O perspectivă fenomenologică a temporalității în psihopatologie

1.Introducere

În cadrul diagnosticului psihiatric, asocierea unei perspective dimensionale celei

categoriale aduce un plus de specificitate intervenției psihofarmacologice și
psihoterapeutice pentru că sunt depășite limitele largi ale categoriilor nosologice și se
individualizează un profil specific bolnavului in interiorul patologiei în cauză. Totuși,
ambele abordări diagnostice sunt bazate pe o perspectivă la persoana a 3-a a bolii care
ignoră experiența subiectivă a simptomatologiei, fără de care înțelegerea “felului de a
fi în lume” al pacientului nu poate fi decât incompletă. Cu alte cuvinte, lipsește un
cadru psihopatologic care ar putea integra simptome disparate și disfuncții
neuropsihologice intr-un tot coerent al trăirii conștiente modificate. Fenomenologia în
tradiția Husserliană creează un astfel de schelet conceptual ideal pentru psihiatrie
deoarece definește tulburarile mentale pe baza caracteristicilor structurale și reunește
fenomene aparent neînrudite. Ea poate fi definită ca o știință descriptivă și analitică a
experiențelor trăite conștient și a sensurilor acestor experiențe. Fenomenologii clasici
investighează conștiința lăsând la o parte explicațiile cauzale și concentrându-se pe
felul în care apare în experiența subiectivă. În accepțiunea lor, conștiința se prezintă
ca o devenire, o înrâurire temporală a unității unor experiențe intricate. Această
înrâurire nu este o masă amorfă de componente ci este organizată intr-un plan al
conștiinței compus din structuri ce angrenează intenționalitatea, temporalitatea,
conștiința de sine, intersubiectivitatea. Numeroși autori precum Jaspers, Minkowski,
Binswanger, Tellenbach sau Blankenburg au adoptat metoda fenomenologică pentru a
explora modificările conștiinței in bolile psihice. Încercările lor de a surprinde
experiența trăită de pacienții psihiatrici au dus la o mai bună înțelegere a funcționării
normale a conștiinței, aducând astfel contribuții filozofice pentru teoriile generale ale
experienței trăite.
Lucrarea de față explorează o noțiune de bază prin care fenomenologia poate
aduce contribuții substanțiale la progresul psihopatologiei, si anume, aceea a
temporalității. Interesul în rândul fenomenologilor pentru experiența modificată a
timpului în diferite contexte clinice a fost și este unul semnificativ intrucât în filozofia
fenomenologică conceptul timpului este o structură fundamentală a sinelui uman, iar
oamenii sunt considerați “organisme producătoare de timp”, a căror conștiință a
existenței se desfășoară intr-un plan temporal. Mai mult, în modelul fenomenologic
cursul conștiinței avansează, incă de la nivelul ante-reflexiv, intr-un ritm “al meu”,
personal, deci fiecare experiență ce apare pe ecranul conștiinței este trăită unic de
fiecare subiect, chiar și în faza pre-lingvistică a dezvoltării. Acest sentiment de “al
meu” este considerat o componentă a sinelui experiențial sau minimal (Zahavi) și
implică o capacitate intrinsecă de a trăi “segmentul de timp” (block of duration) ce
reprezintă continuitatea care unește evenimentele separate. Fără el ne-am confrunta cu
o secvență infinită de momente singulare in care nu rezidă o experiență per se, așa
cum subliniază și Zahavi - “fiecare experiență inseamnă o prezență desfășurată în
timp”. Așadar, temporalitatea nu oferă doar o modalitate de investigare a conștiinței și
sinelui uman, ci și a subiectivității persoanelor afectate de tulburări mintale. Asemeni
intersubiectivității, subiectivitatea este o trăsătură fundamentală a sinelui, ce se află la
baza diferitelor simptomatologii manifeste.

2. Structura temporalității subiective:

A. Timpul implicit sau timpul trăit (ante-reflexiv)

Dacă urmărim un copil care încearcă să facă un castel de nisip la malul mării,
absorbit de proiectul unei asemenea construcții efemere, putem presupune că el nu
simte trecerea timpului. Nici trecutul, nici viitorul nu se regăsesc in această formă de a
fi ante-reflexivă. Ea corespunde așa numitelor stări de flux în care suntem complet
imersați intr-o activitate și în care noțiunea timpului se pierde odată cu această
experiență fluidă, nestingherită. La o analiză mai amănunțită, această formă de
temporalitate implicită presupune două elemente cheie. Primul este reprezentat de
continuitatea de bază a conștiinței pe care Husserl a numit-o “conștiința timpului
interior” (inner time consciousness) sau “durata prezentului” (the width of the
present). Aceasta reprezintă integrarea intr-un proces unitar a secvenței momentelor
conștiente care asigură experiența fluidității, a continuității. Husserl a conceput-o ca
pe o sinteză a protenției ??(protention) - anticiparea nemijlocită a ceea ce urmează să
apară, prezentării (presentation) - impresia primară sau momentară și retenției
(retention) - conștiința a ceea ce tocmai a trecut. Această sinteză este usor de ilustrat
intr-o melodie sau o frază rostită: auzim notele (cuvintele) emise (prezentare), dar în
același timp rămânem conștienți de cele tocmai auzite (retenție) și le așteptăm pe cele
ce urmează (protenție). În consecință, nu percepem o înlanțuire de note (cuvinte)
distincte ci un proces dinamic, auto-organizat de note (cuvinte) ce creează o melodie
(frază). Folosind terminologia lui Husserl, această sinteză este “pasivă”, automată iar
nu întreprinsă activ de către subiect. Ea reprezintă fundația pentru “arcul intențional”
al activității direcționate (al lui Merleau - Ponty) pe care are loc perceperea (auzirea)
melodiei sau efectuarea acțiunii (rostirea frazei). Această continuitate temporală
include și o conștiință de sine implicită sau ante-reflexivă: pe măsură ce vorbesc și
sunt conștient de ceea ce tocmai am spus și de ceea ce urmează să spun, sunt simultan
conștient că eu sunt cel care a vorbit și urmează să vorbească fără să refletez asupra
rolului meu de vorbitor. Această continuitate și unitate temporală a vieții conștiente
este intim legată dacă nu sinonimă cu “ sentimentul coerenței fundamentale de a fi”
(coherence of a basic sense of self or ipseity??) ale aceluiași Merleau-Ponty.
Al 2-lea element cheie al temporalității implicite este dat de elanul energetic al
vieții mentale care este regăsit în concepte precum determinare, strădanie, impuls sau
afect care, spre deosebire de calitatea mai degrabă cognitivă a structurii protențional-
retenționale, este un elan afectiv-volițional sau bulic. Așa-numita bulie este sursa
spontaneității, a directivității afective, a atenției și urmăririi tenace a unui scop,
caracteristici fundamentale ale ființei umane. Pe langă acestea, bulia susține arcul
intențional, îi conferă acestuia energia și tensiunea necesare indeplinirii lui. Mai mult
decât atât, contribuie la conștiința de sine ante-reflexivă (ipseity) prin auto-afect sau
sentimentul propriei ființări și prin spontaneitate și auto-determinare,care sunt de
asemenea la baza experienței propriului sine. Astfel, arcul intențional devine “o
unitate a sintezei” care sudează momentele secventiale ale conștiinței printr-o
directivitate intențională, dinamică si afectivă, ce unește corpul animat cu scopul
propus. Pe scurt, timpul implicit este reprezentat de sinteza a două componente
distincte: sistemul retenție-prezentare-protenție și elanul energetic, bulia. În același
timp, aceste două componente sunt pre-condițiile sentimentului coerenței (minime) de
sine, care este, esențialmente, temporală și derivă din fluxul conștiinței. Potrivit lui
Merleau-Ponty “trebuie să înțelegem timpul drept persoană și persoana drept timp”,
iar, în același registru, Zahavi propune noțiunea sinelui minimal (sau experiențial)
anterior menționată, care nu este constituită social și este inerentă oricărei trăiri sau
experiențe. După spusele sale, Zahavi definește sinele minimal “drept insăși
subiectivitatea experienței și nu ceva ce există independent de fluxul experiențial”.
Intr-un articol despre fenomenologia temporalității, T. Fuchs și M. Pallagrosi
completează noțiunea sinelui minimal a timpului implicit cu cea de “contemporalitate
(contemporaneitate??) fundamentală”. Cei 2 autori argumentează legatura
contemporalității cu timpul implicit prin faptul ca ființele umane trăiesc în prezența
celorlalți incă de la naștere și se armonizează cu ei prin aliniere afectivă, comunicare
coordonată și rezonanță intercorporeală, fiind astfel imposibil de separat timpul
implicit de intersubiectivitatea primară. Nici elanul afectiv nu poate fi considerat o
forța pur individuală, monovalentă, ci, face parte, mai degrabă, din țesătura relațiilor
cu ceilalti. Exemplificând această idee, nou-nascuții avansează intr-un viitor
promițător mulțumită contemporalității cu adulții care structurează lumea din jurul
celor mici drept un loc primitor și incitant. Din nefericire, și reversul este valabil si,
adeseaori, împlinit.

B. Timpul explicit sau timpul experimentat

Analiza fenomenologică descrie sinele drept un fenomen complex, multistratificat.

Timpul trăit la un nivel implicit, descris mai sus, se impletește cu sinele ante-reflexiv
și ține loc de premisă pentru formele mai complexe ale sinelui. Experiența timpului
explicit intervine peste modul implicit când desfășurarea necontenit a “devenirii
primare” (Bergson) este intreruptă brutal de: șocul unui zgomot brusc și intens, o
uimire neașteptată, înjunghierea unei dezamăgiri sau rușini, o ruptură intr-o relație
interpersonală sau o pierdere dureroasă. În astfel de momente, temporalitatea trăită în
mod pur suferă o fractură: “acum” și “de acum incolo” se separă și creează o
segmentare elementară a timpului. Ce până acum fusese un continuum neîntrerupt,
acum se desprinde din prezent si devine un trecut amintit. Această discontinuitate face
ca timpul sa fie explicit sau conștientizat; el inaintează separandu-ne mai departe de
obiectul pierdut. Aceste experiențe de tipul “nu mai (sunt, am)...” tind să fie în esență
dureroase. Pe masură ce trecem de copilărie, conștiința trecutului devine din ce în ce
mai tăioasă, odată cu trăirea unor pierderi și dezamăgiri. Timpul explicit
(experimentat) este, așadar, produs de o tulburare sau negare a timpului implicit sub
forma unei pierderi, șoc, dezamăgiri, dureri, ce produce o spargere a experienței de a
fi. În mod similar se poate realiza o întrerupere în planul viitorului, prin separarea
dorinței de satisfacerea acesteia, care este implinită imaginativ. Acest tip de
discrepanță creează o tensiune de tip apetitiv, de urmărire care plasează lucrurile în
tărâmul lui “nu incă”. In acest tărâm, viitorul vine în prim-plan și timpul devine din
nou explicit, de data aceasta ca o perioadă de așteptare și aspirație, acompaniată de
sentimente de incitare, nerăbdare, neliniște, dorință, dor. Așa cum se poate observa,
timpul explicit apare in ambele ipostaze ca o intrerupere a devenirii pure, și este trăit
cu emoții specifice fiecărui plan: “acum” se face simțit prin surpriză, șoc sau uimire,
“nu mai” prin regret, remușcări și durere, iar “nu încă” prin dorință, nerăbdare sau
speranță. În mod consecutiv, experiența explictă a timpului implică în mod frecvent o
notă de neplăcere sau suferință. De asemenea, poate aduce în conștiință efemeritatea
lucrurilor și finalitatea vieții, fortificând concepția că timpul este o forță independentă
și inexorabilă care ne domină. Dihotomia timp implicit-explicit se aseamănă cu cea
dintre întruchipare și corp (Leib vs. Korper). Primul termen se referă la funcționarea
corpului intr-un mod tacit, ca sălaș al desfășurării vieții de zi cu zi, pe când al doilea *
transformă corpul intr-un obiect al atenției, intr-o opreliște în calea scopurilor omului.
Astfel, timpul implicit poate fi considerat o funcție a corpului uman viu; cu cât
suntem mai mult implicați într-o activitate cu atât uitam mai mult de timp, dar și de
trup. Pe de cealaltă parte, în temporalitatea explicită și trupul devine explicit,
“corporeal”. De exemplu, în boală, nu ne mai trăim corpul ca pe un medium silențios
al desfăsurării vieții ci mai degrabă ca pe un obiect, ca pe un obstacol, ce ne
incetinește în drumul vieții sau chiar ne exclude din el. Astfel, intruchiparea și
temporalitatea au ambele o structura paralelă de tipul înspre-înainte - înspre-înapoi.
Timpul explicit, care se împarte în prezent, trecut și viitor trebuie să fie
obligatoriu resintetizat pentru a nu se rupe din nou în fragmente. * În cazul acesta
însă, nu se mai pune problema de o sinteză pasivă, automată, ci de una activă realizată
de către subiect. Ea necesită un sine extins, personal, narativ ce dobândește o relație
reflexivă cu sine însuși, și capătă astfel capacitatea, pe de-o parte de a se proiecta în
viitor, iar pe de cealaltă parte, de a-și asimila propria poveste de viață sub forma
narațiunilor autobiografice. Acest sine personal incepe să se dezvolte în al 2-lea an de
viață, în special pe seama situațiilor deja descrise de șoc, durere, surpriză, rușine. Iar
aceasta se datorează faptului că produc experiența elementară de “eu - acum - aici”:
intorc subiectul spre sine insuși, devinind ocazii de creștere a conștiinței de sine, sau
asa-numitul “principium individuationis” (Schmitz). Sinele personal emergent
reușesște astfel să acopere spațiile temporale create de temporalitatea explicită prin
sinteză activă, promovând formarea timpului personal-istoric sau biografic. Pașii
preliminari se află in procesul de dezvoltare a “permanentizării obiectului”, adică în
abilitatea copilului de a-și aminti obiectele care nu mai sunt de față și de a le
rememora activ de câte ori este nevoie. Procesul de dezvoltare a memoriei episodic-
autobiografice incepe în jurul vârstei de 3 ani și pe măsură ce continuă, aceasta
permite integrarea progresivă a trecutului și viitorului în prezentul sinelui, care se
auto-percepe cronologic în timp ce-si conduce propria viată. În felul acesta sinele
personal ia forma unității dialectice de “aruncare” (throwness) și “proiecție” ??
(project) (Heidegger) sau “proiecție aruncată”. După spusele lui Theunissen, “trăirea
timpului și împlinirea sinelui sunt două fațete ale aceluiași proces”. Trăind timpul în
mod activ și conducându-ne propria viață, reușim să ne temporalizăm și să ne ferim
de a fi sufocați de timpul explicit, astfel incât sa nu-i fim expuși în mod pasiv.

3. Temporalitatea intersubiectivă

Dimensiunea intersubiectivă a temporalității cuprinde un sistem de procese relationale

și nu neapărat orientate spre trecut sau viitor. Din punct de vedere biologic, ființa
umană este programată să se adapteze continuu la ritmuri endogene și exogene; altfel
spus, să-și sincronizeze bioritmul cu ritmurile cosmice - ale zilelor, lunilor, anilor.
Această sincronizare afectează in mod direct relația individului cu lumea vie
înconjurătoare. Chiar și simplul contact cu ceilalți implică o ajustare fină a
comunicării fizice și emotionale înspre o rezonanță intersubiectivă. Studiile despre
nou-născuți relevă faptul că acest contact sincronizat cu ceilalți modelează experința
primară a acestora: comunicarea dintre mamă și copil este caracterizată de interacțiuni
ritmic-melodice, de o rezonanță mutuală a expresiilor faciale și gestuale și o
sincronizare afectivă. Timpul de latență al acestor interacțiuni este de 200-800ms,
dincolo de care are loc desincronizarea. Astfel, încă de la inceputul vieții,
interactiunile uzuale dau naștere unei armonizări temporale invățate care nu este
conștientizata. Asimilată acesteia este sentimentul tacit de a fi conectat temporal cu
ceilalți, de a conviețui în același timp intersubiectiv. Această contemporaneitate
fundamentală a fost numită de Minkowski “sincronicitate trăită” (lived synchronicity).
Valoare ei a fost demostrată ca vitală de Spitz și Bowlby care au descoperit că nou-
născuții instituționalizați și privați de orice fel de relație de atașament cad intr-o apatie
și depresie profundă, până în punctul în care sucomba celei mai mici infecții. Am
putea spune că acești copii si-au pierdut elanul psiho-fiziologic, forța vitală care
direcționează către viitor. Astfel este întărită ideea că elanul afectiv-volițional nu este
doar o forță * individuală, solipsistă, ci este și o rezultantă a relațiilor cu ceilalți.
Ca regulă generală, nu suntem conștienți de această contemporalitate
fundamentală, ci ea devine explicită în cadrul diferitelor forme de convenții sociale:
diferite programări, planuri impreună și punctualitatea sau lipsa ei ce le sunt atribuite.
De asemenea, un grad de sincronizare se regăsește și în schimbările și etapele inerente
cursului vieții: intrarea la școală, în câmpul muncii, pensionarea, căsătoria. Toate
aceste tranziții biografice urmează un oarecare tipic ce unește membrii cohortei
respective. Nu în ultimul rând, putem vorbi de o conteporaneitate fundamentală și în
cazul persoanelor aparținând aceleși culturi, având în comun aceeași istorie, valori,
feluri de a se comporta etc.
Tipurile de coordonări interpersonale explicite, stabilite prin convenție se află
inevitabil sub incidența unor faze de desincronizare. Dintre acestea se disting 2 mari
tipuri: starea de a fi “prea devreme” sau “prea târziu”; de accelerare sau încetinire a
timpului personal în relație cu cel social, al celorlalți. Sincronizarea timpului personal
cu cel al lumii generează o stare de bine, de prezent implinit în care individul trăiește
fără conștiința timpului, încredințându-se în totalitate activității pe care o întreprinde
(stare de flux) sau armonizării cu ceilalți. Acest “acum” intersubiectiv se constituie
prin prezența celuilalt, prin participare simultană la o acțiune, prin împărtășirea
obiectului atenției. În contrast cu această stare se află cea de fi “prea devreme” sau
accelerarea timpului în relație cu lumea exterioară, stare ce face necesară așteptarea.
Așteptarea împune un ritm încetit de timp, căruia îi putem răspunde cu răbdare sau
nerăbdare. De asemenea, plictiseala subliniază discrepanța dintre elanul sau interesul
personal și lipsa stimulării exterioare sau a posibilității de a actiona. Neliniștea și
agitația reprezintă trepte superioare ale accelerării timpului personal ce pot degenera
în furor maniacal în situații extreme.
În general, starea de a fi “prea târziu” sau incetinirea timpului personal este
resimțită mai dureros decât cea prezentaă anterior. Echivalent așteptării, apare
“presiunea timpului” ce izvorăște din nevoia de a compensa o întârziere. Alte
sentimente de remanență, de a fi lăsat în urmă pot fi mai severe: boala, de exemplu,
presupune o decelerare, o pierdere a posibilității de a acționa și, în felul acesta, o
excludere parțială * din viața celorlalți. Doliul reflectă ruptura din sincronicitatea cu
ceilalți trăită de persoana îndoliată - ea nu se poate desprinde de trecutul împărtășit, pe
când timpul social își continuă cursul. Vinovăția, rezultată din incapacitatea de
împlini așteptările sau obligațiile, capătă de asemenea o valeță de frânare dacă cel în
cauza se agață de nereușitele din trecut. În fine, o caracteristică definitorie a depresiei
melancolice este o mai mult sau mai puțin accentuată desincronizare de la timpul
intersubiectiv. În concluzie, timpul intersubiectiv poate fi definit ca un acord
relațional al individului cu cercul social, ce este caracterizat de sincronizare și
nesincronizare. Pe când timpul implicit este asociat în principal sincronizării,
experiența timpului explicit apare primordial în stări de desincronizare.
Ireversibilitatea și dominanța timpului apare în primul rând în discrpanțe, remanențe
sau separări de ceilalți, cu care împărțim timpul trăit.

4. Psihopatologia Temporalității

A. Temporalitatea în schizofrenie

În schizofrenie întâlnim o dezagregare și fragmentare temporală a experienței de

sine care, conform conceptelor fenomenologice, ar trebui considerată modificarea
generatoare de boală. În special simptome precum tulburările calitative de gândire,
fenomenele de furt sau inserție a gandirii, experinețele de pasivitate sau elemetara
pierdere a evidenței de sine firești, pot fi privite drept derivate ale fragmentării arcului
intențional, care subîntinde toate percepțiile, gândurile și actiunile noastre. Această
perturbare a coerenței de sine afectează și sincronizarea intersubiectivă, de aceea,
schizofrenia apare întotdeauna ca o alterare a intersubiectivității sau contemporalității
fundamentale.
Continuitatea arcului intențional se dezintegrează probabil din cauza tulburării
funcției protenționale, creând spații în fluxul conștiinței, care, în cazuri severe, sunt
trăite ca baraj sau fading mental. În mod normal, protenția oferă așteptare și
deschidere spre viitor. Ea deschide un “con al probabilității” care își are originea în
prezent și se deplasează continuu spre viitor. Dacă acest proces protențional, adică
pregătitor și anticipativ, sistează să mai funcționeze, evenimentele încep să se
deruleze prea repede pentru apercepția conștientă. Funcția protențională devine
compleșită și apare perplexitatea atunci când pacientul încearcă să înterpreteze această
avalansă. Această idee este ilustrată în următoarea relatare a unui pacient: “Când mă
mișc prea repede lucrurile devin apăsătoare. Ele se mișcă prea repede pentru mintea
mea și devin neclare și mă simt ca și cum aș fi orb. E ca și cum aș vedea o imaginea în
clipa aceasta și alta în clipa imediat următoare.” Pacientul pierde astfel abilitatea de a
fi direcționat activ spre viitor și ajuge să se concetreze pe input-ul senzorial sau
mental ce tocmai a avut loc.
În mod firesc, cuvintele nu sunt vorbite sau înțelese distinct ci ca elemente
constitutive ale unui întreg. Această coerență semantică este însă bazată pe una
temporală, mai exact pe coerența protențional-retențională a conștiinței. Dacă această
sinteză temporală pasivă devine nefuncțională, pacientul nu mai este în stare să
mențină arcul intențional al ascultării sau vorbirii și este forțat să lege propozițiile în
mod activ pornind de la cuvinte separate. Cele de mai sus pot fi observate în
următoarele mărturii:
“ Pot să mă concentrez destul de bine atunci când oamenii vorbesc într-un mod
simplist. Pierd însă înțelesul când ei rostesc fraze lungi și greoaie. Totul devine un
amestec de cuvinte pe care eu trebuie să le reînlanțuiesc pentru a le întelege.”
“Mă simt nevoit să-mi sortez gândurile și să le leg ulterior. Nu-mi pot controla
gândurile așa cum mi-as dori... Gândesc ceva într-un fel dar îl rostesc diferit... Ultima
oară nu am reușit să folosesc cuvintele corecte pentru a formula o propozitie.”
Această întârziere transcendentală poate fi privită ca esența principalelor tulburări
ale sinelui în schizofrenie. Gândurile și acțiunile nu mai sunt integrate în continuitatea
firească a experienței de sine ci apar ca inserate sau, dacă sunt externalizate și mai
departe, ca halucinații auditive. Dezintegrarea temporală a arcului intențional rezultă
deci în externalizarea fragmentelor sale.
Integritatea conștiinței timpului interior este legată și de o conștiință de sine. Dacă
această integritate se pierde, pacientul nu numai că pierde sentimentul că anumite
evenimente conștiente îi aparțin, ci îi este afectată și continuitatea experienței de sine.
De altfel, continuitatea conștiinței de sine depinde de unirea continuă a impresiei
primare cu retenția și protenția. Dacă acest melanj se desface, sentimentul de sine nu
mai poate fi restituit de înregistrarea ulterioară a ceea ce tocmai s-a petrecut.
 Totuși, în fazele incipiente ale bolii apar modificări mai subtile ale coerenței de
sine ce nu au încă forma unor rupturi ale arcului intențional ci mai degrabă indică o
fragilizare a conștiinței de sine. Pacienții ajung să nu se mai poată încrede în
continuitatea și identitatea propriei experiențe, care e subminată de pierderea
familiarității sau caracteristicii personale, de “a mea”. Mai mult decât atât,
dezintegrarea și alienarea unor activității unitare rutiniere îl forțează pe pacient să
producă intenționat fiecare mișcare componentă, intr-un așa-numit efect cartezian al
minții asupra corpului: știința corpului se pierde și trebuie substituită cu o auto-
observare și un auto-control hiper-reflexive. Așa cum au formulat Sass și Parnas,
“procesele mentale ale pacientului nu mai sunt pătrunse de calitatea de self, ci au
devenit mai degrabă obiecte introiectate, cu caracteristici înalt spațializate și
externalizate”.
Slăbirea coerenței fundamentale de sine afectează și temporalitatea
intersubiectivă în fiecare fază a bolii. Pacienții nu mai au certitudinea
contemporaneității, a siguranței inechivoce că trăiesc împreună cu ceilalți intr-un timp
împărtășit, al rezonanței afective și sincronicității. Cu aceasta în minte, retragerea
autistă poate fi înțeleasă ca o încercare de reducere a complexității sferei sociale și de
compensare pentru incapacitatea de sincronizare, în felul acesta evitând interacțiunile
potențial copleșitoare.
Delirul schizofren poate fi explicat ca o pierdere a capacității de a privi din
perspectiva celuilalt: tipic pentru delir este reinterpretarea unei situații după o schemă
cognitivă rigidă, in ciuda tuturor dovezilor contrare și cu prețul desfacerii schimbului
intersubiectiv. Delirurile par să-i permită pacientului reintegrarea fragmentelor
iritante, generate de dezintegrarea temporală fundamentală, intr-o structură coerentă,
chiar dacă foarte distorsionată. Cu alte cuvinte, inserția gândurilor, fenomenele de
pasivitate și alte fragmente ale arcului intențional rupt sunt retemporalizate la un nivel
explicit, si anume, reintegrate intr-o narațiune delirantă și fixă. Astfel, realitatea
înghețată a delirurilor fixează timpul biografic și intersubiectiv pentru a compensa
fragmentarea ce are loc la un nivel mai profund al timpului trăit.
Pe scurt, problema fundamentală sau trouble generateur în schizofrenie este
reprezentată de o slăbire și fragmentare temporală a experienței de sine fundamentale.
Apare în fazele premorbide sau cronice o lipsă a sentimentului coerenței de sine care
subminează viața de zi cu zi și trebuie compensată printr-o reconstrucție rațională, la
un nivel explicit al timpului. În fazele acute, se manifestă la nivelul conștiinței
timpului ca o fragmentare crescândă a arcului intențional și a coerenței de sine
asociată. Din acestea rezultă tulburări majore ale sinelui sub forma inserției sau
furtului gândirii, halucinațiilor și delirurilor de înfluență. În toate fazele bolii, această
tulburare a constituției sinelui este acompaniată de o desincronizare profundă a
temporalității subiective, ce culminează cu delirul - o realitate înghețată, desprinsă din
structura intersubiectivă a lumii împărtășite cu ceilalți.

B. Temporalitatea în depresia melancolică

În depresia melancolică, timpul trăit devine explicit sau chiar obiectivat și ia forma
unei vinovății constante și apăsătoare. Timpul este reificat până în punctul în care
devine, pe de-o parte o certitudine inevitabilă a trecutului, iar pe de cealaltă parte, un
viitor predeterminat. Culminarea psihotică a acestei experiențe în deliruri de vină
indelibilă și moarte iminentă indică, de asemenea, o tulburare a temporalității
constitutive. Totuși, spre deosebire de schizofrenie, nu apare o fragmentare a fluxului
conștiinței, ci mai degrabă o incetinire sau inhibiție. Incoerența schizofrenă și barajul
mental până la furtul gândirii sunt fundamental diferite de această inhibiție, din
moment ce în depresie nu este afectată coerența fluxului conștiinței ci mai degrabă
dinamica afectiv-volițională. Mai mult, se poate afirma că în dimensiunea
intersubiectivă a temporalității, atât la nivel sinelui minimal cât si a celui narativ,
suferă o desincronizare.
Tellenbach a definit typus melancholicus ca incapacitatea pacientului de a se
elibera de trecutul său (care inseamnă de asemenea incapaciatatea de a purta doliu) si,
implicit, ratarea trăirii propriului prezent. Acest hiperconformism ce caracterizează
tipul de personalitate melancolic ar putea de asemeni să fie interpretat ca o incercare
de a evita sau anula rupturi trecute sau desincronizări în existența timpurie care au fost
trăite ca extrem de dureroase de către pacient. Apare astfel ipoteza că interacțiunile
afective timpurii cu ceilalți au fost marcate de o pierdere dureroasă a rezonanței.
Aceasta ar însemna că experinețele de desincronizare ulterioare (neîndeplinirea
planurilor, pierderile dureroase sau separările) s-ar asemăna profund cu cea timpurie
si ar fi trăite ca rupturi stresante ale continuității timpului. Intr-o asemenea situație,
sinele narativ nu reușește să realizeze sinteza activă a timpului biografic și să
integreze continuu trecutul cu viitorul personal. Acest proces de sinteză activă
include, în mod evident, capacitatea de împăcare cu trecutul, ca o precondiție a
evitării de a cădea victimă timpului și a fi dominat de el. În acest punct poate apărea
boala depresivă, ce corespunde trecerii de la o desincronizare intersubiectivă sau
existențială la una biologică (stress global al organismului cu multiplele tulburări de
bioritm, somn, apetit etc.) Pierderea elanului și a voinței ce-i derivă, fac ca
psihopatologia depresivă să să adâncească în evoluția ei desincronizarea socială.
Temporalitatea este afectată la nivelul elanului afectiv-volițional, însă sinteza
constitutivă a conștiinței timpului interior rămâne intanctă. Ce lipsește este tensiunea
afectivă și energia care împing arcul intențional înainte. În măsura în care bulia
implică interacțiunea afectivă cu ceilalți, aceasta are de asemenea o dimensiune
intersubiectivă intrinsecă.
În termeni ai timpului explicit, în depresie trecutul rămâne mereu prezent ca o
acuzare perpetuă. Viitorul este trăit ca un proces ce duce către un o finalitate fatală și
ireversibilă, deja cunoscută din prezent. Desincronizarea completă de la timpul
intersubiectiv este marcată de tranziția către delirul melancolic. Punctul culminant
este delirul de negație - ideea ca subiectul a murit deja sau că lumea a încetat să mai
existe. Acest delir se apropie de depersonalizarea schizofrenă,insă, el se bazează, în
ultimă instanță, pe pierderea dinamicii afectiv-voliționale și nu pe o dezintegrare a
sintezei transcendentale a temporalității.

C. Temporalitatea în tulburarea de personalitate borderline

În tulburările reactive, nevrotice sau de personalitate este afectat doar nivelul

biografic al temporalității, în timp ce dimensiunea timpului implicit este conservată.
Totuși, în cazuri grave se poate ajunge la o fragmentare a identității narative.
Așa cum s-a arătat, sinele este un concept multifațetat și multistratificat, iar unele
din cele mai importante caracteristici aparțin domeniului narativ, care este structurat
de o identitate de sine constantă în timp. Această identitate de sine “se susține pe
capacitatea de a păstra amintiri, trăsături de personalitate, scopuri, valori, intr-o
structură narativă coerentă”. Cu alte cuvinte implică posibilitatea de a articula propria
continuitate biografică, generând un sentiment al identității evolutive dar stabile.
Filozoful francez Paul Ricoeur plasează în centrul esenței ființei umane relația
temporală pe care o avem cu noi înșine prin identitatea narativă, ce implică un proces
de integrare, sau cel putin incercare de coerență a trecutului, prezentului și viitorului
personal. Acest proces este esențialmente social: incepe odată cu primele noastre
relații din copilărie și continuă pentru restul vieții. Mai mult, identitatea personală iși
are rădăcinile în interacțiunea complexă cu ceilalți care nu sunt doar martori ci mai
degrabă co-autori ai poveștii vieții noastre*.
În tulburarea de personalitate borderline regăsim o tulburare marcată a identității.
De fapt, ea prezintă o formă specifică de fragmentare a sinelui. Pacienții cu TPB nu
reușesc să mențină o concepție coerentă a sinelui. Ei au tendința să treacă de la un
moment la altul, identificându-se total cu starea lor afectivă de moment. Această
tendință duce la o clivare (splitting) temporală a sinelui, cu predispoziția de a neglija
sau exclude dimensiunile trecute sau viitoare ale relațiilor, cum ar fi constanța,
angajamentul, responsabilitatea și identitatea.
Inconsecvența afectivă și impulsivitatea - caracteristici bine reprezentate în
această tulburare - denotă incapacitatea pacientului de a-si conține și regla stările și
dispozițiile copleșitoare. Pacientul trece prin modificări dispoziționale intense și
abrupte, ce includ anxietate, disforie, furie, rușine, depresie și scurte perioade de
entuziasm sau euforie. Ei sunt încapabili să învețe din experiențele trecutului pentru a-
și putea decide viitorul prin decizii reflexive.
Așadar, persoanele cu TPB manifestă o structură particulară a temporalității: se
identifică cu un prezent de scurtă durată, gol și mai degrabă plat. Ei descriu adesea
sentimente pregnante de gol și plictiseală, din moment ce prezentul lor tranzitoriu nu
are profunzime. Acestui tip de prezent îi lipsește împlinirea ce rezultă din integrarea
experiențelor trecute și anticiparea în prezent a celor viitoare. Bin Kimura descrie un
tip de “acum” absolut, pe care îl numește tipul intra festum de temporalitate. De fapt,
pentru pacienții borderline, momentul prezent pierde orice fel de relație cu trecutul
sau viitorul, lipsindu-i continuitatea coerenței narative si dobândind în schimb forme
exagerate de spontaneitate, extaz sau derizoriu. Alți autori definesc temporalitatea
borderline ca pe o mișcare ciclică fără o progresie istorică.
Această structură tipică a temporalității este adânc împletită cu incoerența
experiențelor autobiografice și fragmentarea identității prezente la pacienții
borderline. Această fragmentare este accentuată de tendința la disociere ca rezultat al
experiențelor traumatizante și a mediilor timpurii potrivnice de dezvoltare. Dacă pe
termen scurt, disocierea are rolul unui mecanism defensiv față de emoțiile stresante
asociate traumelor, pe termen lung, ea poate submina coerența narațiunii vieții *. În
același timp, privind relațiile interpersonale, pacienții nu reușesc să integreze
interacțiunile recurente pentru a forma o concepție coerentă a celuilalt. Pacienților le
lipsește constanța obiectului, în sensul în care nu sunt capabili să păstreze o imagine
pozitivă a celor apropiați în ciuda separării sau rejecției de moment. Din nou,
rezultatul este o fragmentare a sinelui narativ: o viziune oscilantă a sinelui și a
celorlalți, cu discontinuități bruște, roluri și relații rapid schimbătoare și un sentiment
atotcuprizător de gol interior.
Din moment ce lipsa sentimentului stabil de sine ar putea fi determinată de
deficite ale armonizării timpurii sau tulburări de atașament, TPB poate fi considerată
și o tulburare a temporalității intersubiective. Dacă experiența unor relații stabile și de
încredere lipsește, copilul nu va reuși să-și creeze schemele interne de a fi impreună
cu ceilalți, care sunt necesare formării unor concepții coerente despre sine.

Atât în schizofrenie cât și în depresia melancolică este afectat nivelul bazal al

timpului trăit. În schizofrenia avem de a face cu o slăbire și chiar fragmentare a
coerenței de sine temporale, pe când în depresie are loc o inhibiție provizorie a voinței
și afectivității. Așadar, în nici una din cele două, dimensiunea explicită a
temporalității nu este suficientă pentru a surprinde în totalitate tulburările temporale
definitorii. Din contră, în TPB și alte tulburări de spectru nevrotic este afectată în
principal temporalitatea explicită si identitatea narativă, ceea ce implică și modificări
ale dimensiunii intersubiective a temporalității.