Rolul introspectiei in consientizare

Dimensiunea “internă” este o dimensiune reală a cunoaşterii:în orice act de

cunoaştere “externă” este implicată conştiinţa de sine,omul este capabil de
“autoreflecţie”,conştiinţa de sine şi conştiinţa de lume sunt indisociabile în
cunoaşterea lumii externe
introspecţia este autopercepere prelungită şi conceptualizarea datelor analizei
fenomenelor subiective, presupune o disociere, pe plan intern, între obiectul
cunoaşterii ( subiectivitatea internă) şi subiectul cunoscător, care ţine tot de sfera
subiectivă si este calea cunoaşterii de sine, dar ea presupune raportarea datelor
obţinute prin autoreflecţie la cele provenite din observarea şi analiza conduitei
celorlalţi, comparare între cele 2 serii de date.
Oamenii sunt preponderent “extrospectivi” şi nu “introspectivi”, deşi ar fi de
aşteptat ca introverţii să fie mai înclinaţi spre introspecţie.
Introspecţia a fost folosită iniţial ca metodă de cunoaştere în filozofie
(meditaţie şi contemplare speculativă).În psihologie, introspecţia se bazează pe
indici empirici (autopercepţie), dar şi înţelegerea şi conceptualizarea datelor de
observaţie este realizată pe calea deductivă.Prin introspecţie se realizează
conştientizarea senzaţiilor interne, a trăirilor afective, a demersurilor cognitive
complexe (raţionamente, procedee imaginative, mnemoscheme etc.), dar ele sunt
conceptualizate cu ajutorul gândirii şi al limbajului.
I. Kant  – psihicul uman este un “lucru în sine”, inclusiv structurile sale
apriorice de cunoaştere;  el nu poate fi cunoscut în sine, ci numai pentru sine.
A. Comte– faptele relevante introspectiv sunt superficiale, fugare,
inconsistente,nu pot fi validate prin criterii externe nu pot constitui obiectul
cunoaşterii ştiinţifice.Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie urmăreşte descoperirea
legităţilor, obiective ale vieţii psihice, or acest lucru nu este posibil pe baza unor
fapte subiective singulare.Actul de dedublare în subiect cunoscător şi obiect al
cunoaşterii ( actor şi spectator) este dificil şi limitat, dacă nu chiar imposibil, după
unii (e imposibil să priveşti pe fereastră pentru a te vedea trecând pe drum).
Este necesară acceptarea faptului că nu toate fenomenele vieţii psihice sunt
conştiente sau conştientizabile (vezi psihanaliza ).  Datele de introspecţie sunt
conştientizate şi înţelese prin verbalizare si sunt relatate verbal, nu toate
fenomenele psihice sunt susceptibile de a fi exprimate verbal (ex. procesele
afective ).Verbalizare introduce în datele de cunoaştere conotaţii suplimentare,
care nu aparţin faptelor / fenomenelor supuse introspecţiei.Fiind handicapat de
necognoscibilul din sine şi de cel de dinafară, subiectul este tentat să completeze
lacunele cu plăsmuiri fanteziste procedeu foarte rodnic în literatură (Dostoievski,
Proust, Sthendal), dar impropriu cunoaşterii ştiinţifice.Fundamentarea cunoaşterii
ştiinţifice pe introspecţie este periculoasă pentru că autoreflecţia este inevitabil
influenţată de propriile ipoteze, observaţia şi interpretarea fiind dirijate înspre
aspectele concordante cu ipoteza prin autosugestie.
Şcoala fenomenologică – introspecţia realizează un contact direct cu obiectul
cunoaşterii – propria subiectivitate.Rignano ( 1920 ) Introspecţia este ”metoda
regală” a psihologiei, prin introspecţie putem descoperi direct legile fundamentale
ale vieţii psihice,pornind de la datele introspective putem, prin analogie să
înţelegem comportamentul semenilor ( N. P. “tot ţiganul după iapa lui ghiceşte” –
sunt analogia şi extrapolarea metode valabile de înţelegere / cunoaştere în cazul
psihicului ??!)
Alti partizani ai introspectionismului sunt ca introspecţia nu se deosebeşte
esenţial de extrospecţie pentru că ambele sunt mediate de atitudinile şi acţiunile
noastre (în raport cu “obiecte” externe sau interne).
Critica introspecţiei consta in;Faptul observat prin introspecţie se alterează prin
însuşi actul observaţiei.
•Stările afective sunt mai accesibile introspecţiei.
•Nu se pot cunoaşte decât stări psihice conştiente.
•Setul mintal modifică interpretarea datelor de observaţie.
Curentul introspecţionist în psihologie.W. Wundt (1832-1920)  încercarca  sa
constituie psihologia ca ştiinţă pornind de la fiziologie, filozofie şi psihologia
existentă în epocă.Obiectul de studiu al psihologiei este trăirea directă şi
imediată. Metodele principale sunt experimentele psiho-fiziologice introspecţie
(autoobservaţie) si analiza produselor culturale ale minţii umane.
Critică adusa;Wundt era conştient de limitele introspecţiei, de aceea considera
necesară combinarea ei cu metoda experimentului.Studiul prin introspecţie
experimentale este posibil numai la nivelul proceselor psihice elementare, cele
superioare putând fi studiate numai prin analiza produselor culturale.Considera că
“mintea” nu este un obiect, ca sufletul, ci un proces în derulare de care devenim
conştienţi (prin introspecţie).Elementele procesului conştient sunt ideile (care vin
dinafară) şi afectele şi impulsurile (care vin dinlăuntru).Ideile sunt compuse din
senzaţii (care au calitate şi intensitate).Apercepţia este factorul unificator al
conştiinţei proceselor mintale si constă în asimilarea noilor senzaţii şi
sistematizarea lor în totalitatea conştienţei.Afectul este reacţia aperceptivă la o
nouă senzaţie.Voinţa (intenţionalitatea) este răspunsul activ la stimulii externi.
Aşadar psihologia experimentală trebuie să se limiteze la senzaţii, afecte,
răspunsuri intenţionale.(vezi şi Structuralismul)
Contribuţiile lui Wundt Teoria tridimensională a afectivităţii: orice trăire afectivă
poate fi descrisă prin raportarea la 3 dimensiuni independente: plăcut- neplăcut,
activator- inhibitor,tensionant – relaxant.
Cauzalitatea psihică şi activitatea mintală;mintea este o sumă a trăirilor interne
conştiente ,experienţa conştientă este directă, aici şi acum, şi nu are nevoie de un
substrat aprioric,doar experienţele evocate au nevoie de un astfel de substrat şi
acesta este posibil datorită fenomenului de post-efect la nivelul sistemului nervos.
 Tratatul de psihologie fiziologică este studiul modalităţilor senzoriale
(analizatori, proprietăţile senzaţiilor)percepţia spaţiului şi timpului nu este
realizată prin structuri apriorice de cunoaştere, ci este vorba de funcţii formate
prin învăţare.
Teoria apercepţie; reprezentarea intrată prin introspecţie în câmpul conştiinţei
este percepută dacă este în “punctul de privire al conştiinţei” (maxima claritate),
este apercepută.Atenţia şi voinţa sunt cele care realizează legăturile active între
datele cunoaşterii iar funcţia de sinteză este specifică psihicului uman,face
diferenţa între   noţiuni generale provenite din repetarea trăsăturilor comune mai
multor obiecte (la nivel de percepţie) concepte si noţiuni ştiinţifice.
Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii. Orientarea  şcolii de la Würzbug
era raţionalistă :contestă factura senzorială a gândirii (se opun astfel empirismului
), contestă factura verbală a gândirii,   există gândire fără imagini şi fără limbaj.
  Influenţaţi de Brentano şi Husserl (fenomenologie), care postulează
experienţa pură a gândirii, teoreticienii S W considerau că gândirea este o trăire a
relaţiilor, indiferent de conţinuturi, principiul explicativ al dinamicii spirituale este
intenţionalitatea,gândirea este un proces de rezolvare de probleme,orice
problemă este un sistem de întrebări,întrebarea orientează gândirea spre găsirea
unui răspuns – sarcină (căutarea răspunsului) → scop,sarcina generată de
întrebare dirijează procesele asociative,cele două segmente ale sarcinii sunt –
reprezentarea scopului– tendinţa determinantă.Efectele tendinţei determinante
constau în ordonarea şi orientarea gândurilor către scop.
W. Wundt a criticat modul în care au fost realizate experimentele – eroare
metodologică : subiecţii erau victimele autosugestiei , se montau selectiv şi
ignorau ceea ce era contrar tezei teoretice (erau psihologi, adepţi ai teoriei
conceptului senzorial) – nu înregistrau conştient crâmpeiele de imagini şi
cuvintele pe care le foloseau în procesul rezolutiv.
Otto Selz –teoria operaţiilor intelectuale.A încercat să evidenţieze modul în
care sarcina şi procesele asociate scopului devin accesibile introspecţiei.Stabilirea
scopului, de obicei, nu antrenează după sine reproducerea unor stări de conştiinţă şi
actualizarea unor operaţii intelectuale mai mult sau mai puţin generale, care sunt
adecvate pentru îndeplinirea acestui scop. Se detaşează anticipări generale ale
întregului complex al problemei şi scheme anticipative potenţiale, cu valoare tactică.”
  Între anticipare şi operaţie este un raport de reciprocitate, similar celui mijloace /
scop. Sarcina nu realizează numai funcţia de anticipare a scopului şi de
declanşare a operaţiilor, ci şi funcţia de control a derulării acestora în direcţia
atingerii scopului. Prin această concepţie Selz se apropie de gestaltism
Importanţa S .W. A relevat specificul gândirii: operează abstract şi generic, la
nivelul relaţiilor.   Ignoră constituirea operaţiilor intelectuale şi formarea
abstracţiilor pe baza experienţei senzoriale (chiar dacă ulterior produsul
abstractizării, conceptul, se opune senzorialului) şi prin intervenţia limbajului
(absenţa viziunii diacronice a operaţiilor mintale).În timp, poziţia radicală a S.W. s-
a atenuat şi au admis imaginea şi cuvântul în procesul gândirii