Sunteți pe pagina 1din 3

Eseu argumentativ

La Hanul lui Mânjoală

de I. L. Caragiale
Ca specie literară cultă, ca naraţiune scrisă, povestirea moşteneşte trăsăturile istorisirii
orale. Naratorulunei povestiri lasă, de obicei, impresia că "spune", nu "scrie", iar cititorul are
impresia că analizează firul poveştii o dată cu povestitorul. Povestea păstrează în felul acesta
iluzia interacţiunii verbal nemijlocite, directe între cititor şi scriitor.

"O povestire interesează prin darul povestitorului de a înfăţişa întâmplări variate, în culori
vii, indiferent de firul povestirii care se înnoadă şi se deznoadă după trebuinţă. Din potrivă,
nuvela dacă nu crează oameni vii în cadrul unei întâmplări, adică dacă nu reconstituie colţ de
viaţă, nu mai e nuvelă." - Liviu Rebreanu

Perioada marilor clasici este una de mare efervescenţă creatoare, scriitori precum
Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, deschizând, prin creaţiile lor, drumul literaturii române
viitoare/ulterioare atât în poezie, cât şi în dramaturgie sau în proză. Cunoscut mai mult ca
dramatur I. L. Caragiale şi-a exersat talentul creator şi inspiraţia artistică şi-n domeniul prozei
fiind creator de schiţe, povestiri şi nuvele. Nuvelele caragialiene vizează aspecte tematice
variate încărcându-se în realismul psihologic, tragic ("O făclie de Paşte", "În vreme de război"),
fantastic (" Kir Iamulea", "Calul dracului") sau la limita dintre tragic şi comic ("Două loturi").

"La Hanul lui Mânjoală" a apărut în volumul "Momente" din anul 1981, prima dată fiind
publicată într-o revistă cu trei ani înainte. Prin intermediul acestui text, Caragiale încă exersează
arta fantasticului de tip miraculos.

Discursul epic alternează între nuvelă si povestire având drept caracteristici subiectivitatea
perspectivei narative, caracterul necreditabil al întâmplărilor, un fals conflict la care aderă puţine
personaje şi accentul care cade asupra artei povestirii, toate acestea apropiind textul mai mult de
povestire fantastică decât de nuvelă.

Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul prezentând acţiunea la persoana I, fiind


direct implicată în faptele relatate. Fănică este un narator protagonist, viziunea asupra acţiunilor
prezentate rezumându-se la punctul său de vedere. Astfel textul epic prezintă o perspectivă unică
asupra evenimentelor.

Tema pune în valoare mitul folcloric al vrăjitoarei asociată cu ielele care atrag tinerii naivi
cărora le tulbură minţile şi existenţa şi pe care îi transformă în alţi oameni.

Titlul "La Hanul lui Mânjoală" se focusează pe spaţiul fabulos al derulării acţiunii.
Incendierea din final sugereză chiar că acest loc este unul al pierzaniei, demonic, stăpânit
de rău. Fantasticul este o categorie estetică referitoare la elemente din afara realităţii, iar în
textul caragialian se manifestă sub forma miraculosului de natură populară.

Acţiunea vizează în plan real în cadru bine determinat dar şi în plan ireal, fantastic,
dominat de aspecte incredibile. Personajul narator, tânărul Fănică, face o călătorie către fata
pocovnicului Iordache pe care intenţionează să o ia de soţie. Această călătorie presupune o
experienţă iniţiatică care vizează maturizarea, desăvârşirea spirituală, prin împlinirea erotică.
Hanul reprezintă obstacolul necesar maturizării unui bărbat pentru a putea devenii cap al
familiei. Proba la care este supus, este similară probelor eroului de basm.

Aspectul fantastic este inclus, încă din începutul textului prin rememorarea unor zvonuri
despre Marghioala, suspectată de practicarea vrăjitoriei. Simpla relatare a călcării hanului de
către hoţi induce receptarea textului în cheie fantastică. Astfel pe măsură ce acţiunea evoluează ,
indiciile se multiplică: absenţa icoanelor puse pe foc pe motiv că fac carii, coincidenţa
mieunatului pisicii cu semnul crucii făcut de personajul narator, vrăjirea căciulii prin privirea
malefică a hangiţei, furtuna subtilă şi nejustificată, durerile de cap insuportabile care încetează o
dată cu îndepărtarea căciulii, apariţia neverosimilă a iedului negru a cărui privire îi aminteşte
naratorului de hangiţă şi chiar imposibilitatea desprinderii de han. Acţiunea este simplă, Fănică
oprindu-se la han în drum spre Popeştii de Sus, se simte ispitit să rămână, dar decide să plece în
ciuda vremiicare se deteriorase. După ce rătăceşte patru ore, cuprins de o durere cumplită de cap
şi cu calul debusolat, Fănică realizează, întâlnindu-se cu un tânăr, că se află în spatele hanului.
Fascinaţia pe care o exercită locul şi prezenţa hangiţei îl determină să uite scopul călătoriei şi să-
şi dorească să rămână pentru totdeauna alături de ea. Este luat cu forţa acasă de viitorul socru,
dar se întoarce de fiecare dată, însă a treia oară practicile bisericeşti îl readuc la realitate. În
deynodământ, după vreme de la această întâmplare, când tânărul stătea de vorbă cu socrul său,
alfă că hanul lui Mârjoală arsese din temeli îngropând-o şi pe Marghioala. Tot acum aflăm că
experienţa erotică pe care o trăise tânărul nu era una singulară, mai mult şi socrul său insinuează
că ar fi traversat o experienţă asemănătoare.

Conflictul operei este unul exterior, între dorinţa hangiţei de al opri pe tânăr la han şi
intenţia lui de a-şi respecta cuvântul dat, respectiv de a-şi urma drumul spre logodnica sa.

Personajul central este Fănică, un personaj-narator necreditabil care este prezentat într-un
moment punctual al existenţei sale şi care este caracterizat atât direct, prin autocaracterizare
("eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel") sau de alte personaje
("oameni de omenie ca dumneata") dar şi indirect prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj, se
dovedeşte astfel a fi credul, neiniţiat, naiv. Nu avem de a face cu un personaj complex, rotund,
măcinat de mari frământări sau cu un personaj în evoluţie.

Arta narativă ilustreză un singur fir epic de tip fabulos, în care există o perspectivă unică
asupra evenimentelor , iar registrele stilistice utilizate sunt cele arhaic şi popular puse în valoare
de dialogul savuros şi ambiguu. Este sesizabilă prin intermediul fantasticului, tehnica
manipulării a cititorului.

În concluzie, Caragiale foloseşte în această creaţie un fantastic de tip popular care îşi are
sursele în credinţele şi superstiţiile legate de vrăjitorii, descântece, blesteme, fiind contaminat de
influenţe religioase, prin diferitele apariţii ale diavolului, considerat sursă a răului universal.