Sunteți pe pagina 1din 7

La hanul lui Mânjoală – de I.L.

Caragiale

Verificarea lecturii

1. Cât timp mai era de parcurs, în incipit, până la hanul lui Mânjoală?
2. De câţi ani murise proprietarul?
3. De ce era bănuită femeia, proprietara actuală a hanului?
4. Ce miros se simţea în bucătărie?
5. Cum este prezentată Coana Marghioala?
6. Câte icoane erau pe pereţi?
7. Ce a băut la masă?
8. Cât a stat la han?
9. Ce fenomen meteorologic a început?
10. Ce sentimente îi cauzează căciula pe cap?
11. Pe cine întâlneşte în cale, când s-a hotărât să plece de la han?
12. La cine mergea Fănică şi cu ce scop?
13. Cum arăta camera în care l-a cazat Marghioala pe Fănică când s-a întors din drum?
14. Cine l-a salvat de la han?
15. Unde a fost dus să se curăţească de rău si cum a făcut acesta?
16. Ce află Fănică de la călător?
17. Socrul său trecuse printr-o experienţă asemănătoare?
18. Pe cine aseamănă bătrânul cu cotoiul?

La hanul lui Manjoala


de I.L.Caragiale
Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri şi-i întoarce din
cale tulburându-le minţile, scoţând la suprafaţă dorinţe ascunse, dar care, odată ieşiţi din cercul magiei
diavoleşti, îşi reiau făgaşul normal al vieţii.

Motive şi simboluri

1. Focul – este un element primordial(de la început, de la origine, iniţial, originar; de primă


importanţă, principal, esenţial), la fel ca apa cu care se află într-o permanentă opoziţie. Este un
element complex, având trei ipostaze complet diferite:

a) Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al
puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torţe cu ajutorul cărora se
celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificaţie importantă. Se
spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu
torţe aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.
b) Focul uman sau al meşteşugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaşte şi
îl foloseşte în meşteşugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a
fecundităţii li s-a atribuit şi acest foc. Mai târziu, chiar câţiva zei ai războiului au primit
aceleaşi atribuţii, ca nişte zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc
sacru adus pe pământ şi adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de
acest proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri şi îl aduce oamenilor, faptă
pentru care este crunt pedepsit.
c) Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidenţă proprietatea focului de a arde, de a
distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morţilor sunt
văzute ca spaţii ale acestui foc.
Mistuirea cucoanei Marghioala de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerează chinurile Iadului, unde s-
a dus sufletul ei după moarte.

Alte opere:

 Biblia – arderea Sodomei şi a Gomorei(a)


 Hesiod, Theogonia (b)
 Alexandru Mitru, Legendele olimpului(b)
 Ioan Slavici, Moara cu noroc(c)

2. Labirintul – Labirinturile preistorice au fost utilizate pentru a închide în ele spiritele rele sau
pentru a fi ruta dansurilor ritualice. În mitologia greacă labirintul era o structură elaborată de
regale Minos al Cretei şi construită de meşterul Dedal pentru a-l închide în pe Minotaur. În Evul
mediu acesta reprezenta drumul greu pe care omul trebuia să îl parcurgă pentru a ajunge la
Dumnezeu. Această încărcătură religioasă dispare cu timpul şi va fi folosit pentru distracţii. Din
puct de vedere istoric, labirintul a fost utilizat pentru diferite ritualuri sau pentru meditaţii. Cert
este că a devenit un symbol în toate artele, încă din antichitate. În timpurile moderne imaginea
labirintului sugerează confuzia, ceva în care omul se pierde.
Drumul lui Fănică după ce pleacă de la han.

Alte opere:

 Umberto Eco, Numele trandafirului


 Mark Z. Danielewski, House of Leaves
 Roger Zelazny, Cronicile lui Amber
 Jorge Luis Borges – în numeroase naraţiuni scurte

3. vrăjitoare - în credinţa populară era o femeie cu puteri magice, ce putea realiza vindecări
miraculoase, sau poate aduce nenorociri. Provine din timpurile religiilor politeiste, anterioare
creştinismului, când se credea în zâne bune iar cele rele fiind vrăjitoarele, care erau frecvent de
sex feminin. Din gard nuielele rupte, sau cozile de mătură erau folosite pentru zbor de vrăjitoare ,
credinţa despre puterile miraculoase de vindecare cu ierburi de leac a lor provine din timpul
anterior creştinismului. După perioada de creştinizare a fost considerată ca fiind în legătură de
alianţă cu demonii lui Lucifer. Din Biblie provine termenul de vrăjitorie şi pedepsirea celor ce o
practică. Acest termen a fost mai precis conturat în actele de condamnare a vrăjitorilor din evul
mediu, care procese erau considerate ca o măsură de salvare a unui suflet păcătos. În perioada
evului mediu de extirpare a vrăjitoarelor, din motive de ură invidie, puteau fi înlăturate cu
pretextul învinuirii de vrăjitorie persoane de ambele sexe, dar mai ales femei. Termenul poate fi
găsit în Europa începând ca. din anul 1000.

Alte opere:

 W. Shakespeare, Macbeth
 Johann Wolfgang von Goethe, Faust
 Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita (roman)

4. icoanele – Bisericii Ortodoxe sunt expresii în imagini ale credinţei în Dumnezeu şi ale libertăţii
religioase. Pentru creştinii ortodocşi, icoana este efectul întâlnirii omului cu Dumnezeu.
Instrument prin care se realizează legătura omului cu Dumnezeu, ca un obiect prin care se
răsfrânge harul lui Dumnezeu în lume, asemenea unei ferestre prin care pătrunde în casă lumina
soarelui.

Lipsa acestora în han!


5. cotoiul şi iedul(capra, ţapul) – animale identificate cu Necuratul. Pisicile apar adesea alături de
vrăjitoare, iar Satana este reprezentat în foarte multe culturi jumătate om, jumătate ţap. simbolul
cromatic al negrului este în contrast cu albul pereţilor. Pisica ilustrează o superstiţie veche, legată
de răul care poate tăia calea omului şi-1 poate întoarce şi abate din drum, ceea ce se şi întâmplă aici;
6. numele – personajului feminin este o ilustrare inversă, prin conotaţie nega
tivă, a bine cunoscutului Măria, cu semnificaţii creştine. Se creează în felul
acesta o opoziţie între Măria şi Marghioala, personajul de faţă sugerând
demonicul şi prin vârsta nearătată, precum şi prin ispitirea lui Fănică;
7. ochii – femeii apar permanent în replica lui Fănică: „Straşnici ochi ai, coană Marghioalo!" Privirea hangiţei
este, de fapt, o manieră de a stăpâni a personajului, o primă formă a ispitirii şi a vrăjirii;
8. existenţa în text a anumitor gesturi ale personajului feminin, care sugerează,
prin ambiguitatea lor, miraculosul. Un exemplu este privitul în căciulă al
Marghioalei, la plecarea oaspetelui şi starea de disconfort provocată de aceasta
purtătorului: „Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea". Gestul
se asociază cu puterea unei vrăji, deci cu maleficul;
9. anumite replici din text ale femeii par a anticipa eşecul călătoriei lui Fănică.
De exemplu, „îmi plăteşti când treci înapoi" nu mai este o vorbă aruncată
în vânt, ci are o forţă specială, căci Fănică se întoarce după numai patru ceasuri.

La hanul lui Mânjoală

de Ion Luca Caragiale

”La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale este o nuvelă fantastică și a apărut mai întâi în
”Gazeta săteanului” (1898), apoi în volumul ”Nuvele, povestiri” (1966).
Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri și-i întoarce
din cale, tulburându-le mințile, scoțând la suprafață dorințe ascunse, dar care, odată ieșiți din cercul
magiei diavolești, își reiau viața obișnuită.
Ideea operei exprimă un adevăr folcloric străvechi – și anume că acela care folosește practici
vrăjitorești este pedepsit, dacă nu reușește să iasă de sub influența farmecelor, așa cum este pedepsită
cocoana Marghioala la bătrânețe, fiind mistuită de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerând
chinurile iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.
Subiectul nuvelei
Nuvela debutează cu planul real, prin monologul naratorului, care este și personaj, în ipostaza
călătorului, iar narațiunea se desfășoară la persoana I. Viziunea narativă este deci subiectivă, naratorul
nu știe mai mai mult decât știe sau află personajul însuși, ceea ce anticipează proza subiectivă,
psihologică de mai târziu și personajul-reflector din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu și Camil
Petrescu, iar perspectiva narativă este cronologică.
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii nu sunt precis delimitate, ceea ce sugerează că acțiunea se
petrece într-un timp mitic, fabulos, și într-un spațiu doar vag precizat. În nuvelă se intersectează două
planuri, cel real cu cel fabulos, care creează astfel atmosfera fantastică. Astfel, planului real îi aparțin
elementele veridice, realiste, care notează lucruri, fapte, evenimente exterioare obișnuite, comune, de
rând, gândurile și reflecțiile realiste ale personajului-narator, cu privire la datele experienței, într-o
primă fază. Amănunte semnificative, pe care eroul le privește la început realist, le găsește o explicație
veridică, cea mai probabilă, mai logică, se insinuează treptat în planul secund, cel al fabulosului. Într-un
final, fabulosul va irupe la întreaga sa dimensiune, și va concentra întregul discurs narativ al autorului,
pentru ca în final, în epilog, să se revină la ceea ce este comun sau banal, la planul realității. Cu toate
acestea, fabulosul lasă urme în conștiința eroului nuvelei, care nu mai este același de la începutul ei și al
cărui destin va suferi schimbări, modificări dramatice, în urma amestecului elementelor ce țin de fabulos
în viața sa.
Personajul-narator (în ipostaza călătorului) se îndreaptă către Popeștii-de-sus, la polcovnicul
Iordache, unde socotește că va ajunge la ora zece. Călărețul se află aproape de Hăculești, mai are un
sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală, unde va poposi pentru trei sferturi de ceas ca să-i dea calului
grăunțe.
Călătorul zărește luminile hanului lui Mânjoală și își amintește că omul murise de vreo cinci ani,
lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravănă, și-a plătit datoriile, a
reparat hanul și acareturile, a mai construit încă ”un grajd de piatră”și toată lumea vorbește că
”trebuie să aibă și parale bune”. Gura lumii o bănuia de farmece, ori că a găsit vreo comoară de a
reușit să scape de datorii, ba chiar să facă și afacerile să meargă. Naratorul devine aici un mesager,
deoarece transmite informațiile aflate de la alții.
Întâmplările se înscriu într-un cadru fantastic: doi frați s-au dus într-o noapte să prade hanul,
împreună cu alți doi tâlhari. Unul dintre ei, cel mai voinic, când a ridicat toporul să spargă ușa, ”a picat
jos” și-a murit, iar celălalt frate a amuțit. Cei doi tâlhari l-au pus pe mort ”în spinarea frate-său”, cu
gândul să-l îngroape, dar când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia a început să strige ”hoții!” În
mod neașteptat le-a apărut în față ”zapciul” (subprefectul) cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări.
Speriați de moarte, hoții au luat-o la fugă, lăsându-i acolo pe cei doi frați. Deși l-au bătut pe cel rămas
în viață ”ca să-i vie glasul la loc”, n-au putut afla nimic despre cele întâmplate sau despre cei doi
complici. De atunci nu s-a mai întâmplat să fie atacată de tâlhari Mânjoloaia. Naratorul-mesager
realizează o povestire în ramă sau ”povestire în povestire” prin relatarea acestei întâmplări.
În continuare, întâmplările aparțin planului real, iar personajul-narator devine actor al acțiunii.
El descrie aglomerația de la han, și, după ce dă calul în grija unui argat, felul în care este întâmpinat de
cucoana Marghioala: ”Bine-ați venit, coane Fănică” (este singura dată când se specifică numele
personajului). Călătorului i se pare mai frumoasă ca niciodată și, deși o știa de când era copil,
îndrăznește s-o ciupească și să-i spună ce ochi frumoși are. Se sugerează astfel tentația la care este
supus omul de către forțele demonice, care-i apare sub chipul frumoasei, ispititoarei hangițe. Spre
mirarea tânărului, cucoana Marghioala știa că el se duce la polcovnicul Iordache pentru a se logodi cu
fata lui cea mare și-l mustră pentru îndrăzneală.
Tânărul este dus într-o odaie și, așezându-se la masă, vrea să se închine, dar observă cu uimire
că pe peretele de la răsărit nu se află nici o icoană. Când tânărul își face totuși cruce, după obicei,
izbucnește un ”răcnet” și el crede că a călcat ”un cotoi bătrân, care era sub masă”. Cucoana deschide
repede ușa ca să iasă fară ”cotoiul supărat” și aerul rece stinge lampa. Credințele populare spun că
pisica neagră este una dintre înfățișările pe care le ia diavolul, iar graba cu care hangița îi deschide ușa
sugerează un prim element al vrăjitoriei. În întuneric, tânărul începe s-o mângâie și s-o sărute pe
hangiță, dar îi întrerupe jupâneasa care aduce mâncare și o lumânare. După masa gustoasă și vinul bun,
pe tânăr îl apucă toropeala, dar, când află că afară a început viscolul, se dezmeticește și constată că
”ceasul era zece și aproape trei sferturi (adică stătuse la han două ceasuri și jumătate).” Deși cucoana
Marghioala încearcă să-l convingă să nu plece pe o asemenea vreme, tânărul se duce la grajd, trezește
un argat ca să-i pună șaua pe cal, apoi se întoarce să-și ia rămas-bun, dar o găsește pe hangiță cu
căciula sa în mână. Întrebând de plată, gazda îi spune ”uitându-se adânc în fundul căciulii” că are să
achite atunci când va trece înapoi. Sunt sugerate astfel, prin narațiune, noi elemente ale colaborării
hangiței cu forțele malefice și farmecele pe care aceasta le face călătorului.
Când își face cruce pentru drum, călărețul aude ușa hanului trântindu-se și un puternic mieunat
de cotoi și se gândește că Marghioala îl apucase cu ușa. Iată astfel cum elementele reale, supozițiile
călătorului, și cele fabuloase, forțele malefice, colaborează în crearea atmosferei fantastice.
Întâmplările care urmează intră într-un cadru fabulos, tânărul începe să se simtă rău și se
gândește că băuse prea mult. Starea lui se înrăutățește, și, cu toate că era viscol, își scoate căciula care-i
strângea capul cu putere. Tânărul regretă că părăsise hanul, deoarece se gândește că la polcovnic toată
lumea s-o fi culcat.
Vremea se mai domolește și eroul nostru își pune din nou căciula în cap, dar simte aceeași
puternică fierbințeală. Calul gâfâia obosit, până când se oprește brusc și tânărul zărește ”o mogâldeață
mică, sărind și țopăind” și aude ”un glas de căpriță”. Calul se sperie, se-ntoarce și pornește înapoi,
spre han. Tânărul îl strunește și vede uimit ”un ied negru, foarte drăguț”, pe care îl ia și-l pune în
desagă. Se sugerează că diavolul luase de data aceasta înfățișarea atrăgătoare a unei căprițe negre.
Calul sforăie și se smucește, pornind nebun, fără să mai poată fi oprit. Cu trupul înghețat și capul
înfierbântat, călărețul regretă încă o dată că părăsise hanul, gândindu-se că primitoarea gazdă i-ar fi
dat odaia ei pentru o noapte. Tânărul își dă seama că s-a rătăcit, iar calul cade în genunchi și drumețul
își face, speriat, cruce. Gândindu-se că a strivit iedul, scotocește în desagă, dar nu-l mai găsește acolo.
Calul se ridică în două picioare, se smucește și-și aruncă stăpânul la pământ, dispărând în întuneric. De
la un paznic (Gheorghe Nătruț) află uimit că era în Hăculești, deci foarte aproape de hanul lui Mânjoală
(deși mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri). Când să intre în han, tânărul se împiedică în prag
de ied, ”tot ăla”, care se culcă liniștit sub pat. Călătorul se închină din nou și-i mulțumește lui
Dumnezeu că scăpase cu bine, dar cucoana îl oprește, îmbrățișându-l strâns.
De trei ori a fugit tânărul înainte de logodnă și s-a întors la han, dar bătrânul Iodache, hotărât
să și-l facă ginere, a pus oameni de l-au prins și l-au dus ”legat cobză la un schit în munte”, unde a ținut
post, a bătut mătănii și i s-au făcut slujbe timp de patruzeci de zile, după care s-a pocăit și s-a însurat cu
fata lui Iordache. Aceste lucruri ilustrează ideea conform căreia numai credința în Dumnezeu și
pocăința pot salva sufletul omului de sub influențele demonice, de tentații amăgitoare, care-i pot pierde
sufletul.
După o vreme de la această întâmplare, când tânărul ședea de vorbă cu socrul său, aflară că
hanul lui Mânjoală a ars până în temelii, îngropând pe cucoana Marghioala sub ”un morman uriaș de
jăratic”. Iordache îl puse pe ginere-său să-i povestească din nou întâmplarea ciudată prin care trecuse
la hanul lui Mânjoală. Socrul său credea că în fundul căciulii pusese cucoana Marghioala farmecele, iar
iedul și cotoiul erau totuna cu dracul.
Finalul nuvelei aparține planului real și conține morala nuvelei. Socrul tânărului îi spune
moralizator acestuia că mai întâi răul îți întinde ispite, te tentează ca să prinzi gustul păcatului, apoi te
spurcă și ”știe el unde te duce”. El lasă să se înțeleagă faptul că și el avusese în tinerețe o astfel de
experiență amoroasă, apoi își venise în fire, întemeiase o familie și era acum un om respectat și un bun
creștin. De aceea știuse el cum să procedeze cu viitorul ginere ca să-l aducă pe calea cea bună.

Semnificațiile fantasticului

Autorul apare în nuvelă în ipostaza naratorului și totodată a personajului principal (ca în


romanul ”Maitreyi” de Mircea Eliade, ”Șantier” de același autor, romane autobiografice, ”Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu și ”Patul lui Procust ” de același autor,
unde naratorul apare sub ipostaza unui personaj-reflector, Fred Vasilescu, dar este mai apropiat ca
perspectivă narativă de proza fantastică a lui Mihai Eminescu), relatând în timp subiectiv întâmplările
petrecute cândva, într-un timp obiectiv – și în această privință se aseamănă cu romanul autobiografic
”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, în care narațiunea se desfășoară tot la persoana I.
În planul realist al nuvelei apare motivul călătoriei (aparținând arhetipului călătoriei, concept
formulat de Carl Gustav Jung, care este de factură mitică, ca mijloc al cunoașterii miturilor și
credințelor populare străvechi, nu lipsite de temei, cu origini în inconștientul colectiv, ca tărâm fascinant
al fabulosului. În credința populară, farmecele, vrăjile care apelează la forțele răului au efect negativ
asupra oamenilor, îndepărtându-i de la esența adevărată a vieții, întruchipată de valori morale precum
binele, frumosul, adevărul, dreptatea, cinstea, justiția, credința în Dumnezeu.
Planul real se intersectează în nuvelă cu cel fabulos, anticipând proza fantastică a lui Mircea
Eliade de mai târziu și totodată proza de factură psihologică. Autorul se face un analist atent al
detaliilor semnificative care se adaugă în plan real, contribuind brusc la irupția fabuloasului în planul
mitic al nuvelei. Farmecele făcute asupra căciulii sale exprimă faptul că eroul nostru își pierduse
rațiunea, puterea de judecată, era acum la jocul forțelor demonice. Când își scoate căciula, eroul începe
să gândească iar logic, dându-și seama că nu trebuia să plece de la han pe viscol. Luând-o din cap și
punând-o la obrâncul șeii, calul ”se împleticea, parcă băuse și el”. Aceste lucru îndreptățesc concluzia
că forțele malefice nu-l afectează numai pe eroul nostru, ci parcă toate împrejurările în care se află el:
viscolul, care se pornise din ce în ce mai tare, calul, care nu-l mai ascultă și în final se pierde în viscol,
arătările care i se arată eroului nostru și care exprimă faptul că el era stăpânit de ”umbra” sa
(arhetipul umbrei la Carl Gustav Jung).
Amestecul forțelor negative în viața eroului nostru sunt sugerate de mici, dar importante
amănunte, detalii semnificative precum răcnetul și vaietul de cotoi, stingerea lămpii, fierbințeala care-l
cuprinde pe personaj după ce-și pune căciula în cap, zburdălnicia caprei negre, a iedului care-l
întruchipează pe diavol, din nou mieunatul puternic de cotoi. Toate aceste detalii semnificative, ca
modalitate de insinuare a fabulosului și de realizare a fantasticului, le-a folosit atât de bine Mircea
Eliade în proza sa fantastică de mai târziu, Cezar Petrescu și alții.
Totuși, narațiunea nu este lipsită de un anumit umor ascuns, de o anumită ironie, în relatarea
acestor fapte neobișnuite, cu caracter fabulos. Ironia autorului este cu atât mai îndreptățită, cu cât
aceste întâmplări își găsesc un mai larg ecou în conștiința populară, în miturile și credințele folclorice.
Pe de altă parte, tocmai încrederea personajului nostru în real, în obișnuit, în ceea ce are o explicație
logică, este cea care-l sancționează și îi schimbă în mod dramatic cursul vieții, cel puțin temporar.
Aceasta dovedește că miturile și credințele populare nu sunt lipsite de un temei real, chiar dacă
explicația acestor întâmplări bizare trebuie căutată altundeva. Fără îndoială, arhetipul umbrei există, și
el acumulează tocmai acele lucruri, fapte, întâmplări (care sunt întâmplări în mod aparent, dar au o
justificare logică, un temei pentru ”a se întâmpla”), gânduri, motivații, tentații care nu sunt compatibile
cu conștiința, cu psihicul conștient. Mai devreme sau mai târziu, acest arhetip al umbrei se va activa și
eroul nostru va trebui să se confrunte cu el și cu consecințele negative ale gândurilor și faptelor sale.
Fără îndoială, o dimensiune mai puțin cunoscută a operei lui I.L. Caragiale o reprezintă proza
fantastică, nuvelele realiste, psihologice, de factură naturalistă, relevând faptul că autorul excelează în
conturarea unor subiecte veridice, realiste, ori fantastice, că este un fin analist al dispoziției sufletești a
personajelor sale, al gândurilor lor, demonstrând faptul că poate partea cea mai rezistentă, și totodată
mai puțin cunoscută, a operei sale o reprezintă aceste nuvele.

Seducția maleficului

”Fantasticul demonic, prezent și în literatura medievală, își trăiește epoca de glorie în veacul
romantic al XIX-lea. Demonul – în sens creștin – este un spirit malefic ce are puterea de a vătăma și
chiar de a degrada moral umanul, pe care îl antrenează în acțiuni contrare divinului. Dar acest agent al
Răului în lume nu dezechilibrează numai relația individului cu instanța supremă, ci și legătura firească
cu semenii lui. Ființa luată în stăpânire de diavoli pare blestemată în ochii celorlați, iar faptele ei
vizează dereglarea mentală temporară sau definitivă. Există și făpturi diavolești sub influențe
animaliere, care formează cortegiul infernal al demonilor umani (vârcolacul, câinele, cotoiul cu ochi de
jar etc.). ”Necuratul”exploatează slăbiciunile individului, spaima de moarte, dorința de a-și redobândi
tinerețea pierdută, sentimentele reprimate etc. Sub semnul imaginarului demonic stă pactul cu diavolul
realizat în trei dimensiuni artistice: frenezia erotică, reîntinerirea eroului, dezvăluirea secretului
alchimic (de fabricare a aurului pentru asigurarea bogăției și a puterii lumești). Seducția diavolească
rămâne cea mai spectaculoasă realizare a acestui tip de insolit. Fantasticul caragialesc, experimentat de
autor în preajma anului 1900, constituie o reușită a genului ca atare. Din proza demonică de factură
realistă scrisă de I.L. Caragiale rămân memorabile schițele La conac și La hanul lui Mânjoală.” (citat
extras din Manualul Limba și literatura română, Editura Corint, 2004, pg. 59, sub coordonarea lui
Eugen Simion).

N.B. Se pot folosi ca metode didactice expoziția, prelegerea, povestirea, lectura expresivă, discuția,
dezbaterea. Se poate da ca temă explicarea numelui personajelor sau a denumirilor toponimice, cu
raportare la proveniența lor etimologică și relevarea semnificației lor.

S-ar putea să vă placă și