BURIAN (DĂNUȚ) RENATA-ANDREEA

LLR, AN III

COORDONATE ISTORICE ȘI TEORETICE ALE IMAGINARULUI

Ca substantiv, în accepțiunea curentă din cadrul vocabularului literelor și al disciplinelor

umaniste, imaginarul trimite la un ansamblu destul de prolix de elemente. Fantasmă,
amintire, reverie, vis, credință imposibil de verificat, mit, roman, ficțiune sunt tot atâtea
expresii ale imaginarului unui om sau al unei culturi. Putem vorbi de imaginarul unui
individ, dar și de acela al unui popor, prin intermediul totalității operelor și credințelor sale.
Fac parte din imaginar concepțiile președințifice, literatura științifico fantastică, credințele
religioase, producțiile artistice creatoare de alte realități, ficțiunile politice, stereotipurile și
prejudecățile sociale. Totuși, precizarea sensului acestui cuvânt rămâne o problemă destul de
delicată, el intrând adesea în concurență cu alți termeni cu care întreține subtile interferențe:

mentalitate - noțiune larg utilizată de școala istorică franceză care își propunea să studieze
istoria prin intermediul atitudinilor psihosociale și a efectelor acestora asupra
comportamentelor.

Mitologie - desemnează un ansamblu de povestiri constituind un patrimoniu defecțiuni în

culturile tradiționale; aceste povestiri relatează întâmplări cu personaje divine sau umane,
având rolul de a traduce, într un mod simbolic și antropomorfic, credințe despre originea,
natura și sfârșitul unor fenomene cosmologice, psihologice, istorice.

Ideologie - semnifică o interpretare globală și dogmatică a unui domeniu al vieții umane,

impunând o serie de explicații stereotipe, nealgumentate dar la care se aderă prin intermediul
imaginilor - forță.

Ficțiune - cuvânt referitor la invenții cărora nu le corespunde nicio realitate. Însă tot ce este
fictiv nu este ca atare decât la modul relativ și doar la un moment dat.

Tematică - lexem foarte utilizat în literatura comparată sub influența Anglo saxonă.

Noțiunea de imaginar mai poate fi delimitată și prin raportare la contrariile sale: realul și
simbolicul. Irealul pare a se opune realalului, dar este greu de știut dacă un conținut imaginar
nu poate avea un oarecare grad de realitate în spațiu sau în timp. Astfel, Lucian Boia arată că
imaginarul este definit Mai degrabă prin structurile sale interne decât prin referenții și
materialele sale al căror caracter real sau ireal este zadarnic de a-l limita.

Ca orice imagine, izolată ori în compoziție, imaginarul comportă un versant reprezentativ și

Deci verbalizat și un versant emoțional, afectiv ce ține de subiect. Așadar, imaginarul este
BURIAN (DĂNUȚ) RENATA-ANDREEA
LLR, AN III

mai aproape de percepțiile care ne afectează decât de concepțiile abstracte ce inhibă sfera
afectivă. Pe de altă parte, nu putem vorbi de imaginar decât dacă un ansamblu de imagini și
de povestiri formează un întreg mai mult sau mai puțin coerent și care produce un sens altul
decât cel local și imediat. Imaginarul se situează departe a ceea ce se numește holistic - întreg
și nu de partea a ceea ce numim atomisticul - elementul. Imaginarul poate fi descris
literalmente - teme, motive, Intrigi, decor - dar poate, în același timp, să dea naștere unor
interpretări, având în vedere că imaginile și povestirile sunt în general purtătoare ale unui
sens secund indirect.

Definiția imaginarului capotă o accepție diferită în funcție de importanța pe care o acordăm

fiecărui tip de imaginație cel subîntinde: simplă imaginație reproductivă, imaginație
fantasmagorică stârnitoare de fantezii și o activitate cu adevărat simbolică. De fapt,
imaginarul oscilează între două concepții principale: una, restrânsă - ce desemnează
ansamblul static al conținuturilor produse de o imaginație și care tind să capete o anumită
autonomie prin repetiție, recurență.

Cealaltă concepție, pe care o putem numi extinsă - cuprinzând într un fel și activitatea
imaginației, desemnează grupările sistemice de imagini în sensul în care acestea comportă un
fel de principiu de autoorganizare, ceea ce permite deschiderea permanentă a imaginarului
spre inovație, transformări și recreeri.

Descrierea sistematică a imaginarului uman, individual și colectiv, Este meritul unui mare
număr de discipline, dar Progresul decisiv, realizat în cea de a doua jumătate a secolului xx,
ține în mai mică măsură de o acumulare de noi date Cât de o teoretizare propriu zis filozofică.
În tot acest context, se pot distinge operele deosebit de creative a patru autori ce vin să
reînnoiască viziunea despre Imaginație și imaginar: Bachelard, Durand, Ricoueur și Corbin.

Bachelard - pentru Gaston, psihicul uman se caracterizează prin existența unor reprezentări
sub formă de imagini, care, puternic încărcate afectiv, îi vor organiza fără dificultate legătura
cu lumea exterioară. Pornind de aici, constituirea eului poate urma două direcții opuse: în
prima dintre acestea, subiectul Intră puțin câte puțin în posesia unei raționalități abstracte
inversând curentul spontan al imaginilor, epurându le de orice suprasarcină simbolică; în cea
de a doua, acesta se lasă antrenat de ele, le deformează, le îmbogățește spre a da naștere unei
trăiri poetice care își atinge apogeul în reveria trează.

Durand - va contribui la amplificarea rezultatelor bachelariene situându-se la nivelul unei

antropologii generale și va sistematiza o adevărată știință a imaginarului. El situate în centrul
BURIAN (DĂNUȚ) RENATA-ANDREEA
LLR, AN III

psihicului o activitate de fantastică transcedentală. Imaginarul, identificat cu mitul, formează

primul substrat al vieții mentale, în cadrul căreia producția conceptuală nu constituie decât o
limitare. Deși este distanțează de Bachelard, contestând la acesta în special antagonismul
dintre imaginar și raționalitate, Durand continuă orientarea acestuia arătând cât delegate sunt
imaginile de un traseu antropologic care începe cu planul neurobiologic pentru a se prelungi
până la cel cultural. Astfel, nașterea imaginilor își află originea în trei sisteme reflexologice
ce formează infrastructura sintaxei imaginilor: reflexele posturale care reglementează poziția
verticală, reflexele digestive, de ingestie și de expulzare a substanțelor, determinate de o
ritmică corporală, constituie principalele clase de formare a imaginilor.

Paul Ricoeur - în cadrul filozofiei sale privitoare la limbaj și la operele literare, Ricoeur va
acorda prioritate înțelegerii și interpretării semnelor doar în raport cu funcțiile logice ale
explicației ce domină disciplinele științifice. El se situează ansamblul operațiilor reflexive
ale subiectului într o poetică a limbajului precum și într o conduită narativă ce permite, prin
punere Mitică în scenă (mimesis), producerea sensului temporal al tuturor acțiunilor umane.
În ceea ce privește Polul receptării, Ricoeur face din accesul estetic la opere un prilej de
reinterpretare a sensului, ceea ce îngăduie fiecărui subiect să și reconstruiască propria
existență în jurul unor dimensiuni simbolice. Această activitate de redescriere a realității face
posibilă o poetică a acțiunii sociale ce se exprimă cu precădere în utopie ca proiecție în
posibil. Prin această deschidere spre câmpul politicului, imaginația, ca funcție generală a
posibilelui practic, participă la dinamica acțiunii colective.

Henry Corbin - descendent al hermeniticii lui heidegger, el se înscrie mai ales în tradiția
fenomenologiei husserliene, ale cărei principii de bază le aplică la conștiința religioasă
orientată înspre suprasensibil și nu doar înspre percepția sensibilă. Studiind marile texte ale
experiențelor mistice și vizionare ale perșilor Zorro astrieni și ale șiiților musulmani, el
redescoperă o formă de imaginație meta-psihologică, prin intermediul căreia conștiința
parcurge experiența unei lumi de imagini autonome numite „imaginal” și care constituie tot
atâtea prezentări sensibile ale unei lumi inteligibile. Astfel, Corbin a stabilit că aceste texte
se bazează pe o ierarhie metafizică constituită din trei niveluri de realitate: cel al lumii
inteligibile, adică al unității divine, cel al lumii sensibile căreia îi aparținem prin trupul nostru
și cel al realității intermediare în care lumea inteligibilă se manifestă conform unor figuri
concrete - peisaje, personaje. Primul este accesibil doar înțelegerii Pure, cel de al doilea doar
percepției senzoriale, iar cel de al treilea imaginației vizionare.
BURIAN (DĂNUȚ) RENATA-ANDREEA
LLR, AN III

În ciuda divergențelor dintre ele, aceste patru contribuții majore au permis întemeierea unei
noi teorii despre Imaginație și imaginar ale cărei principii de bază pot fi considerate drept
achiziții solide. Iată principalele linii ale acesteia: - reprezentările sub formă de imagini nu se
reduc întotdeauna la grupuri de reprezentări de origine empirică legate prin simple legi
asociaționiste. Imaginarul ascultă de o logică și se organizează În structuri ale căror legi pot
fi formulate.

- imaginarul, deși se sprijină pe infrastructuri (trupul) și pe suprastructuri (semnificațiile

intelectuale) este opera unei imaginații transcedentale care este independentă de conținuturile
accidentale ale percepției empirice.

-Operele imaginației produc de asemenea reprezentări simbolice în care sensul figurat

originar activează elemente deschise și complexe ale gândirii, pe care doar raționalizarea
ulterioară le reduce la sensul univoc. Imaginația este o activitate în același timp conotativă și
figurativă care oferă gândirii mai mult decât ceea ce elaborează conștiința sub controlul
rațiunii abstracte și digitale.

- imaginarul este inseparabil de operele mentale sau materializate care servesc fiecărei
conștiințe la construirea sensului vieții, a acțiunilor și experiențelor sale de gândire. În această
privință, imaginile vizuale și de limbaj contribuie la îmbogățirea reprezentării despre lume
sau la elaborarea identității eului. Astfel imaginația apare drept, ceea ce Sartre întrevăzuse, un
mod de expresie a Libertății umane confruntate cu Orizontul morții.

- imaginarul se prezintă drept o sferă profund ambii valentă de reprezentări și afecte: el poate
constitui la fel de bine o sursă de erori și de iluzii precum și o formă de revelare a unui adevăr
metafizic. Valoarea sa nu constă doar în producțiile sale, ci și în ceea ce se face cu acestea.
Astfel imaginația obligă în același timp la formularea unei etici, ba chiar a unei învățături
despre imagini.

Care este logica specifică a imaginarului?

Oricare ar fi metoda utilizată, reiese, așadar, că imaginarul poate fi conceput ca o sferă

organizată de reprezentări în care fondul și forma părțile și întregul se întrepătrund. Prin
aceasta, imaginarul nu este o formă de irațional, și trebuie mai degrabă să l vedem ca pe un
spațiu-timp alogic, ale cărui reguli pot fi puse în evidență.

O primă modalitate de a conferi unitate imaginarului este aceea de a i aplica ideea de formă.
Fără a implica o organizare sistematică a elementelor, forma îngăduie tratarea unui imaginar
BURIAN (DĂNUȚ) RENATA-ANDREEA
LLR, AN III

individual sau colectiv ca totalitate ordonată de un principiu generator și organizator. Un

imaginar poate fi astfel comparat cu un fel de organism dotat cu un principiu de creștere și de
organizare ierarhică. Imaginarul fiind dotat cu un fel de flexibilitate și creativitate proprii,
este important să identificăm și să descriem factorii dinamici care Explică formarea și
transformările sale. Putem distinge Factor intratexuali, infratextual și supratextuali, aceleași
categorii fiind aplicate la imaginile vizuale.

Imaginarul are un conținut semantic și structuri sintactice, dar relevă îndeosebi despre o
intenție despre un scop al conștiinței. Totul poate deveni imaginar, chiar și ceea ce este
considerat drept real, căci imaginarul este instituit de către o conștiință drept conținut concret
absent, non actualizat.

Este, Așadar, considerat drept imaginar ceea ce operează deschidere în direcția posibilului,
ceea ce este dotat cu o dinamică internă creatoare, cu o pregnanță simbolică și cu o forță de
adeziune a subiectului.

Funcțiile imaginarului - imaginarul ne permite, mai întâi, să ne detașăm de imediat, de

realul prezent și perceput, fără a ne închide în abstracțiunile gândirii. Dar această producere a
unei lumi diferite răspunde din punctul de vedere al structurii psihologice a omului, unui
anumit număr de finalități ce pot fi descrise atât ontogenetic (formarea individului), cât și
filogenetic (devenirea speciei).

Așa cum sugerează Morin, hominizarea a fost concomitentă cu o adaptare inteligentă la real
prin limbaj, tehnică, dar și cu nevoia de a te sustrage prezenței datului prin intermediul
amintirii, al visului, al artei, ceea ce pare să facă din homo demens complementarul lui Homo
sapiens.  Oamenii își Inventează, dezvoltă și legitimează credințele în imaginarii în măsura în
care această relație cu imaginarul ascultă de nevoi, de satisfacții, defecte, pe termen mai lung
sau mai scurt, inseparabile de natura sa umană.