P. 1
Studiu de caz romana

Studiu de caz romana

|Views: 1,537|Likes:
Published by alexandra_buculei

More info:

Published by: alexandra_buculei on Oct 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/20/2015

pdf

text

original

Investigatia. Intocmirea unui scurt raport de investigare.

Nuvela fantastica a aparut in romantism, insa perioada care i-a adus o dezvoltare maxima este cea moderna, a literaturii secolului al XX-lea. Fata de modelul classic, nuvela fantastica se distinge printr-o adevarata incalcare a regulilor specie care a dus insa la nuantarea si modernizarea ei. Faptele nu mai sunt atat de unitare, ci se pot desfasura in locuri si timpuri diferite, actiunea nu are o logica obisnuita si general acceptata. Exista rupturi de ritm la nivel semantic, compozitional si chiar sintactic. Naratiunea este subiectivizata, realizata la persoana I , naratorul poate fi si personaj. Exista doua planuri, real-ireal in care in planul lumii familiare patrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale. Dispare pretentia de verosimilitate si autenticitate a evenimentelor si personajelor, textul avand scopul de a provoca imaginatia si gandirea cititorului. De obicei, exista doua planuri narative, doua timpuri, doua serii de personaje, fiecare dintre ele corespunzand dimensiunii reale sau celei fantastice. Finalul poate fi deschis,ambiguu iar textul poate fi interpretat in diferite moduri. Cateva nuvele fantastice ar fi : « La hanul lui Manjoala » , « La conac » de I.L. Caragiale, « Sarmanul Dionis » de Mihai Eminescu, «Clanul ciorilor » de Ioan Slavici.

Prezentarea proiectului structurat. Proiectarea Definitie : conform dexului « nuvela » inseamna 1. O specie literara a genului epic,mai ampla si mai complexa decat schita si mai simpla decat romanul, care infatiseaza un episod semnificativ din viata unuia sau mai multor personaje (prezentate in mediul social). 2. Noutate. Fantastic inseamna 1.Care nu exista in realitate ; creat, plasmuit de imaginative;ireal, fantasmagoric, fabulous. Literatura fantastica=gen de literatura in care elementul preponderent il constituie imaginatia, ireaulu. 2. Care pare o plasmuire a imaginatiei ; extraordinar, grozav, de necrezut. 3. Ale carui idei sau fapte au un caracter fantezist, bizar. Studiu de caz propriu-zis a)fixarea premiselor/Definirea problemei Opera : »Sarmanul Dionis » de Mihai Eminescu este prima nuvela fantastica din literatura romana.Naratorul este omniscient(heterodiegetic) iar naratiunea este la persoana a 3-a. Actiunea se petrece pe doua planuri iar epicul se impleteste cu filozofia. Astfel, alternarea planului real cu cel filozofic construieste fantasticul din finalul nuvelei. « La conac » de I.L.Caragiale cuprinde doua tipuri de fantastic : mai intai fantasticul paradoxal iar apoi fantasticul propriu-zis concentrat in volumum » Schite noua » dar si in nuvelele mai vechi. In opera, fantasticul este reprezentat de miraculos si feeric, din povesti unde intalnirile cu diavolul, cu sfintii si cu Dumnezeu sunt obisnuite.

« La hanul lui Manjoala « de I.L.Caragiale are actiunea plasata la limita dintre natural si supranatural. Sunt inserate numeroase elemente fantastice: istoria suspecta a hanului si a stapânei acestuia ("Unii o banuiesc ca o fî gasit vreo comoara... altii, ca umbla cu farmece"), animalele considerate în credintele populare malefice: cotoiul (care nu miauna normal, ci "da un racnet"), caprita neagra, alungata cu formula: "Ptiu! Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!", fascinatia exercitata de coana Marghioala, mai ales prin privire ("Strasnici ochi ai, cocoana Marghioalo!"), sugerarea unui pact faustic ("Cocoana Marghioala era frumoasa, voinica si ochioasa, stiam”). In „Hanul ciorilor” de Ioan Slavici si intamplari pe care le regasim si in nuvela lui Caragiala „ La hanul lui Manjoala”, publicta trei ani mai tarziu. « Hanul ciorilor » a fost prima lucrare de literatura fantastica a lui Slavici. Acesta foloseste ca tehnica de realizare a operei excesul de precizie, minutiozitatea surprinderii intamplarii stranii. „Lostrita „ de Vasile Voiculescu este o povestire fantastica in care planul real se imbina cu cel fabilos . Timpul narativ este cronologic, actiunea operei se caracterizeaza prin inlantuirea intamplarilor.

Descrierea si analiza cazului expus. « Sarmanul Dionis » de Mihai Eminescu Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist roman, socotit de cititorii romani și de critica literara aparuta dupa moartea sa drept cea mai importanta voce poetica din literatura româna. Receptiv la romantismele europene din secolul XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținand unui romantism literar relativ intarziat,el fiind de altfel si cel care inaugureaza in literature romana proza filozofica si proza fantastica prin "Sarmanul Dionis''. Sarmanul Dionis este prima nuvela fantastica din literatura romana, opera creata de Mihai Eminescu. Nuvela Sarmanul Dionis e o constructie epica cuprinzatoare.Dateaza din vremea studiilor la Viena si a fost publicata în revista Convorbiri Literale în 1972.Titlul nuvelei este sugestiv. Epitetul ,,Sarmanul’’ marcheaza destinul personajului, tipul tanarului intelectual, romantic, neadaptat, cu un destin romantic si o situatie de exceptie. Sarmanul Dionis dezbate soarta tragica a omului superior ,a omului de geniu într-o societate mizera, societate de care încearca sa se detaseze, refugiindu-se în vis.De asemenea prin acest epitet din titlul nuvelei se simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul suferit în urma încercarii de a atinge absolutul în cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos ,in mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus în antiteza cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, cu valoare stilistica de oximoron. Nuvela ,,Sarmanul Dionis’’incepe cu o serie de meditatii ale lui Dionis asupra timpului si a spatiului,iar concluzia lui este ca nu putem trai in acelasi timp si in mai multe locuri,el fiind ajutat sa invinga aceste doua notiuni de catre Ruben. Din perspectiva narativa, naratorul este omniscient (heterodiegetic),deoarece in relatarea faptelor predomina verbele la persoana a III-a: "devenea", "era", "visa" iar aceasta naraţiune la persoana a lll-a

îmbina realul cu o parte a filozofiei ce are drept scop cunoașterea absoluta . Acţiunea pune în prim plan protagonistul,care traieşte în momente temporale şi spatiale diferite, reale şi imaginare. Autorul isi exprima propria concepţie despre lume şi viata prin intermediul personajului cu dubla identitate,DanDionis. "Cugetarile sarmanului Dionis" în care se face simtita reflectarea subiectiva asupra lumii , reuneste o serie de teme tipic romantice printre care si conditia omului de geniu . Dionis este un om de geniu care aspira spre absolut , insa , el nefiind capabil sa atinga acest absolut , traieste o adevarata drama,astfel tema acestei opera o constituie destinul geniului care aspira spre absolut. Iubirea este singura cale spre cunoaştere, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi se manifestă în vis, cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Actiunea se petrece pe doua planuri: unul al lui Dionis, şi celalalt al lui Dan.Primele doua parti ale nuvelei sunt distincte şi nu dau suficiente amanunte pentru a întelege cine pe cine viseaza: Dionis pe Dan,proiectandu-se in trecut,sau Dan pe Dionis,pe o traiectorie viitotoare.In final descoperim ca Dionis este cel real iar Dan este personajul in vis. Cea mai importanta dintre caracteristicile acestei nuvele o constituie impletirea epicului cu filozofia, uneori, o idee filozofica fiind pretextul pentru evolutia faptelor narate.Intamplarile povestite au o anume doza de ireal, de incredibil si de miraculos,elemente ce sunt caracterisitce fantasticului. Amestecul de planuri, intre care nu exista o delimitare stricta (real-fantastic-real), si prezenta in opera a mai multor intamplari care contrazic logica existentei: ideea reincarnarii, calatoria in timp etc. sunt o alta dovada a apartenentei acestei opere in cadrul nuvelei fantastice. Un alt motiv ce sustine natura plăsmuita de imaginație a acestei nuvele poate fi dedus din faptul ca dispar limitele de timp si de spaţiu,la un moment dat in text fiind imposibila o distingere intre lumea de vis si lumea reala. Prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate astfel putand fi identificat fantastical ,,Unde sa stam?auzi el un glas din central de jaratic al cartii.’’ De asemenea un alt procedeu prin care este realizat contextul de necrezut prezent in aceasta opera consta in faptul ca pentru a face ca inexplicabilul sa devina acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugereaza diverse explicatii pentru evenimentele relatate, explicatii ce se dovedesc in general incomplete şi nesatisfacatoare. Finalul ambiguu al nuvelei ,,Fost-au vis sau nu,asta-i intrebarea.Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor a carui esistenta n-o putem explica?Nu cumva suntem asemneea acelor figuranti cari,voind a reprezenta o armata mare,trec pe scena,incunjura fondalul si reapar iarasi?Nu sunt aceiasi actori ,desi piesele sunt altele?[...]Nu ezitam de-a cita citeva pasage dintr-o epistola a lui Theophile Gautier care coloreaza oarecum idea aceasta:Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascind si de aceea cautam adevarata noastra patrie.’’care nu ofera o explicatie logica celor intamplate este un alt motiv al

apartenentei operei ,,Sarmanul Dionis" la specia literara nuvela fantastica,aceasta nuvela incadrandu-se de asemenea in romantism fiind strabatuta de teme si motive romantive:visul,geniul,iesireadin timp,reincarnarea,metamorfozele Latura filozofica a operei poate fi dedusa din conceptiile despre reincarnare,aceasta fiind o tema dezbatuta in text,si din ideea de,, timp filozofic’’,Eminescu fiind mereu preocupat de ideea timpului si a vesniciei ,o noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" constand in modul original in care Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descriere. De asemenea in intermediul nuvelei,,Sarmanul Dionis’’ poate fi sesizat faptul ca alternarea planului real cu cel filozofic construiesc fantasticul din finalul nuvelei iar cutezanta protagonistului(Dionis) de a aspira spre cunoastearea absolutului este pedepsita fulgerator, ,,Dan’’ revenind la conditia umana limitata, iar Eminescu intreaband cititorul: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". In final poate fi sesizat faptul ca aceasta nuvela filozofica,,Sarmanul Dionis’’, creata de altfel intr-o maniera fantastica, se remarca prin interferenta genurilor ,alaturi de naratiune, lirismul dand originalitate operei. “La conac” de I.L.Caragiale Surprinzătoare şi exemplară metamorfoză a epicii caragialiene, proza fantastică demonstrează faptul că acest gen implică un puternic simţ al realităţii. Valorificând fabulosul folcloric autohton, opera sa ilustrează un rafinament artistic neostentativ. Erosul depăşeşte viziunea ironică a scrierilor realiste. Sunt prezentate capriciile amorului, dar mai ales neputinţa de a înţelege şi domina femeia. Erosul este adus în discuţie din perspectiva „literaturii satirice antifeministe” (Vasile Fanache), seducţia feminină fiind pusă în relaţie directă cu pactul satanic. “Proza lui Caragiale cuprinde doua categorii de <fantastic>:mai intai fantasticul paradoxal,de tip science-fiction din epoca inceputurilor si apoi fantasticul propriu-zis,concentrat in volumul Schite noua,dar si in nuvelele cele mai vechi,La hanul lui Manjoala(1898-1899) si La conac (1900-1901) din volumul Momente. Aici,fantasticul lui Caragiale este de cele mai multe ori miraculosul si feericul din povesti,cu totul in spiritul mitologiei folclorului balcanic,unde intalnirile cu diavolul,cu sfintii,cu Dumnezeu la o raspantie de drumuri sunt obisnuite si unde profanul intra la tot pasul in atingerea cu sacrul,nu din dorinta savarsirii unei convertiri mistice,ci in vederea satisfacerii,pe aceasta cale,a unui sanatos instinct justitiar.Alteori,accentul poate cadea pe un sens general initiatic si,din acest punct de vedere,Caragiale se apropie de Ion Creanga,cel din Povestea lui Harap-Alb.”(F. Manolescu-“Caragiale si Caragiale...”)

Tema drumului este o temă specifică literaturii sud-est europene, de obicei este reprezentată de călătoria iniţiatică, fiind preferată de Caragiale în „La Hanul lui Mânjoală”, „La Conac”. Nuvela „La conac” debuteaza cu imaginea unui calaret anonim care vine dinspre Poienita si se indreapta spre conacul unui boier din Salcuta, caruia trebuie sa-i plateasca arenda in valoare de cincizeci de galbeni . Tanarul calareste domol, fara teama, privind cu incantare la peisajul deschis in fata ochilor sai, ce cuprinde panorama vaii pe care tocmai o strabate intr-o limpede dimineata de primavara. Chiar daca si-a intors privirile „pe calea umblata”, drumetul solitar nu zareste pe nimeni in urma lui. Si totusi, contemplarea cerului si a padurii de mesteceni îi este intrerupta de ivirea in preajma sa a unui alt calaret iesit ca din pamant. Autorul începe cu fixarea locului şi a timpului -“din poeniţa vine domol”, timpul “soarele nu s-a ridicat nici de doua suliţe; înainte de nămiez"; "a doua zi de Sfântul Gheorghe”- cu prezentarea personajelor “un călăreţ” , “boierul”.In afara aparitiei sale nefiresti, cu toate ca este imbracat ca orice negustor din partea locului, calatorul poseda si alte determinri stranii: are parul rosu ca focul iadului si o privire sasie care îi produce ameteala tovarasului sau ; cand ajung amandoi in apropiere de Salcuta si le apare in fata turnul stralucitor al bisericii, flacaul îsi face instinctiv cruce, in timp ce gestul lui firesc preovoaca negustorului un ras „grozav”. In aceeasi clipa, dispare cu cal cu tot, ca sa reapara in fata hanului, sub umbrar. Personajul diavolesc, deghizat in portul unui „orzar sau cirezar” obisnuit, se face nevazut din cauza atitudinii evlavioase a tanarului. Totodata, el contrazice legile spatio- temporale aparand si disparand unde si cand voieste, indaratul sau inaintea insotitorului de drum. La han, negustorul îi ofera de baut calaretului, care accepta sa bea pana la venirea hangitei din sipul cu rachiu oferit de negustor. Trupul si mintea îi sunt invadate de o „ caldura placuta”, transformata apoi intr-un foc launtric. Pe masura ce serveste „uscatura si udatura” oferite din belsug pe o tava , personajul îsi pierde luciditatea si urmeaza mecanic indemnurile dracesti. Catre seara, la han au mai ramas putini calatori. Desi flacaul se simte obosit si ar dori sa se odihneasca, maleficul negustor nu-i da o clipa de ragaz. Il conduce in odaia unde mai multi orzari joaca stos si îl imbie sa-si incerce sansa. Aceasta ademenire este posibilitatea de a castiga nemasut, fie prin escrocarea partenerilor sau pur si simplu din intampalre. Din grupul jucatorilor se ridica unchiul Dinca ; acesta îl sfatuieste cuminte pe nepot sa se retraga de la masa de joc. Stapanit insa de vraja tulbure a ochiului luciferic, tanarul jucator pluseaza pana cand pierde contravaloarea arendei, ceasul si doua inele, castigate –din fericire- chiar de neica Dinca si de un alt orzar norocos. A trecut de mult de miezul noptii, afara s-a-nnorat, iar in han domneste o liniste adanca.Tanarul, cu capul in maini si „inecat de ganduri”, cere disperat un sfat tovarasului care-l vegheaza neclintit.

Ultima ispita este si cea mai grava, sasiul indemnandu-l la dublul pacat al jefuirii propriei sale rude si a negustorului strain, ca sa-si recupereze bani si obiectele pierdute la jocul de noroc. Asadar, diavolul îl face sa piarda tot ce e sfant în finta lui, tentatiile satanice avand menirea de a pangari umanul. Carnul „roscodan” si pistruiat îsi dezvaluie intaia oara esenta blestemata si ofera victimei sale o basma

fermecata, cu puteri narcotice, destinata sa-i cufunde pe orzarii deja adormiti intr-un somn de plumb pana la ziua. Epuizat de incercarile stranii prin care a fost silit sa treaca o zi si o noapte, protagonistul lor „ se prabuseste pe prispa”. In dimineata urmatoare este trezit de unchiul sau, care , dupa o scurta si contondenta morala, îi restituie galbenii necesari achitarii arendei boieresti. Potrivit unei prime variante am putea pune evenimentele pe seama unei simple coincidenţe (apariţiile şi dispariţiile bruşte ale boierului), iar în cea de-a doua am putea lua prezenţa boierului ca pe un semn al fantasticului. Dacă admitem că acesta face parte dintr-o altă lume, atunci replicile din finalul povestirii :”Dracul m-a pus”, sau „Ia seama, că te ia dracul dacă temai iei după el, nătărăule!”ne-ar putea duce cu gândul că boierul care apare în calea flăcăului nostru este întruchiparea dracului. După cum se poate vedea în finalul povestirii, acesta încearcă încă o dată să îl ispitească pe flăcău dar, din fericire, acesta se abţine pentru a nu mai cădea din nou în ispită: „O fată înaltă şi voinică cu mânecile sumese până la subţiori, stând rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreţ.El apleacă bărbia în piept, strânge scurt zăbala şi îndeamnă calul la iuţeală. Vrea şi el să se uite o dată înapoi, dar a apucat să cotească la dreapta… .De data aceasta,diavolul apare sub întruchiparea femeii. Dacă ar fi să punem o etichetă a nuvelelor fantastice caragialiene, am putea spune că întâmplările pot fi interpretate din două prisme.Putem foarte simplu să găsim o explicaţie logică, raţională a evenimentelor petrecute dar în acelaşi timp,putem atribui un sens fantastic textului pentru ca întâmplările prin care trece eroul ar putea fi guvernate de forţe malefice, ale infernului. În orice caz, literatura fantastică îşi propune exact acest lucru, să ne facă să ne punem întrebări, dar o soluţie sigură şi unică nu ne oferă pentru că astfel ar dispărea ideea de fantastic. La fel se întâmplă şi cu nuvela lui Caragiale “La conac” pentru că, deşi ne ofera oferă o dublă pistă de interpretare, nu există nicio informaţie care să ne facă să înclinăm balanţa spre una dintre soluţii. “La hanul lui Manjoala”de I.L.Caragiale Hanul si culorile toamnei in reprezentari vizuale cu impresionanta difuziune-dar mai ales compunerea prin referinte remarcabile aflate in sistemul semnelor, a unei atmosphere, decid calitatile povestirii “La hanul lui Manjoala”. “ –( Ion Vlad, “Povestirea. Destinul unei structure epice”) Nuvela :”La hunul lui Manjoala “ de I.L.Caragiale a fost publicata in “Gazeta sateanului” din5 februarie 1898 si a fost reprodusa de autor in volumul “Momente si schite” din 1901. Caragiale are o viziune clasica asupra operei, apropiata de basmul « Povestea lui Harap- Alb” de Ion Creanga. Fiind o nuvela fantastica, actiunea este plasata la limita dintre natural si supranatural, granitele real-ireal fiind desfiintate.Are dimensiuni reduse si un conflict concentrat in care realul se imbina cu magia. Intamplarile sunt localizate iar moravurile sunt specifice zonei. Titlul “La hanul lui Manjoala” indica locul in care se petrece actiunea iar tema operei este relatia dintre om si supranatural.

Fanica, plecat intr-o seara de tomana spre casa pocovnicului Iordache, cu a carui fata vroia sa se logodeasca, face un popas la hanul lui Manjoala, care acum era “hanul Manjoloaii”. Dupa ce ascesta a fost servit de hangita, Fanica observa difetite nereguli la acel han.Icoanele lipseau de pe pereti, era primita in casa o pisica neagra care in credintele populare se spune ca pisica neagra este semn vrajitoresc. Vazand ca trecusera cateva ore de cand ajunsese la han, Fanica se urca pe cal si pleaca dar dupa patru ore de mers prin intuneric ploaie si ceata, isi da seama ca nu ajunsese decat in spatele hanului. Dupa un timp, oamenii pocovnicului au venit sa il ia iar intr-o seara , stand impreuna cu socrul sau, Fanica a aflat ca Hanul lui Manjoala a luat foc. Fanica este personajul narator al nuvelei. Acesta, infometat si oboist opreste instinctive la han iar datorita mancarii,caldurii si a ochilor “strasnici “ ai cucoanei Marghiola il fac sa zaboveasca acolo cateva ore. Fanica remarca unele lucruri stranii la han : lipsa icoanelor,cotoiul care scoate « un racnet » atunci cand personajul principal isi face cruce etc. Fanica se autocaracterizeaza : »Eram tanar, curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel « si este uimit si de hangita pe care o vede : »frumoasa, voinica si ochioasa » aratand faptul ca se indragosteste de ea. Dupa ce a fost luat de pocovnic si dus patruzeci de zile departe pentru a-si reveni, Fanica afla ca hangita ii facuse farmece. El intruchipeaza tipul omului comun, simplu, credul ingnorand semnele care ii sunt aratate, gasind in fiecare o explicatie. Este un om corect, amintindu-si ca trebuie sa ajunga la pocovnicul Iordache si este credincios. Principala trasatura a stilului nuvelei este oralitatea : sunt folosite locutiuni si expresii populare « m-am uitat cu bagare de seama », « ce a facut, ce a dres », sunt folosite interjectii si exclamatii « Hi !La drum !» , »Ce pat ! » , forme lexicale sau regionale si forme fonetice specifice « «opacit » , » pane » “Hanul ciorilor” de Ioan Slavici „Hanul Ciorilor” este cea dintai nuvela pe care o publica Slavici in „Vatra”. Revista incepe sa iasa,cum stim, inca din ianuarie 1894,sub conducerea lui Slavici, Caragiale si COjbuc. Slavici publica in paginile ei un an intreg, numar de numar, romanul „Mara” ca apoi, in 1895, sa revina, odata cu publicarea „Hanului Ciorilor”, la nuvelistica si sa descrie, cu preocuparea vadita de obiectivitate,lumea, indeosebi a mahalalei bucurestene. „Hanul Ciorilor” ofera suficiente elemente pentru o cercetare comparata. Se infatiseaza aici eroi si intamplari pe care le regasim si in nuvela lui Caragiala „ La hanul lui Manjoala”, publicta trei ani mai tarziu. Apare izbitoare si asemanarea din titlu. Sa fie simpla coincidenta? Nu credem. Caragiale se alatura, dupa 1895,adversariloe tribunisti si publica „Culisele chestiunii nationale”in care il ataca pe E. Brote si nu-l cruta nici pe Slavici.Caragiale paraseste redactia revistei „Vatra” cu cateva luni mai inainte cu imprejurarile ramase pana acum nelamurite. Caragiale putea avea motive,prin urmare, sa porneasca intentionat de la „Hanul Ciorilor” spre asi demonstra superioritatea pe taram literar paralel cu condamnarea orientarii politice a lui Slavici. Daca

lucrurile stau asa, autorul „Hanul Ciorilor” are meritul de a fi determinat crearea nuvelei „ La Hanul lui Manjoala”, una din capodoperele literaturii romane.

« Hanul ciorilor » a fost prima lucrare de literatura fantastica a lui Slavici. Acesta foloseste ca tehnica de realizare a operei excesul de precizie, minutiozitatea surprinderii intamplarii stranii. Tasca, un « orzar de la obor » nu umblase niciodata prin locuri pusiite sau pe drumuri parasite deoarece se temea sa nu ii fie luati banii. Banii pe care acesta ii detinea ii apartineau , de fapt, fratelui sau mort. Sfretelus care « era dulgher si lucrase la case parasite » este de parere ca banul este « unealta Dracului « . Cei doi discuta despre acest pacat care era « invechit si dospit in constiinta lui Tasca » . Tasca, venind de la Alexandria doreste sa ajunga la Carcei si se pomeneste cu o schimbare suspecta a vremii « Dimineata soarele stralucea pe cerul senin de-ti era drag sa treci calare pe sesul intins » , dupa amiaza, incepe un vant rece « crivatul domol la inceput si apoi din ce in ce mai aspru(…) crivatul il lovea tocmai in fata si parca era facatura , nici buiestrasul nu mergea ca alte dati « . Tasca face eforturi uriase pentru a ajunge la tinta. De fapt ajunge intr-un loc opus tintei « calul mergea si mergea , dar vedea tot mai departe, ba deodata si perdu( …) ». « Hanul Ciorilor era in dosul lui, ramas departe inapoi , cu toate ferestrele lui bine luminate « . Tasca nu reuseste sa faca « drumul drept » constatand ca s-a » impotmolit in mlastina temporala » .Trebuie sa accepte nedoritul, adica popasul la « Hanul Ciorilor » Intrand in cele din urma in hanul care fusese casa bisericeasca, Tasca patrunde intr-o zona obscura, un fel de bucatarie, in care radea un neamt. « Intuneric aproape deplin era mai ales in coltul de unde radea neamtul , o starpitura de om span, cu glas pitigaiat si cu ochii marunti si vii, curat cum Tasca si l-ar fi inchipuit pe Satana. » Tinand cont de semnificatia acestor elemente , « spanul », reprezinta negutatorul de suflete, « firele de par » sugereaza faptul ca diavolul este dublat functional. Tasca recunoaste ca sta in mijlocul « vartejului demonic », « curat ca vantul m-a adus aici ». Stapanul hanului a fost omul bogat care a murit fara sa aiba copii si a lasat cu limba de moarte ca averea lui sa-i apartina nepotilor sai, pe care nu e chip sa ii gaseasca. In momentul in care Tasca ajunge in camera pentru a se odihni, constienta acestora il mustra din ce in ce mai mult. Se intalneste cu fratele sau care intra in camera lui. In acel moment doreste sa scape de acest pacat si cand a ajuns acasa a « facut socoteala so a despartit cinstit ceea ce e al fetei de ceea ce e al lui » “Lostrita” de Vasile Voiculescu Povestirea "Lostriţa" de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul "Iubire magică", apărut postum (1970), aşadar se încadrează în proza contemporană. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulosşi este o povestire în ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei

o povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi "adausuri şi scornituri", după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "întâmplări de dincolo de fire". Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a IlI-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Incipitul povestirii îl constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse înfăţişări pentru a atrage oamenii ca să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea întâmplărilor, debutează în plin fabulos, cu povestirea legendeipopulare despre "dracul din baltă", întruchipat de o lostriţa uriaşă care "a ademenit multă lume", de Ia pescari iscusiţi la copii neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales "nesătulă de carne de om". Această legendă poate fi considerată prologul naraţiunii. îmbinat cuplanul fabulos, se manifestă încă de Ia început şi planul real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistriţei. Tânărul Aliman, fascinat de lostriţa, nădăjduia că la un moment dat "o să-i cază-n mâini" şi reuşeşte s-o prindă o dată în undiţă "numai o clipă". Altă dată, Aliman a încolţit-o şi a reuşit să o prindă în braţe, dar sălbăticiunea "i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare". Flăcăul a rămas acolo "buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare *...+ îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat". Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia flăcăului. Aliman, care "era frumos şi voinic" şi "nu ştia de frica nimănui", s-ajurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai găsit odihnă, "zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă". Din când în când, lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, "apele se supuneau ascultătoare". Dispariţia mai îndelungată a lostriţei îl chinuia şi "de atâta zbucium şi alergătură se topea". Flacaul nu credea in povestile despre Bistrita si Lostrita “Bistrita pentru el nu mai avea taine si le tinea adanc ca o vidra.” In plan real, Flăcăul pleacă într-un sat "sălbatec de pe Neagra", Ia un vraci bătrân, "mare descântător de peşti, un fel de stăpân al apelor", care îi confecţionează o lostriţa din lemn "aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa". La ora întâlnirii duhurilor, în miez de noapte, "cu luna în pătrar", Aliman intră în râu cu lostriţa vrăjită, spune descântecul învăţat de la vrăjitor, prin care se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi dă drumul "păpuşii cu chip de lostriţa" în Bistriţa. Aliman salveaza o fata care era pe punctual de a se ineca, aceasta fiind destul de ciudata. Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvântară cu repeziciune, părul era ca nişte "şuvoaie plăviţe resfirate", ochii ei "erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă", iar dinţii "ascuţiţi ca la fiare" Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce devin decisive pentru firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese numele de Ileana, can basmele populare, dar, când îi spuse de nuntă, ea "hohoti nebuneşte" pentru că "nu-i ardea nici de popă, nici de biserică", spunând ironic că "nu pentru asta venise ea pe lume". într-o zi, mama fetei, "o

femeie voinică, iute şi sturlubatică" a venit să-şi ia fata acasă, "la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea căşi are rosturile" şi, până ce Aliman să se dezmeticească, femeia "cu prada era departe". Flacaul incearca sa gaseasca fata, dar in zadar. Nici vraciul la care a fost nu mai traia. Revenind la planul real, o fată mai îndrăzneaţă din sat "l-a îmbrobodit uşor", s-a logodit cu el, fixându-se şi nunta. în noaptea de dinaintea nunţii plouase, iar Aliman visează că "se însura cu lostriţa" şi că îl cununa "bătrânul vrăjitor". A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl anunţă un copil că a apărut din nou lostriţa miraculoasă, care e "mai mare şi mai frumoasă ca până acum". Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa "ca scos din minţi", strigând: "Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!” Aliman prinse lostriţa în braţe şi "se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele", apoi se cufundă cu ea în valuri, care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna". Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. întâmplarea este o poveste populară, o legendă care a rămas "vie şi mereu mlădioasă", îmbogăţită an de an cu noi "adausuri şi scornituri", după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "întâmplări de dincolo de fire". Finalul este tragic şi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului în sens totemic, ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de propriul său ideal, spre care aspiră necontenit. Limbajul artistic: Este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele popularespecifice zonei, care creează un farmec particular şi originalitate povestirii. Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile descriptive. Lexicul se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi dau stilului oralitate. Identificarea solutiilor “Sarmanul Dionis” : "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". ,,Fost-au vis sau nu,asta-i intrebarea.Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor a carui esistenta n-o putem explica?Nu cumva suntem asemneea acelor figuranti cari,voind a reprezenta o armata mare,trec pe scena,incunjura fondalul si reapar iarasi?Nu sunt aceiasi actori ,desi piesele sunt altele?[...]Nu ezitam de-a cita citeva pasage dintr-o epistola a lui Theophile Gautier care coloreaza oarecum idea aceasta:Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascind si de aceea cautam adevarata noastra patrie.’ „La conac” Surprinzătoare şi exemplară metamorfoză a epicii caragialiene, proza fantastică demonstrează faptul că acest gen implică un puternic simţ al realităţii. Valorificând fabulosul folcloric autohton, opera sa ilustrează un rafinament artistic

neostentativ. Erosul depăşeşte viziunea ironică a scrierilor realiste. Sunt prezentate capriciile amorului, dar mai ales neputinţa de a înţelege şi domina femeia. Erosul este adus în discuţie din perspectiva „literaturii satirice antifeministe” (Vasile Fanache), seducţia feminină fiind pusă în relaţie directă cu pactul satanic. “La hanul lui Manjoala” Fiind o nuvela fantastica, actiunea este plasata la limita dintre natural si supranatural, granitele real-ireal fiind desfiintate.Are dimensiuni reduse si un conflict concentrat in care realul se imbina cu magia. Intamplarile sunt localizate iar moravurile sunt specifice zonei. Titlul “La hanul lui Manjoala” indica locul in care se petrece actiunea iar tema operei este relatia dintre om si supranatural. « Hanul Ciorilor » « Intuneric aproape deplin era mai ales in coltul de unde radea neamtul , o starpitura de om span, cu glas pitigaiat si cu ochii marunti si vii, curat cum Tasca si l-ar fi inchipuit pe Satana. » « Lostrita » "buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare *...+ îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat". Formularea unor concluzii pertinente Prin aspectele nuvelei fantastice , deducem ca teoria a fost integrata in nuvelele prezentate. Realul se imbina cu irealul, faptele se desfasoara in locuri si timpuri diferite , naratiunea este subiectivizata, realizata la persoana I. Nuvelele pot fi interpretate diferit, finalele pot fi deschise , ambigui. Blibliografie: “La hanul lui Manjoala” de I.L. Caragiale- EDITURA CARTEX 2000 BUCURESTI, 2006 «La conac » de I.L. Caragiale -EDITURA CARTEX 2000 BUCURESTI, 2006 « Proza literara « Mihai Eminescu- EDITURA « Hanul Ciorilor » de Ioan Slavici- EDITURA MINERVA « Lostrita » de Vasile Voiculescu- EDITURA CORESI BUCURESTI Date despre nuvela fantastica : www.scritube.com Date despre nuvele : » Literatura romana pregatire completa « –EDITURA AULA

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->