Lumea in doua zile

Lumea in doua zile este o naratiune profunda si originala, admirabil scrisa, printre cele mai bune publicate la noi dupa 1970. Surprinde maturitatea stilului si stiinta de a condensa o mare cantitate de fapte intr-un spatiu epic limitat. Augustin Buzura noteaza in Absentii (1970) ceea ce i se intampla si, mai ales, ceea ce trece prin mintea personajului sau timp de doua ore, George Balaita descrie doua zile (21 decembrie, 21 iunie) din existenta lui Antipa, voind sa dovedeasca faptul ca nu-i nevoie sa reconstitui istoria unui personaj de la nastere pana la moarte pentru a da o sugestie despre destinul lui. Modelul Joyce ii sta si lui in fata. Fiul lui Gheorghe Balaita, functionar comercial, si al Constantei (n. Popa), casnica, George Balaita isi incepe scoala la Bacau in 1942. Absolva liceul in 1953. Urmeaza Institutul de Cultura Fizica din Bucuresti (1953-1955), de unde se retrage. Absolvent al Facultatii de Filologie, sectia limba si literatura romana, a Universitatii din Iasi (1967). Desenator tehnic, profesor suplinitor, instructor metodist. A debutat in presa, cu reportaj, in ziarul Steagul rosu, la Bacau (1958), cu proza in Luceafarul (1960). Debuteaza editorial cu volumul Calatoria (1964), proze scurte traditionale, tributare unui moment literar tezist. Se retine schita Tatal, baiatul si o zana de lut. Din 1964, redactor, apoi redactor-sef adjunct al revista bacauana Ateneu. In 1979 se muta la Bucuresti, ca secretar al Uniunii Scriitorilor. Din 1980 devine director al Editurii Cartea Romaneasca. Bursier al Universitatii din Iowa-City (S.U.A., 1980). Conversand despre Ionescu (1966) si Intamplari din noaptea soarelui de lapte (1968), volume de proze scurte, sunt texte care prefigureaza, prin exploatarea perceptiei infantile sau prin tehnicile de banalizare a absurdului, hiperestezia specifica romanelor. Lumea in doua zile (1975) descrie doua fete ale realului in unitatea lor contradictorie, domesticul si demonicul, din punctul de observatie privilegiat al cumpenei, observare nu de dincolo de existenta, ci in numele ei. Cu Ucenicul neascultator (1977), incearca ridicarea personajelor in zona mitului sau macar a legendei, prin frecvente referiri la literatura, traditii, basme, prin parafraze si citate incorporate, livresc, uneori ostentativ. A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) si Premiul Ion Creanga" al Academiei (1977). Lumea in doua zile (1975) reconstituie profilul ambiguu al functionarului navetist Antipa (casatorit cu Felicia), a carui dubla personalitate se manifesta prin existente care nu comunica, un nou Dr. Jekyll cu alter-ego-ul sau, Mr. Hyde. In Albala, Antipa este jovial, casnic, pasnic, lenevos, bonom, visator; in Dealu-Ocna el se comporta cinic, rece, demoniac, e un chefliu care pune in miscare forte malefice, un iresponsabil. Completand anticipat certificate de deces, Antipa isi descopera capacitatea de a proroci moartea cuiva. Prorocirea devine obiectul unui pariu lugubru intre clientii crasmei lui Moiselini din Dealu-Ocna. Intamplarile care se succed mentin actiunea la interferenta dintre farsa si tragedie, caci o farsa tragica, in tonalitate durrenmattiana, este acest roman care incepe cu un elogiu al casniciei, al proprietatii, al existentei domestice si se termina cu moartea personajului principal, ucis de un maniac linistit contrariat, Anghel, omul de la Casa de Apa, care isi confunda prietenul cu chinezul Su-Cio, personaj legendar, cel care si-a prezis moartea, posesorul unei oglinzi magice. O farsa tragica, polemizand cu spiritul

farsei, considerat nefast pentru o colectivitate. Una dintre obsesiile romanului este stabilirea limitei pana la care se poate glumi, limita greu de gasit si usor de trecut. Se confrunta moralitatea aranjamentului, a compromisului cu fanatismul ideii duse pana la capat. Compromisul este vital si e preferat in numele tolerantei si iubirii. Dar optiunea este pusa sub semnul unei indoieli ironice. Romanul poate fi citit ca un poem (asa cum Suflete moarte este un poem) al gospodarului care tanjeste dupa putina demonie, este visul demonic al casnicului, normalului, echilibratului Antipa. Fantasticul demoniac se manifesta ca o intruziune brutala in banalitatea rituala, ceremonioasa, linistitoare, amanuntit, voluptuos descrisa a existentei cotidiene vazute de un hedonist. Teroarea previziunii nu se instituie in realitate, este doar teroarea asteptarii unei terori, a puterii care nu se ia in serios, si ar esua in farsa daca, alaturi de acest Mesia diabolic, plictisit, sceptic, n-ar exista si profeti (Anghel) care, prin fanatism, isi imping mentorii spre cadere, spre tragic. Antipa este un personaj fara istorie, el exista in istorie traind intr-o stare de promiscuitate in raport cu puterea sa discretionara asupra semenilor. Scepticismul sau, pierderea increderii in sine declanseaza mecanismul distrugerii. Constructia romanului este simetrica, intre cele doua parti exista punti prin situatii si personaje. Cele doua zile prin intermediul carora este reprezentata si creata lumea sunt zilele solstitiului de vara (21 iunie) si solstitiului de iarna (21 decembrie): ziua cea mai lunga, noaptea cea mai lunga marcheaza inceputul intunecarii si luminarii. Simbolismul solstitiilor este exprimat si prin fetele lui Ianus, prin sugestia unui Mesia cronocrator, prin semnele apei si focului din mitologia chineza, la care Balaita face apel. Organizatorul materialului documentar (adunat de anchetatorul amator, judecatorul Viziru), cel caruia i se incredinteaza benzile de magnetofon, caietele adunate, pare a fi un personaj strict simbolic: Alexandru Ionescu, prieten cu personajele principale, scriitor veleitar, teoretician al nevoii de melodrama. Se justifica asa oralitatea, fragmentarismul, discontinuitatea, tehnica mixajului, alternarea de planuri si timpuri narative, racursiurile, dilatarile, echivocul. O cheie a romanului, vazut intr-o oglinda convexa, este poemul filosofic" Mondo cane, proiectat de cainele vorbitor Argus si relatat iubitei sale, catelusa Eromanga. Nu este singurul moment in care realitatea" este supusa unei deformari sistematice in sensul anamorfozelor, expresie a unui univers manierist sau construita prin montajul arcimboldesc, cand portretul lumii se face din elemente juxtapuse ce exprima, tautologic in aparenta, intregul. In Ucenicul neascultator, Balaita recurge la o abila solutie tehnica pentru a ingadui o cat mai mare libertate a optiunii. Naum Capdeaur este mereu prezent, scris cu tablita in mana, care transcrie faptele faraonilor" dupa amintiri proprii sau relatarile altora, mereu retras in planurile adanci ale tabloului, neobservat dar observand. Compozitia cartii se bazeaza pe sistemul observatorului observat. Artimon artimonierul (artimon - catarg de la pupa unei nave cu panze) scrie, privind deci inapoi, despre Naum care scrie, printre altele, povestea lui Palaloga despre Visarion Adam, propria sa poveste despre Stefan Dabija intamplarea lui Filip Adam, povestita de Al. Vestea, apoi Artimon povesteste si Naum scrie povestea lui Chirica Samca, pentru ca in final sa asculte si sa transcrie opiniile lui Palaloga despre proza si tarani. Lumea in care se misca personajele, plina de scriitori, asa cum este tanara si plina de adjective", se reconstituie cu ajutorul catorva pilde fara morala explicita, pilde fata de care Naum, ca si cititorul, se afla in situatia discipolului care trebuie sa descifreze singur si neajutat sensul. Conventia

naratorului omniprezent si omniscient capata un nou chip, multiplicat prin sirurile de cronicari, de scribi care consemneaza momentele initierii. Ramasi in istorie, naratorii se solidarizeaza, prin actul intelegerii", cu principalele lor personaje. Pentru Balaita, literatura este o pedagogie fara canoane, o ucenicie neascultatoare. Amanuntul in proza aceasta este o fanta ingusta printre fapte, sensuri, simboluri prin care ochiul treaz al constiintei creatoare poate intrevedea adancuri catre care nu par sa existe cai de acces. In calea destructiei, a anomiei, a alienarii, Balaita inalta un colos de cuvinte" de o certa complexitate stilistica si totusi de o evidenta coerenta. Simbolismul, alegorismul si livrescul ca supra-text sunt folosite uneori excesiv. Dar farmecul prozei lui Balaita este dat de invazia concretului senzitiv, de putinta aproape diabolica a scriitorului de a transcrie acuitatea simturilor, in traditia enormului si monstruosului caragialesc, de a inscrie, cu ajutorul unor formatiuni frazeologice gerundivale, sentimentul ambiguu al unui prezent textual narativ care incorporeaza, in invadatoare perifraze, mirosuri, gesturi, gusturi, lecturi, teze, polemici, viziuni reactualizate cu intensitate.