CANTONUL PARASIT

Fănuș Neagu, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, este autorul a
numeroase volume de proză. Scriitorul „evoluează ca un personaj pitoresc pe scena
vieții literare.” Tot ceea ce a scris s-a identificat cu „fiorul poetic originar” pe care
„n-a mai putut să-l reproducă nimeni” [2].
Urmărind opera lui Fănuș Neagu, Gabriel Dimisianu în studiul Nouă
prozatori zice că opera pozatorului este inconfundabilă în spațiul literar românesc
prin imagini puternice, conflicte și situații limită. Gabriel Dimisianu observând
trăsăturile scrierilor lui Fănuș Neagu, îl consideră pe prozator drept un „poet al
suavului, aplecat spre întruchipările inocenței și fragilității, îmbinare de atitudini
care vorbește despre puterea de îmbrățișare largă a vieții, deținută de acest
scriitor”[3]. Altfel spus, proza fănușiană se caracterizează prin contraste, oscilând
permanent între „un realism de esență tare și sensibilitate caldă.” Scriitorul este
preocupat de complexitatea naturii umane, fiind explorator al lumii câmpiei, al unei
lumi care își trăiește prezentul, dar care are o permanentă deschidere „spre modele
vechi, spre arhetip” [4]. Însuși autorul menționa că dacă „se va apuca vreun critic
să mă asocieze unei idei, aceea va fi credința în drumul ce duce de la Grădiștea la
Brăila (și invers) și din care eu am evadat ca să mă întorc pe el, cu toate ierburile
miraculoase ce le cunosc” [5].
Epica lui Fănuș Neagu este constituită din povestiri, nuvele, schițe și
romane. Fănuș Neagu a reușit să readucă în atenția cititorilor proza scurtă prin
discursul narativ abordat, prin personajele create, prin alegerea toposului și
descrierea acestuia.
Prin mijloace simple, precum tehnica narativă a motivelor repetitive,
prozatorul reușește să sugereze experiențe existențiale foarte complexe – câteva
gesturi, unele tăceri, o vorbă nelalocul ei, o privire mai stranie sunt suficiente
pentru a ilustra drama, conflictul interior. Fănuş Neagu a avut meritul de a face loc
în proza românească excepţionalului, cazului ieşit de sub legile născătoare de
situaţii şi personaje previzibile ale determinismului social.

Așadar, Fănuș Neagu este cunoscut pentru importanța și semnificațiile profunde atribuite
faptelor mărunte ale vieții. Astfel, aceste evenimente aparent minore dobândesc roluri
deosebite în viețile personajelor, ale căror trăsături de caracter sunt astfel și mai bine
evidențiate.
Ca atare, Fanus Neagu manifesta un interes deosebit atât pentru descriere, cât si pentru
fantastic. Titlurile povestirilor sunt sugestive si dau impresia ca, într-o noapte inundata de
luna noua, totul este posibil. Povestiri, precum ,,Descoperind râul” si ,,Dincolo de nisipuri”,
se remarca prin ineditul întâmplarilor reale cultivate (udate si crescute) cu imaginar
metaforic. Pentru copilul care traieste în lumea povestilor, totul este posibil, deoarece, în
luntrea ce-l poarta spre ,,tara minunilor”, converseaza cu plantele si animalele care prind grai.

Pornind dinspre credintele populare, Fanus Neagu a creat povestiri, nuvele si romane, în care
unele personaje sunt puse în situatii-limita ale existentei lor. Metamorfoza realului se
împleteste cu cea a imaginarului, iar metafora este unica în aproape toate naratiunile
analizate, cum ar fi: „Ielele”, „Luna”, „Mostenirea”, „Tutunul”, „Fântâna” etc. Scriitorul, bun
cunoscator al traditiilor populare, prezinta sarbatori religioase (Lasatu-secului, Ajunul
Craciunului) si alte obiceiuri specifice spatiului Marii Câmpii dunarene în naratiuni ca:
„Ajunul Craciunului”, „Îngerul a strigat”, „Olelie” etc.

 Povestirile par să epuizeze un fond ludic natural al autorului. Este evidentă structura unitară
a cărţii. O singură lume - a copilăriei - un singur personaj principal, năzdrăvanul Bănică,
având în preajma sa cele două zeităţi protectoare : bunica şi bunicul. Părinţii băiatului sunt
evocaţi mereu în plan îndepărtat, sunt luaţi cu treburile casei, de aceea Bănică nu îi ia în
seamă. Nebăgat încă în seamă de naratologi, neobservat decât în treacăt de fănuşieni, cu
acces limitat la semeni de-o vârstă şi de-o fire. Bănică e, de fapt, un mic zeu al câmpiei. Prin
joc devine constient de puterea sa nebănuită - imaginaţia.
Lumea e cunoscută fără fior, fără nelinişte, fără tulburare. Doar cu bucurie. Basmul este trăit
cu ochii deschişi. Puritatea retinei cu care este privită lumea, starea genuină a simţurilor cu
care Bănică se aventurează în cunoaşterea lumii, îl fac unul dintre cele mai complexe
personaje din literatura română despre copii. Povestirea devine poveste, este trăită simplu,
fără mirări, fără neînţelegeri. Alunecările din real în fabulos şi revenirile din fabulos în real se
fac simplu, ca şi cum ai păşi din lumină în umbră şi din umbră înapoi în lumină, fără teamă,
fără mirare.
Ca şi Nică, personajul principal al „Amintirilor din copilărie" de Ion Creangă, şi Bănică este
un copil singuratic. Dar, spre deosebire de micul humuleştean, năzdrăveniile lui Bănică sunt
experienţe interioare. El nu îl continuă pe Nică, dar nici nu este o replică la Nică. Fire
curioasă, explorează banalitatea unei curţi ţărăneşti şi face din aceasta o mare aventură.
Comunică uşor în „lumea lui", cu obiectele, fiinţele. Iar ele îi răspund. Gâsca, berbecul,
cocoşul, câinele, albinele, caii sunt mereu în preajma sa, în armonie sau în adversitate. Casa,
livada, râul, podul, iarna, viscolul, zăpada, norii formează un spaţiu, un topos al copilăriei.
Bănică are revelaţia unei puteri care îl încântă: aceea de a comunica, de a vorbi „cu cei ce nu
cuvântă". Începe să-i placă să se joace cu această putere magică. El nu seamănă cu ceilalţi.
Este un demiurg ce supune realul, îi pune în paranteză legile şi impune legile lui. Ca şi
George, copilul din povestirea „Vară buimacă", are două fulgere în palmă şi i se pare că este
stăpânul lumii. Stăpânul stihiilor, jucându-se cu fulgerele „din palmă", trimiţând când
doreşte, semnele mâniei sale, Bănică este un Jupiter Tonans, stăpân şi ocrotitor al oamenilor.
Marea putere a lui Bănică este fantezia. El nu descoperă nici iubirea, nici moartea, nici
violenţa. El descoperă doar jocul. Ceea ce este fascinant la Bănică este această lunecare din
real în imaginar fără efort, fără prag, ca în somn. Spaţiul nu este în afara realului. Bănică nu
se luptă cu zmei, nu se imaginează la vreo curte împărătească. De fapt, casa bunicilor este un
loc real, cuminte, fără aură basmică. Bănică mută basmul în interior. El este locuit de basm.
Aceasta este noutatea şi revelaţia mare pe care le aduce Fănuş Neagu în acest domeniu.
Numai la Eminescu şi Sadoveanu mai găsim personaje, imagini ale eu-lui liric sau alter ego al
autorului, care să aibă această putere de a se hrăni cu himere, de a trăi visul cu ochii deschişi,
astfel încât visul să devină viaţă. Basmul lui Bănică se consumă în ograda părinţilor şi
bunicilor. Casa părintească este palatul lui. El se joacă întotdeauna cu spaţiul, niciodată cu
timpul. Convenţiile pe care Bănică le anulează sunt convenţiile spaţiale. Lumea lui Bănică
este o lume fixată nu în istorie, ci în mit.
Bănică se împarte egal şi cu nepăsare, între realitate şi ficţiune. Şi bunicii, şi părinţii îl lasă
„în legea lui". Bănică primeşte astfel un statut special. Puterea lui este, de fapt, puterea
imaginaţiei lui. Avem de-a face, de fapt, cu puterea artistului. El este mai apropiat de natură
decât de oameni. Comunică mai bine sau are iluzia comunicării când discută cu păsările,
animalele, gâzele. El nu se alătură niciodată celor mari imitându-i ci, dimpotrivă, făcând în
taină lucruri împotriva voinţei lor: prinde greieri, ca să le dea drumul seara în camera de
dormit, prinde vrăbii, se lasă, în voia apei, într-o albie, făcând o călătorie - la nivelul lui -
mare cât o aventură. El este un neînţeles, dar cei mari au atâta treabă încât numai de Bănică
nu le păsa. Fără nicio îndoială, povestirea „Descoperind râul" este una din cele mai frumoase
povestiri despre copii scrise în limba română. Ea trebuie citită în paralel cu altă capodoperă a
prozei lui Fănuş Neagu, cu „Dincolo de nisipuri", publicată cu doi ani mai devreme, în anul
1962. De fapt, sunt două texte îngemănate şi împreună spun mult mai mult decât fiecare în
parte, despre miturile personale ale lui Fănuş Neagu . Cele două povestiri evocă două
aventuri: una în susul apei, spre izvoare, alta, la valea apei, descoperindu-i miracolele. Prima
aventură este nocturnă, sub semnul lunii, a doua este diurnă, sub semnul soarelui de vară. Un
bărbat în puterea vârstei, Şuşteru, şi un copil îşi dispută întâietatea în conturarea unei
coordonate esenţiale a firii personajelor autorului: spiritul de aventură şi existenţa himerică.
Expediţia lui Şuşteru, călare, în fruntea unei cete de bărbaţi, apoi singur, spre izvoarele râului
secat, pe lângă malul pârjolit de secetă sau prin albia „ca o dâră de cretă" devine o aventură
arhetipală. Plutirea la valea râului, în albie, - probabil albia în care fusese legănat de bunica
Paraschiva - pe sub Pod, până la ferma de păsări, pentru Bănică valorează cât o călătorie
iniţiatică.
Şuşteru şi Bănică, la vârste diferite, trăiesc până la capăt chemarea iluziei, vraja ei unică. Sunt
singuri şi, purtaţi de valul apei sau iluziei ei, descoperă lumi pe care nu le bănuiesc. Bănică îşi
umple sufletul cu fantasme despre sine, Şuşteru, dimpotrivă, se hrăneşte cu fantasme despre
alţii, despre morarii care sunt învinuiţi că „au furat apa". Şuşteru trăieşte aventura sa în anul
1946, „an de secetă cumplită", Bănică, trăieşte în afara istoriei, într-un timp al miracolelor.
Bănică, inocent, comunică cu elementele. Şuşteru este părăsit, nu mai comunică cu nimeni. În
final, amândoi rămân singuri în aventura lor. Sau, dacă este să dăm o sugestie vârstelor
personajelor, Bănică este Şuşteru în copilărie. Numai un copil ca Bănică, trăind în copilărie o
astfel de aventură, ar putea, la maturitate, să plece în căutarea apei, ca Şuşteru. Bănică nu
numai că ascultă, ci şi construieşte poveşti. El ciobeşte uşor crusta fragilă a realului şi dă
micilor întâmplări, banale şi fireşti pentru cei maturi, aură de miracol. Prin voluptatea aceasta
de a locui în miezul poveştii şi de acolo să provoace fenomenele şi să supună realul, el este
din stirpea rară a personajelor lui Creangă, Andersen, Lewis Carroll sau Saint-Exupéry. Toate
i se supun, toate îl ascultă, nimeni nu-l contrazice. Este aici, altfel evocată, „copilăria
copilului universal". Micul prinţ valah de pe malul Buzăului este primul „zeu al ploii" din
proza lui Fănuş Neagu deoarece puterea lui vine din dorinţa de a stăpâni realul prin
imaginaţie. În călătoria sa miraculoasă Bănică încearcă să discute cu o răţuşcă. Scena
aminteşte de dialogul micului prinţ al lui Saint- Exupéry cu vulpea sau dialogul lui Nils
Holgersson cu gâsca cea bătrână Akka, din celebrul roman al Selmei Lagelöf. În povestirile
pentru copii din „Caii albi din oraşul Bucureşti" nu vom găsi nostalgia din „Amintirile ..." lui
Creangă, nu vom găsi dorul de Ithaca.
Nu Creangă, patternul naţional în evocarea copilăriei, pare a fi modelul acestor povestiri. De
modelul Ionel Teodoreanu nici măcar nu poate fi vorba, deşi fraza însiropată şi pletora
metaforică din „La Medeleni" pot sugera, la prima vedere, o anumită filiaţie. Cel mai
adevărat este, după opinia noastră, un cod eminescian de lectură. Dintre toţi scriitorii români
numai la Eminescu întâlnim această locuire poetică în miezul realului, ignorându-i legile
aspre şi impunând legile tot atât de aspre ale ficţiunii. Bănică aude miraculos „cum creşte
iarba" sau poate să spună, ca „băietul" de odinioară: „un rai din basme văd printre ploeoape".
Dacă ar fi să operăm cu puţină cronologie, Bănică este, dintre toate personajele lui Fănuş
Neagu, primul alter ego al autorului. El e, într-un fel, prima ipostază a povestitorului, a
creatorului, face incursiuni în real, e mereu „cu simţurile la pândă", mintea îi foşneşte de
poveşti pe care le vrea trăite. Puterile lui sunt puterile imaginaţiei lui. El este, într-un fel,
micul artist la lucru, un mic Stephan Dedalus, care ia în stăpânire lumea din miezul
Bărăganului, lăsând primele zboruri ale fanteziei lui ludice.
Pentru Bănică lumea „cuvântă", nu este o lume a tăcerii, ci a unei adevărate foşgăieli de
semne, chemări, comunicări, replici. Naratologic vorbind, autorul scrie din perspectiva lui
Bănică. Limba acestor povestiri este scuturată de podoabe sau, mai exact, pe ramurile frazelor
nu au dat în pârg fructele zemoase ale metaforelor. Centrul de greutate nu este dat de
voluptatea şi bucuria de a povesti - aceasta va veni mai târziu - cât de bucuria neostoită, fără
saţiu, de a trăi povestea. Combustiile imaginarului său sunt formidabile. Fantezia lui Bănică
este energia care pune totul în mişcare, ca iubirea în „Divina comedie" de Dante, ea mişcă il
sole e altre stelle. Ca şi Nică, şi Bănică e un copil singuratic. Dar năzdrăvăniile lui nu ţin de
provocare, de tulburare a realului (furatul cireşelor, furatul pupezei, dărâmarea casei Irinucăi
etc), ci de nevoia de cunoaştere, căutarea unei forme de comunicare cu lumea. Casa bunicilor
îi oferă această şansă de a privi mai mult câmpia decât satul, mai mult râul curgând decât
uliţa copilăriei, mai mult grădina cu flori şi pomi încărcaţi de rod decât lumea. Casa de la
margine de sat este casa dintre lumi, dintre real şi imaginar. Pentru literatura lui Fănuş Neagu,
Bănică este un personaj-cheie mult mai important decât s-a crezut.
În ordinea vârstelor, Bănică e primul artist la lucru. În final, el va ajunge să se joace cu
cuvintele şi atunci ludicul şi magicul vor fi depăşite şi înlocuite de reflexul demiurg al
creaţiei. Tema aceasta este ilustrată exemplar în generaţia 60 de perechea Nichita Stănescu -
Fănuş Neagu. Deşi s-a scris nedrept de puţin, cei doi sunt, în evocarea energiilor expresive
ale cuvântului românesc, răvăşiţi de mari onirii - parcă de-o mamă, parcă de-o samă, într-o
lumină, dintr-o tulpină - cei mai apropiaţi de butucul limbii române. De aceea volumul de
povestiri despre copii formează o excelentă introducere în opera lui Fănuş Neagu deoarece
asigură drumul spre Centrul operei.

DESCOPERIND RAUL - rezumat

In aceasta opera literara, scriiitorul Fanus Neagu, ne infatiseaza peripetiile unui copilas care
merge impreuna cu bunica sa Parascheva la rau. Banica o insoteste pe bunica Parascheva la
rau. Banica fusese luat de rau cu tot cu albie si a fost dus in ,,Ţara Povestilor”. Banica este
recunoscut de catre fata si scos la tarm. La aparitia berbecului,Banica se sperie dar fata il
sfatuieste sa se imprieteneasca cu acesta.Banica s-a imprietenit cu berbecul si i-a promis in
dar clopotelul de lasania ei.Catre seara, Banica este dus acasa de catre fata si viseaza ca este
intr-otrasura trasa de 4 iepuri.