Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ,

urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind

caracterizate succint, in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela
prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita,
accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de
realizare in: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa
curentele literare in care se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt:
renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate,
nuvela".
"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale este o nuvela fantastica si a aparut mai
intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
Nuvela este o proza fantastica, fiind construita pe doua planuri care se imbina
aromios, real si fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua
planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul
realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul
uman.
Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe
tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte
ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul
normal al vietii.

Ideea operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste
practici vrajitoresti este pedepsit, daca nu reuseste sa iasa de sub influenta
farmecelor, asa cum este pedepsita cocoana Marghioala la batranete, fiind
mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului,
unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.

Subiectul nuvelei
inceputul nuvelei se situeaza in planul real, printr-un monolog al scriitorului, fiind
printre putinele creatii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Autorul, in ipostaza
calatorului, se indreapta catre Popesti i-de-sus, la pocovnicul Iordache, unde
socoteste ca va ajunge in jurul orei zece.
Calaretul se afla aproape de Haculesti, mai are "un sfert de ceas pana la hanul lui
Manjoala", unde va poposi pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului
graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la
destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziattrebuia sa plec mai
devreme" si a sperantei ca pocovnicul il va astepta totusi, dau monologului o
discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza
stilului o oralitate sugestiva.

Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala, dar
isi aminteste (timpul subiectiV) ca omul murise de vreo cinci ani, lasand afacerile
pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, si-a platit datoriile, a
reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si toata
lumea vorbeste ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de
farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca
si afacerile sa mearga.
De aici, intamplarile scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru
fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi
talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic, om cat un taur", cand a ridicat toporul sa
sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i
insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-1 ingroape
undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis
fereastra si a inceput sa strige "hotii!". in mod cu totul surprinzator, in aceeasi
clipa, Ie-a aparut in fata "zapciul (subprefect - ..) cu mai multi insi si cu patru
dorobanti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul
cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a
inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana l-au smintit
ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele
intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce
talharii" pe Manjoloaia.

Secventa urmatoare ilustreaza planul real, autorul descriind cu detalii

aglomeratia de la han, desi era "o seara aspra de toamna". in curtea hanului,
chirigiii, avand carutele incarcate cu cherestea ori cu porumb, poposeau ca sa se
odihneasca si sa se mai incalzeasca inainte de a porni la vale sau la deal, pentru
comert.
Dand calul in grija unui argat, calatorul intra in carciuma unde faceau "refenea
(petrecere in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani
somnorosi", unul cu lauta si altul cu cobza. Cocoana Marghioala era la bucatarie,
de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, pe care femeia il
intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane
Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da
porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie. Cunoscand-o inca de cand
era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana
Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochioasa", dar parca niciodata nui placuse atat de mult ca acum. intre timp, el crescuse, se facuse un tanar
"curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si indrazneste s-o
ciupeasca si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatiei la
care este supus omul de catre fortele malefice, deoarece "ajungand cu mana la
bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-npins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea
tanarului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul lordache pentru a
se logodi cu fata lui cea mare si-1 mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu
viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- Ia nu ma-ncanta".

Odaia in care il duce hangita este curata si cocheta, totul este "alb ca laptele",
este "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a mere si gutui. Asezandu-se la
masa, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la
rasarit nu se afla nici o icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la
nimic: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn". Cand
tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a
calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se
repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge
lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una din infatisarile pe care
le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa insinueaza un prim
element al vrajitoriei. in intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe
hangita ("Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup Cocoana mai nu prea
vrea, mai se lasa"), pana gand ii intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu
demancare si cu o lumanare". Mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu
minutiozitate de autor - si vinul bun ii dau tanarului "un fel de amorteala pe la
incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc,
intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica
statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa
hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar in vazduh, "urla vantul
nebun". Desi cocoana Marghioala incearca sa-1 convinga sa nu plece pe asa un
"vifor mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze
calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu
caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea", intreband de plata,
gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi uitandu-se la el cu ochi
"cari-i sticleau grozav de ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi,
sugerand noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice si farmecele pe
care aceasta face calatorului care voia sa-si urmeze drumul.
Tanarul incaleca si pleaca de la han "fluierand un cantec de lume ca pentru mine
singur". Cand isi face cruce pentru drum, calaretul aude usa hanului trantindu-se
si "un vaet de cotoi" si se gandeste ca Marghioala il apucase cu usa. Viscolul se
dezlantuise cu putere, "nori dupa nori zburau opaciti (zapaciti - n.n.) ca de
spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, altii pe deasupra la
deal" si frigul il patrundea nemilos, inghetandu-i mainile si picioarele.
intamplarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, tanarul incepu sa simta
"durere la cerbice (ceafa - n.N), la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in
urechi" si se gandi ca bause prea mult. Dar starea Iui se inrautatea vertiginos, il
ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul pieptului de colo pana
colo" si, cu toate ca era viscol, isi scoate caciula, care ii strangea capul "ca o
menghinea". Tanarul se mustra ca parasise hanul, deoarece se gandeste ca la
pocovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate - ca n-o fi fost prost
sa plece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca ar fi baut si el.
Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou
caciula pe cap, dar brusc "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului", calul
gafaia obosit, pana cand se opreste brusc, "ca si cand ar vedea in fata o piedica
neasteptata". intr-adevar, zareste pe drum "o mogandeata mica sarind si
topaind" si cand scoate pistolul aude "un glas de caprita". Calul se sperie, sentoarce si porneste inapOl, Cpie han. Tanarul il struneste si vede uimit o caprita
neagra care "aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n
doua picioare, se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si

face sarituri de necrezut si mehaie si fel-de-fel de nebunii". Calatorul descaleca,

vrand sa dea capritei tarate si vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe care
il ia si ij pune in desaga din dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul
luase, de data aceasta, infatisarea atragatoare a unei caprite negre. Calul
"sforaie nebun, da sa se smuceasca () se cutremura si dardaie din toate
incheieturile ca de frigurile mortii." Nedumerit, tanarul incaleca si calul porneste
nauc, sarind bezmetic peste gropi, peste musuroaie, fara sa mai poata fi oprit. Cu
trupul inghetat, cu capul arzand, calaretul regreta inca o data ca parasise hanul
ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i-ar fi dat odaia ei pentru o nc?pte.
in acest timp, iedul "se misca in desaga sa se aseze mai bine" si scosese cuminte
capul afara, privindu-1. Uitandu-se la cer, tanarul isi da seama ca, in loc sa
mearga Ia deal, o luase la vale si ca se ratacise intr-o "porumbiste cu cocenii
netaiati". Calul cade in genunchi si drumetul, speriat, isi face cruce. Imediat
simte "o zvacneala puternica langa piciorul drept", se gandeste ca o fi strivit
iedul si, cand baga mana in desaga, constata ca il pierduse probabil, pentru ca
acesta nu mai era acolo. Calul se ridica buimac in doua picioare, se smuci si,
dupa ce-si tranti stapanul la pamant, o lua Ia goana peste camp ca apucat de
streche, disparand in intuneric. Atunci auzi un glas care striga: "- Tiu! Ta-ta! Ptiu!
Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!" si-i veni inima la loc. De la Gheorghe Natrut,
care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in Haculesti, deci foarte
aproape de hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol mai bine de patru
ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii Marghioala si se teme ca ea sa nu aiba "alt
drumet mai intelept" pe care sa-1 fi gazduit in patul curat, iar el sa fie nevoit sa
doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, tanarul se impiedica in prag
de ied, " tot ala", care se duse sa se culce cuminte sub pat. Bucuros ca patul era
nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana la frunte sa se inchine si sa-i
multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede
mana si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou incantat de odaia alba si nu
mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la hanul Manjoloaii daca n-ar fi venit pocovnicul
Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si mare taraboi.

Actiunea se petrece dupa ce a fost prinsa ceata de talhari care jefuise

pe oamenii din zona timp de doi ani. Una dintre victime era chiar
popa Iancu caruia ii furasera banii dar nu si caii care erau foarte
valorosi. Dupa ce talharii au fost prinsi, popa Iancu merge la fratele
lui, Stavrache, care era hangiul si ii marturiseste plangand ca el era
conducatorul bandei de talhari si ca atacul din gospodaria lui fusese o
inscenare iar acum se teamea foarte tare ca nu cumva fostii lui
tovarasi sa il dea de gol.
In timp ce vorbeau, douazeci de soldati voluntari au cerut adapost
peste noapte la hanul lui Stavrache. Acesta le-a oferit adapost si i-a
hranit apoi l-a pregatit pe fratele sau, poapa Iancu pentru a pleca
impreuna cu acestia ca sa scape de inchisoare.
Dupa mai mult timp, hangiul care intrase in stapanirea averii fratelui
sau, a primit o scrisoare in care era anuntat ca fratele sau a facut
multe acte de vitejie si ca sfarsitul este pe sfarsit, fapt care l-a
ingrijorat peste masura pe hangiu deoarece ar fi trebuit sa dea averea
inapoi. Dupa ceva timp, sosi insa o alta scrisoare in care citi de
moarte fratelui sau dar incepu sa fie bantuit de cosmaruri in care era
atacat de fratele sau.
Intr-o seara, dupa ce a inchis pravalia, este vizitat de doua persoane,
dintre care una era chiar fratele sau, popa Iancu care fugise din nou

deoarece cheltuise banii regimentului si acum avea nevoie de ajutor.

In urma unei dispute dintre cei doi frati, hangiul isi pierde mintile.