunte in favoarea sociologului) si acest lucru are loc in total dezacord cu exigentele unei teorii generale a imaginarului care presupune o intelegere deasupra epocilor si culturilor, ceea ce depaseste de departe formatia traditionala a unui istoric9. Istoricul Lucian Boia

propune recurgerea la arhetipuri, ca elemente constitutive ale imaginarului, de aceea defineste istoria imaginarului ca o istorie a arhetipurilor. Insa, spre deosebire de Jung, el priveste arhetipul ca o programare aplicata omului pentru a-i da posibilitatea sa gandeasca, sa simta si sa viseze intr-o maniera bine definita(Le Goff) si il defineste drept o schema de organizare, o matrita, in care materia se schimba, dar contururile raman3.

Prin motivele arhetipale si prin structurile mentale proprii oamenilor, indiferent de zona geografica, imaginarul apare peste tot ca dubletul material al lumii concrete. De aceea, poate fi indentificat in toate domeniile istoriei, in oricare fapt istoric, in orice gand si in orice actiune1, este implicat in aventura cunoasterii, in raporturile intre natiuni, intre grupurile sociale si intre indivizi. El marcheaza profund legaturile noastre cu Universul, necunoscutul, timpul si spatiul. 2. Abordari ale psihologilor si antropologilor Jean-Paul Sartre abordeaza imaginarul din perspectiva fenomenologica. In lucrarea Limaginaire, publicata in 1940, autorul defineste imaginarul ca produs al imaginatiei; insa un produs care eludeaza realitatea obiectiva pentru a fi asemana toriluziei, fictiunii. Analiza din perspectiva fenomenologiei il conduce pe Sartre la intrebuintarea termenilor de neant, constiinta unui obiect, considerarea sintetica a lumii, pozitie de recul in raport cu lumea etc. Astfel, pentru realizarea functiei imaginative, constiinta trebuie sa stabileasca o teza de irealitate, cu alte cuvinte, sa fie in masura sa formeze obiecte afectate de un anumit grad de neant in raport cu realitatea in intregul ei, sa considere, in acelasi timp, lumea ca neant in relatia ei cu imaginea. Constiinta care produce in fiecare moment irealul nu poate face acest lucru decat daca este libera, daca exclude lumea, daca o introduce in interiorul neantului. Producerea irealului prin neantizarea lumii nu este posibila decat prin aparitia si structurarea imaginarului ca neant in raport cu lumea. Astfel, imaginarul reprezinta in fiecare moment sensul implicit al realului. Gilbert Durand apreciaza critica teoriei clasice a imaginii -; miniatura si a doctrinei bergsoniene a imaginii -; amintire realizata de Sartre, mai ales eforturile facute de acesta pentru a depasi aceste modele explicative prin analiza imaginii cu ajutorul metodei fenomenologice. Caracteristicile atribuite imaginii cu ajutorul acestei metode vizeaza natura imaginii, diferentierea imaginatiei in raport cu perceptia, separarea constiintei imaginative de obiectul perceput prin neantizarea acestuia. Astfel, imaginea este o constiinta st transcendentala, se diferentiaza de celelalte moduri ale constiintei prin faptul ca obiectul imaginat e dat imediat ca atare, in timp ce cunoasterea perceptiva se formeaza incet prin aproximatie si luari succesive de contact. In relatia sa cu obiectul, constiinta imaginativa isi pune obiectul ca neant, acel a nu fi ar constitui categoria imaginii, ceea ce ii explica cel din urma caracter al sau, adica spontaneitatea. Pe parcursul a mai multor pagini, Durand ii reproseaza lui Sartre inconsecventa aplicarii teoriei fenomenologice la studiul imaginii si faptul ca analiza imaginarului realizata de catre acesta conduce la un fel de nirvana intelectuala, el nemaifiind decat o cunoastere dezamagita, o saracie intelectuala. Mai mult decat atat, Sartre reduce imaginatia la un puzzle static si plat, iar imaginea la un amestec foarte echivoc la jumatatea drumului intre soliditatea senzatiei si puritatea ideii. Abandonand metoda fenomenologica -; afirma Durand -;, Sartre ajunge la concluzia ca imaginea este o umbra a obiectului st nu e decat un obiect fantoma st se pomeneste astfel din nou a fi mestera intru ale erorii, ca la metafizicienii clasici. Concluzia pe care o trage Durand este edificatoare: Sartre are meritul incontestabil

de-a fi facut efortul sa descrie functionarea specifica a imaginatiei si s-o deosebeasca net st de comportamentul perceptiv sau mnezic. Insa, pe masura ce analiza inainteaza, imaginea si rolul imaginatiei par a se volatiliza si a ajunge pana la urma la o totala devalorizare a imaginarului. Lucien Sfez, in Dictionnaire critique de la communication, analizand operele unor importanti autori (Lvi-Strauss, G. Durand, Dufrenne, Berque, Corbin, Cassirer, Alleau, Jung, Bachelard, Dumzil), acorda un spatiu semnificativ structurii imaginarului, ca domeniu distinct, cu obiectele sale specifice -; imaginile -; si cu functionarea sa proprie -; imaginatia -;, abordandu-l din perspectivele nondualismului logic, simbolismului si epistemologiei.