Psihologie cognitivă curs 2

II. Fenomene psihologice implicite

4. Percepţia implicită
În categoria percepţiei implicite intră orice efect al unui eveniment de stimulare senzorială asupra experienţei,
gândirii sau acţiunilor unei persoane, în condiţiile în care aceasta nu conştientizează prezenţa evenimentului. Există mai
multe fenomene specifice ce compun această categorie; vom prezenta pe cele mai importante, insistând pe cel al
percepţiei subliminale.

4.a. Percepţia parafoveală

Acest fenomen se referă la situaţiile în care subiectul este expus la un stimul situat în afara foveei centrale, care
reprezintă zona centrală a retinei. Tema acestui tip de percepţii are cu precădere aplicaţii în analiza citirii; astfel,
rezultatele observaţiilor detaliate ale comportamentului de citire arată faptul că în timpul fiecărei fixaţii a globilor oculari
pe o zonă din text sunt procesate literele din zona paravoveală ce include următoarele cuvinte. Deci, percepţia parafoveală
contribuie la înţelegerea cuvintelor după următoarea sacadă (mişcare a ochilor), anticipând sensul lor şi asigurând fluenţa
parcurgerii textului.

4.b. Apărarea perceptuală

Sintagma de „apărare perceptuală” se referă la timpul necesar recunoaşterii de către subiecţii normali clinic (fără
tulburări emoţionale) a stimulilor cu conotaţie emoţională negativă; acest tip de stimuli sunt recunoscuţi după un timp de
expunere mai lung în comparaţie cu cei neutri sau cei pozitivi. Astfel, subiectul întârzie instalarea anxietăţii provocate de
stimulii negativi. Experimentele pe această temă (Bruner & Postman, 1947) au relevat faptul că răspunsurile fiziologice
caracteristice anxietăţii apar înaintea conştientizării stimulului; deci, semnificaţia sa este procesată cognitiv, declanşând
reacţii corespunzătoare din partea organismului, chiar dacă individul nu are încă acces conştient la semnificaţia sa.
Întrebarea ce apare în interpretarea acestui fenomen următoarea: cum este posibil ca subiectul să se „apere”
perceptual (întârziind înţelegerea acestui tip de stimul) din moment ce el nu a conştientizat încă semnificaţia sa?
Răspunsul este dat de existenţa unui proces paralel, inconştient, de detecţie automată a valenţei, înainte de conştientizarea
sa de individ. Acest proces declanşează un mecanism de decizie pre-atenţional, ce funcţionează tot inconştient; rolul său
este de a gestiona resursele cognitive în raport cu caracteristicile situaţiei. Astfel, în funcţie de valenţa stimulului,
resursele cognitive sunt fie blocate, fie alocate în direcţia procesării sale suplimentare, până la pragul necesar
conştientizării sale. În cazul apărării perceptuale, acest mecanism blochează investirea de resurse cognitive în prelucrarea
stimulilor negativi. Alte studii au evidenţiat că la anumiţi oameni apare fenomenul opus – de vigilenţă perceptuală,
caracteristic îndeosebi tulburărilor din sfera anxietăţii cronice. În acest caz, stimulii negativi sunt detectaţi conştient mai
repede decât ceilalţi; deci, după detecţia lor inconştientă, mecanismul decizional investeşte un volum mai mare de resurse
cognitive în direcţia procesării lor.

4.c. Atenţia selectivă

Fenomenul atenţiei selective se referă la capacitatea sistemului cognitiv de a decupa şi a prelucra în fiecare
moment o anumită parte a ansamblului de stimuli care ajung la organele noastre de simţ. Această temă a selecţiei din
volumul enorm de informaţii senzoriale a unui set redus care ajunge să fie conştientizat a fost explorată experimental în
special prin paradigma divizării atenţionale, studiile relevante şi concluziile lor fiind prezentate în cursul de Introducere în
psihologie din anul I (de exemplu, cercetările lui Cherry asupra ascultării dihotomice, în care subiectului îi sunt transmise
simultan două mesaje diferite la cele două urechi, şi i se cere să se concentreze pe unul dintre ele).

1
 4.e. Alterările hipnotice ale percepţiei se referă la halucinaţiile induse hipnotic (de exemplu, analgezia
hipnotică, adică reducerea senzaţiei de durere produsă de anumiţi stimuli prin folosirea sugestiilor hipnotice). Tema
reprezintă o arie de aplicaţie a fenomenelor procesării implicite de informaţie în context clinic; o sursă de informaţii
suplimentare pe această temă este volumul lui Opre (2012), care sintetizează rezultatele mai multor studii din domeniu.

4.f. Percepţia subliminală

Această formă a percepției implicite presupune expunerea subiectului la un stimul (de obicei, vizual) sub pragul
percepţiei sale conştiente (sub-limen). Pentru a evita conștientizarea stimululilor de către subiect, ei sunt expuşi un timp
scurt sau cu o intensitate foarte redusă; în acest fel, subiectul nu este conştient de conţinutul sau chiar de prezenţa lor.
Situația experimentală pe care se bazează percepția subliminală este similară celei utilizate în studiile asupra
memoriei implicite: în ambele, stimulul este prezentat în prima etapă (el fiind denumit “amorsă”) şi apoi se urmărește
felul în care el influenţează procesările viitoare prin diverse sarcini care îi sunt administrate subiectului în etapa a doua.
Diferențele majoră dintre cele două tipuri de procesare cognitivă implicită constau, pe de o parte, în distan ța temporală
dintre cele două etape (percepția subliminală presupunând o distanță mult mai redusă), și pe de alta în caracterul conștient
sau inconștient al stimulilor. Pe ansamblu, percepția subliminală (și cea implicită, în general) se referă la influenţa
stimulilor subliminali din mediul prezent, din situația în care este plasat individul, în timp ce memoria implicită are ca
obiect influenţa stimulilor supraliminali din trecut.
Construcţia stimulărilor subliminale presupune, în modul standard, două etape. Prima este cea de pretestare, și
are ca scop determinarea pragurilor obiectiv şi subiectiv ale percepției respectivului individ. Aceste praguri se referă la
caracteristicile stimului, la gradul său de degradare (vizuală sau auditivă), sau la timpul cât urmează să fie expus. Stimulii
aflați sub pragul obiectiv (de exemplu, expuși o durată de timp extrem de scurtă, de câteva milisecunde) sunt prea slabi
pentru a fi înregistrați de sistemul cognitiv al individului; deci, ei nu au nici un efect asupra procesării sale mentale. Cei
aflați imediat deasupra pragului obiectiv sunt prea slabi pentru a fi detectați conştient de subiect, însă sunt înregistrați de
sistemul său cognitiv. Pragul subiectiv corespunde conștientizării stimulului, el reprezentând punctul de tranziție între
percepția inconștientă și cea conștientă: în contact cu un stimul aflat imediat sub acest prag, subiectul conştientizează
prezenţa stimulului, dar nu poate oferi nici o altă informaţie despre el; de-abia după acest prag, stimulii ajung să fie
procesați mental mai profund, în sensul că subiectul poate oferi informații corecte despre semnificația sa.
Procedura optimă în construcția stimulărilor subliminale necesită folosirea unor stimuli care să depășească pragul
obiectiv (deci, să fie detectați de sistemul cognitiv al individului), dar să fie inferiori celui subiectivi, pentru a se evita
conștientizarea conținutului lor. O problemă ce complică respectarea acestor reguli în practică este aceea că pragul
subiectiv variază de la un individ la altul, în funcție de anumite caracteristici ale sistemului său cognitiv, ce țin de viteza
de percepție a mediului, de sensibilitatea la context. Deci, acest prag ar trebui determinat pentru fiecare subiect în parte.
Mai mult, pragul subiectiv variază şi la același individ de la o situație la alta, în funcţie de motivaţia sa de moment a
individului şi de anumiți factori contextuali.
O altă precauție metodologică necesară pentru a construi expuneri cu adevărat subliminale este procedeul
mascării. Acesta presupune ca stimulii subliminali de interes să fie precedaţi și urmaţi de stimuli – mască, adică de alți
stimuli lipsiți de semnificație pentru subiect, care sunt expuși pentru durate de timp similare cu cel subliminal; astfel, cei
trei stimuli compun o succesiune foarte rapidă, de cele mai multe ori subiectul percepându-i conştient ca formând o
singură unitate. Scopul acestui procedeu este de a bloca procesările secundare ale stimulilor subliminali, adică acele
prelucrări cognitive ce urmează după sesizarea caracteristicilor lor pur fizice și care duc la decodificarea conştientă a
semnificației lor. Mecanismul propriu-zis prin care funcționează mascarea este anularea efectelor persistenţei retiniene, ce
facilitează analiza în profunzime a stimulului până la înțelegerea semificației sale. Prin includerea acestuia între cele două
măști, individul va avea cel mult o senzație vagă cu privire la proprietățile sale fizice (de exemplu, un șir de litere), fără
însă a avea acces conștient la semnificația sa. Mai mult, în modul clasic de aplicare a procedeului mascării în
2
experimentele din psihologia cognitivă, masca și stimulul sunt prezentate la dispozitive diferite, astfel încât masca este
prezentată la ochiul dominant al subiectului şi stimulul de interes la ochiul nedominant, diminuând astfel și mai mult
șansele ca el să fie conștientizat.
În fine, un alt factor important al efectelor expunerilor subliminale este durata de timp ( Stimulus Onset
Asynchrony - SOA) dintre stimuli, cu precădere dintre apariția stimulului subliminal și cea a stimulului – țintă, adică a
celui care este perceput conștient de individ și față de care acestuia i se cere să reacționeze într-o manieră sau alta.
Chiar dacă aceste precauţii metodologice pot fi esenţiale pentru reuşita unei expuneri subliminale, majoritatea
experimentelor din psihologia contemporană nu le respectă decât în parte. Regula care se aplică cel mai puţin frecvent este
cea a determinării pragurior perceptuale subiective pentru fiecare subiect; în general, ea este ocolită prin folosirea unor
durate de expunere foarte mici pentru stimulii subliminali, presupunând astfel că nici un subiect nu îi va putea detecta
conţinutul.
În aria majoritară a expunerii subliminale vizuale, unele studii folosesc stimuli subliminali lexicali (sub formă de
cuvinte), iar altele – stimuli figurali. O ilustrare a manierei tipice de realizare a expunerilor subliminale este experimentul
realizat de Winkielman et al. (1997), care a testat posibilitatea inducerii subliminale a preferinţelor. Stimulii subliminali
(amorsele) erau prezentate timp de 10 milisecunde, fiecare dintre ei fiind urmat de o mască posterioară (o ideogramă
chinezească); aceasta reprezenta, în acelaşi timp, stimulul - țintă, față care subiectul era solicitat să își exprime gradul de
plăcere sau neplăcere, şi ea era menţinută pe ecran timp de 2 secunde (fiind, deci, detectată conştient de către subiect).
Intervalul dintre cei doi stimuli (SOA) era de de 5 ms. În figura 1 sunt prezentate exemple de stimuli subliminali și de
măști folosite în acest studiu. Stimulii subliminali erau de fiecare dată desene ale unor fețe cu expresii emoționale pozitive
sau negative; ipoteza experimentului era aceea că preferințele față de stimulii țintă pot fi induse prin astfel de stimuli
subliminali, în sensul că subiectul va simți și va exprima un grad mai ridicat de plăcere față de stimulii – țintă care au fost
precedați de fețe zâmbitoare, chiar dacă el nu este conștient că a fost expus la astfel de fețe.

(a) (b)
Figura 1. Exemple de stimuli subliminali (a) și de măști (b) utilizate în experimentul realizat de Winkielman et al.
(1997)
Premisa studiilor pe tema percepției subliminale este aceea că procesarea conștientă a informațiilor este doar
nivelul superior al ierarhiei formelor în care sistemul cognitiv prelucrează stimulii din mediu. Chiar dacă individul nu
conștientizează conținutul unui stimul, aceasta nu înseamnă că acesta nu este recepționat și procesat, inclusiv semantic.
Dimpotrivă, el este inclus în prelucrările cognitive ale subiectului și astfel îi influențează dinamica mentală și chiar
comportamentul. Pentru a verifica această ipoteză, studiile din domeniu trebuie să urmărească două scopuri distincte,
corespunzătoare celor două părți ale ipotezei: să evalueze măsura în care stimulul nu a fost perceput conștient de subiect,
și să evidențieze influențele sale asupra procesării cognitive.
Prima sarcină – evaluarea conştientizării stimulului – poate fi, desigur, realizată în mod direct, cerând pur şi
simplu subiectului să denumească stimulul la care a fost expus, sau cel puţin să încerce să ghicească conţinutul lui.
Problema acestei metode este aceea că se bazează pe introspecţie, ceea ce poate induce diverse deformări ale
răspunsurilor: subiectul ar putea conştientiza stimulul, însă ar putea simţi o mare dificultate de verbalizare a acestuia, de
denumire corectă a sa; astfel, el şi-ar cenzura răspunsul, declarând că nu şi-a dat seama de conţinutul stimulului. O metodă
mai validă de verificare este evaluarea indirectă, în special prin sarcini de alegere forţată: subiectului i se prezintă doi
stimuli, unul dintre ei fiind cel la care a fost expus subliminal, şi i se cere să îl indice pe cel despre care cred că le-a fost
3
arătat subliminal. În acest caz, eficienţa expunerii subliminale se demonstrează prin imposibilitatea identificării corecte a
stimulului subliminal de către subiecţi, adică faptul că stimulul la care ei au fost expuşi nu este indicat peste nivelul şansei
(în peste 50% din cazuri).
A doua sarcină a cercetătorilor din aria percepţiei subliminale este aceea de a demonstra faptul că stimulii care nu
au fost percepuţi conştient au totuşi efecte cognitive; majoritatea studiilor care au verificat acest fenomen au fost orientate
în două direcţii ale analizei modificărilor cognitiv - comportamentale determinate de amorsajul subliminal: cel repetitiv şi
cel semantic.
Investigarea nivelului repetitiv presupune o situaţie experimentală în care subiectul este expus la acelaşi stimul
(de obicei, un cuvânt) în ambele faze: stimulul este expus subliminal, apoi este utilizat ca ţintă faţă de care subiectului i se
solicită un răspuns. Influenţa percepţiei subliminale este demonstrată prin faptul că reacţiile subiectului faţă de stimulii la
care a fost expus subliminal sunt diferite de cele faţă de alţi stimuli. Acest fenomen este evidenţiat în special prin teste de
memorie implicită (descrise în cursul anterior), din moment ce ambele domenii ale funcţionării cognitive (percepţie şi
memorie implicită) presupun utilizarea în prezent a unor informaţii pe care individul le-a achiziţionat în trecut (în cazul
percepţiei subliminale, prin expunere sub pragul conştiinţei sale), fără a fi însă conştient de aceste achiziţii. De exemplu,
prin folosirea sarcinilor de identificare perceptuală se evidenţiază identificarea mai rapidă în etapa a doua (a expunerii
supraliminale) a cuvintelor care au fost expuse subliminal. O altă metodă des folosită este sarcina de completare a
rădăcinii cuvintelor; în acest caz, după expunerea subliminală la un stimul (de exemplu, “copil”), subiectul are tendinţa de
a completa rădăcina de cuvânt corespunzătoare (“co_____”) cu acelaşi cuvânt, şi nu cu altele care au aceeaşi parte de
început.
La nivel semantic, efectele expunerilor subliminale sunt demonstrate de faptul că amorsa influenţează procesarea
unei “ţinte” asociate semantic cu stimulul subliminal. Variabila dependentă pe care se bazează evaluarea acestui fenomen
este, de obicei, timpul necesar identificării semnificaţiei ţintelor ca fiind cuvinte cu sens; în această metodă experimentală,
subiecţilor li se prezintă pe rând şiruri de litere şi li se cere să decidă cât mai repede dacă fiecare din ele constituie sau nu
cuvinte cu sens, prin apăsarea uneia dintre cele două taste corespunzătoare celor două opţiuni. Timpul de identificare a
cuvintelor este mai redus în cazul amorsajului semantic facilitator (David, 2000), ce denotă o influenţă pozitivă a
stimulului subliminal asupra unei ţinte cu semnificaţie apropiată (de exemplu, cuvântul „enorm” este identificat mai rapid
dacă este precedat de stimulul subliminal „uriaş”). În cazul fenomenului opus – amorsajul semantic negativ – identificarea
unei ţinte cu sens opus stimulului subliminal necesită un timp mai îndelungat (de exemplu „enorm” – „minuscul”).

Studiile asupra amorsajului semantic oferă informaţii importante cu privire la una din întrebările ce vizează
mecanismele implicate în percepţia subliminală, referitoare la nivelul de procesare cognitivă al stimulilor subliminali. În
general, acest nivel poate fi unul superficial (fizic), sau unul de nivel superior (semantic), cu diverse grade de
complexitate. Rezultatele cercetărilor indică faptul că procesarea semantică, a înţelesului acestor stimuli este posibilă, dar
în cazul stimulilor cu sensuri foarte specifice ea se limitează la categoria semantică din care fac ei parte, fără a ajunge la
semnificaţia lor particulară (Opre, 2012). Acest lucru este relevat, printre altele, de rezultatele unui studiu (Wakins, 1973,
apud Miclea, 2000) care a replicat parţial situaţia ce a generat pentru prima oară interesul faţă de expunerea subliminală
(adică introducerea de stimuli subliminali de tipul „Drink Coke” în timpul unui film la cinematograf). În acest studiu,
subiecţii expuşi la acest mesaj au resimţit o senzaţie de sete mai puternică (deci categoria semantică generală a mesajului
– consumul de băuturi răcoritoare – a fost activată), însă ei nu au preferat într-o măsură semnificativ mai mare Coca Cola
în comparaţie cu celelalte băuturi.
Un alt rezultat al cercetărilor din această arie este acela că expunerile subliminale generează o activare difuză a
conceptelor, în sensul că ele fac mai active cognitiv toate sensurile acelui stimul, nu doar cel din contextul în care el apare
(Marcel, 1983). Aceasta reprezintă o diferenţă importantă faţă de procesarea stimulilor supraliminali, la care semnificaţia
activată este doar cea care se potriveşte în acel context. De exemplu, percepţia supraliminală a cuvintelor „tigru” şi „ leu”
activează semnificaţia de „animal” a ambilor stimuli; dacă cei doi stimuli ar fi percepuţi subliminal, această semnificaţie
nu ar fi singura activată, ci ea ar fi însoţită de cea de „bani” a conceptului „leu”.
4
 Complexitatea posibilă a procesărilor cognitive ale stimulilor subliminali este indicată şi de studiile asupra
efectelor propoziţiilor expuse subliminal. În timp ce majoritatea cercetărilor utilizează ca stimuli subliminali cuvinte
independente, în unele subiecţii au fost expuşi la propoziţii întregi; efectele acestora sunt ilustrate de studiile inspirate de
teoriile psihanalitice (Silverman & Weingerger, 1985), realizate asupra unor oameni cu diverse probleme psihice
(tulburări de alimentaţie, anxietate, etc.). Aceşti subiecţi au fost expuşi în mod repetat la propoziţia „Eu şi mama suntem
una” („Mom and I are one”), ceea ce a le-a redus în mod semnificativ simptomatologia; similar, propoziţia „Este în regulă
să îţi baţi tatăl” („Beating dad is OK”) creşte performanţele subiecţilor de gen masculin în condiţii de competiţie. Autorii
acestor cercetări explică rezultatele constatate în cheie psihanalitică: primul mesaj ar rezolva conflictele inconştiente ale
subiectului cu mama (care ar sta la baza problemelor psihice din prezent), iar al doilea ar reactiva complexul Oedip în
inconştientul său.
Totuşi, această capacitate a sistemului cognitiv de a procesa stimuli complecşi – cum sunt propoziţiile – este
contestată de unii autori (Greenwald, 1992), după care prelucrarea semantică ar fi limitată la nivelul unui singur cuvânt
expus subliminal. Alte studii ce au explorat efectele descoperite de cercetările psihanalitice menţionate mai sus indică
faptul că aceleaşi efecte apar când sunt expuse doar părţi ale propoziţiilor (de exemplu, „mama”), ceea ce sugerează faptul
că ele se datorează cu precădere încărcăturii afective a cuvintelor independente, nu semnificaţiei globale a propoziţiei.
De asemenea, interpretarea acestor efecte poate fi construită din perspectivă cognitivistă: studiile asupra
procesării mesajelor arată faptul că aceasta presupune două etape. În prima, orice mesaj este reprezentat iniţial ca
adevărat, indiferent de valoarea sa reală de adevăr; în a doua etapă este evaluată veridicitatea sa, stabilindu-se dacă ele pot
fi sau nu acceptate ca adevărate. Expunerile subliminale reprezintă unul dintre factorii care împiedică această a doua
etapă, ceea ce face ca mesajele să fie reprezentate în sistemul cognitiv ca automat adevărate (Gibert et al., 1993). O altă
situaţie care duce la acelaşi efect este cea în care resursele atenţionale ale subiectului sunt investite într-o altă sarcină: şi în
acest caz, informaţiile false sunt în mai mare măsură acceptate de el ca fiind adevărate. Printre aplicaţiile acestui fenomen
se numără eroarea afirmaţiei (statement bias – Pandelaere & Dewitte, 2006), care se referă la faptul că întrebările au
tendinţa de a fi ţinute minte pe termen lung ca fiind afirmaţii (semnul de întrebare, şi deci îndoiala cu privire la adevărul
acelei propoziţii dispărând treptat din reprezentarea sa). De asemenea, un efect similar descoperit în aria persuasiunii este
sleeper effect (Hovland et al., 1949): trecerea timpului creşte impactul mesajelor care, în primul moment, au fost
considerate de receptor ca false din cauză că au fost emise de o sursă non-credibilă; acest lucru se produce datorită unui
fenomen de disociere a mesajului faţă de sursa sa în sistemul cognitiv al subiectului..

În prima etapă a psihologiei cognitive, studiile asupra efectelor percepţiei subliminale au avut în atenţie cu
precădere efecte limitate la procesarea stimulilor în sine (la nivel perceptual sau sau semantic), fără a analiza consecinţele
lor asupra altor conţinuturi mentale. Astfel s-a acumulat un set de rezultate care indică faptul că stimulii care nu sunt
conştientizaţi de individ sunt totuşi prelucraţi mental, ei fiind identificaţi mai repede (în cazul nivelului perceptual de
analiză), şi influenţând identificarea cuvintelor faţă de care au anumite relaţii semantice (în cazul nivelului semantic).
După certificarea fenomenului percepţiei subliminale ca fiind unul credibil ştiinţific, studiile din psihologia cognitivă şi
din aria sa aplicată în psihologia socială – cogniţia socială – au început să remarce influenţe mai puţin “inocente” ale
expunerilor subliminale. Astfel, cercetările din domeniu au evidenţiat multitudinea de efecte psihologice complexe pe care
le pot avea acestea, depăşind simpla sferă a relaţiilor semantice între cuvinte specifice. De exemplu, un studiu (Baldwin,
1990) a arătat faptul că prin percepţie subliminală se poate manipula modul în care subiectul se auto-evaluează, prin
stabilirea inconştientă a standardului faţă de care el se raportează atunci când îşi construieşte evaluarea propriei persoane.
În acest experiment, un grup de subiecţi catolici a fost expus la fotografii subliminale ale Papei în care acesta avea o
expresie facială dezaprobatoare; aceasta a dus la auto-evaluări mai negative ale subiecţilor decât cele ale grupului de
control (expus la fotografii ale unei persoane necunoscute cu aceleaşi expresii faciale).
Majoritatea rezultatelor din aria percepţiei subliminale sunt integrate în domeniul procesării automate a
informaţiilor, deoarece ele indică diverse modalităţi în care stimulii din mediu pot declanşa în mod automat anumite
reacţii mentale şi comportamentale fără ca subiectul să fie conştient de prezenţa lor. Astfel, expunerea subliminală s-a
5
dovedit a influenţa formarea impresiilor sociale; de exemplu, percepţia subliminală a cuvântului “agresiv” face ca
impresia formată de subiect despre un individ-ţintă să includă agresivitatea (Bargh & Pietromonaco, 1982), chiar dacă
acţiunile acestui individ nu justifică o astfel de impresie. De asemenea, prin stimulii subliminali pot fi activate
stereotipurile pe care le are o persoană despre un grup social (un exemplu ilustrativ este experimentul realizat de Goff et.
al. în 2008, care a arătat că expunerea subliminală a feţelor de oameni de culoare creşte viteza cu care sunt identificate
maimuţele în imaginile pe care subiecţii le vizionau în a doua etapă). Unul din cele mai cunoscute fenomene din
psihologia evaluării este „simpla expunere” (“mere exposure” - Zajonc, 1980), care se referă la faptul că stimuli
subliminali repetaţi ajung să fie evaluaţi mai pozitiv de către subiect atunci când ei îi percepe conştient, chiar dacă
subiectul nu are nici o amintire cu privire la contactul său anterior cu ei. Mai mult, expunerea subliminală influenţează
funcţiile corporale - de exemplu, studiul realizat de Dijksterhuis et al. (2005) a arătat că stimulul subliminal “relax” scade
ritmul cardiac – şi comportamentul (de exemplu, feţele de persoane de culoare expuse subliminal generează
comportamente ostile din partea subiectului - Bargh et. al, 1996). Dată fiind importanţa rezultatelor din această arie pentru
tema proceselor automate, cele mai relevante astfel de studii vor fi prezentate în cursurile despre această temă.
O idee importantă cu privire la efectele percepţiei subliminale asupra comportamentului este aceea că ele sunt
facilitate de faptul că individul nu este conştient de influenţele pe care le-ar putea avea aceşti stimuli. Acest lucru este
evidenţiat de studiile asupra percepţiei supraliminale: atunci când subiecţii percep conştient un stimul, dar nu suspectează
că el ar putea avea o anumită influenţă asupra comportamentului lor, efectele sunt aceleaşi ca în cazul expunerii
subliminale a aceluiaşi stimul. Importanţa acestor „suspiciuni”, adică a teoriilor naive cu privire la potenţialele efecte ale
unui stimul, este ilustrată de tema consecinţelor atingerii interpersonale. Un studiu (Crusco & Wetzel, 1984) a arătat faptul
că chelneriţele care îşi ating uşor clienţii primesc bacşişuri mai mari din partea lor; acest lucru se produce deoarece aceştia
nu au o „teorie naivă” cu privire la influenţa atingerii asupra generozităţii lor; dacă ar avea o astfel de suspiciune, ei şi-ar
„corecta” comportamentul în sens opus.
Un fenomen specific şi foarte important pentru psihologia percepţiei subliminale – atât ştiinţific, cât şi din punctul
de vedere al interesului nespecialiştilor în domeniu – este condiţionarea evaluativă indusă subliminal, ce implică
formarea atitudinilor despre obiecte sau persoane prin folosirea unor stimuli subliminali. Studiile pe această temă indică
faptul că acest lucru este posibil; o ilustrare este cercetarea realizată de Krosnick et al. (1992), în care subiecţilor le erau
prezentate supraliminal un set de fotografii ale unor persoane, fiecare dintre ele fiind precedate de alte imagini (expuse
subliminal, cu o durată de 13 ms) cu conţinut pozitiv sau negativ (de exemplu, fotografia unui copil, respectiv cea a unui
rechin). În a doua etapă, subiecţilor li s-a cerut să îşi exprime atitudinile faţă de fiecare dintre persoanele pe care le
văzuseră conştient în fotografii; atitudinile lor erau mai pozitive faţă de cele care fuseseră precedate de stimuli subliminali
pozitivi decât faţă de cele precedate de stimuli negativi. Acest efect se pare că nu este doar unul de moment; unele
cercetări indică o durabilitate mare a efectului, în sensul că subiecţii aveau aceleaşi atitudini la 2 luni (Baeyens et al.,
1988), şi chiar la 18 luni (Levey & Martin, 1975) după experiment.
Alte cercetări sugerează că modificările de atitudine pot fi mai slab sau mai intense, în funcţie de anumiţi factori.
Cei mai importanţi factori ai eficienţei condiţionării evaluative subliminale sunt:
- familiaritatea ţintelor: atitudinile pre-existente (faţă de obiecte sau persoane cunoscute deja de subiect, faţă de
care el şi-a format deja o atitudine) sunt mai puţin influenţabile subliminal;
- frecvenţa asocierii dintre amorsa subliminală şi ţintă: condiţionarea evaluativă devine din ce în ce mai puternică
după fiecare astfel de asociere. Deci, subiectul trebuie plasat în respectiva situaţie de mai multe ori pentru ca atitudinea sa
să se modifice semnificativ. Rezultatul mai surprinzător este cel al apariţiei unui efect de platou după 10 expuneri
(Baeyens et al., 1992), în sensul că după acest număr, noile asocieri dintre amorsă şi ţintă nu mai influenţează semnificativ
atitudinea subiectului în sensul dorit; dimpotrivă, există posibilitatea ca la unii subiecţi noile asocieri să schimbe
atitudinea în sens contrar.
Fenomenul condiţionării evaluative subliminale îşi găseşte aplicaţiile cele mai importante în psihologia
publicităţii; în general, se consideră că el nu are efecte foarte puternice asupra comportamentului consumatorului, asupra
deciziilor sale de cumpărare, însă chiar şi aceste influenţe subtile sunt potenţial importante pentru industria marketingului.
6
Bibliografie
 Baeyens, F., Crombez, G., van den Bergh, O., & Eelen, P. (1988). Once in contact always in contact: Evaluative conditioning is resistant to
extinction. Advances in Behavior Research and Therapy, 10, 179–199.
 Baldwin, M. (1990). Priming Relationship Schemas: My Advisor and the Pope Are Watching Me from the Back of My Mind. Journal
of Experimental Social Psychology 26, 435-454
 Bargh, J. A., Chen, M., & Burrows, L. (1996). Automaticity of social behavior: Direct effects of trait construct and stereotype activation on
action. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 230-244.
 Bargh, J.A. & Pietromonaco, P. (1982). Automatic Information Processing and Social Perception: The influence of trait information
presented outside of conscious awareness on impression formation. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 437-449
 Bruner, J. S. & Postman, L. (1947). Tension and tension-release as organizing factors in perception. Journal of Personality, 15, 300-308
 Crusco, A., Wetzel, C., 1984. The midas touch: the effects of interpersonal touch on restaurant tipping. Personality and Social Psychology
Bulletin 10, 512–517
 Gilbert. D. T., Tafarodi. R. W.. & Malone. P. S. (1993). You can’t not believe everything you read. Journal of Personality and Social
Psychology 65, 221-233.
 Goff, P. A., Eberhardt, J. L., Williams, M. J., & Jackson, M. C. (2008). Not yet human: Implicit knowledge, historical dehumanization,
and contemporary consequences. Journal of Personality and Social Psychology, 94, 292-306
 Greenwald, A. G. (1992). New look 3: Unconscious cognition reclaimed. American Psychologist, 47, 766-779.
 Hovland, C. I., Lumsdaine, A and Sheffield, F. (1949). Experiments on mass communication. Princeton, NJ: Princeton University Press
 Krosnick, J. A., Betz, A. L., Jussim, L. J., & Lynn, A. R. (1992). Subliminal conditioning of attitudes. Personality and Social Psychology
Bulletin, 18, 152–162
 Levey, A. B., & Martin, I. (1975). Classical conditioning of human “evaluative” responses. Behavior Research and Therapy, 13, 221–226.
 Marcel, A.J. (1983). Concious and unconcious perception: Experiments on visual masking and word recognition. Cognitive Psychology,
15, 197-237
 Miclea, M. (2005). Psihologie cognitiva. Iasi: Polirom
 Opre, A. (2012). Inconştientul cognitiv. Polirom, Iaşi
 Pandelaere, M., & Dewitte, S. (2006). Is this a question? Not for long. The statement bias. Journal of Experimental Social Psychology, 42,
525-531
 Silverman, L. H., & Weinberger, J. (1985). Mommy and I are one: Implications for psychotherapy. American Psychologist, 40(12), 1296-
1308.
 Winkielman, P., Zajonc, R. B., & Schwarz, N. (1997). Subliminal affective priming resists attributional interventions. Cognition and
Emotion, 11, 433-465
 Zajonc, R.B. (1980). Feeling and thinking: Preferences need no inferences. American Psychologist, 35, 151–175.