Universitatea „Danubius” din Galaţi

Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale

Comunicare și realații Internaționale
Disciplina: PSIHOTERAPII Anul III, Sem, I
Lect.univ.dr. Susanu Neaga

PSIHOTERAPII

Note de curs

1
 INTRODUCERE

Motto:

"Ceea ce este in fața și în spatele nostru sunt probleme mici comparativ cu ceea ce se află
înlăuntrul nostru" - Oliver Wendell Holmes.

Psihoterapia, conform dicționarului explictiv al limbii române, reprezintă: Metoda de

tratare a bolnavilor prin influența psihicului, utilizându-se persuasiunea, hipnoza, sugestia
etc. Termenul are la bază cuvântul psiche (suflet, spirit) și therapein, (a vindeca, a tămădui).
A fost “inventat” de medicul englez Walter Cooper Dendy, (“Psyche, a Discourse on the Birth
and Pilgrimage of Thought”, în anul 1853). În sens larg termenul psihoterapie, poate fi
recunoscut în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri.
Psihoterapia este o modalitate de tratament având un cadru clinic și teoretic, centrată pe
reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință
psihosociale, psihosomatice, comportamentale, disfuncționale, (definiție dată de FRP/
Federația Română de Psihoterapie). Ca disciplină, se situează la granița dintre medicină și
psihologie fiind un domeniu interdisciplinar.
Istoria psihoterapiei nu poate fi despărțită de istoria filozofiei, medicinei și a psihologiei și
mai ales de evoluția ideilor despre minte, despre self și despre subiectivitate, pentru că
psihoterapia există de când boala mentală și conceptul de minte a apărut în credința
oamenilor .(Smith 2013)1.

2
ISTORICUL PSIHOTERAPIEI

Se spune că primele cunoștințe despre viața psihică și suferința sufletescă pot fi privite ca tot
atât de vechi ca și omenirea. Din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să cunoască
natura stărilor emoționale și legătura lor cu comportamentul uman, în dorința de a înțelege
și a găsi soluții la suferințile mintale.
- Pentru egipteni și babilonieni sursa stărilor mentale și comportamentale se găsește în
sufletul imaterial, asociat în mod intim cu respirația cu plămânii și inima,
- Arabii cred că factorii psihologici sunt unele dintre cauzele care stau la baza unor
boli și pe această bază introduc conceptul de igienă mentală, care s-a constituit într-o
diciplină ce se predă și astazi în școlile de psihologie /psihoterapie.
- Vechii egipteni vorbesc în papirusul descoprit de Georg Ebers, considerat cel mai
vechi papirus cu subiect medical despre puterea magică a sugestiei , ca o acțiune
complementară medicinei, în unele boli.
- În China antică exista credința că între organe și emoții există legături, de aici
necesitatea de a controla emoțiile și a preveni bolile corpului.
Tot din vechime, vindecarea problemelor psihice a fost un domeniu al anumitor persoane
precum șamani, preoți, vraci, profeți etc. Vindecarea psihologică a fost (și putem afirma că în
unele culturi mai este încă), domeniul religiei și a instituțiilor religioase. Tulburările spiritului
au fost etichetate ca ”mânie a zeilor” ca intrarea unei persoane în posesia unui demon, sau ca
o pedeapsă față de presupuse încălcări ale legilor zeilor.
În Grecia antică s-a identificat boala mentală ca o condiției medicală mai mult decât un
semn al pedepsei zeilor. Deși înțelegerea naturii bolilor mentale și a mijlocelor de tratament,
nu a fost întotdeauna corectă , ei au recunocut valoarea terapeutică a vorbelor de consolare.
Erau apreciați doctorii care se adresau și spiritului pacienților nu numai corpului și se
spunea că dacă un medic este și filozof atunci el este ca și un zeu (”iatros philosophos
isotheos”). Hipocrate considera tulburarea mentală ca o boală și însăși jurământul hipocratic
are la baza principii folosite în psihoterapie repectiv conceptul de empatie.
La loc de cinste se află și meditația, ea făcând parte din cultul lui Dionisos. Mai mult
meditația juca un rol în ritualurile de vindecare din mai mute culturi non-mediteraniene.
Aceste concepții au fost preluate de lumea medievală și practica penitenței din tradiția iudeo-
creștină, ascetismul și alte ritualuri, erau folosite pentru efectul lor psihologic asupra
credincioșilor.

3
Pitagora sau Pythagoras (c.580 î.Hr. – c.495 î.Hr.), a fost un filozof și un matemtician grec,
originar din insula Samos. A fost unul dintre primii învățați ai Greciei antice care s-a ocupat
de problema minții și a relației cu corpul omenesc. Pitagora face distincția dintre ”psyche-ul”
nemuritor cu care capturăm rațional lumea inteligibilă și corpul material și muritor în care
psyche-ul se află doar temporar.
Acesta face și distincția epistemologică dintre obiectele abstracte ale matematicii și logicii
și lumea exetrioară naturală care este percepută prin simțuri. Se poate afirma că este unul
dintre ”dualiștii” care postulează distincția dintre minte și corp. Alt mare filozof grec ,
Democrit (c.460 –c.360 î.e.n.) face distincția dintre cunoașterea însuficient dobândită prin
simțuri și cea adevărată, dobândită prin rațiune.
Heraclit ( c.535 î.e.n.-475 î.e.n.) este cela care a descris discuția despre sine și interior când
spunea:”Am fost în căutarea mea”. El afirmă că această căutare nu are sfârșit pentru că
sufletul, ceea ce s-ar asimila cu ce înțelegem astăzi prin self este fără sfârșit.....”Tu nu vei
putea găsi granițele sufletului, chiar dacă mergi în toate direcțiile”....Pentru Heraclit, sufletul
este abisal, acesta, nu este un obiect ce așteaptă să fie descris, ci o chestiune imposibil de
evitat când îți întorci privirea spre înlăuntrul tău”.... (Radu Vrasti – Istoria psihoterapiei) 2.
Galenus (129-216 e.n.), medic grec care a trăit la Roma, vorbește de dispoziția psihică și
temperamentul, care sunt rezultatul relației dintre cele patru fluide ale corpului (sânge, bila
galbenă, bila neagră și flegma). El mai vorbește de“simțurile comune”, precum imaginația,
evaluarea, memoria și rațiunea.
Acestea ar fi localizate în ventriculii creierului, a caror descriere o face cu destulă precizie.
De fapt, Galenus consideră că abilitățile psihice au originea în creier.
Socrate folosește primul idea de “eu” când spune că “corpul meu mort nu este “eu” , iar mai
departe “eu nu sunt corpul meu, ci sufletul meu rațional” (Sorabji, 2008).

ISTORIA PSIHOTERAPIEI ÎN ROMÂNIA

Psihoterapia în România s-a dezvoltat în concordanță cu etapele parcurse de aceasta în Europa

Occidentală. Marile curente și scoli europene se regăsesc și în cultura românească. Realizările
românești sunt prezente în literatura europeană de specialitate, iar noutațile pe plan european
sunt reflectate în aparițiile editoriale și manifestările științifice din țară. Dificultatea de a
defini (cel puțin pentru etapa actuală),specificul național al psihoterapiei românești ține fără
îndoială cont de influență copleșitoare a celor 50 de ani de comunism, prin obstrucția vadită

4
 sau întârzierea în receptarea unor concepții și metode prin interdicții politice (vezi psihanaliza
sau alte curente psihoterapeutice ce promovau dezvoltarea individuală sau activități de grup).
De asemenea, izolarea față de lumea occidentală, mai ales în ultimul deceniu al dictaturii, a
condus la o întârziere a dezvoltării unei mișcări psihoterapeutice, în comparație
cu alte țări foste comunist/socialiste, precum Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia.
Prin publicarea lucrarii „Freud și psihanaliza în România” (1994), Brătescu G. deschide calea
explorării unor începuturi privind mișcarea și practica psihanalitică în țara noastră, încercând
să releve dintr-o perspectivă uneori deosebit de critică, fapte și personaltății legate de acest
domeniu.

În afara aportului remarcabil al acestui autor, s-au întreprins tentative de studii și cercetare din
perspectiva istoriei medicinii românești care atestă că, exceptând unele perioade de timp mai
mult sau mai puțin „albe”, noutățile și interesul pentru psihoterapie erau constant prezente în
conferințele, în articolele și practica clinică a unor medici, psihologi ca și în cazul altor
oameni de știintă, artă sau cultură din țara noastră, începând cu ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea.

De altfel, majoritatea specialiștilor în domeniu sunt de acord că psihoterapia este la fel de

veche ca și omenirea. Înainte de a deveni o metodă terapeutică distinctă, ea a însoțit
intotdeauna actul medical; dar psihoterapia modernă datează de aproximativ 200 ani.
În descrierea unei variante de etapă a dezvoltării psihoterapiei românești pe care o putem
numi premodernă sau populară, N. Marcu. face câteva referiri foarte interesante:

 În dialogul Charmides, Platon atribuie getodacilor o concepție medicală

„psihosomatică” în care tratamentul somatic se împletește cu cel psihic: „ Zalmoxis,
regele nostru, care este și zeu ne învată că, precum nu putem trata bolile ochilor fără să
tratăm capul (în întregime), ori, capul fără corp, tot așa nu putem trata bolile corpului
fără a ne ocupa de cele ale sufletului… De aceea medicii daci au rezultate mai bune
decât cei greci. ” (Platon, Charmides).
 Cercetarile românesti de etno-psihiatrie au evidențiat existența unor procedee
psihoterapeutice empirice pe teritoriul locuit de daci, daco-romani, străromâni și de
poporul român în general, subliniind continuitatea bimilenară a acestora.

Parți constitutive ale aceluiași procedeu etno-medical care se întemeiaza pe puterea spirituală a
cuvântului, pot fi considerate și:

5
  descântecul – rit verbal supus unor reguli bine stabilite („poezia riturilor de
însănătoșire”) (O.Papadima, Literatura populară românească);
 actele rituale (cu funcție psihoterapeutică);
 bolirea pe prispă – expunerea bolnavului care nu a răspuns la procedurile de medicină
populară – ca ultima modalitate de tratare, cu spijinul întregii colectivități, interpretată
ca un fel de psihoterapie de grup comunitar (O.Nitu, Brasov, Informații de teren);
 utilizarea, în cadrul ritualului cu efect psihoterapeutic prin intermediul cuvântului și a
unor obiecte – apa neînceputa, stropii de apă de la roata morii, trei cărbuni de lemn de
fag, trei (sau nouă) nuielușe de alun alb sau un corn, cuțit arămit, o moneda de argint,
șapte boabe de porumb, cenușa de funie de clopot de la biserica, etc.; toate acestea
sporeau puterea de sugestie,
 jocul calușarilor;
 psihodrama populară;

Toate aceste procedee psihoterapeutice populare se desfășurau sau încă se mai desfașoară în
cadrul satului românesc tradițional, se întrepătrund cu cele mai diverse laturi ale vieții
economico-sociale și culturale și sunt legate de preocupări din viață practică: fertilitate,
belșug, sanatate etc., (N.Dunare, 1978).

Cum spuneam și mai înainte, abia de aproximativ 200 de ani se poate vorbi de o psihoterapie
modernă din anii în care medicul vienez Karl Mesmer (1734-1814) definește ca prima metodă
terapeutică efectele hipnozei, astfel că în secolul al XIX-lea, practic în toate țările Europei se
regăsesc mențiuni cu referire la psihoterapie.

Magnetismul a fost popularizat în cultura românească, în publicații cu caracter general

(„Curierul românesc”, „Mozaicul”, „Universul”) sau biomedical („Isis sau Natura”).

Cea mai veche apariție românească se pastrează la „Curierul românesc” (Nr. 14 din 15 aprilie
1838) editat la București, printr-o scurtă notiță despre „Magnetismul animal”. Aceasta este
prima relatare tipărită în limba română (dovedită până în prezent). Tot în 1838, apare la
Craiova articolul „Magnetismul animal” în „Magazinul” (numarul din 20 august), săptamânal
redactat de C.Leca și reprezentând o traducere dintr-o revistă maghiară. Chirurgul englez
M.Braid lansase deja în 1843 termenul de „hipnoză” facând referință la studiul
„magnetismului animal” și numind metoda „hipnoza și fixare”.

6
Deși documentele nu sunt destul de precise, este sigur că hipnoza a fost folosită în terapia
bolnavilor psihici internați în Spitalul „Mărcuța” începând din 1865 (Petre Protici).

În deceniul al IX-lea (1881-1890) preocuparea pentru problemele hipnozei este prezentă atât
în medicina românească (Chr. Buicliu, Gh.Marinescu, P.Inotescu, I. Marcel, G. Bercaru,
I.V. Stefanescu) cât și în viața culturală românească (Titu Maiorescu, B.P.Hașdeu,
Stefan Mihaileanu, Sofia Nădejde). În 1857, Iuliu Barasch face „prima expunere competentă,
completă și critică asupra problemei mesmerismului din literatura noastră” (N.Marcu, 1957).
În 1865, P. Protici medic șef al Spitalului de psihiatrie „Mărcuța” aplică hipnoza în scop
terapeutic.

În 1882, la 13 februarie, Charcot prezintă la Academia Franceză un memoriu asupra hipnozei

ce va fi repede adus la cunostință publică din România, în sala Ateneului Român, de tânarul,
pe atunci scriitor și filosof – Titu Maiorescu, în conferința „Ipnotismul”, publicată rezumativ
în revista „Timpul”, și ulterior într-o broșură intitulată: „Patru conferințe publice”.

Din cele expuse reiese ca autorul era la curent cu lucrarile lui Braid, Charcot s.a. care „au
repetat experimentele magnetizatorilor cu scopul de a le cerceta știintific și au constat că
diferitele fenomene ipnotice stau în legatură cu chestiuni psihologice și fiziologice de cel mai
mare interes”.

Isteria, hipnoza și sugestia au continuat să se afle în centrul preocupărilor societății medicale

și universitare, marile personalități ale vremii (șfârsit de secol al XIX-lea și început de secol
XX) fie acceptându-le, fie respingându-le.

OBIECTIVELE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

Ca orice demers stiinţific si psihoterapia trebuie să-si formuleze anumite ipoteze clare si un
sistem de reguli stabile ce derivă din concepţia teoretică a scolii psihoterapeutice respective.
Plecand tot de la acest sistem conceptual si de la propriile tehnici si metode pe care la are la
dispoziţie fiecare scoală psihoterapeutică isi propune si isi planifică o listă de obiective
constient orientate in funcţie de problematica clientului si disponibilităţile psihoterapeutului.
7
Ceea ce au în comun toate aceste scoli psihoterapeutice este acelasi scop major și anume:
(re)activarea și dezvoltarea tuturor resurselor personale ale clientului pentru o adaptare și
integrare eficientă la propria viaţă.
Majoritatea specialiștilor, arată Irina Holdevici (1996), sunt de părere că obiectivele
psihoterapiei vizeză, în principal, următoarele aspecte:

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială in care se află.

2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea eului și a capacităţii integrative ale personalităţii pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei functionări mai mature, cu o
capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau
menţin comportamentele de tip dezadaptativ.
7.Modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înșiși și despre lumea
înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.

La modul cel mai general obiectivele psihoterapiei pot fi clasificate în obiective imediate și
obiective de perspectivă. Obiectivele imediate sunt orientate asupra ameliorării stării psihice a
clientului, în timp ce obiectivele de perspectivă vizeză restructurarea personalităţii, modelarea
unor comportamente noi, mai eficiente și creșterea capacităţilor de relaţionare și integrare atât
în mediul intern cât și în cel extern. Psihoterapeutul trebuie să dea dovadă de o flexibilitate
care să-i permită, așa după cum arată George Ionescu (1990), în cartea Psihoterapie. Aceste
modificări pot fi determinate de numeroși factori dar, în primul rând, de disponibilitatea și
responsivitatea pacientului faţă de psihoterapie.

8
După același autor, George Ionescu (1990)în cartea  Tratat de psihologie clinica si
psihoterapie „obiectivul final al psihoterapiei constă în realizarea unei sănătăţi mintale înalt
calitative, capabile să asigure realizarea maximă a potenţialului uman al insului”. Un pas
important în această direcţie constă în obţinerea unei maturităţi psihologice, a independenţei și
autonomiei clientului.

INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

O serie de legi și organisme înfiinţate la nivel naţional reglementează practicarea

psiihoterapiei. In acest sens amintim de Legea nr.213/2004 privind exercitarea profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică, proiectul de lege privind reglementarea profesiei de
psihoterapeut, Federaţia Romană de Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din Romania și
Comisia de Psihologie clinică și psihoterapie.
Organismele menţionate își propun să apere interesele profesionale ale practicienilor și ale
clienţilor care apelează la cabinetele de specialitate.

Psihologia este recunoscută ca profesie liberală și deci și psihoterapia. În același timp ea este
o specializare post universitară putând fi exercitată de către următoarele categorii: psihologi,
medici, asistenţi sociali, absolvenţi de pedagogie, teologie și filozofie, cu condiţia absolvirii
unei programe speciale de formare într-o școală de psihoterapie recunoscută oficial.
Cu excepţia psihologilor, celelalte categorii amintite trebuie să-și completeze studiile teoretice
cu pachete speciale de discipline obligatorii. Formarea ca psihoterapeut, în cadrul unei
organizaţii acreditate presupune parcurgerea următoarelor două mari etape: o etapă de
autocunoaștere și dezvoltare personală realizate prin metodele școlii psihoterapeutice
respective și o etapă de formare propriuzisă ce presupune cursuri teoretice și traininguri sau
ateliere formative de specialitate.

Prima etapă, foarte importantă, este practic o terapie personală parcursă împreună cu unul sau
mai mulţi psihoterapeuţi, pentru sondarea propriei interiorităţi, a problematicii personale,
pentru conștientizarea tendinţelor, resurselor și limitelor personale și realizarea unei igiene
psihice care să permită apoi un „lucru curat” cu clienţii care vor apela la ajutor de
specialitate..

9
La ora actuală pentru practicarea acestei specializări este nevoie de obţinerea atestatului de
liberă practică în psihoterapie, atestat eliberat de Colegiul Psihologilor din Romania la
propunerea Comisie de Psihologie Clinică și Psihoterapie. Obţinerea atestatului este
condiţionată de îndeplinirea condiţilor din normele și procedurile de atestare, acreditare și
cerificare ale comisiei amintite.

Intrebări de evaluare:

1. Psihoterapia este:
a. O sumă de tehnici si metode ce se aplică clientului.
b. Un sistem stiinţific planificat si organizat.
c. Un serviciu de inter-ajutorare emoţională.
2.

10
OBIECTUL PSIHOTERAPIEI

DEFINIREA ȘI DOMENIUL PSIHOTERAPIEI

John B. Watson, psihoterapeut nascut la 9 ianuarie 1878,decedat 11 septembrie 1958 în

Carolina de Sud S.U.A., a activat la Universitatea din Chicago, Universitatea Johns Hopkins,
Univesitatea Forman, este considerat unul din pionierii psihoterapiei, cel care a pus bazele
psihoterapiei comportamentale – Behaviorismul. Conform lui J.B. Watson, psihoterapia
poate fi definita ca ” o acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională, având la
bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitată de un psihoterapeut
calificat cu metode și tehnici specifice”.
Metodele și tehnicile psihoterapeutice sunt cele care vizează schimbări specifice în aria
dispoziției, cogniției și comportamentului, posibile de a fi percepute prin observații empirice
și evaluate științific. Metodele și tenicile terapeutice sunt specifice fiecărui tip/școli de
terapie, comportamentală, integrativa, sistemică, transpersonală, eriksoniană, cognitivă,
centrată pe client , de grup etc.

O a doua propunere de definirea a psihoterapiei apelează la următoarele două perspective:

1. Psihoterapia ca relație între două persoane. Se face referire la o relație interpersonală
care se stabilește între psihoterapeut ca specialist și client ( sau pacient), după cum
alegem să-l denumim, ca o persoană ce trece printr-o perioadă dificilă și solicită
ajutor de specialitate. Se poate vorbi de o relație existențială profund umană, de
încredere și respect reciproc între două persoane unite într-un demers comun.
2. Psihoterapia ca o modalitate de tratament psihologic. Din această perspectivă putem
vorbi despreun proces sistematizat (structurat, organizat, planificat), ce are la bază un
sistem teoretic-conceptual bine format și validat, condus de către un psihoterapeut
care apelează la tehnici și metode specifice tipului de psihoterapie în care este format.

Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în orice om există
capacitatea/resursa de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlătura obstacolele din
calea dezvoltării și funcționării normale a psihicului.

11
 DIFERENȚE DINTRE INTERVENȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ ȘI ALTE FORME DE
INTERVENȚII (calificate, necalificate)

Pe parcusul vieții orice om trăiește momente grele, cu o mare încărcătură de stres, ce pot
conduce la apariția de diferite boli (psihice, somatice, etc.). În momentele dificile omul are
nevoie de o mobilizare a caapcităților psihice pentru a înțelege ce se întâmplă cu el, pentru
a-și putea activa resursele blocate și a-și dezvolta strategii de coping existențial mult mai
eficiente.
Unii indivizi se adresează mai întâi persoanelor apropiate. Alții apelează mai ușor la persoane
mai puțin cunoscute sau necunoscute. Astfel sprijinul afectiv/emoțional poate veni de la o
persoană iubită, un prieten, de la medic sau de la un preot.
Aceste persoane răspund diferit funcție de calitatea pe care o au față de subiect și față de
propria personalitate. Ele sunt bine intenționate și pot oferi un fel de consiliere empirică, de
bun simț, care-l pot ajuta cu adevărat, uneori pe cela care le solicită ajutorul. Cealaltă formă,
psihoterapia și consilierea psihologică sunt intervenții științifice, sistematizate ce au la bază
o teorie psihologică/psihoterapeutică și sunt aplicate de persoane specializate (psihotrapeut,
consilier psihologic), care au parcurs o școală formativă.
 Consilierea psihologică este un proces intensiv de acordare a asistenței psihologice
pentru persoanele normale care doresc să-și atingă scopurile și să fie mai eficienți.
Conform lui I.Mitrofan și Nuță A. , ”consilierea psihologică este de scurtă și de
lungă durată în scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme
personale ( emoționale, comportamentale, cognitive ), cu impact individual, familial
și socio-profesional dezorganizator”.

12
 DISTINCŢIA DINTRE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ
ȘI ALTE FORME DE INTERVENŢII CALIFICATE ȘI NECALIFICATE

Orice om traversează în viaţă momente mai dramatice, cu potenţial stresant ridicat. In aceste
momente are nevoie de o mobilizare deosebită a capacităţilor psihice, pentru a putea înţelege ce se
întamplă cu el, pentru a putea să-si activeze resursele blocate și a-și dezvoltastrategii de coping
existenţial mai eficiente. Unii indivizi se îndreaptă mai întâi spre persoanele cele mai apropiate.
Alţii, din contră, apelează mai usor la persoane mai puţin cunoscute sau chiar total necunoscute.
Astfel sprijinul afectiv poate veni de la o persoană iubită, de la un prieten, de la un medic, alături
de asistenţa medicală, sau de la un preot. Toate aceste persoane pot răspunde într-o manieră
diferită, ce ţine de calitatea pe care o are și de propria-i personalitate, la aceleași probleme
emoţionale ale subiectului. Ele sunt bine intenţionate sș pot realiza un tip de consiliere empirică,
de bun simţ, care-l poate ajuta cu adevărat, uneori, pe cel ce se confruntă cu tulburări emoţionale.
La extrema cealaltă se află psihoterapia și consilierea psihologică, ca intervenţii stiinţifice,
sistematizate, care au la bază o teorie psihologică bine pusă la punct și care sunt aplicate de către
persoane specializate, psihoterapeut sau consilier psihologic, care au parcurs o scoală formativă și
au beneficiat ei însă-și de astfel de intervenţii psihoterapeutice și de consiliere psihologică. Aceste
două abordări se aseamănă și prin faptul că sunt demersuri bine ţintite, deliberate și planificate, a
perturbărilor emoţionale.
Consilierea psihologică este un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru
persoane normale care doresc să-și atingă scopurile și să fie mai eficienţi. Conform lui I.Mitrofan
și A.Nuţă „consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de mai lungă durată, în scopul
prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale (emoţionale,cognitive și
comportamentale), cu impact individual, familial și socio-profesional dezorganizator.” Un obiectiv
major al consilierii psihologice este dezvoltarea la client a unui sistem coerent de scopuri de viaţă.
Accentul trebuie pus pe creativitate și flexibilitate. In același timp este foarte important ca
intervenţiile de consiliere psihologică să respecte principiul dezvoltării independenţei și
autonomiei clienţilor. In acest sens se înţelege că indicaţiile și sfaturile venite de la consilier vor fi
aproape nule, ele reducandu-se la aspecte contextuale si nu la modalităţi de a gandi si acţiona. De
exemplu realizarea unei teme decasă in intervalul dintre sedinţe, modalitate utilizată de consilierii
din anumite orientări.

13
Principalele diferenţe dintre psihoterapie și consiliere psihologică sunt:

a. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe, ca de exemplu probleme familiale,
impas existenţial, tulburări emoţionale sau cu caracter reactiv, crize de dezvoltare. Problemele
abordate prin psihoterapie sunt cele din sfera sănătăţii psihice, psiho-somatice și somatice, putând
fi asociate unor traume majore, pierderi importante, durere și blocaj în dezvoltare, reactivitate de
tip nevrotic, consecinţe disociale de tip psihotic, tulburări adictive, tulburări de instinct alimentar
sau sexual, comportamente suicidare etc.;
b. Consilierea este un demers de durată mai scurtă, centrându-se mai mult pe prezent, fără să
presupună acţiuni îndelungate de analiză, conștientizare și restructurare mintală de profunzime.
In vreme ce psihoterapia presupune un demers explorator mai complex ce presupune o durată mai
lungă, în funcţie de orientarea de care aparţine, (o perioadă ceva mai mare in cazul psihoterapiilor
analitice și experienţiale și ceva mai scurtă în cazul psihoterapiilor de scurtă durată);
c. Consilierea are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este predominant
curativă;
d. Obiectivele consilierii psihologice vizează aspecte imediate, mai puţin profunde, modificări
comportamentale adaptative specifice. Obiectivele psihoterapiei sunt mai de profunzime, tinzând
spre o remodelare creatoare a personalităţii, a Eului.

3. EVALUAREA IN PSIHOTERAPIE
In general putem spune că efectele psihoterapiei sunt foarte greu de surprins și de măsurat în mod
riguros cu ajutorul instrumentelor precise și standardizate. Cu toate acestea astfel de demersuri
evaluative s-au realizat și se vor mai realiza. Ele sunt mai des întalnite în universităţi și instituţii de
cercetare cu scopul evidenţierii valorilor teoriilor psihologice și a strategiilor de intervenţie
psihoterapeutică adiacente lor.
Primul criteriu de evaluare care se impune este cel al ameliorării sau dispariţiei simptomului sau
problemei pentru care clientul a venit la psihoterapie. Cu ajutorul unor instrumente tehnice de
măsurare pot fi cuantificaţi si apoi evidenţiaţi anumiţi indicatori cum ar fi: diminuarea stărilor
depresive, a anxietăţii, a comportamentelor fobice, a comportamentelor disfuncţionale în plan
sexual etc., pe care psihoterapia și-a propus să-i atingă. Acest prim criteriu nu este însă suficient
tocmai pentru că secundar acestor efecte mai vizibile, dar nu mai puţin importante, pot să se
producă modificări ale unor aspecte mai profunde si mai complexe precum imaginea de sine,

14
capacitatea de relaţionare, bunăstare generală etc. Astfel se poate spune că evaluarea nu se
limitează doar la a surprinde reducerea simptomatologiei psihopatologice ci include și alte
variabile precum cele amintite anterior. Acest prim criteriu a fost pus sub semnul întrebării de
orientările psihoterapeutice a căror teorii susţin că vindecarea bolii necesită mult mai mult decat
simpla înlăturare a simptomelor..
Dificultatea cea mai mare a produs-o opinia lui Eysenck care în 1952 contesta efectele pozitive ale
psihoterapiei aducând în discuţie fenomenul numit „remisiune spontană”. Acesta presupune
dispariţia după un timp a manifestărilor psihopatologice sau ameliorarea bolii fără a se recurge la
ajutorul psihoterapiei. Cercetandu-se însă cu atenţie cazurile de remisiune spontană, s-a constatat
că revenirea subiecţilor nu a fost cu adevărat spontană ci în viaţa lor au avut loc anumite
evenimente, cum ar fi modificări în situaţia lor de viaţă (întreruperea unei relaţii, schimbarea sau
găsirea unui loc de muncă, pierderea/schimbarea locuinței, pierderea une-i persoane, etc.), ajutor
primit de la diverse persoane sau informaţii practice citite din cărţi, reviste, broșuri. Cu toate
aceste inconveniente, cercetări mai recente arată că subiecţii care au apelat la psihoterapie s-au
ameliorat sau vindecat mult mai bine decat cei care nu au apelat.

Succesul intervenţilor psihoterapeutice poate fi evaluat după următoarele trei criterii principale:
1. trăirea subiectivă a pacientului (reducerea sau dispariţia simptomelor, sentimentul de bine,
e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);
2. recunoașterea socială (persoanele din anturajul subiectului observă și recunosc progresele
realizate de acesta pe diverse planuri: familial, relaţional, profesional sau școlar);
3. materializarea expectaţilor psihoterapeutului în ceea ce privește modificările apărute în structura
de personalitate a pacientului și reflectate în comportamentul acestuia. (Apud Irina Holdevici,
Elemente de psihoterapie, Ed. All, 1996, pg.3).
In funcţie de orientarea psihoterapeutică se poate apela la diferite instrumente standardizate.
Astfel se pot folosi diferite teste (mai ales cele proiective, dar și de personalitate etc.), scale și
chestionare de depresie, de anxietate, de imagine de sine și autoacceptare etc.). În general se
impun următoarele momente de aplicare:
- la începutul procesului terapeutic;
- pe parcurs procesului terapeutic;
- la finalul procesului terapeutic;
Complexitatea naturii umane și a evoluției în timpul terapiei necesită repetarea testărilor pentru
efectuarea de comparaţii și surprinderea evoluției și a modificărilor apărute.

15
O particularitate foarte importantă este aceea că aceste intervenţii psihodiagnostice pot avea o
valoare psihoterapeutică în sine atunci când psihoterapeutul discută cu clientul rezultatele obţinute
de către acesta, permiţând acestui din urmă să constate și într-o manieră mai tehnică propriile
progrese înregistrate, aspect ce devine o veritabilă pârghie motivaţională pozitivă.
Este important să precizăm și faptul că se recomanda evitarea unei evaluării excesive ce poate
creea în client un real disconfort interior datorat sentimentelor de a nu fi ascultat, înţeles și susţinut
de psihoterapeut. Senzaţia trăită în această situaţie de client este aceea de a fi evaluat critic,
încadrat într-o categorie psihopatologică și etichetat pe măsură laolaltă cu mulţi alţii, fără să se
ţină cont că este o persoană vie, sensibilă și unică.
În încheierea acestui subcapitolul trebuie precizat că psihoterapia în sine nu vindecă tulburările
sau bolnavii. Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în fiecare om
există capacitatea/resursa de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlăturarea obstacolelor
din calea dezvoltării și funcţionării normale a psihicului.

5. PERSOANELE ABILITATE SĂ EXERCITE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

O serie de legi și organisme înfinţate la nivel naţional reglementează practicarea psihoterapiei.

In acest sens amintim de Legea nr.213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică, proiectul de lege privind reglementarea profesiei de psihoterapeut,
FederaţiaRomană de Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din Romania și Comisia de Psihologie
Clinică și Psihoterapie. Organismele menţionate își propun să apere interesele profesionale ale
practicienilor și ale clienţilor care apelează la cabinetele de specialitate. Psihologia este
recunoscută ca profesie liberală și deci și psihoterapia. Așa cum am prezentat mai susus, în același
timp ea este o specializare post-universitară putând fi exercitată de către următoarele categorii:
psihologi,medici, asistenţi sociali, absolvenţi de pedagogie, teologie și filozofie, cu condiţia
absolvirii unei programe speciale de formare într-o școală de psihoterapie recunoscută oficial.
Formarea ca psihoterapeut, în cadrul unei organizaţii acreditate presupune parcurgerea
următoarelor două mari etape:
- etapa de autocunoaștere și dezvoltare personală realizate prin metodele școlii psihoterapeutice
respective;
- etapa de formare propriuzisă ce presupune cursuri teoretice și traininguri sau ateliere formative
de specialitate;
La ora actuală pentru practicarea acestei specializări este nevoie de obţinerea atestatului de liberă
practică în psihoterapie, atestat eliberat de Colegiul Psihologilor din Romania la propunerea

16
Comisie de Psihologie Clinică și Psihoterapie. Obţinerea atestatului este condiţionată de
îndeplinirea condiţilor din normele și procedurile de atestare, acreditare și cerificare ale comisiei
amintite, norme ce se regăsesc pe site-ul Colegiul Psihologilor din Romania Psihologilor.

Intrebări de evaluare:

1. Psihoterapia este:
a. O sumă de tehnici si metode ce se aplică clientului
b. Un sistem stiinţific planificat si organizat
c. Un serviciu de inter-ajutorare emoţională
2. Următoarele aspecte sunt definitorii pentru o psihoterapie:
a. Un sistem conceptual bine pus la punct
b. O relaţie dintre un specialist in psihoterapie si o persoană solicitantă
c. a si b
3. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a. Toate sistemele psihoterapeutice au la bază aceiasi teorie psihologică precisă care explica
psihopatologia persoanelor
b. Fiecare sistem psihoterapeutic are propria sa teorie psihologică
c. Teoriile psihologice care sunt la baza psihoterapiei determina succesul intervenţiei
d. Si b si c
4. Diferenţa dintre consiliere psihologică si psihoterapei este dată de:
a. Durata sedinţei
b. Consilierea psihologică nu este atat de structurată ca si psihoterapia
c. Modificările vizate de psihoterapie sunt mai putin profunde
d. Consilierea psihologică are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este
predominant curativă

17
PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE

La ora actuală există peste 400 de școli psihoterapeutice relativ distincte și numărul lor va
continua probabil să crească. Desi fiecare dintre ele afirmă că este cea mai bună, la o analiză mai
atentă se poate constata că, în pofida diferenţelor evidente dintre ele, conţin și multe elemente
comune. Principalele elemente comune sunt: relaţia psihoterapeut – client, cadrul psihoterapeutic,
dorinţa de schimbare a clientului, descărcarea emoţională (catharsisul), apariţia înţelegerii intuitive
(insightul), asumarea de către client a responsabilităţii pentru propria existenţă.

1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Relaţia psihoterapeutică este aspectul cel mai important al psihoterapiei. Este o relaţie de
parteneriat care se stabilește între doi oameni dintre care unul este cel care solicită ajutorul de
specialitate, numit pacient sau client și celălalt cel care oferă acest ajutor, psihoterapeutul. In
această lucrare vom folosi denumirea de client aceasta fiind acceptată mai mult în etapa actuală.
Este o intalnire foarte importantă în viaţa clientului, putem spune chiar existenţială. Ea se produce
într-un moment critic în viaţa clientului, atunci cand el manifestă o mare sensibilitate și fragilitate
psihică. El își recunoaște dificultatea cu care se confruntă și vulnerabilitatea în faţa vieţii. Este un
moment când este posibilă o schimbare pozitivă, un salt în demersul lui evolutiv.
In această relaţie există elemente specifice aduse de fiecare dintre cei doi protagoniști, dar și
elemente comune ce se constitue prin întalnirea lor. Putem vorbi în acest sens de o anumită
compatibilitate a celor doi.
Deși ea însăși nu este un mecanism al schimbării, ci mai degrabă cadrul general în care clientul
și terapeutul negociază un contract terapeutic adecvat, incluzand obiectivele generale de atins și
acordul asupra etapelor și sarcinilor de parcurs pe fondul unui fundal emoţional-afectiv adecvat,
alianţa terapeutica are o valoare considerabilă, fiind considerată de mulţi autori (Sexton și
Whiston, 1994), ca elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale
terapiei.
Definitoriu pentru această relaţie este caracteristica de relaţie de sprijin din partea
psihoterapeutului către client. Este o relaţie întotdeauna unidirecţională, de la psihoterapeut spre
client, acesta din urmă fiind singurul beneficiar direct. Faptul că psihoterapeutul realizează un
venit ca urmare a exercitării profesiei sale sau că poate trăi momente de satisfacţie profesională

18
datorate reușitelor sale sunt efecte pe care le putem considera colaterale. O abatere de la această
normalitate este fie atunci când psihoterapeutul încalcă codul etic și deontologic, urmărind
constient anumite beneficii, fie cand avem de a face cu acel „beneficiu secundar” al
psihoterapeutului. Acest ultim fenomen este cel mai periculos, tocmai datorită manifestării lui
inconstiente. Este vorba despre nevoia imperioasă a psihoterapeutului de a avea un client ce
manifestă încredere în el și îi solicită ajutor, ceea ce îl face să se simtă superior, util sau împlinit.
Din acest motiv este indispensabilă analiza personală a psihoterapeutului și o activitate de
supervizare a lui, pentru a reduce la maximum riscul de a proiecta asupra clientului propriile
conflicte interioare nerezolvate.
Unidirecţionalitatea relaţiei vizeză și durata consultaţiei. Din această perspectivă timpul întâlnirii
trebuie alocat în întregime și necondiţionat clientului. Psihoterapeutul trebuie să se detașeze, în
acest timp, de preocupările și interesele personale. Propriile nevoi sunt uitate el concentrandu-se în
totalitate asupra lumii și problematicii clientului.
Din partea clientului este necesară o anumită complianţă la psihoterapie. Gradul de colaborare al
clientului este dat de diverși factori dintre care cei mai importanţi sunt motivaţia acestuia și
capacitatea psihoterapeutului de creea o relaţie de acceptare, de căldură sufletească, de securitate
și încredere. Expectaţile clientului sunt și ele foarte importante, de aceea ele sunt discutate la
începutul întalnirii.
În afara pregătirii teoretice și practice psihoterapeutului i se mai cer și o serie de caracteristici și
abilităţi dintre care cele mai importante sunt: empatia, sensibilitate, deprinderi de ascultare activă,
inteligenţă, capacitate de atenţie concentrată, răbdare etc.

2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC

O importanţă mare o are și ambianţa din cabinetul de psihoterapie. Ea trebuie să sporească

confortul, încredere și securitatea clientului. În afara relaţiei psihoterapeutice și spaţiul plăcut și
lipsit de orice altă prezenţă îi conferă clientului sentimentul de siguranţă. Cabinetul este un spaţiu
special destinat doar întâlnirilor psihoterapeutice. Alte persoane sau alte preocupări sunt interzise
aici. De aceea se recomandă ca sedinţele să nu se desfăsoare la domiciliul clientului sau al
psihoterapeutului. Doar în situaţii extraordinare acest lucru poate fi încălcat, de exemplu, atunci
cand clientul este imobilizat la pat.
Cum spuneam mai sus, psihoterapeutul trebuie să se dedice total clientului pe toată durata
întalnirii. El trebuie să se asigure că nu vor interveni situaţii neprevăzute și perturbatoare.
Contractul care survine între cei doi protagoniști încă de la început asigură și el cadrul

19
terapeutic. Poate fi mutual sau în scris. Se recomandă chiar această ultimă variantă ea punând o
ordine mai clară în mintea clientului. Acest contract conţine regulile esenţiale ce trebuie respectate
de cei doi. Printre acestea amintim: obligaţiile și drepturile reciproce, comportamente permise și
nepermise în timpul întâlnirilor, beneficiile expectate, importanţa onestităţii în terapie, condiţii de
întrerupere și de reluare a terapiei, stabilirea precisă a întalnirilor (frecvenţa, zilele și orele de
consultaţie), durata probabilă a întregii intervenţii terapeutice taxa pentru consultaţie ș i sistemul
de plată. Aspectele rămase implicite pot genera ulterior conflicte și rezistenţe suplimentare.

3. DORINŢA DE SCHIMBARE A CLIENTULUI

Succesul intervenţilor psihoterapeutice depinde foarte mult de motivaţia clientul. Fără acordul și
dorinţa lui de a face o schimbare în structura sa psihică și în modul de raportare la mediu,
eforturile și competenţele psihoterapeutului sunt soldate esecului. Motivaţia lui iniţială poate fi
mărită prin abilitatea psihoterapeutului. Ea determină un grad mai mic sau mai mare de colaborare
din partea clientului. Încă de la început se încearcă o responsabilizare a lui pentrucpartea care-i
revine în procesul terapeutic. Fiecare din cei doi protagoniști trebuie să fie deplini responsabili
pentru contribuţia proprie în terapie. Mulţi specialiști sunt de acord cu faptul că sitaxa pe care
clientul trebuie să o plătească este un factor important în motivarea și responsabilizarea lui.
Mai ales, în ţările în care psihoterapia nu este foarte bine înţeleasă, cum este și la noi într-o
anumită măsură, mentalitatea oamenilor este marcată de distorsiuni și prejudecăţi ce impiedică
obţinerea unor rezultate pozitive. Astfel, a apela la psihoterapie poate fi un factor stigmatizator în
proprii ochi sau ai celorlalţi pentru unele persoane. În același sens se constată i o atitudine pasivă a
celor care totuși apeleză la psihoterapie. După modelul medical foarte bine implementat la nivel
mental, multe persoane doresc să li se rezolve problema fără a depune un cât de mic efort.
Dacă acest aspect nu este bine lămurit de la început, clienţii respectivi își vor responsabiliza
psihoterapeuţi pentru întreaga desfăsurare a terapiei, motivaţia lor, și așa insuficientă, se va reduce
treptat. Evident că eșecul psihoterapiei este previzibil.
Acestea sunt și argumentele care explică eșecul celor mai multe intervenţii psihoterapeutice în faţa
unor persoane care sunt aduse la terapie de către altcineva (adolescentul adus de către părinţi, soţul
alcoolic adus de către soţie etc.), sau sunt trimise la cabinet împotriva voinţei lor (persoane cu
tulburări psihice sau de personalitate trimise de cabinete medicale sau diferite instituţii).
Amintim aici faptul că, in pofida dorinţei conștiente de schimbare, există o tendinţă inconstientă,
mai mică sau mai mare, de a rezista schimbării. Este acel fenomen numit„rezistenţă la schimbare”
pe care o să-l discutăm în alt capitol. Pe undeva acest lucru este și de înţeles.

20
Fiecare om și-a format o anumită structură interioară care îi dă sentimentul de identitate personală.
Perspectiva unor schimbări în structura psihică este resimţită oarecum periculoasă, atacandu-i
identitate, singurul lucru care îi mai conferă un echilibru, chiar și mai puţin eficient și armonios.

4. DESCĂRCAREA EMOŢIONALĂ- CATHARSISUL

Cadrul psihoterapeutic securizant și permisiv conduce întotdeauna spre acceptarea sinelui, a

propriilor ganduri, emoţii și sentimente. Catharsisul este această manifestare liberă și deschisă a
trăirilor afective. De cele mai multe ori ia forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie și
revoltă, a utilizării unor gesturi și cuvinte urâte. Exprimarea lor directă și spontană nu încalcă însă
regulile privind siguranţă proprie și a celorlalţi (terapeutul în terapie individuală, terapeuţii și
ceilalţi membrii în terapia de grup).
Catarsisul determină o descărcare tensională atât la nivel fizic cât și psihic. El permite apoi
continuarea analizei într-o manieră liberă, fluidă, aducând clarificări, insight, resemnificări,
relaxări ale relaţiilor interpersonale care până atunci au fost încordate și problematice.
Tensiunile clientului la nivel fizic și psihic sunt de multe ori foarte vechi. Ele se datorează unei
educaţii stricte primite încă de vârste fragede. Exprimările emoţionale în aceste cazuri au fost
interzise sau restricţionate de către cei apropiaţi. Din teama de a nu pierde atenţia și afecţiunea lor,
sau de a-i proteja, i-au făcut pe aceste persoane să-și înăbuse exprimarea emoţiilor și gândurilor, să
le ascundă de ochii celorlalţi, mai ales atunci când era vorba de suferinţe sau resentimente.
De multe ori oamenii au învăţat să nu-și spună opiniile atunci când ele sunt contrare, sau să nu
ceară ceea ce au nevoie, sau să nu se plângă, să sufere în tăcere, atitudini ce erau privite demne și
caracteristice „persoanelor puternice”. În aceste condiţii frustrările produc tensiuni intrapsihice ce
se acumulează treptat, tensiuni ce produc blocaje emoţionale dar și acţionale. Izbucnirile
emoţionale, verbale sau fizice apărute într-un mod neașteptat și nejustificate de context sunt
consecinţele negative culminante ale acestor blocaje.
Multe din aceste alegeri se produc într-un mod înconstient, asociindu-se cu mecanisme de apărare
și serepetă într-un mod sistematic toată viaţa. Catharsisul care permite eliberarea acestor tensiuni
și depășirea mecanismelor de apărare este deci pasul esenţial în evoluţia oricărei psihoterapii.

21
 5. APARIŢIA INSIGHTULUI

Orice schimbare profundă în structura și funcţionalitatea psihică a clientului este precedată de unul
sau mai multe insight-uri. Mai devreme sau mai tarziu el apare. Insight-ul constă în înţelegerea
bruscă, intuitivă a unor aspecte interioare, a unor lucruri pe care clientul nu le-a sesizat anterior,
deși erau foarte importante. Este caștigul cel mai mare în plan mental pe care îl are persoana
respectivă. Insight-ul are loc pe baza analizei materiarelor aduse de client și discutate împreună cu
terapeutul. În funcţie de orientarea psihoterapeutică a terapeutului insightul este provocat prin
diferite metode. Astfel în psihoterapiile psihanalitice el ere loc pe baza asociaţiilor libere, sau a
analizei viselor și a actelor ratate în stransă legătură cu interpretările pecare le face terapeutul
referitor la aspectele neconștientizate de client. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a
gândurilor, credinţelor și comportamentelor repetitive, precum și explicaţiile oferite de terapeut
sunt modalităţile folosite în psihoterapiile cognitive și comportamentale.
In orientările experienţialiste conștientizarea propriilor emoţii, gânduri și strategii
comportamentale în situaţii concrete construite pe baza unor tehnici provocative conduc spre
apariţia înţelegerii intuitive. În toate cazurile producerea insight-urilor este precedată de o
autoexplorare sistematică realizată în întâlnirile terapeutice și facilitată de intervenţii mai mult sau
mai puţin directe și intense, dar totdeauna bine orientate ale terapeutului.
În urma insight-urilor clientul ajunge să perceapă dintr-o altă perspectivă, mult mai reală Și
obiectivă, propria interioritate și lumea exterioară. Ele oferă răspunsuri la multe întrebări pe care
el și le-a pus raportat la evenimentele trăite: „de ce?”, „cum?”, „în ce fel?”.
Astfel de răspunsuri conduc la o înţelegere holistică a ceea ce s-a întamplat cu el, experienţa lui de
viaţă devenind deodată inteligibilă și coerentă. Sunt create astfel premisele autoînţelegerii și
autoacceptări de sine, a unei integrări superioare a personalităţii și a unui mod de funcţionare mai
eficient. În același timp se fundamentează un sentiment de siguranţă, de încredere în propriile forţe
și posibilitatea de control și gestionare apropriei vieţi. Este pasul decisiv în obţinerea autonomiei
clientului, scopul oricărei psihoterapii.

22
6. ASUMAREA DE CĂTRE CLIENT A RESPONSABILITĂŢII PENTRU PROPRIA
EXISTENŢĂ

Catharsisul și apariţia insight-urilor favorizeză clientului înţelegerea modului în care el și-a creat
propriul disconfort. Clientul care vine la terapie cu sentimentul că e constrâns de imprejurările de
viaţă și/sau de alte persoane, trebuie ajutat prin psihoterapie să înţeleagă în ce fel a contribuit el
însuși la situaţia neplăcută în care se află. Prin intrebări de genul: „Ce ai făcuttu să ajungi în
această situaţie?” sau „Cum ai permis tu să-ţi se întâmple asta?”, terapeutul îl provoacă la o
autoexplorare în acest sens. Obiectivul aici este a descoperi care este rolul clientului în propria lui
nefericire. Și aici psihoterapeutul are fie un rol mai directiv,comunicandu-i clientului această
descoperire, fie mai puţin directiv ajutandu-l pe el să descopere și să formuleze acest lucru, în
funcţie de orientarea psihoterapeutică. Clienţii care nu ajung la acceptarea acestei responsabilităţi
și persistă în a-i blama fie pe ceilalţi, fie propria lor soartă, pentru situaţia disconfortantă prin care
trec, nu vor fi motivaţi real pentru schimbare și nu potajunge la rezultate pozitive prin
psihoterapie. Însă asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă îi oferă tot mai mult
clientului sentimentul de putere și siguranţă în faţa oricăror situaţii care se vor ivi în viitor, ceea ce
va duce la mobilizarea resurselor personale în construirea destinului conform propriilor dorinţe și
nevoi.

6. O VIZIUNE SISTEMICĂ ASUPRA CLIENTULUI

O viziune sistemică asupra clientului presupune a se ţine cont atât de totalitatea particularităţilor
clientului (structură de personalitate, nivelul cognitiv, sexul, vârsta, sistemul de credinţe și valori,
cultură și mediul de provenienţă, situaţia economică), cât și de tipul de problematică cu care acesta
se confruntă. Din acest punct de vedere se poate pune problema compatibilităţii psihoterapeutului
cu clientul său, aspect de care depinde eficienţa intervenţieipsihoterapeutice.
Viziunea sistemică asupra clientului vine să întărească ideea de bază conform căreia nu există o
metodă unică de demers psihoterapeutic. Fiecare client este privit ca o entitate distinctă și este
tratat într-o manieră unică. Nu există soluţii sau reguli ce pot fi aplicate oricărui client.
Fiecare intervenţie este unică, în felul ei.
- Influenţele socio-culturale asupra reușitei psihoterapiei.
Eficienţă psihoterapiei depinde în mare măsură de mediul de provenienţă al clientului, de cultura
căreia îi aparţine. O primă condiţie a eficienţei este limba, ca principal vehicul de conţinuturi

23
psihice. Orice forma de terapie presupune și verbalizare, exprimarea în cuvinte fiind modalitatea
de fixare a oricărui insight, a oricărei transformări și integrări la nivel psihologic.
Este nevoie ca terapeutul să vorbească corect limba clientului său, altfel riscă să piardă informaţii
esenţiale, să nu inţeleagă ce i se comunică, să nu fie inţeles și, în felul acesta, să prejudicieze
efectele terapiei. Chiar și în cazul vorbitorilor aceleiași limbi, psihoterapeutul are nevoie să se
adapteze permanent la nivelul de educaţie al clientului, să folosească expresii și explicaiţii pe
înţelesul acestuia.
Un factor fundamental care-și pune amprenta asupra procesului este și ansamblul de credinţe si
valori cu care clientul vine în terapie și care corespunde sistemului socio-cultural din care provine.
Este esenţial ca terapeutul să ţină cont și să respecte întreg sistemul de credinţe și valori chiar dacă
convingerile sale sunt total diferite. În special credinţele religioase sunt foarte importante,
psihoterapeutul trebuind să respecte și să integreze dimensiunea spirituală a clientului său în
intervenţiile sale.
- Influenţele mediului familial asupra desfășurării și reușitei psihoterapiei
Multe persoane care ajung la psihoterapie exprimă, de fapt, suferinţa, conflictele, nemulţumirile
unui sistem familial cu reţele distorsionate. Se vorbește despre „copii-simptom”sau „soţi-
simptom” care prin tulburarea lor atrag atenţia asupra unui sistem familial deteriorat sau menţin în
familie niște legături care altfel ar risca să se rupă. În unele cazuri mediul familialal clientului este
atat de perturbat, încat orice progres obţinut în cadrul terapiei este subminat permanent de cei de
acasă. Întotdeauna există o oarecare rezistenţă a persoanelor semnificative din viaţa clientului,
care nu „privesc cu ochi buni” o schimbare a acestuia, rezultat care îi obligă oarecum și pe ei să
schimbe ceva.
În literatura de specialitate este folosit termenul de „familie schizofrenogenă”, ce face referire la
tipul de familie în interiorul căreia se transmit mesaje duble și contradictorii (de genul: îţi spun că
te iubesc, dar te resping; îţi spun că nu esti bun de nimic, dar nu-ţi dau voie să te îndepărtezi).
Astfel de mesaje duble, sunt lipsite de coerenţă și produc în cel care le recepţionează disociere,
ambivalenţă și confuzie.

De aceea, în foarte multe cazuri, pentru succesul demersului psihoterapeutic se impune și o

intervenţie asupra mediului în care trăiește clientul, fie prin includerea persoanelor importante în
mod direct în procesul terapeutic, prin ședinţe de terapie de familie sau cuplu, fie indirect prin
atragerea acestor persoane ca „colaboratori” ai psihoterapeutului.

24
Întrebări de evaluare:
1. Relaţia psihoterapeutică este:
a. Principalul mecanism al schimbării psihoterapeutice.
b. Elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale terapiei.
c. Obiectivul psihoterapiei rogersiene.
2. Definitorie pentru relaţia psihoterapeutică este:
a. Cadrul psihoterapeutic.
b. Caracteristica de relaţie de sprijin din partea psihoterapeutului către client.
c. Dimensiunea sa existenţială.
3.Principalele aspecte vizate de ambianţă sunt:
a. Să sporească complianţa la psihoterapie.
b. Trebuie să sporească confortul, încrederea și securitatea clientului.
c. Nu sunt foarte importante.
4.Contractul psihoterapeutic este:
a. Considerat implicit și e amintit fugitiv.
b. Cel mai important, de aceea întotdeauna se semnază la începutul primei întâlniri.
c. Are o mare importanţă pentru bunul mers al relaţiei și este discutat la început.

25
ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI

1. SCURT ISTORIC AL ȘCOLILOR DE PSIHOTERAPIE

În toate epocile istorice, preocuparea pentru starea de sănătate fizică și mintală aomului a fost
dintotdeauna și continuă, deși psihologia ca știinţă de sine stătătoare s-a desprins în filosofie abia
în secolul al XIX-lea, iar psihotearapia s-a conturat doar la începutul secoluluiXX. Este cunoscut
încă din Antichitate, conform unora din credinţele timpurii (la vechii indieni,chinezi, egipteni,
persani), că o persoană care manifesta un comportament neobișnuit era posedată de spiritele rele.
Tehnici de intervenţie pentru astfel de personae erau, rugăciunea, incantaţia, magia,etc., metode
similare din punct de vedere tehnic cu practicile de Yoga, Budhism, Hinduism, Taoism, Zen, cu
meditaţiile creștine de dezvoltare în bisericile bizantine și apusene.
Amintim câteva dintre formele de terapie tradiționale:

 formă de terapie tradiţională specifică continentului american, care utilizează substanţe

psihedelice în vindecare, este samanismul. Aceste substanţe psihotrope naturale precum:
ciupercile, cactusul, rădăcinile (iboga), frunzele (tabac, cola, hasis), etc., corespund unor
reprezentări a divinităţii sau a fiinţelor mitice. Utilizarea psihotropelor este aproape
întotdeauna legată de noţiunea de metamorfoză.

 Primul progres în explicarea tulburărilor mentale din punct de vedere medical îi este
atribuit părintelui medicinii, Hipocrat, care a respins demonologia și a fost primul care a
subliniat existenţa corelatelor psihice ale manifestărilor somatic. Și medicina antică
romană ademonstart corelaţiile, preluate până în zilele noastre, dintre constituţia fizică și
comportamente.
 În Evul Mediu, viziunea progresivă a tulburărilor psihice, nu a avut continuitate, pentru că
sub patronajul Inchiziţiei a reinviat superstiţiile primitive și credinţa în demonologie.
Astfel,boala mentală era considerată ca fiind în legătură cu Satana, și persoanele serios
perturbate erau tratate cu cruzime și de multe ori condamnate la moarte. Bolnavii și
familiile celor cu tulburări psihice se adresau preoţilor (sau vracilor) pentru a obţine
iertarea păcatelor si exorcizarea. Spovedania, îndeplinirea îndatoririlor religioase și a
canoanelor, urmarea poveţelor duhovnicesti ale preotului pentru iertarea păcatelor și
pentru a trăi conform cu cerinţele bisericii erau principalele modalităţi de abordare și

26
 tratare a „problemelor sufletești”. Și astăzi preotul este cel care prin ascultarea
binevoitoare a omului aflat în impas, îl poate ajuta să-și descarce suferinţa și să-și
regăsească speranţa.
 Ideile sale asupra etiologiei psihogene a unor afecţiuni au fost clar conturate de scolile
medicale europene din secolele XVIII-XIX. În această perioadă se remarcă contribuţia
medicului englez Sydenham, cel care a subliniat că o afecţiune care se poate manifesta
clinic prin simptome asemănătoare poate fi determinată de o cauză organică sau psihică. În
practica terapeutică a vremii predominau electroterapia, hipnoza și utilizarea sugestiilor.
Figura proieminentă a acelei perioade era medicul austriac Franz Anton Mesmer (1734-
1815) care era magician și teoretician în același timp.
 Epoca de aur a hipnozei – mijlocul secolului al XVIII-lea – cu realizări importante ale
urmașilor lui Mesmer, e urmată de o pauză lungă, după care, la sfârșitul secolului al XIX-
lea, interesul pentru hipnoză reînvie prin dezvoltarea a două școli conduse de oameni de
stiinţă prestigioși, interesaţi de abordarea terapeutică și de hipnoză. Este vorba de
J.M.Charcot și H.Bernheim.
 Abia în secolul XX prin afirmarea psihologiei ca știinţă, a început interesul abordării
știinţifice în ce privesc orientările psihoterapeutice, continuandu-se și în secolul XXI.
Psihoterapia, ca modalitate de înţelegere și de intervenţie la nivel psihologic asupra
pacienţilor psihici, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină și psihologie. (vezi
Freud, C.G.Jung sicontinuatorii săi).Trei mari orientări s-au structurat incă din secolul
anterior, continuănd și în secolul XX pană în prezent, și anume: orientarea analitică sau
dinamică , bazată pe teoriile psihanalitice asupra personalităţii, în special prin contribuţia
lui S. Freud și C.G.Jung, orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste
(dintre autori: Skinner, Miller, Eysenck,Dollard si Wolpe) și cu metode terapeurice bazate
pe principiile învăţării și condiţionări, și orientarea umanist-experienţială centrată pe
teoriile umaniste și experienţiale (promotori: G.Allport, G. Kely, A. Maslow,
Carl Rogers). Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei
umane (cum sunt valorile, alegerile, dragostea, creativitatea, imaginea de sine).
Psihoterapeuţii de această factură își propun să-l asiste pe individ să-și exploreze propriile
sentimente și gânduri, propriile resurse și limite, pentru a reuși să-și găsească soluţia
personală. În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe
școli psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama
(J.L.Moreno).,gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană
(W.Reich) s.a.

27
  In ultimele decenii, s-a conturat o a patra orientare care a marcat destinul psihologiei și a
psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-și propune să exploreze o
formă de constiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ și transformator
–supraconstiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat Stanislav
Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a constiinţei: terapia psihedelică
(care utilizează LSD-ul în a cataliza și dilata procesele inconstiente) și terapia holotropică.

 În prezent mulţi psihoterapeuţi, optează, mai degrabă, spre o formare eclectică, complexă,
folosind mai multe direcţii psihoterapeutice, cunoscute sub denumirea de abordări
eclectice-integrative.

2. PRINCIPALELE GRUPĂRI PSIHOTERAPEUTICE

Deși există multe și evidente elemente comune ale tuturor orientărilor psihoterapeutice, așa cum
am văzut în capitolul anterior, există și importante aspectele variabile ce determină în final
specificul școlii psihoterapeutice respective. Un accent pus pe aceste aspecte diferenţiale, poate
mai mult decat este necesar, îl găsim la unii dintre autorii de sisteme care doresc să se delimiteze
mai mult de ceilalţi psihoterapeuţi.
Cercetările efectuate comparativ pe tipuri de orientări pentru a surprinde eficienţa acestora au
ajuns la concluzia că rezultatele depind nu atât de specificul unei școli ci mai ales de modul în care
fiecare școală și metodă se potrivesc mai mult sau mai puţin individualităţii clientului și tipului de
dificultate cu care acesta se confruntă. Astfel sunt metode și abordări mai potrivite decât altele
pentru anumiţi clienţi și pentru anumite manifestări psihopatologice.
Deși există, asa cum am mai arătat, peste 400 de sisteme psihoterapeutice, în scop didactic ele au
fost împărţite de numeroși autori (ex. Karasu, 1980) în trei mari grupări:
- grupul psihoterapiilor dinamice sau analitice,
- grupul psihoterapiilor comportamentale
- grupul psihoterapiilor experienţiale
O încercare de sistematizare a lor este prezentată în tabelul următor:

Abordarea Dinamică Comportamentală Experienţială

28
1 Preocupare principală Represiunea sexuală; anxietatea ; alienarea
Concepţia psihopatologicăConflicte de natură instinctuală, dorinţe libidinale timpurii care răman în
2 (cauza simptomelor) afara conștiinţei, absenţa conștientizării;
3 Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate (deficitare sau în exces) întarite de factori de mediu.
Disperarea existenţială:Pierderea posibilităţilor umane; fragmentarea eului; lipsa de congruenţă în
4 cadrul experienţei personale.
Conceptul de sănătate psihică:Rezolvarea conflictelor refulate, victoria ego-ului asupra Id-ului;
5 întărirea egoului.
Reducerea (înlăturarea) simptomelor; absenţa simptomelor si/saureducerea anxieteţii . Auto-realizarea
6 potenţialului uman;autodesăvarsirea personală, castigarea autenticităţii si a spontaneităţii.
Modul in care se realizează Realizarea unui insight profund, înţelegerea problemelor din copilăria
7 schimbarea. timpurie. Inţelegerea intelectual - emoţională.
Învăţarea directă a modului cum trebuie să se comporte subiectul în prezent, a modului de acţiune
8 și de realizarea performanţelor.
Trăirea experienţei imediate; trăirea sentimentului momentului actual. Exprimarea spontană a
9 experienţei. Perspectiva temporală.
10 Istorică: trecutul subiectiv non-istorică: prezentul obiectiv; an-istorica: momentul fenomenologic
11 Tip de tratament: De lungă durată și intensiv; Non-intensiv și de scurta durată; Intensiv și de scurtă
durată;
12 Sarcina terapeutului:să înţeleagă conţinutul mental și constient al subiectului, semnificaţiile
ascunse în istoria vieţii.
13 Programarea, recompensarea, inhibareasau elaborarea unor noi răspunsuri.
Invăţarea pacientului să interacţioneze într-o atmosferă de accceptare reciprocă pentru a-și
14 dezvolta pacientului comportamentale adecvate la stimulii anxiogeni dezvolta exprimarea eului
(de la planul somatic spre cel psihic și spiritual).
Tehnica psihoterapeutică de lucru. Interpretările: asociaţiile libere; analiza transferului, a
15 actelor ratate, a rezistenţelor și a viselor.
Condiţionare;desensibilizare sistematică; întăriri pozitive și negative;elaborarea unor modele
16 comportamentale noi.
Interacţiunea; dialogul mutual; dramatizarea (jucarea propriilor sentimente); trăiri experimentale,
jocuri.

Medical; de tipul relaţiei medic-bolnav, părinte copil (autoritar, bazat

Modelul de pe un contract terapeutic ferm).
Educaţional; profesor-elev, părinte-copil (autoritar,bazat pe o convenţie de
tratament
învaţare ).
17 (modelul terapeutic).
Existenţial; de la om la om; egalitar (de la adult la adult) bazat pe o
înţelegere umană

29
18 Natura relaţiei Transferenţială, realizată doar prin terapie; primară în raport cu terapia
terapeutice neautentică.
Relaţie reală, dar secundară terapiei;absenţa relaţiei.
Relaţie reală, primară în raport cu terapia;autentică.
19 Rolul terapeutului: Interpretare-reflectare; indirect, nepasional; frustrant; sfătuitor-formator;
direct pentru rezolvare deprobleme; practic. De acceptare mutuală.interacţiune, permisiv;gratificant.

3. ASPECTE DIFERENŢIALE IN RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Deși relaţia terapeutică este un factor comun în orice formă de psihoterapie, așa cum am arătat în
capitolul anterior, există și numeroase particularităţi ale ei diferite de la o coală la alta. Vom
prezenta în continuare, specificul relaţiei în cele trei grupări principale.
Relaţia terapeutică în psihoterapiile psihanalitice. Deși psihanaliza clasică nu se mai practică în
forma sa originală, ne vom referi la ea pentru a surprinde direcţia pe care ea a dat-o întregii
grupări. Conform acesteia, starea nevrotică actualăare izvoarele în mica copilarie. Pentru
conștientizarea conflictelor și rezolvarea lor, clientul va ace incursiuni în propria istorie, prin stări
regresive. Tendinţele regresive ale pacientului încurajate de acest tip de psihoterapii și atitudinea
de expert a terapeutului imprimă relaţiei o notă caracteristică unei interacţiuni părinte-copil.
A doua sarcină a terapeutului este aceea de a determina Eu-l actual al clientului sau să renunţe la
vechile mecanisme defensive utilizate anterior în favoarea unora mai adecvate la evoluţia și starea
sa actuală.
În psihanaliză contractul psihologic stipulează drepturi și obligaţii foarte limpezi, atât pentru
pacient, cât și pentru terapeut. Astfel, pacientul se conformează regulii fundamentale a asociaţiei
libere: deoarece terapeutul îi garantează o confidenţialitate totală, acesta va trebui să spună tot ce-i
trece prin cap, chiar dacă faptul respectiv pare banal, neînsemnat sau absurd. Din aceasta,din
analiza actelor ratate și a viselor va rezulta un material care va fi ordonat, analizat, interpretat și
conferit ulterior pacientului ca temei al unor schimbari importante de optică.
La randul său, terapeutul respectă cu stricteţe următoarele reguli:
- tăcerea, pentru a permite pacientului său dezvoltarea unui flux asociativ bogat;
- “atenţia flotantă” prin care-și pune în funcţiune propriul său inconstient pentru a sesiza și
recepta orice nepotrivire, contradicţie sau incongruenţă sus citată de discursul pacientului său;
- abstinenţa, care constă nu numai a nu se lasa sedus (la propriu) de tentaţiile pacientei sale ci și
în abţinerea de a cădea în capcana oferirii acesteia de gratificaţii sau satisfacţii afective prin care el

30
s-ar transforma în “complicele” nevrozei sale. Pacientul este de asemenea încurajat ca în cursul
tratamentului să se abţină de a lua decizii importante, pentru a se proteja astfel de consecinţele
nefaste ale acestora;
- neutralitatea angajează opiniile pacientului, care nu vor fi judecate sau criticate, ci doar înţelese,
pentru a fi interpretate ulterior;
- interpretarea este faza finală a intervenţiei terapeutice: ajutand pacientul să constientizeze
originea și motivaţiile reale ale nevrozei sale, potenţialul de conflictualitate al acestora, conflictul
integrat în constiinţă fiind astfel dezamorsat de încărcătura sa nevrorică.
În pofida unor evoluţii extrem de divergente a psihanalizei clasice, relaţia terapeutică (incluzand și
transferul și contratransferul), rămane cel mai important factor terapeutic, deoareceea pune
accentul pe un stil empatic și nondirectiv al terapiei, dând posibilitatea pacientului să se identifice
(cel puţin parţial) cu terapeutul său și să accepte dezvăluirile pe care acesta le face relativ la
persoana sa.
Relaţia terapeutică în psihoterapiile cognitiv-comportamentale.
Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau
neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin
constientizate și înglobează structuri cognitive și sisteme de prelucrare a informaţiilor. Procesul
psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică și mai mult pe tehnicile utilizate.
Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care terapeutul
are rolul unui modelator cognitiv și/sau comportamental. Din acest motiv el însuși trebuie să fie un
bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv și dinamic cu o tentă de superioritate.
Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de adaptare pe care le
propune acesta din urmă. Ca și în psihoterapiile analitice terapeutul este expertul. Directivitatea
terapeutului în aceste terapii este cea mai mare. Caracteristicile acestui tip de relaţie sunt cele de
ghidare, orientare, colaborare, parteneriat. Clientul este ajutat să ia anumite decizii dar într-un
ansamblu sistematizat de terapeut.
Explicaţia oferită de terapeut dă o notă aparte acestui tip de relaţie. Terapeutul aduce argumente
teoretice care corespund sistemului său de credinţe, argumente cu care încearcă să explice
problemele clientului. Explicaţia este și aspectul cu care se încearcă crearea unei bune alianţe
psihoterapeutice. Cu ajutorul lor poate fi indus clientului sentimentul de control asupra
comportamentului propriu și a propriei vieţi. Acest lucru stimulează foarte mult partea acţională,
de trecere la fapte, lăsând în urmă suferinţele și lamentările.
Relaţia terapeutică în terapiile experienţiale.

31
Așa după cum psihanaliza clasică freudiană este prototipul relaţiei terapeutice pentru gruparea de
orientare dinamică, Terapia Centrată pe Client iniţiată de C. Rogers dă prototipul pentru gruparea
de orientare experienţială. Spre deosebire de S.Freud, C. Rogers se distanţează pe doua direcţii
majore:
- negarea primatului instinctelor iraţionale în geneza comportamentului uman;
- reconsiderarea rolului psihoterapeutului, care nu mai este privit ca și conducator al procesului
terapeutic.
Chiar termenul de pacient va fi înlocuit cu acela de client, pentru a justifica încrederea
incapacitatea acestuia de a găsi soluţii propice autovindecarii.
Pentru a anula aceea incongruenţă apărută de mult în psihicul clienţilor terapeutul va trebui să
creeze un climat psihologic liber, în care pacientul să fie acceptat și valorizat necondiţionat, astfel
încat el să se simtă liber de a-și exprima sentimentele autentic, real, acceptandu-și ura, furia,
ostilitatea și alte sentimente “urate“ ca aparţinându-i. Autoacceptarea de sine tot mai largă îl va
determina să devină din ce în ce mai tolerant cu propria sa experienţă,ceea ce îl va face să fie mai
integrat, mai unificat și mai deschis spre noi experienţe viitoare.
Iată de ce în psihoterapiile experienţiale relaţia terapeutică și în mod deosebit personalitatea
psihoterapeutului devin factorii cei mai importanţi ai procesulului terapeutic.
Relaţia terapeutică trebuie să devină un factor catalizator al actualizării resurselor clientului, al
dezvoltării și maturizării. Terapie rogersiană s-a numit la început terapie non-directivă pentru că
terapeutul nu dirijează procesul terapeutic, nu formulează interpretări și nu dă răspunsuri. Ceea ce
face el pare banal și chiar derizoriu: ascultă cu atenţie, cu o atitudine de acceptare binevoitoare,
ceea ce spune clientul, întrerupand uneori pentru a reformula spusele acestuia.
Aceste reformulări au darul de a-l ajuta pe client să se autoclarifice (sentimental și cognitive), să
privească mai atent și să constientizeze aspectele relatate. Această atitudine de acceptare pasivă și
oarecum stereotipă nu ascunde un dezinteres faţă de problemele clientului, deoarece este susţinută
de multă căldură, empatie și înţelegere.
Terapeutului îi sunt interzise interpretările, sfaturile, sugestiile, acţiunea de a convinge sau de a
dovedi ceva. În această relaţie experienţială expertul este clientul și nu terapeutul, asa cum era în
primele doua grupări terapeutice amintite mai înainte.
Aceste linii directoare ale relaţiei terapeutice sunt valabile la modul general pentru toate terapiile
experienţialiste dar ele capată nuanţe aparte în diferite sale orientări. Astfel, spre exemplu,
directivitatea terapeutului poate crește în unele abordări precum Gestalt-terapia, Programarea
Neuro-lingvistică sau Terapia Unificării. În Gestalt-terapie și Terapia Unificării este mult mai
centrată pe prezentul situaţiei, accentuanu-se mult asupra experienţei directe acelor doi

32
participanţi. Terapeuţii devin mai prezenţi, mai provocativi și mai transparenţi. Ei își dezvăluie
prezenţa lor în intregime, prin comunicarea percepţiilor lor asupra clienţilor și experienţelor care
au loc în acel moment, precum și a observaţiilor asupra a ceea ce clientul nu constientizeză. Fără
să interpreteze, terapeutul doreste să-l ajute pe client să constientizeze ceea ce se întamplă cu el în
acel moment, la toate nivelurile sale. Chiar mai mult, în formele individuale de terapie, terapeutul
poate intra intr-un joc de rol cu clientul, tocmai pentru apermite ca experienţa să fie cat mai reală
și autentică.

4. PSIHOTERAPIA ÎN ROMÂNIA

În România psihoterapia a apărut la sfarșitul secolului XIX, o dată cu constituirea acestui domeniu
ca demers stiinţific, sistematizat la nivel european, evoluţia ei fiind fragmentată datorită
dificultăţilor ce ţin de istoria naţională. Primii mari autori români au fost Alexandru Obregia și
Gheorghe Marinescu, autori ai lucrării „Prelegeri de psihoterapie” (1912). Psihiatrii de formaţie, ei
au adus în discuţie posibilitatea tratării sau ameliorării unor boli cu ajutorul psihoterapiei.
Ca și în alte ţări, teoriile freudiene au fost criticate de unii specialiști și promovate de către alţii.
Primii promotorii ai psihanalizei la noi au fost psihiatrii Constantin Vlad și Ioan Popescu Sibiu,
primul fondand in 1946 Societatea Romană de Psihopatologie si Psihoterapie.
În anii 1930-40 psihanaliza a pătruns în cercurile intelectuale românești fiind susţinută de
numeroși psihologi și filosofi renumiţi ai vremii: Mihai Ralea, Nae Ionescu, Constantin Rădulescu
Motru, Tudor Vianu. Izolarea stiinţifică și socială faţă de lumea occidentală impusă de regimul
comunist, după1945, a blocat evoluţia firească a acestui domeniu, psihoterapia continuând să
funcţioneze într-o arie mai restransă, oarecum în ilegalitate. Momementul cel mai brutal și dureros
s-a produs în 1982 când psihologia a fost decretată ca fiind un pericol pentru societate și prin
urmare au fost desfiinţate facultăţile și instituţiile de psihologie.
După 1990 instituţiile amintite mai sus s-au reeînfinţat și chiar s-au constituit centre universitare
noi cu facultăţi de psihologie, în diferite zone ale ţării: Bucuresti, Iasi, Cluj,Timisoara, Brasov,
Sibiu. Au luat fiinţă chiar și masterate de specialitate precum cel de Psihodiagnostic și
Psihoterapie al Universităţii Bucuresti.
În 1991, cu sprijinul prof. Mircea Lăzărescu, a luat fiinţă Asociaţia Romană de Psihoterapie.
Aceasta s-a transformat în 2001, în Federaţia Romană de Psihoterapie. O transformare
considerabilă s-a produs prin apariţia Legii psihologului cu drept deliberă practică, nr. 213 din
2004. Legea reglementeză statutul psihologului stabilind psihologia o profesie liberală, la fel ca
medicina, dreptul etc. Conform acesteia, forumul suprem al psihologilor este Colegiul Psihologilor

33
din Romania înfiinţat în 2005 care are patru comisii aplicative corspunzătoare celor patru mari
domenii ale psihologiei. Una dintre comisii este cea de Psihologie Clinică și Psihoterapie. Această
comisie a stabilit propriile proceduri de atestare, acreditare și certificare pentru cele trei domenii
ale sale: psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie. Pană în prezent această comisie
a acreditat cateva școli psihoterapeutice din Romania.
Demn de semnalat este și înfiinţarea primei școli de psihoterapie romanească,„Psihoterapia
Experienţială a Unificării” sub conducerea Doamnei Prof. Univ. Dr. Iolanda Mitrofan.

5. CATEGORIILE DE PROBLEME CARE FAC OBIECTUL PSIHOTERAPIEI

Există tipuri de probleme care pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, aceasta fiind în
astfel de cazuri soluţia cea mai indicată. Există și categorii de probleme care pot beneficia de un
ajutor mai mic prin psihoterapie, sau probleme care pot fi abordate psihoterapeutic doar din
perspectiva numai anumitor orientări psihoterapeutice. În alte tipuri de probleme psihoterapia
poate fi doar o metodă secundară, alături de metodele principale indicate. În sfarșit există și tipuri
de probleme pentru care psihoterapia este absolut ineficientă, ba chiar contraindicată.
Tipuri de probleme abordate de psihoterapie:

1. Manifestări psihopatologice acute, actuale, consecinţe ale unor situaţii stresante, sau chiar
traumatizante. Toate aceste simptome pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, mai ales
sub formele de psihoterapie suportivă și experienţială.

2. Crize de dezvoltare, cum ar fi crizele de la adolescenţă, criza de la mijlocul vieţii, menopauza,

andropauza sau crize de impas existenţial major (perioade cu intense întrebări și preocupări legate
de: viaţă, moarte, libertate, sens etc.). În astfel de cazuri psihoterapia poate fi foarte eficientă sub
forma ei experienţială, orientată spre înţelegere și activare a resurselor personale insuficient
valorificate.

3. Dificultăţile de adaptare și relaţionare, sentimentele de inadecvare în grup, dificultăţile de

comunicare cu ceilalţi se pretează la intervenţii psihoterapeutice. În întalnirile terapeutice un
demers analitic poate să facă persoanele care se confruntă cu ele să înţeleagă rădăcinile acestor
dificultăţi. Un demers comportamental sau experienţial îi poate sprijini apoi în formarea unor
deprinderi mai eficiente de relaţionare și comunicare și în modelarea de comportamente
adaptative. În astfel de cazuri sunt foarte eficiente și psihoterapiile de grup care crează condiţiile

34
optime pentru exersarea acestor noi achiziţii de relaţionare, precum și pentru creșterea încrederii în
sine și în alţii.
4. Probleme ce ţin de imagine și stimă de sine reduseșsi probleme de identitate. Persoanele cu
astfel de dificultăţi pot beneficia foarte mult de pe urma intervenţilor psihoterapeutice care își
propun întărirea Eu-lui, pozitivarea, obiectivarea și stabilizarea imaginii de sine, conștientizarea și
valorizarea resurselor personale. În astfel de situaţii se pot utiliza diferite modalităţi de abordare
terapeutică: analitică, cognitiv-comportamentală, experienţială etc. Terapia individuală poate fi
combinată cu o terapie de grup.

5. Diferite tulburări nevrotice (depresive, anxioase, fobice, obsesiv-compulsive, disociative,

somatoforme etc.). Este domeniul în care psihoterapia este intervenţia recomandată prin excelenţă.
Cu excepţia cazurilor în care simptomatologia severă recomandă și un tratament medicamentos,
este de preferat ca aceste tulburări să fie abordate evitându-se spitalizarea și uzul de medicamente.
Se recomandă fie un demers analitic de profunzime pentru descoperirea și înlăturarea cauzelor
inconștiente care au condus la tulburare, fie un demers umanist-experienţialist care să vizeze o
abordare holistă prin care să se realizeze o clarificare și o reorientare în sens constructiv a
potenţialului psihic blocat, fie un demers comportamental de reducere ţintită a simptomelor
deranjante.

6. Tulburări psihosomatice (astm psihogen, ulcer, hipertensiune arterială, dermatite, eczeme etc.)
ale căror manifestări somatice au o natură psihogenă. În aceste cazuri simptomul nu este altceva
decat o metaforă ce se exprimă corporal o suferinţă psihică. Prin psihoterapie se pot decodifica
aceste metafore psihosomatice, se pot găsi cauzele reale ale simptomelor și se pot lua măsuri de
restabilire a sănătăţii mintale care vor conduce la dispariţia lor.

7. In cazul bolilor organice cronice, chiar în formele lor finale, (leucemie, cancer, SIDA,
infirmităţi organice, scleroză în plăci, diabet etc.) deși psihoterapia nu poate vindeca, ea poate fi
binevenită în sensul de terapie suportivă, de acompaniere a acestor pacienţi, de susţinere în
confruntarea cu boala și, eventual, de orientare către o dimensiune spirituală. Uneori, tehnicile de
sugestie și relaxare pot aduce o diminuare a durerii, a anxietăţii sau a altor simptome.

8. Tulburările de personalitate (paranoidă, schizoidă, anxioasă, histrionică, disocială, de tip

borderline etc.) nu se pot modifica semnificativ prin psihoterapie. Însă, anumite tendinţe
dezadaptative pot fi ameliorate, printr-o abordare profundă, în special corporală. Deasemenea

35
anumite intervenţii, mai ales în grup terapeutic, pot conduce spre o mai bună conștientizare a
efectelor propriilor comportamente și spre dobandirea unor strategii de autocontrol în sensul unei
mai bune integrări sociale.

9. Tulburările psihotice (schizofrenie, tulburări delirante, tulburări afective etc.) sunt cazurile cele
mai severe de tulburări psihice. Episoadele psihotice pot fi abordate exclusiv medicamentos.
În fazele de remisiune însă, intervenţiile psihoterapeutice pot să se asocieze celor medicamentoase
de intreţinere sub forma terapiei ocupaţionale și artistice și socio-terapiei, în scopul recuperării
unor funcţii deterioarate și obţinerii unor abilităţi de reinserţie socială.

10. Dependenţele de substanţe psihoactive (alcool, droguri, anumite medicamente etc.) au nevoie
de o abordare multiplă. În primul rând, dependenţa fizică necesită o cură de dezintoxicare asociată
cu renunţarea la consumul toxic. Ulterior, intervenţia psihoterapeutică sub formă analitică sau
experienţială (inclusiv corporală) își propune tratarea dependenţei psihice. A treia direcţie
necesară se realizeză prin grupurile terapeutice de suport care își propun îmbunătăţirea imaginii de
sine, depăsirea dificultăţilor ce ţin de etichetarea socială, aspecte de reintegrarea socială și, uneori,
chiar o orientare spirituală a acestor persoane.

11. Tulburările sexuale cum ar fi disfuncţiile sexuale (tulburări de erecţie, ejaculare precoce,
dorinţe sexuale diminuate, vaginism, anorgasmie etc.), tulburările de identitate sexuală, parafiliile
(exhibiţionism, fetișism, pedofilie, sado-masochism, voyeorism etc.), tulburările de orientare
sexuală pot fi abordate psihoterapeutic. Eficienţa cea mai mare este în cazul disfuncţiilor sexuale
atunci cand acestea nu au cauze organice. Abordările pot fi analitice, experienţiale sau cognitiv-
comportamentale. Ultimele au loc mai ales în cuplu.

12. Retardul mintal nu poate fi abordat psihoterapeutic. Persoanele cu deficienţe mintale pot fi
ajutate doar printr-o serie de tehnici comportamentale pentru formarea deprinderilor de
autoservire, pentru însușirea de abilităţi ocupaţionale cu scopul principal de dobândire a
autonomiei și de integrare socială.

13. Psihoterapia în cazul tulburărilor mintale organice (demenţe, tulburări datorate unor leziuni,
disfuncţii cerebrale etc.) are efect limitat sau nul, putând fi recomandată doar terapia suportivă.
Aparţinătorii acestor persoane (familie, prieteni apropiaţi) ar putea beneficia cu succes de
intervenţiile psihoterapeutice pentru a-și depăși propria suferinţă legată de boala celor dragi.

36
14. Problemele de cuplu sau de familie pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie.Condiţia
de bază este suficienta motivare a celor în cauză înspre schimbare și acceptarea de aparticipa
împreună la ședinţele psihoterapeutice. Deși există psihoterapie de cuplu și de familie, astfel de
probleme pot fi abordate și prin psihoterapiile clasice, în deosebi experienţiale.
Terapiile de familie arată că suferinţa psihică nu este doar rezultatul unor interacţiuni intra- psihice
neadecvate ci ea poate fi cauzată și de interacţiunile sociale, îndeosebi cele familiale.
În general, familia este văzută în psihoterapie ca un sistem. De aceea, perturbarea funcţionării
unuia dintre membrii unei familii, cel mai sensibil sau reactiv, nu este altceva decat expresia
funcţionării dizarmonice a întregii familii. În astfel de cazuri, deși aparent problema se manifestă
doar la un singur membru, este evident că terapia de familie este recomandată.

15. Diferitele probleme ale copiilor ca: tulburări de învăţare, tulburări de comunicare, ticuri,
enurezis sau encoprezis, tulburări de comportament și deficit de atenţie etc., pot fi abordate cu
mult succes prin psihoterapie. De obicei copii sunt aduși la terapie fie de părinţi fie de educatori.
Dacă este vorba despre un „copil-simptom al familiei” atunci este necesară intervenţi
psihoterapeutică la nivelul întregii familii. Alte tipuri de probleme pot fi de competenţa unor
servicii de specialitate cum ar fi pediatrie sau logopedie, sau de competenţa unui terapeut
specializat în psihoterapia copilului.

16. „Psihoterapia normalului” se referă la intervenţii terapeutice în scop de dezvoltare

personală, de autocunoaștere, de optimizare a proprilor capacităţi, de creștere a creativităţii și a
capacităţilor rezolutive, de evoluţie în plan spiritual etc. Această direcţie este determinată de
elevaţia spirituală a omului modern și de necesitatea pregătirii viitorilor specialiști în consiliere
psihologică și psihoterapie.

Întrebări de evaluare:
1. Cauzele afecţiunilor psihice, în viziunea psihoterapiilor comportamentaliste, sunt:
a. dorinţele libidinale timpurii care răman în afara conștiinţei și fragmentarea Eu-lui;
b. disperarea existenţială, fragmentarea eului, lipsa de congruenţă în cadrulexperienţei personale;
c. deprinderi învăţate, comportamente inadecvate întărite de factori de mediu;
d. lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale și absenţa conștientizării;
2. Analiza transferului este specifică următoarei grupări psihoterapeutice:
a. psihoterapii psihodinamice;

37
b. psihoterapii comportamentale;
c. psihoterapii experienţiale;
3. Cea mai mare eficienţă poate să aibă psihoterapia în:
a. retardare mintală;
b. tulburări de personalitate;
c. disfuncţii sexuale;

ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE

5. Psihanaliza clasică freudiană - Structura personalităţii

6. Psihanaliza clasică freudiană - Stadiile dezvoltării psiho-sexuale
7. Psihanaliza clasică freudiană – Metode de intervenţie
8. Analiza jungiană

1. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ

38
- Structura personalităţii
Orientarea analitică (dinamică) este prima modalitate de înţelegere și de intervenţie psihologică
sistematică asupra pacienţilor psihici care, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină și
psihologie, la începutul secolului XX, prin contribuţia remarcabilă a lui Sigmund Freud. Ea are la
bază teoriile psihanalitice asupra personalităţii, elaborate în principal de S. Freud și C.G.Jung, ce
privesc fiinţa umană în termeni de structură dinamică. În timp s-au dezvoltat și alte forme de
psihoterapie dinamică, denumite neo-freudiene, post-freudiene sau non-freudiene, având în comun
faptul că tulburările mentale rezultă din conflicte și din temeri inconștiente.
Conceptul de psihanaliză desemnează, conform autorului, lui S. Freud, trei dimensiuni:
a.Este o teorie a personalităţii.
b. O modalitate de cercetare a personalităţii .
c. Un procedeu terapeutic de schimbare a personalităţii.
S. Freud accentuează rolul proceselor intrapsihice, rolul tendinţelor inconștiente și al dezvoltării
din copilăria timpurie. Copilul este guvernat de forţe instinctuale înnăscute, care-l împing către
căutarea și obţinerea plăcerii. Acestea sunt forţe de natură sexuală. Alături de ele există și forţe de
natură agresivă.

Structura personalităţii – cele două topici:

a. Prima topică
În faza iniţială, S.Freud distinge trei niveluri ale psihismului uman: conștient, inconștient,
preconștient.
Constientul cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un moment dat el reprezintă
o zonă restransă a psihismului, ca varful unui aisberg.
Inconstientul este un concept central al teoriei lui S. Freud. El cuprinde instinctele, dorinţele,
acte, procese care energizează și direcţionează comportamentul. Este un depozit energetic
inaccesibil conștientizării. El cuprinde și aspectele refulate de individ, de la nivelul constient.
Preconstientul depozitează toate informaţiile (senzaţii, percepţii, idei) de care nu suntem
conștienţi la un moment dat, dar pe care le putem conștientiza cu usurinţă. Zona de trecere dintre
constient și inconstient, are loc un “trafic’’ permanent și în ambele sensuri între conștient și
preconștient.

b. A doua topică
Ulterior, S. Freud revizuieste aceste trei noţiuni și le înlocuieste cu trei componente structurale
alepersonalităţii: Sine, Eu, Supraeu.

39
Sinele este cel mai vechi sistem al personalităţii aflat la originea celorlalte. El corespunde pe
undeva inconștientului, cu deosebirea că inconștientul mai cuprinde și unele aspecte ale
Supraeului și Eului. Este rezervorul de instincte și pulsiuni, este singura sursă energetică.
Este orientat spre satisfacerea trebuinţelor corporale și a dorinţelor, astfel încât operează conform
principiului plăcerii (evitarea suferinţei și căutarea plăcerii). El tinde să reducă tensiunea prin
satisfacere imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă, insistentă, egoistă,
amorală, nesăbuită. Nu are percepţia realităţii, acţionand la început direct pentru satisfacerea
trebuinţelor prin acţiune reflexă, iar ulterior copilul învaţă modalităţile mediului de reducere a
tensiunii.
Eul (Ego-ul) apare și se diferenţiază din Sine. Este „stăpânul raţional’’ al personalităţii. Este cel
care percepe și conștientizeză. El este cel care orientează comportamentul în funcţie de condiţiile
reale și găsește modalităţi de satisfacere socialmente acceptabile. El operează conform principiului
realităţii, fiind mediatorul atât dintre Sine și realitate, cât și dintre Sine și Supraeu.
Supraeul (Super-ego): apare ca un apendice al Eu-lui. Conţine un set de imperative, în bună
măsură inconștiente, pe care individul le introiectează în copilărie. Aceste imperative încep prin
reguli de conduită impuse iniţial de părinţi prin pedeapsă, recompensă, exemplu. Ulterior regulile
acţionează din interior, ca o structură a propriei constiinţe, determinand sentimente de vinovăţie
ori de cate ori sunt încălcate. Acţionează în scopul pefecţiunii morale. El acţionează în
conformitate cu pricipiul datoriei.
În această structură conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei ameninţări diferite:
amenintarea Sinelui, a realităţii si a Supraeului. Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente,
atunci când Eul este presat excesiv, este dezvoltarea anxietăţii.

2. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ

- Stadiile dezvoltării psiho-sexuale

S.Freud dezvoltă o teorie dezvoltării stadiale a personalităţii, care este în esenţa ei o dezvoltare
psiho-sexuală. Modul de satisfacere a pulsiunii sexuale devine factorul principal al structurării
personalităţii. Fiecare stadiu are un conflict specific care trebuie rezolvat satisfăcător pentru a
putea trece în stadiul următor. Cele mai puternice conflicte în această relaţie sunt de natură sexuală
și gravitează în jurul zonelor erogene ale corpului. Ca centru al conflictului, fiecare zonă are o
importanţă diferită, în funcţie de vârstă existând o dominantă care dă specificul stadiului. Dacă
trebuinţele copilului au fost excesiv satisfăcute în stadiul respectiv există tendinţa ca dezvoltarea

40
să se oprească aici, individul rămanand fixat în acel stadiu, lăsând mai puţină energie pentru
stagiul următor.

I. Stadiul oral (0-1 an) : În acest stadiu principala sursă de plăcere este gura, plăcerea este
derivată din supt, muscat, prin senzaţii care însoţesc aceste gesturi în zona buzelor, limbii și
obrajilor. Copilul este într-o relaţie de dependenţă absolută faţă de mamă, care devine obiect al
libidoului. Copilul încă nu are sentimentul unei identităţi aparte, astfel încât sânul matern e
perceput drept o prelungire a propriului corp. Cu alte cuvinte obiectul libidoului este propriu corp,
astfel încât satisfacerea este auto-erotică. Stadiul oral este unul canibalic având la bază
mecanismul de încorporare. Este modul copilului de a intra în contact cu exteriorul.

II. Stadiul anal (1 - 3 ani): Înspre vârsta de 2 ani, copilului i se impune o primă cerinţă:
păstrarea curăţeniei corporale și formarea unor deprinderi de igienă. Eliminarea fecalelor reduce
plăcerea copilului după instaurarea ,,regulii oliţei”, el trebuie să amâne această plăcere. Pentru
prima dată, satisfacerea unui impuls instinctual este barată de cerinţa părinţilor de a o face la un
moment dat și într-un anume loc. Este o perioadă de traume și conflicte pentru ambele părţi.
Copilul descoperă că are o armă (fecalele) pe care o poate utiliza împotriva părinţilor. Prin aceasta
el dobândește un control asupra a ceva și poate alege dacă se supune sau nu exigenţelor părinţilor.
Este prima modalitate a copilului de a se opune exteriorului.
Dacă părinţii sunt prea duri sau copilul are dificultăţi în formarea deprinderilor, va reacţiona la
frustrare în două moduri:
a. Modul anal-agresiv: copilul detectează unde și când este interzis, înfruntând cerinţa părinţilor.
Personalitatea se manifestă prin comportament de cruzime, tendinţe distructive, accese de furie,
dezordine; ceilalţi sunt considerati obiecte de posesiune.
b. Modul anal-retentiv: copilul reţine fecalele. Retenţia poate fi și ea o tehnică pentru
manipularea părinţilor. Personalitatea se manifestă prin încăpăţanare, zgarcenie, are tendinţa de a
acumula, tendinţa spre rigiditate, curăţenie compulsivă, constiinciozitate și încăpăţanare.

III. Stadiul falic : rezolvarea ,,complexului Oedip’’ (3 - 5 ani): Zona erogenă dominantă devine
cea genitală, copilul înaintând spre sexualitatea adultă. Copilul se confruntă cu limitările impuse
de societate (părinţi) în calea satisfacerii pulsiunii sexuale. La baza acestui stadiu pare să stea
curiozitatea și deschiderea spre cunoaștere a copilului. Copilul percepe diferenţele de sex, vrea să
știe cum a venit pe lume, cum arată sexul fraţilor și surorilor,vrea să se căsătorească, atunci când
va fi mare, cu părintele de sex opus.

41
Diferenţele de sex sesizabile aduc în prim plan anularea sentimentului de atotputernicie (băiatul
relizeză că nu poate fi și băiat și fată), și existenţa sau non-existenţa penisului. Băiatul consideră
că și fetiţa a avut asa ceva dar i-a fost luat de către părinţi. Drept urmare apare teama (anxietatea)
de castrare. Fetiţa își dorește și ea să dețină ce are băiatul. Aceste afirmaţii înţelese în manieră
simbolică, metaforică, arată superioritatea condiţiei masculine (ţinând seama de contextul socio-
cultural a perioadei). La această vârstă copilul începe să fie curios și să exploreze propriile zone
genitale și ale altora. Plăcerea provine din zona genitală și este produsă nu numai prin masturbare
ci și prin fantasme (fantezii).

Complexul Oedip: Dorinţele sexuale ale copilului se îndreaptă spre părintele de sex opus. Apar
sentimente ambivalente: iubire și dorinţă faţă de părintele de sex opus și ostilitate și rivalitate faţă
de părintele de același sex. Este mai pregnant manifestat la băieţi și are o dezvoltare completă.
Manifestări ale Complexului Oedip la băieţi: băiatul este gelos și ostil faţă de tată, vrea să-i ia
locul și se teme de răzbunarea tatălui (prin castrare). Teama este atât de mare încât trebuie să-și
reprime dorinţele sexuale și să le înlocuiască cu o afecţiune mai acceptată, (anxietatea de castrare).
Rezolvarea complexului : identificarea cu tatăl și adoptarea unor substitute de satisfacţie sexuală.

Manifestarea complexului Oedip la fete: Complexul Electra: deși mama a fost obiectul iniţial
al dragostei, se produce o reorientare spre tată. Cauza reorientării: fetiţa descoperă că băieţii au
ceva în plus, își condamnă mama pentru că a castrat-o și își reorientează dragostea spre tată, care
posedă organul râvnit. Invidia de a nu avea penis este corespondentul feminin al anxietăţii de
castrare. Rezolvarea complexului Electra: nu se poate rezolva complet, de aceea femeile au un
Supraeu slab dezvoltat; astfel ele se identifică cu mama și își reprimă dragostea incestuoasă.
De rezolvarea complexului Oedip depinde atitudinea adultului faţă de sexul opus. Rezolvarea
incompletă determină conturarea unui tip de personalitate falic, manifestat prin narcisism,
dificultatea stabilirii unor relaţii heterosexuale mature. Aceste persoane au nevoie de recunoaștere
și apreciere permanentă a atractivităţii lor sexuale.
Perioada de latenţă. Nu constituie un stadiu propriu-zis al dezvoltării psiho-sexuale. Energia este
canalizată și sublimată în activităţi școlare, sport, hobby și relaţii de prietenie cu cei de același sex.

IV. Stadiul genital (începe la pubertate): Energia sexuală poate fi exprimată în adolescenţă prin
substitute social-acceptabile și apoi rezolvate plenar în viaţa adultă printr-o relaţie profundă cu o
persoană de sex opus. Tipul de personalitate genitală găsește satisfacţie în muncă și în dragoste.

42
 4. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ – Metode de intervenţie

Conform acestei teorii starea nevrotică actuală are izvoarele în mica copilarie (de regulă în
perioada 3-6 ani, în faza rezolvării conflictului oedipian), nivelul lor fiind unul inconștient.
Deoarece, pentru a gestiona aceste conflicte, Eul a dezvoltat mecanisme de aparare care cu
timpul au devenit ori rigide, ori anacronice, sarcina terapeutului este aceea de a aduce conflictele
micii copilării din inconștientul pacientului în conștiinţa sa pentru a putea fi supuse unei judecaţi
actuale de către o persoană care a câștigat între timp mai multă maturitate și experienţă de viaţă.
Psihanaliza clasică, este un proces terapeutic de lungă durată, ce implică efort din partea
pacientului (5, 6 zile pe săptămană, pe o durată de un an la mai mulţi ani). Cadrul terapeutic este
stabilit cu mare atenţie de psihanalist, și anume, pacientul înainte de a fi acceptat i se realizează o
evaluare diagnostică, se discută expectaţiile sale, i se explică modalitate de lucru, este avertizat în
legătură cu producerera unor posibile modificări serioase, după care îl invită la o perioadă de
reflecţie de 2-3 săptămâni pentru a se hotărâ dacă se angajează la un astfel de demers.
Specific în timpul sedinţelor de psihanaliză, este că pacientul stă întins pe o canapea (divan), iar
terapeutul în afara câmpului său vizual. Avantajul pacientului este că-i permite să intre într-o stare
de relaxare, aproape de somn cei favorizează libertate pentru visare, regresie, accesul la
inconștient s.a. Tehnicile utilizate în psihanaliză sunt: asociaţiile libere, analiza viselor, analiza
acţiunilor pacientului, analiza transferului, analiza rezistenţelor, analiza Ego-ului, interpretările și
prelucrările.
Metoda asociaţiilor libere este folosită ca tehnică de bază in psihanaliză, cu scopul
descoperirii conflictelor inconștiente. Psihanalistul îi propune pacientului să dea frâu liber
gândurilor și sentimentelor oricare sunt ele fără a cenzura și a încerca să urmărească un fir logic.
El intervine doar cu întrebări care să-i permită pacientului noi asociaţii de idei, ca de exemplu:
„ce vârstă ave-ai atunci?; „ ce imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul acesta?.etc..
În derularea asociaţiilor libere apar imagini, reprosuri, sentimente, dorinţe, nevoi, acuze,etc.,
moment în care pacientul are nevoie de încurajarea psihanalistului care să-i ofere siguranţă și
încredere. Însă chiar și încurajată persoana în a-și da frâu liber liber gândurilor sale mai pot
apărea blocaje, numite de Freud rezistenţe, rezultate din controlul inconștient al pacientului.
Psihanalistul pune accentul în analiză tocmai pe aceste zone sensibile.
Analiza viselor, tehnică utilizată în psihanaliză alături de asociaţiile libere. În cursul asociaţiior
libere, la pacient apar spontan relatări despre visele pe care le-a avut, vise ce reprezintă propriile
sale experienţe și conţinuturi de natură inconștientă. Pentru S.Freud, visele sunt „calea regală
spre inconștient”, considerand-o cea mai bună sursă de informaţii. El a descris două niveluri ale

43
conţinutului viselor: conţinutul manifest (conștient, cel pe care persoana îl poate povesti) și
conţinutul latent (inconștient, reprezintă semnificaţia reală a visului, setul de evenimente
intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). S.Freud a descris visele ca încercări mascate de a
îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoi culpabilizatoare, durerose pentru a fi acceptate
constient. Dorinţele, ideile reprezentând conţinutul latent al visului și acestea sunt exprimate în
forme deghizate prin conţinutul manifest al visului. Rolul psihanalistului este de a-și încuraja
pacientul să vorbească despre conţinutul manifest al visului făcând toate asociaţiile libere care-i
apar, cu scopul de a ajunge la conţinuturile inconștiente.

Analiza acţiunilor pacientului, metodă care se referă atât la comportamentele verbale (erori de
pronunţare, lapsusuri, etc.), cât și la cele nonverbale, la cele din ședinţa de psihanaliză, cât și la
cele din afara ei.
Analiza rezistenţelor . Conceptul de rezistenţă se referă la tot ceea ce în acţiunile și cuvintele
analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconștient . Rezistenţele pot ficonștiente (când
pacientul împiedică în mod conștient progresul analizei) sau inconștiente (când pacientul nu-și dă
seama de felul în care perturbă procesul analitic). Cele mai semnificative în procesul analitic sunt
rezistenţele inconștiente, deoarece oferă informaţii importante despre structura de personalitate a
pacientului. Rezistenţele intră în acţiune atunci când pacientul simte că intră pe un teren nesigur,
în plus, atunci când unele dintre tendinţele ți dorinţele inconștiente sunt terifiante și inacceptabile
pentru pacient de a le accepta în planul conștient.
S.Freud consideră rezistenţele ca fiind puncte centrale și instrumente importante ale psihanalizei.
Natură lor este duală: pe de o parte interferă cu tratamentul și pe de altă parte constituie o sursă de
informaţii esenţială pentru analiză. Analizarea rezistenţelor au rolul ca pacientul să fie condus de
psihanalist să constientizeze ce rol joacă acestea în viaţa sa și cum acestea îl impiedică să afle cu
ce se confruntă în prezent.
Analiza transferului. O parte importantă în psihanaliză se referă și la atitudinea pacientului faţă de
terapeut. În timpul terapiei clientul dezvoltă reacţii emoţionale puternice faţă de psihanalist, emoţii
care pot fi pozitive (admiraţie, dragoste, respect, s.a.) sau negative (ură, gelozie, ostilitate s.a.).
Majoritatea reacţiilor fiind izvorate din tendinţele și dorinţele ascunse ale pacientului atunci când
psihanalistul își menţine neutralitatea în relaţia terapeutică. Practic este vorba de sentimente,
atitudini pe care pacientul le-a avut sau le are faţă de persoane importante din viaţa sa și care le
manifestă în relaţia terapeutică faţă de analist.
Această tendinţa a pacientului de a face din analist obiectul răspunsurilor sale emoţionale se
numește transfer.

44
În analiza transferului , analistul îl ajută pe client să obţină o mai bună înţelegere a reacţiilor sale
emoţionale faţă de oricare altă persoană, și să conștientizeze sursele reale ale acţiunilor sale.
Psihanalistii afirmă, că în urma insight-ului asupra acestei înţelegeri, se produc schimbări în sfera
personalităţii pacientului. Relaţia transferenţială este importantă pentru că astfel pacientul ajunge,
ajutat de analist, să o privescă ca o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală și în felul acesta
are ocazia să se desprindă de copilărie și să stabilească relaţii de tip matur cu persoanele
importante din apropierea sa.
În relaţia terapeutică și psihanalistul poate experimenta reacţii emoţionale puternice (pozitive sau
negative) către pacient. Aici este vorba de contratransfer, termen folosit pentru răspunsul
emoţional al terapeutului la solicitările afective ale pacientului. După S.Freud, contratransferul
reduce obiectivitatea terapeutului , afectând negativ relaţia pacient-analist.
Intrepretările. Pe parcursul sedinţelor terapeutice, analistul are sarcina să ordoneze materialul
discontinuu din asociaţiile libere și analiza viselor ale pacientului, să descopere semnificaţiile
ascunse, simbolice și să-i ofere explicaţiile necesare prin prisma conceptelor psihanalitice.
Acestea sunt interpretările, ipotezele explicative cu privire la unele atitudini comportamentale, cu
scopul de a-l ajuta pe pacient să obţină insigh-ul asupra naturii conflictelor care reprezintă sursa
dificultăţilor cu care se confruntă în prezent. Momentul potrivit pentru formularea interpretărilor
ţine de competenţa analistului, astfel încât să fie pe măsura în care pacientul este pregătit să le
primească. Important este ca momentul să fie ales atunci când materialul inconștient este aproape
să se releve la nivel conștient astfel încât pacientul să poată accepta și insight-uri dureroase.
Altfel, nu face decât să-i crească pacientului anxietatea și defensele.
Prelucrările. Este un procedeu specific psihanalizei ce necesită timp lung, intensiv și costisitor.
De-a lungul analizei, pentru a se ajunge la semnificaţiile psihologice ascunse și apoi pe deplin
înţelese și integrate de pacient, sunt necesare prelucrările asupra materialului asociativ, ce
reprezintă o explorare progresivă, repetitivă a interpretărilor și rezistenţelor.
Prelucrate emoţiile dureoase din timpul copilăriei în cadrul terapeutic, îi permite pacientului să
devină suficient de puternic pentru a se confrunta cu aceste emoţii cu mai puţină anxietate și a le
face faţă într-un mod realist.

5. ANALIZA JUNGIANĂ
Carl Gustav Jung, medic psihiatru elveţian, iniţial adept al teoriilor freudiene, s-a delimitat
ulterior de acestea, creandu-și propria concepţie asupra psihicului uman. După el structura
psihicului uman cuprinde tot trei niveluri:
- inconstientul colectiv;

45
 - inconstientul personal ;
- constiinţa;
Inconștientul colectic cuprinde toată experienţă comună a intregii umanităţi.
Inconștientul personal conţine unele imagini mintale de care nu suntem actual constienţi, dar care
pot fi conștientizate. Constiinţa cuprinde percepţiile, gandurile, sentimentele, amintirile de care
persoana este conștientă. Spre deosebire de psihanaliza clasică, analiza jungiană își propune să
pătrundă mai puţin în trecutul pacientului pentru a-i descoperi traume din copilărie. Obiectul de
analiză este de a ajunge la conștientizarea modelelor familiale și cum acestea au fost preluate și
funcţionează în individ sub forma unor comportamente distructive și de apărare. În cadrul
terapeutic, specific analizei jungiene, pacientul poate trăi și retrăi afecte puternice și complexe, se
poate confrunta cu acestea până la a găsi soluţia adecvată cei conferă posibilitatea de a fi o fiinţă
ca întreg. C.G. Jung subliniază necesitatea ca analistul să fie în cadrul tetrapeutic într-o poziţie de
egalitate și total vizibil cu pacientul. Scopul terapiei analitice este de atingerea unei regresii
profunde, ce presupune un număr de 4-5 sedinţe pe săptămană până ce Eul devine relativ stabil,
apoi reducând la 1-2 sedinţe pe săptămană.
În cadrul analizei jungiene sunt evitate discuţiile intelectuale și se pune accent pe declanșarea
funcţiei simbolice a psihicului (numită și funcţie transcedentală sau religioasă).C.G. Jung
folosește în terapie analiza simbolurilor , care apar spontan la suprafaţă (prin imagini care pot fi
desenate, pictate, manipulate în imaginaţie, pentru a percepe, dezvolta și descifra simbolul) care
ajută pacientul să înţeleaegă ceva important cu sens în prezent pentru viaţa lui. Pacientul trăiește
un sentiment de ușurare, de trăire afectivă pozitivă și de satisfacţie în momentul acceptării
interpretării simbolului. Scopul acestui demers terapeutic este deblocarea de fluxul energetic,
acceptarea conţinuturilor inconștiente și construirea a ceea ce lipsește.
Tehnicile principale utilizate de C.G. Jung în terapie sunt: interpretarea viselor, tehnicile de
imaginare, asociaţiile și amplificările.
Intrerpretarea viselor este tehnica cea mai importantă. Scopul utilizării terapeutice a visului ce
presupune descifrarea simbolurilor este de a ajuta persoana să înţeleagă singură sensul visului. În
lucrul cu visele se parcurg mai multe etape și anume:
1. povestirea visului ca serie de imagini succesive;
2. identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis și eventual desenarea sau utilizarea
simbolului în imagiaţia activă;
3. căutarea de informaţii despre viaţa prezentă a pacientului, precum și a problemelor cu care se
confruntă;
4. căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate de vis;

46
5. realizarea de amplificări, făcând analogii cu imagini din alte vise sau cu motive mitologice din
legende, mituri, basme etc., astfel încât mesajul visului să aibă semnificaţie, să capete sens pentru
persoană.

Tehnicile de imaginare. O sedinţă analitică debutează prin lucrul cu visul, continuă cu imaginaţia
activă.C.G. Jung propune pacienţilor să extindă visul prin imaginaţie, provocand un dialog cu
personajele din vis (joc de rol), desenarea sau dramatizarea scenelor din vise cu scopul de a
dezvolta și clarifica imaginile acestora. Imaginaţia activă poate fi utilizată și ca tehnică de
sine-stătătoare. Exemple ale imaginaţiei în activitatea terapeutică pot fi: imaginarea dirijată,
meditaţa, pictarea sau modelarea de imagini care aduce la suprafaţă materialul inconstient,
utilizarea construcţiilor sau a colajelor precum și psihodrama.
Asociaţiile în analiza jungiană sunt diferite de psihanaliza clasică. Diferenţa constă într-un tip
specific de interogare, cerându-i-se subiectului să spună spontan ce îi vine în minte în legătură cu
diverse aspecte ale visului. Și analistul , uneori poate realiza asociaţii, care au valoare dacă sunt
acceptate de pacient.
Amplificările. În cadrul terapeutic, amplificările constau în punerea în legătură a simbolului sau
simptomului manifestat de pacient cu un „mitologen” adică cu un motiv sau personaj arhetipal
relevant (din folclor, mitologie, tradiţia religioasă, legende, basme, ritualuri, etc.) și cu soluţiile
acestuia. Apoi se caută descifrarea „miezului inconștient” de sens, de înţeles subiacent atât
mitului, cât și simbolului sau simptomului. După care urmează conectarea la situaţia de viaţă
prezentă a pacientului și aplicarea în real a soluţiilor posibile. Scopul amplificării este
conștientizarea și recăpătarea respectului faţă de forţele interioare ale sinelui, pentru a acţiona
curativ în planul realităţii.
Întrebări de evaluare

1. “Rezistenţa la schimbare” a clientului are loc datorită faptului că:

a. clientul este trimis la psihoterapie de o altă persoană;
b. clientul are un nivel intelectual redus;
c. clientul se opune oricărui aspect care tinde să strice echilibrul lui actual;
d. terapeutul nu stăpanește foarte bine tehnicile de intervenţie;
2. “Transferul” are loc în cadrul relaţiei terapeutice corespunzătoare următoarei grupări
psihoterapeutice:
e. psihoterapii psihodinamice;
f. psihoterapii comportamentale;

47
g. psihoterapii experienţiale;
h. în oricare dintre ele;

ORIENTAREA COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE

Orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste asupra personalităţii s-a conturat la

începutul secolului XX ca o reacţie la psihoterapiile dinamice. Skinner, Miller,Eysenck, Dollard și
Wolpe, au fost personalităţi care au marcat debutul psihoterapiei comportamentale, introducând
metode terapeurice diferite, bazate pe principiile învăţării și condiţionări.
Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau
neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin

48
conștientizate și înglobează structuri cognitive și sisteme de prelucrare a informaţiilor.
O persoană nevrotică este o persoană cu deprinderi dezadaptative învăţate. Ele s-au fixat în
psihicul individului deoarece, în istoria lui, i-au permis acestuia să facă faţă stresului, să evite
anumite situaţii traumatizante. Ulterior aceste reacţii s-au întărit și apoi s-au generalizat și tind să
se repete în tot mai multe împrejurări.
După comportamentaliști comportamentul depinde de situaţie, acţiunile oamenilor fiind constante
în condiţii similare, dar variind în condiţii diferite. Comportamentul este în funcţie de situaţie, iar
demersul terapeutic presupune uneori și o intervenţie asupra mediului. Procesul psihoterapeutic
pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică și mai mult pe tehnicile utilizate. Relaţia terapeutică
îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care terapeutul are rolul unui
modelator cognitiv și/sau comportamental. Din acest motiv el însuși trebuie să fie un bun model
pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv și dinamic cu o tentă de superioritate.
Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de adaptare pe care le
propune acesta din urmă.

2. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE

Atunci când comportamentul ţintă care se cere modificatat a fost specificat, terapeutul și clientul
elaborează împreună, de comun acord, un program de terapie ce include o combinaţie de tehnici
comportamentale. Psihoterapeutul este cel care alege metodologia cea mai potrivită pentru
problematica clientului și îi propune acestuia o schemă de terapie.

Un demers comportamental complet presupune parcurgerea a patru faze:

a. precizarea comportamentului inadecvat (când a apărut, cum, în ce imprejurări, în ce condiţii
continuă să apară);
b. delimitarea simptomelor ţintă și a obiectivelor terapiei;
c. alegerea uneia sau mai multor tehnici comportamentale potrivite și stabilirea unui program
terapeutic;
d. evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior terapiei;

Principalele tehnici psihoterapeutice comportamentale sunt:

1. Desensibilizarea sistemică progresivă
Desensibilizarea sistemică progresivă poate fi privită ca un proces de decondiţionare sau de

49
contracondiţionare. Această tehnică este eficientă mai ales în eliminarea fobiilor sau a temerilor,
dar și în reducerea tracului, în cazuri de impotenţă și frigiditate, în tulburări anxioase. Tehnica
constă în al învăţa pe subiect că, în prezenţa stimulilor anxiogeni, imaginari sau reali, să se
relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incmpatibil cu apariţia anxietăţii.

Metoda cuprinde următoarele etape:

a. Învăţarea relaxării (durează de regulă cam șase sedinţe). Asezat într-o poziţie confortabilă
(culcat, sezând sau semisezând), clientul se antrenează sistematic, sub îndrumarea terapeutului, în
relaxarea tuturor grupelor musculare.
b. Stabilirea ierarhiilor situaţiilor generatoare de anxietate, în ordine descrescătoare, de la situaţia
cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
c. Desensibilizarea propriu-zisă. După ce subiectul stăpanește bine tehnica de relaxare, este expus
gradual stimulilor succesivi, din ce în ce mai anxiogeni, din ierarhia stabilită anterior.

Desensibilizarea se face în condiţii de relaxare profundă, scopul fiind asocierea de stimuli

anxiogeni cu relaxarea pentru a „sparge” asocierea dezadaptativă anterioară (stimul-anxietate) și a
înlocui cu un răspuns adaptativ.
Subiectului i se ceresă se relaxeze cu ochii închiși și să-și imagineze iniţial scene neutre și apoi
fiecare din situaţiile din ierarhie, începand cu cea mai puţin anxiogenă. În momentul în care
clientul afirmă că simte anxietate, sedinţa se încheie cerându-i-se să se concentreze pe relaxare.

2. Expunerea „in vivo”

Expunerea „in vivo” merge pe acelasi principiu ca și tehnica precedentă, clientul fiindin să instruit
să se confrunte cu situaţiile reale pe care și le-a imaginat în timpul sedinţelor de terapie sau direct
fără a mai trece prin etapa imaginativă. Scopul este de a reuși să păstreze stareade relaxare în
prezenţa stimulilor respectivi. Este un procedeu mai eficient decât simpla imaginare a situaţiilor
producătoare de anxietate, dar unii clienţi au nevoie să înceapă cu nivelul imaginativ și apoi să
experimenteze situaţiile concrete.

3. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite

Tehnica pornește de la principiul că, expunand pe cineva direct la stimulii producători de
anxietate, persoana descoperă că nu se întamplă nimic rău, ceea ce poate conduce la stingerea

50
comportamentului de teamă. Confruntarea cu situaţiile anxiogene se poate face în plan imaginar,
terapeutul manevrând astfel situaţia încât să producă rapid o creștere a anxietăţii (tehnica
implozivă) sau prin expunerea reală, mai ales la clienţii cu capacităţi imaginative limitate (tehnica
expunerii-flooding). Aceste tehnici se dovedesc eficiente mai ales în tratarea agorafobiei și a
tulburărilor compulsiv-obsesive.

4. Întărirea selectivă.
Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de comportament învăţate au tendinţa de a
slăbi și de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite corespunzător. Tehnica este eficientă mai ales la
copii, în situaţiile în care comportamentul nedorit a fost întărit fără voie de persoanele din jur.
Procedura implică recompensarea comportamentelor dezirabile și ignorarea celor indezirabile.

5. Modelarea
Modelarea presupune însușirea unor modele de comportament deosebite prin observarea și
imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, terapeutul (principiul de bază este cel
al învăţării prin observare). Tehnica s-a dovedit eficientă în formarea de deprinderi de autoservire
la pacienţii deficienţi mintal, precum și în depăţirea anxietăţii, când persoana are șansa de a
observa pe altcineva trecând prin situaţia provocatoare de anxietate fără a fi rănit.

6. Terapia aversivă
Terapia aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a sancţiunilor, deci
prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în tratarea toxicomanilor, a
deviaţiilor sexuale și a deprinderilor compulsive, respectiv a comportamentelor care oferă
gratificaţii imediate individului, dar cu consecinţe negative pe termen lung sau inadecvate social,
prohibite cultural și dăunătoare psihic.

7. Antrenamentul asertiv
Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât și formare și practicare
a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat în cazulpersoanelor cu
dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza anxietăţii ridicate care îi impiedică să
se exprime liber și să își exprime sentimentele. El are menirea de a-l învăţa pe client să își exprime
liber, direct și adecvat gândurile și emoţiile.

8. Autoreglarea.

51
Pentru că într-un demers comportamental terapeutul și clientul se întalnesc rareori mai des de o
dată pe săptămană, acesta din urmă tebuie să înveţe să își regleze comportamentul propriu, astfel
încât să înregistreze progrese și în afara sedinţelor de psihoterapie. Autoreglarea implică
observarea, monitorizarea propriilor comportamente, și utilizarea de tehnici variate pentru
modificarea celor inadecvate.

3. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Terapiile behavioriste se focalizează pe modificarea directă a comportamentului, ignorand în

schimb procesele raţionale, de gândire. Observându-se cu timpul că factorii cognitivi (gândurile,
asteptările, interpretările date evenimentelor) sunt importanţi în determinarea comportamentelor,
mulţi psihoterapeuţi au început să-i ia în calcul în cadrul procesului terapeutic.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală a preluat tehnicile behavioriste de modificare a
comportamentelor și le-a adăugat proceduri destinate schimbării convingerilor dezadaptative. O
idee importantă este aceea că modul în care persoana se comportă în confruntarea cu obstacolele
externe ţine nu numai de mărimea obiectivă a acestora, ci și de imaginea, reflectarea lor în plan
intern, subiectiv. Oamenii sunt perturbaţi de agresiunea și de schimbările mediului extern.
În general însă, ei sunt mult mai puternic afectaţi de ideile pe care le dezvoltă în legătură cu aceste
evenimente. Strategia terapeuţilor cognitivisti, constă în a-l invăţa pe client să-și interpreteze
evenimentele de viaţă într-o manieră pozitivă, mai adaptativă, ceea ce conduce la rezolvarea
problemelor emoţionale. Această formă de abordare terapeutică se dovedeste eficientă mai ales în
cazul persoanelor cu reacţii emoţionale perturbate, precum anxietatea și depresia.

Principalele tipuri de distorsiuni cognitive (patternuri de gândire negativă iraţionale) sunt:

1.Gândirea de tipul „totul sau nimic”. A evalua lucrurile în alb și negru, în termeni de
performanţe sau esecuri: dacă o performanţă nu este perfectă, este considerată eșec total.
2. Suprageneralizarea. A considera că un eveniment negativ sau pozitiv singular se va produce la
nesfârșit.
3. Concentrarea asupra negativului (catastrofarea). A te centra asupra unui eveniment negativ
oarecare, a te gândi numai la acesta și a-l lăsa să întunece toate celelalte evenimente pozitive.
4. Descalificarea pozitivului. A respinge experienţele pozitive, a spune despre ele că contează,
menţinând stilul negativ de gândire, în ciuda evidenţelor.

52
5. Desprinderea de concluzii pripite. A te repezi să faci interpretări negative chiar dacă nu sunt
suficiente pentru a trage astfel de concluzii.
6. Maximalizarea și minimalizarea. A exagera anumite lucruri (de regulă succesele
celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi).
7. Judecata afectivă. A considera că propriile emoţii negative reflectă modul cum stau lucrurile cu
adevărat.
8. Cerinţele absolutiste. A-ţi elabora cateva imperative categorice după care te conduci. Dacă
aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează
sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă frustrare, furie, resentimente.
9. Etichetarea. A interpreta persoana (de regulă, negativ) in loc de a se referi la o greseală sau la
un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane sau altora.
10. Raportarea la propria persoană. A te considera cauza unor evenimente negative externe, cu
care nu ai nici o legătură.

4. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se încadrează în categoria terapiilor de scurtădurată:

între 5 și 20 de sedinţe. Ședinţele psihoterapeutice au obiective precise, sunt clar structurate și
presupun un plan de intervenţie stabilit de comun acord de către psihoterapeut și persoană.
Intervenţia cognitiv-comportamentală se realizează în două etape distincte: identificarea
patternurilor de gândire negativă iraţionale și modificarea acestora și a comportamentelor aferente,
fiecare presupunand tehnici terapeutice specifice.
1. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale este primul pas al demersului cognitiv-
comportamental. Psihoterapeutul îi explică clientului conceptul de gânduri negative automate ca
fiind gânduri negative, iraţionale care se declansează spontan în anumite contexte și care se referă
la propria persoană, la lume, la viitor. Aceste gânduri se constituie și se asociază cu diverse
situaţii, încă din copilărie. Ele ţin de mai mulţi factori: de modul în care a fost tratat subiectul de
către ceilalţi, mai ales de către persoanele semnificative din familie; de modul în care se simt și
vorbesc despre ei înșiși cei ce servesc subiectului drept model de identificare; de ceea ce i s-a spus
subiectului în legătură cu el însuși; de experienţele de viaţă mai importante prin care a trecut.
Pentru ca subiectul să inţeleagă mai bine modul de declansare a acestorpatternuri de gândire,
terapeutul poate prezenta uneori un exemplu din viaţa sa personală. Se poate utiliza ca suport
tehnic lista principalelor tipuri de distorsiuni cognitive. Identificarea patternurilor de gândire
negativă iraţionale se poate realiza prin:

53
a. discutarea unei experienţe emoţionale recente;
b. utilizarea imaginaţiei dirijate pentru a-i permite clientului să traiască sau să retrăiască
imaginativ o situaţie în care apare simptomul și să evoce gândurile negative declansate spontan;
c. utilizarea jocului dramatic la clienţii cărora le este greu să evoce gândurile negative doar pe
baza povestirii (pentru a le permite să reactualizeze cât mai veridic întreaga situaţie și patternurile
de gândire declanșate);
d. observarea și utilizarea modificărilor de dispoziţie ale clientului din timpul ședinţei terapeutice;
e. determinarea semnificaţiei unor evenimente în legătură cu care clientul nu a reușit să declanseze
și să concretizeze patternurile de gândire negativă.

2. Modificarea paternurilor de gândire negativă iraţionale și a comportatelor aferente utilizând:

a. raţionalizarea - clientului i se explică faptul că stările afective disfuncţionale sunt produse mai
mult de gândurile sale negative și mai puţin de împrejurările exterioare (relaţia gândire, sentiment,
comportament);
b. furnizarea de informaţii asupra anxietăţii și mecanismelor de apariţie si de întreţinere a
acesteia– clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietăţii sievoluţia lor posibilă și i se
precizează că acestea nu sunt periculoase (nu conduc la deces sau pierderea controlului) și nici nu
sunt semne ale unei boli psihice grave;
c. verificarea veridicităţii gândurilor negative automate în timpul și în afara sedinţelor terapeutice,
d. distragerea – clientul este învăţat să-și controleze simptomul concentrându-se asupra altor
activităţi și nu asupra stării proprii;
e. programarea activităţilor după reguli precise, evitand supraincărcarea si tendinţa de a face mai
multe lucruri simultan, ceea ce sporeste tensiunea si oboseala(realizarea de liste de activităţi, st
abilirea priorităţilor, programarea de pauze pentru relaxare, etc.;
f. experimentarea in sfera comportamentelor (prin folosirea de tehnicicomportamentale).

Întrebări de evaluare

1. În psihoterapiile comportamentaliste insigt-ul apare pe baza:

a. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a gândurilor, credinţelor și comportamentelor repetitive,
precum și explicaţiile oferite de terapeut.
b. Asociaţiilor libere, sau a analizei viselor și a actelor ratate în stransă legătură cu interpretările pe
care le face terapeutul.

54
c. Constientizării propriilor emoţii, gânduri și strategii comportamentale în situaţii concrete
construite pe baza unor tehnici provocative.
2. Cauzele afecţiunilor psihice, în viziunea psihoterapiilor comportamentaliste, sunt:
a. Dorinţele libidinale timpurii care răman în afara conștiinţei și fragmentarea Eului.
b. Disperarea existenţială, fragmentarea eului, lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale.
c. Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate întărite de factori de mediu.
d. Lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale și absenţa conștientizării.

ORIENTAREA UMANIST-EXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI EXPERIENŢIALE

Orientarea umanist-experienţială în psihoterapie centrată pe teoriile umaniste asupra personalităţii

s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăţi a secolului XX, avându-i ca promotori pe Gordon
Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers, s.a. Orientarea umanist experienţialistă
reinvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile, dragostea, creativitatea,
imaginea de sine) în atenţia psihologilor și psihoterapeuţilor. Omul în terapiile umaniste este
privit ca o entitate activă, auto-afirmativă, cu un potenţial latent ce se cere valorificat și centrarea
pe experienţa imediată, conform principiului „aici și acum”.

55
Psihoterapeuţii de această factură își propun să-l asiste pe individ să-și exploreze
propriilesentimente și gânduri, propriile resurse și limite, pentru a reuși să-și găsească soluţia
personală.
În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe școl
psihoterapeutice, printre care:
- Terapia centrată pe client C. Rogers.
- Psihodrama J.L.Moreno.
- Gestaltterapia , F.Perls.
- Analiza tranzacţională, E.Berne.
- Analiza reichiană, W.Reich .
În ultimele decenii, din această orientare s-a conturat o a patra direcţie care a marcat destinul
psihologiei și a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-și propune să
exploreze o formă de constiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ și
transformator – supraconstiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat
Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a constiinţei:
- terapia psihedelică și
- terapia holotropică
o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un psihoterapeut, care permite conectarea unor
teritorii necunoscute ale inconștientului, cu referire mai ales la dimensiunea perinatală și cea
transpersonală.

2. PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT

Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii”40, a elaborat o nouă modalitate de
abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Aceasta a apărut iniţial sub denumirea de
psihoterapie non-directivă si contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme, susţinand
ideea unui tratament psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice și interpretări.
Ulterior el va denumi acest demers: psihoterapie centrată pe client. Pentru ca procesul terapeutic
să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie
deteoriile și principiile străine acestei experienţe. Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el
să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde cu
clientul, în lumea subiectivă a acestuia. Clientul trebuie să fie centrul intreprinderii, nu numai în
sensul că el este beneficiarul, ci într-un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale personale
56
trebuie să servească drept ghid și criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale și în
conduita ulterioară a vieţii sale. De aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, in opinia și
practica lui Rogers „non-direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată evaluantă, nu
la absenţa funcţiei de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a acestei funcţii.
În exprimarea cea mai simplă, ideea principală a acestei concepţii terapeutice este afirmarea
„capacităţii individului”, mai explicit, aceasta traducându-se astfel: fiinţa umană are capacitatea,
latentă dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăși și de a-și rezolva problemele suficient
pentru satisfacerea și eficacitatea necesară funcţionarii adecvate (aspect denumit capacitate de
autoactualizare) și are de asemenea o tendinţa să exerseze această capacitate. Ca potenţiale,
această capacitate și această tendinţă sunt inerente oricărui om. Exercitarea acestei capacităţi
reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei și ridicării„Eului"; altfel
spus, ea reclamă relaţii lipsite de ameninţare sau de sfidare (provocare) cu ideea că subiectul se
ameliorează pe el însuși. Pentru ca această capacitate să funcţioneze optim omul are nevoie de
acceptare necondiţionată. Modul de funcţionare specific uman are la bază capacitatea de
cunoastere reflexivă, adică capacitatea nu numai de a ști, ci de a ști că știi. Cunoașterea reflexivă
face posibilă autoevaluarea și autocorecţia. De remarcat că nu este vorba de o capacitate de
înţelegere completă și foarte corectă, ci de un grad de înţelegere imperfect, fără îndoială, dar
suficient fiecărui pas al procesului de adaptare și integrare care este existenţa umană: este o
inţelegere activă, într-un fel vitală, orientată nu spre conceptualizare, ci spre acţiune.
Tendinţa la actualizare a organismului este fundamentală. Ea veghează la exersarea tuturor
funcţiilor, atât fizice cât și experienţiale; ea vizează în mod constant să dezvolte potenţialităţile
individului pentru a asigura conversaţia și „îmbogăţirea” sa ţinând cont de posibilităţile și limitele
mediului.
În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică și în principal
atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate celelalte, este atitudinea
de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este propriu acestei atitudini este în
afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa. Crearea unui climat afectiv adevărat
terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale rolului terapeutului. Pe langă securitate și
căldură, climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii totale, libertăţii de a-și
explora cele mai ascunse și mai „urate” sentimente ale propriului eu, în scopul de a deveni tot mai
congruent cu experienţa prezentă, trebuie să fie caracterizat și prin: înţelegere empatică, toleranţă,
respect. Referitor la aitudinea terapeutului C.Rogers vorbește de acordul intern, adică de
autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică, trebuie ca experienţa
imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în constiinţa sa; altfel spus, este

57
necesar ca sentimentele și atitudinile pe care le incearcă faţă de client să fie total disponibile
constiinţei.
Tehnicile propuse de C.Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie și afirmaţie. Accentul este
pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele folosite de
către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală și nonverbală (mimică și pantomimică de tip comprehensiv).
Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt:
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine și încurajează nonverbal (prin postură, privire, mimică,
mișcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
2. Tehnici de reflectare:
a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul.
Se păstrează limbajul subiectului și se accentuează acea parte din mesajul transmis de către client
care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul se simte acceptat,
încurajat să comunice, apar și sunt constientizate sensuri noi ale situaţiei prezentate, sunt mult
diluate blocajele, rezistenţele și, de asemenea, nu există riscul introducerii unor mesaje
distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să apară putând fi
corectate și reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al acestei tehnici
este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la problema cu
care se confruntă și în cazul în care totuși apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea lucrului cu
rezistenţele într-o manieră non-intruzivă și extrem de delicată pentru sensibilitatea clientului.
b. Repetiţia pe alt ton /cu o nuanţă de umor:
Terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor.
Rol: schimbarea perspectivei asupra evenimentului.
c. Amplificarea
Se folosește pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă, constructivă a situaţiei sau
atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea suplimentară introdusă de
terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
3. Tehnici de reformulare
a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond

58
Se obţine o nouă viziune asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi
atunci cand subiectul este nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-
o altă perspectivă, comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmărește un efect de soc, cu
consecinţe în planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
b. Reformularea sinteză
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul fiind pus
pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative gresite, distorsionate ale subiectului; se folosesc
doar cuvintele clientului și nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.
c. Reformularea clarificatoare
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii și
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului.
4. Tehnici de deschidere
Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,redeschis prin formulări neutre de tipul:
„Si….”, „Deci…..”, „Asadar….” s.a. m.d.
Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-și impune propriile sale valori și
standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică.
Deasemenea, specific acestei terapii este „comunicarea aici și acum”. Chiar atunci când sunt
relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici și
acum. Situaţia trecută este adusă in prezent.

3. PSIHODRAMA
Numele J.L. Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept unul
din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup simaritale,
pionier în tratamentul psihozelor. J.L. Moreno definește psihodrama ca „știinţă care explorează
adevărul prin metode dramatice.”Într-o reprezentare psihodramatică individul dă viaţă pe scenă
lumii sale interioare, explorandanumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului care
interpretează rolurile personajelor desemnate de el.
Metoda psihodramatică integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării
experienţiale, participative. Interacţionând la modul concret, angajandu-te corporal și imaginativ
în situaţie - ca și când se întâmplă acum - are drept consecinţă constientizarea unor idei și trăiri în
general inaccesibile prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale
comunicării acţionează nu numai în relaţie cu interlocutorul, dar și la nivel intern, astfel încât,

59
atunci când retrăiesti o situaţie punând în practică comportamentul furios sau înfricoșat de atunci,
aduci în constiinţă emoţii pe care altfel le-ai fi reprimat.
Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul
spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire.... si..... O trăsătură esenţială a
spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind simultan
adecvat nevoilor interne și cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoiede
un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest mediu este situaţia
de grup.

Instrumente metodologice
J.L.Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena,
protagonistul (subiectul), directorul, eu-rile auxiliare și auditoriul.
Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor în postura de membru al grupului
sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat, igienic, cu
suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel încât să permită
lucrul simultan a 6-8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată protagonistului - scena
și balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când protagonistul lucrează auditoriul. Din
spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de repere spaţiale în scena reprezentată de
protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul este folosit ca loc care permite o privire
detașată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.

Protagonistul este persoana din grup ce își exteriorizeză trăirile, este subiectul reprezentării
psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare, având oportunitatea de
a-și explora tensiunile într-un mediu securizant și structurat, de a-și exprima fanteziile, dorinţele,
trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment în centrul atenţiei grupului, cu
întreaga sa subiectivitate.
La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile personajelor din
secvenţa sa. Acestia poartă numele de Eu-ri auxiliare.
Eu-rile auxiliare sunt din acest moment instrumente în folosul protagonistului, venind în
întampinarea nevoilor sale și interpretand rolurile asa cum le vede protagonistul.
Eul auxiliar este orice membru al grupului, n afară de director, ales de protagonist să joaceun rol
in scena sa; il ajută pe protagonist in explorarea problemei sale. Eul auxiliar funcţionează ca o
punte între director și protagonist - pe de o parte este o extensie terapeutică, investigând

60
conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta este o extensie a
protagonistului în exprimarea trăirilor sale.
El este intotdeauna ales de către protagonist, în baza relaţiei teleice care funcţionează între cei doi.
Eul auxiliar nu este un actor care repetă cuvintele protagonistului, el esenţializează elementele
definitorii propriului rol din exprimările verbale, postura, mișcările creionate de protagonist.
Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea protagonistului pe
scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje, acţionând din pielea
acestora).
Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce sedinţa în toate etapele ei.
Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-și exploreze problema.
Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul
materialului emotiv. Se implică cu intreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră și
pasivă, avand un rol activ și propunător.
Terapeutul este o prezenţă atentă, disponibilă, activă, un punct de reper pentru protagonistul aflat
în explorare. El e garantul eficacităţii acestei explorări astfel încât protagonistul să aibă la sfarșitul
reprezentaţiei sale un bun nivel de integrare în urma travaliului terapeutic.
În cursul participării auditoriului directorul se asigură că intervenţiile membrilor grupului sunt
constructive - nu admite observaţii critice faţă de conţinuturile reprezentate, sfaturi, interpretări.
Fiecare își va exprima doar trăirile personale, experienţa proprie de viaţă.
Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în reprezentaţie, care,
atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul numit auditoriu.
Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul își montează drama dar și participă efectiv la
procesul de vindecare. La sfarșitul psihodramei, când membrii grupului împărtășesc cu
protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se reconectează grupul și se
formează noi conexiuni. Funcţia principală a auditoriului este de a-l ajuta pe protagonist. Practic,
aceasta are loc atunci când protagonistul alege din randul auditoriului eu-rile auxiliare și
alter-ego care iau parte la reprezentarea sa, când auditoriul intervine din afara scenei ca o porta-
voce a opiniei publice, dând un feedback la evenimentele văzute, și la sfarșitul reprezentaţiei - prin
Împărtășirea trăirilor provocate de scena urmărită.
Momentele sedinţei psihodramatice
Sesiunea de psihodramă se desfăsoară în trei etape distincte: încălzirea, lucrul cu protagonistul și
participarea auditoriului. O sedinţă durează în medie 2 ore - mărimea grupuluifiind între 5 si 12
persoane.

61
Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naște o atmosferă de spontaneitate
prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să ducă la interacţiuni
semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului de încredere, siguranţă,
autodezvăluire.

Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a

protagonistului este structurată și concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului și eu-rilor
auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie anumite
conotaţii.
Participarea auditoriului
În această etapă, membrii grupului împărtășesc trăirile și gândurile sus citate de evenimentele
urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai puţin izolat. El se simte
înţeles, acceptat, știe că nu e singur în confruntarea lui.
Analiza
J.l. Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a încorporat-o
în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a procesului psihodramatic,
ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în tratamentul global când este
cel mai util pentru protagonist.

PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ
Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca
principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum
și în filosofia și psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal" fiinţează în
lume, este parte din existenţă și ca atare, se manifestă liber și spontan, creativ și natural.
Prin procesul de alienare are loc „ruperea de lume", „tăierea" din existenţă; subiectul se îndreaptă
vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia
psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial și pentru a participa la curăţirea „psihosferei"
și„sociosferei" din care face parte clientul. „Existenţialiștii utilizează noţiunea de empatie mediată
pentru a înţelege „lumea" depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc.
Punandu-se în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza
conceptelor filosofice".
Omul, ca fiinţă liberă și creativă, construiește proiecte existenţiale și apoi se angajează – pentru
devenirea întru fiinţă - pe drumul prevăzut și cuprins în proiect. Eșecurile, blocajele sau orientările
greșite pe un astfel de „drum existenţial" îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l

62
spre sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte
spre realitate, participă la eliberarea acestuia de teama și complexe afective, redandu-i speranţa și
libertatea.
Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate
suigeneris, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate și
autenticitatea fiinţei umane.
Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun și sănătos în
fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii
problematice și impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare
a scăderii și reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen
ontologic iar nevroza expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica și sentimentul de
culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane,
fapt ce duce la depersonalizare și apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă umană
alienată, absurdă, izolată și lipsită de sens.

Tehnici si proceduri terapeutice:

Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.
Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz.
Majoritatea analiștilor existenţialiști folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică și o serie
de tehnici terapeutice folosite și în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală;
de reflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de
rol cu imaginaţie dirijată; fantezia și reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară
pentru conștientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a
atenţiei;tehnici de relaxare. D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza
existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii clientului:
- lumea naturală;
- lumea publică;
- lumea privată;
- lumea ideală;
Este descrierea propriei lumi, a memoriei, sentimentelor și reacţiilor proprii. Clientul este încurajat
să recunoască și să definească propria experienţă așa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie
criticist- constructivă pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.

63
2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi.
Terapeutul îl ajută pe client să analizeze și să evalueze toate alternativele posibile și să selecteze
apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează și se manifestă noul sistem axiologic.
În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare și punere în acţiune a talentelor clientului, a
abilităţilor și deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul
se aruncă în lupta pentru construirea propriului destin și de aceea trebuie încurajat Irvin Yalom
terapeutul continuator al curentului existenţial, definește psihoterapia existenţială ca o abordare
psihoterapeutică dinamică, cu centrarea pe accesarea și rezolvarea conflictelor intrapsihice
inconstiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului. Aceste conflicte interioare, sunt
rezultatul din întalnirea cu preocupările ultime ale aleexistenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa
de sens.

Problematica morţii se referă la conflictul dintre conștientizarea inevitabilităţii morţii și dorinţa

de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deși moartea distruge fizic omul, tot ideea de moarte îl
poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre o
conștientizare a degradării existenţei. Când această întalnire cu moartea este valorificată în sens
constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile
eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este
rezultatul modului ineficient de a transcende moartea.
Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conștientizarea lipsei de structură, de
fundamentare a universului în care trăim și dorinţa noastră de fundamentare și organizare. În viaţa
de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii suntem
liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim puternici,
curajoși, fataliști, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete amare, sau să
ne găsim o cale de a ne depăși handicapul, și în ciuda lui, a ne găsi un sens în viaţă. Principul
terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în legătură cu situaţia sa de
viaţă, este de a-l intreba și a-l ajuta să conștientizeze cum a creat el această situaţia, în ce fel este
responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică, presupune, ca în primul rând, clientul
să-și asume responsabilitatea și apoi să treacă la acţiune în felul ales de el.
Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conștientizarea singurătăţii noastre existenţiale
și dorinţa noastră de contact, de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare. Îngroziţi de izolare,
oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal
(stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, și astfel de relaţii sunt bazate pe nevoia de supravieţuire

64
și nu pe cea de creștere. Unul dintre obiectivele majoreale terapiei existenţiale este să rezolve
dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă întră în relaţie cu celălalt, fără dorinţa de a scăpa de
izolare devenind una cu celălalt sau fără a-l transforma într-un instrument de apărare impotriva
izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de a-l ajuta pe client să-și identifice și
să-și înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi.
Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conștientizarea faptului că nu există
„sensuri” sau „proiecte” universale și nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la care să se
raporteze. Criza existenţială izbucneste atunci când omul se confruntă cu evenimente care-i
destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe și scopuri pe care și le-a construit, și-l
fac să să-și dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina cu exigenţă și
conștiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”.
Punctul de vedere existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu
există nici un proiect prestabilit, nici un alt scop în afara omului. În acest sens, sarcina terapeutului
este de a ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ.

1. Un obiectiv important al psihoterapiei centrate pe client este:

a. Reducerea imediată a simptomului.
b. Analiza transferului.
c. Anularea incongruenţei apărută de mult în psihicul clienţilor.

2. Afirmaţia „Auto-acceptarea de sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce

maitolerant cu propria sa experienţă, ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat și mai
deschis spre noi experienţe viitoare” aparţine:
d. Psihoterapiilor comportamentaliste.
e. Psihoterapiilor psihodinamice.
f. Psihoterapiilor experienţiale.
3. În psihoterapia centrată pe client una dintre cele mai importante tehnici este.
a. Ascultarea activă.
b. Explicaţia.
c. Analiza rezistenţelor.

PSIHOTERAPIA DE GRUP

1.CARACTERISTICI ALE PSIHOTERAPIEI DE GRUP

65
Experienţa clinică a demonstrat în timp că multe dintre problemele emoţionale ale persoanelor
care solicită sprijin psihoterapeutic sunt legate de dificultăţile de relaţionare și de comunicare ale
acestora. Astfel de situaţii pot fi abordate atât în cursul unei psihoterapii individuale, cât și în
formula terapiei de grup.
În grup, clienţii au ocazia să lucreeze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi,
să constate că nu sunt singurii care se află într-o situaţie de dificultate, să observe reacţiile
celorlalţi la comportamentele, ideile sau relatările lor și de asemenea să-și exprime opiniile și
sentimentele faţă de colegi și faţă de reacţiile lor. Se poate lucra cu grupuri omogene, formate din
clienţi cu același tip de problematică sau cu grupuri heterogene, alcătuite din persoane cu
probleme diferite.
Există variante de terapie de grup în care se lucrează în principal asupra dinamicii de grup și
variante în care se lucrează pe rând focalizat cu fiecare persoană.
În terapia de grup un terapeut sau o echipă terapeutică lucrează cu mai multe personae, reunite în
vederea aceluiași scop; rezolvarea unor probleme de natură psihică. În grup clienţii au ocazia să
lucreze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să observe reacţiile acestora
la comportamentele, ideile sau relatările lor și, de asemenea să-și exprime opiniile și sentimentele
faţă de ceilalţi și faţă de reacţiile lor.
De multe ori, psihoterapia de grup se folosește combinată cu sau ca un supliment al terapiei
individuale.
Grupul terapeutic dă ocazia individului să constate că nu este singurul care se află într-o situaţie de
dificultate, că și alte personae traversează perioade dificile și trăiesc o stare de disconfort psihic, că
alţii au probleme la fel de grave sau poate chiar mai grave. Aceste constatări sunt de natură să
estompeze sentimentele de singurătate, deznădejde, lipsă de speranţă. Este mai ales cazul
grupurilor omogene, formate din clienţi cu același tip de problematică.
Contactul cu alte personae aflate în suferinţă îi poate da ocazia unui participant la grup să-și
mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celălalt, să își reconsidere propria situaţie
observând cu mai multă obiectivitate aspectele pozitive din viaţa personală , să înveţe noi strategii
de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună. Efecte de acest tip se obţin și în grupurile
heterogene, alcătuite din clienţi cu probleme diferite (depresivi, anxioși, personae cu tulburări
emoţionale, etc.). Raţiunea pentru care se formează grupuri heterogene este de a compensa în
cadrul relaţiilor intra-grupale excesele comportamentale, atitudinale, afective ale participanţilor.

66
Aceștia au ocazia de a interacţiona cu personae foarte diferite de ei înșiși, de a observa patternuri
și strategii de acţiune complet nefamiliare și de a testa noi modalităţi de a intra în contact și de a
comunica.
Atunci când obiectul terapiei este individul avem de a face mai degrabă cu o psihoterapie în grup.
Iar atunci când obiectul este grupul în sine vorbim de psihoterapie de grup (cuplu, familie,echipă
de lucru etc.). Generic însă se folosește termenul de psihoterapie de grup, la modul general.

3. GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE

Începând cu anii 1060 C. Rogers, iniţiatorul psihoterapiei non-directive (centrată pe client),

lansează în activitatea sa ideea că schimbarea terapeutică se poate produce și la nivelul grupurilor,
nu numai prin psihoterapie individuală. El elaborează o concepţie personală asupra terapiei de
grup numită terapie centrată pe grup și propria sa versiune de grup terapeutic numit grup de
întâlnire (encounter group).
Diferenţa esenţială faţă de alte forme de terapie de grup, este aceea că interesul nu cade cu
precădere pe dinamica grupului, ci rămane centrat asupra conștientizării, exprimării și acceptării
propriilor sentimente de către fiecare participant în parte.
Scopul este de autocunoaștere și, pornind de aici, de ameliorarea a relaţiilor interpersonale.
Aceasta nu înseamnă că membrii grupului nu interacţionează între ei. Dimpotrivă, prin explorarea
și exprimarea sinceră de fiecare participant a propriilor preocupări , se creează coeziunea grupului,
situaţie în care posibilitatea unui membru al grupului de a fi inţeles și acceptat de ceilalţi să devină
mai mare. Experimentând o astfel de stare în grupul terapeutic, clientul poate descoperi modalităţi
mai satisfăcătoare de a intra în relaţie cu alte persoane.
Grupurile au un moderator (psihoterapeutul), care acţionează în manieră non-directivă, intervenind
minimal, fără să-și impună punctul de vedere asupra participanţilor . El are sarcina să urmărească
activ evoluţia stărilor afective din cadrul grupului, să răspundă emoţional și să gestionezatmosfera
de grup, astfel încât participanţii să se simtă securizaţi, să își acorde încredere unii altora și să se
simtă acceptaţi . Sunt stimulate interacţiunile și chiar confruntările dintre membrii grupului
permiţând exprimarea sinceră și liberă a oricăror sentimente în limita non-agresivităţii și în folosul
descoperiirii motivaţiilor reale ale acestora.
Terapeutul are o atitudine suportivă și se nutrește din ideea că clienţii au capacitatea deplină de a
deveni responsabili pentru proriile probleme și de a descoperi soluţii la acestea. Dacă terapeutul
este suficient de abil, cu timpul grupul însuși devine agent terapeutic, iar unii dintre membrii
grupului pot prelua temporar rolul de terapeut.

67
Maniera și tehnice de lucru sunt aceleași ca și în cazul terapiei individuale centrate pe client.
Terapeutul intervine mai ales atunci când anumite sentimente trec neobservate sau pentru a
permite tuturor membrilor să se exprime în cadrul grupului.
La grupurile de întâlnire pot participa orice persoană care dorește să discute despre problemele
sale. Experienţa arată că persoanele care profită cel mai mult de pe urma grupurilor de întâlnire
sunt cei cu afecţiuni nevrotiforme moderate. Este contraindicată, totuși, introducerea în grupuri ale
subiecţilor agresivi, precum și a celor cu tendinţe de a analiza experienţele în mod sofisticat și
intelectualist , în detrimentul trăirilor emoţionale.

3.GRUPUL DE GESTALT-TERAPIE

Frederick Perls a iniţiat această formă de psihoterapie al cărei scop este de al ajuta pe individ să
devină deplin conștient de propria persoană: de patternurile sale de gândire, de senzaţiile sale
corporale, de trăirile sale, de comportamentele pe care le pune în acţiune. Terapia gestaltisă
combină accentul pus pe abordările analitice asupra rezolvării conflictelor interne cu
conștientizarea și luarea în stăpânire a propriului comportament și cu preocuparea umanistă pentru
autoactualizare.
Accentul se pune pe conștientizarea modului în care persoana gândește, simte și acţionează în
momentul ședinţei terapeutice (aici și acum), ceea ce permite apoi abordarea conflictelor
nerezolvate și descoperirea acelor aspecte ale personalităţii la care clientul nu a avut până în
prezent acces conștient. Gestalt-terapia descurajează, intelectualizarea, excplicaţiile utilizate de
majoritatea terapiilor verbale (atât cele dinamice cât și cele comportamentale) și încurajează, în
schimb, experimentarea de situaţii noi, provocative care duc la insight.
Este o formă de psihoterapie de grup în care terapeutul lucrează focalizat, pe rând, cu câte unul
dintre participanţi în timp ce ceilalţi membri ai grupului asistă ca observatori ce pot oferi
feed-back-uri obiective sau pot fi implicaţi în exerciţii menite să evidenţieze anumite patternuri
sau strategii de acţiune sau gândire.
Gestalt-terapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil și eclectic, ce poate fi
adaptat de la caz la caz și care include: tehnici de focalizare (asupra posturii, gesturilor, senzaţiilor
corporale, gândurilor care trec prin minte aici și acum), tehnica scaunului gol (utilizată mai ales
în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane semnificative, sau prin crearea unui
dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii în scenă (punerea în acţiune a
sentimentelor și ideilor incomode, nemărturisite sau a unor vise, fantezii) s.a.

68
Terapeutul gestaltist este, activ, provocativ, directiv și este mai puţin preocupat să ofere
interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al clientului.
Această formă de intervenţie terapeutică constă într-un proces de „explorare împreună” și
presupune contactul autentic între persoane reale. Relaţia terapeutică este pe orizontală de la adult
la adult, fiind centrată pe prezent și accentuând pe experienţa directă a participanţilor. În această
formă de terapie este contraindicată formula „trebuie” sau „ar trebui” și se utilizează, în schimb,
formula „ce dorești” sau „ce alegi”, subliniind ideea de autonomie și auto-determinarea clientului.
Se urmărește descoperirea și deschiderea unor căi care să îi dea posibilitatea clientului să își
continuie procesul de dezvoltare pe cont propriu și în afara sedinţelor terapeutice.
De asemenea, se urmărelte conștientizarea și reintegrarea de către client a acelor părţi din sine
respinse, alienate.
Terapia gestaltistă este indicată în cazul persoanelor cu tulburări nevrotice (anxioase,depresive,
fobice, somatoforme), dar și a celor care trăiesc o stare de nefericire, fără a ști cum să o
depășească. Beneficiază de asemenea, cei interesaţi de dezvoltarea personală, dornici de a lucra
asupra conștierntizării și în a produce schimbări în viaţa personală.

4. PSIHOTERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE

Terapia de familie și terapia de cuplu (maritală) sunt tipuri particulare de terapii de grup.
În aceste cazuri, grupurile care solicită terapie sunt grupuri naturale, deja constituite, care
funcţionează în cotidian și care prezintă diverse probleme, precum: dificultăţi de comunicare,
nemulţumire legată de satisfacerea nevoilor și asteptările fiecăruia, conflicte legate de repartiţia
puterii și luarea deciziilor, etc. Pentru astfel de grupuri, terapia nu se focalizează asupra
problemelor ale fiecărui membru al familiei, ci se centrează pe relaţiile interpersonale.
Terapia de familie s-a constituit ca răspuns la constatarea că multe persoane a căror stare s-a
ameliorat în urma unei psihoterapii individuale desfășurată departe de familie (cel mai adesea
într-un mediu instituţional: spital, comunitate terapeutică) recădeau odată cu întoarcerea acasă.
Concluzia unei astfel de observaţii este aceea că situaţia familiei este profund perturbată și
necesită, la rândul său, modificări pentru a putea menţine caștigurile pacientului.
Asa s-a conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra familiei. Terapia de familie pornește de la
premisa că problema apărută la un membru al familiei (membrul simptom, al familiei) reprezintă
de fapt un semna că ceva nu funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea
tulburările se manifestă la unul sau mai mulţi copii (sub forma enurezisului , anorexiei,tulburărilor
de comportament, ticurilor, balbismului, etc), deoarece aceștia sunt la vârsta la care sunt în

69
întregime dependenţi de familie și de buna funcţionare a sa, , în genere, și a copilului parental, în
particular. Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se referă la comunicare deficitară, la crearea
unor alianţe între diferiţi membri ai familiei care îi exclud pe ceilalţi, la inversarea inadecvată a
rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi) s.a.

Psihoterapia în această formă presupune întâlniri regulate al familiei cu terapeutul, sau echipa
terapeutică, la care este recomandabil să participe, în măsura în care este posibil, toţi membrii
familiei. Sarcina terapeutului constă în; a observa și evidenţia în manieră obiectivă interacţiunile
dintre componenţii familiei; în a-i ajuta să conștientizeze, pe fiecare în parte și pe toţi împreumă ,
într-o manieră non-agresivă, felul în care relaţionează și modul în care apar problemele; și în a-i
ajuta să-și modifice treptat comportamentele, stilul de comunicare și de raportare unii la alţii.

Terapia de cuplu a apărut ca răspuns la dificultăţile relaţionale ale cuplurilor maritale sau
necăsătorite. În astfel de situaţii, studiile au arătat că a abordare a problematicii cuplului, în care să
fie implicaţi ambii parteneri, este mai eficientă decât o terapie individuală a fiecăruia.
O modalitate de lucru recomandabilă este și cea care îmbină terapia individuală cu cea de cuplu.
In cadrul psihoterapiei se urmărește: dezvoltarea capacităţii partenerilor de a-și exprima și
comunica adecvat sentimentele; creșterea senzitivităţii și a capacităţii de înţelegere faţă de
sentimentele și nevoile celuilalt; învăţarea de modalităţi non-agresive de comunicare și negocierea
conflictelor ; conștientizarea și modelarea reciprocă a așteptărilor de rol a celor doi.
Pentru cuplurile care doresc să se căsătorească, apelul la un specialist în vederea unei consilieri
premaritale poate fi de un real folos. Viitorii soţi au astfel ocazia să-și clarifice expectaţiile și
nevoile reciproce, sistemele de valori, credinţe și atitudini personale și să găsească modalităţi de
compromis satisfăcătoare, în vederea unor conflicte ulterioare.

5. ECHIPA TERAPEUTICĂ

Psihoterapia, ca relaţie interpersonală care se stabilește între client și terapeut, presupune din
partea acestuia din urmă activism, luciditate, atenţie, delicateţe, capacitate de pătrundere și
înţelegere. Dacă în terapia individuală, psihoterapeutul creează și asigură un climat de încredere
lucrând cu un singur client, în cazul psihoterapiei de grupel are de-a face concomitent cu mai
multe persoane, fiecare cu trasee de viaţă distincte, cu stiluri comportamentale variate, cu
probleme și asteptări diferite. Complexitatea și unicitatea fiinţei umane, fac ca nici un grup să nu

70
semene unul cu altul, iar dinamica și evoluţia lor pe parcursul sedinţelor terapeutice să fie aproape
imprevizibile. Între membrii grupului se pot înfiripa și stabili orice fel de relaţii: de atracţie sau
respingere, de simpatie sau antipatie, de indiferenţă, de cooperare, de competiţie sau conflict.
În grupul terapeutic, psihoterapeutul este cel de la care se așteaptă să facă faţă unor astfel de
situaţii și să ofere fiecărui participant șansa de a se exprima, de a lucra cu sine și cu ceilalţi,de a
trece prin noi experienţe relaţionale.
Pentru a face faţă acestor expectaţii, în psihoterapiile de cuplu, de familie sau de grup (unde în faţa
psihoterapeutului se află mai mult de o persoană), se recomandă lucrul în echipă terapeut –
coterapeut. Coterapeutul poate fi un specialist în perioada de formare sau un profesionist deja
format. El este, în genere, o persoană avizată, al cărei rol este de a suplini, de a completa scăpările,
clipele de neatenţie, de oboseală a coechipierului său, de a sesiza aspecte pe care acesta le-a
neglijat din cauza solicitărilor multiple.
Sunt momente în care unii dintre participanţii la grup pot deveni neinteresaţi sau puțin plictisiţi de
problema pusă în discuţie. În alte împrejurări se poate ca unii dintre ei să fie marginalizaţi de
ceilalţi, să nu fie ascultaţi, să nu li se ceară părerea sau, pur si simplu, să nu se ţină cont de ea.
Este de dorit ca diada terapeutică să observe prompt astfel de situaţii și să le remedieze,
stimulându-i pe cei care tind către izolare sau pasivitate și moderându-i, după caz, pe cei agresivi,
violenţi verbal, cu tendinţe spre monopolizarea atenţiei grupului și a discuţiilor. Uneori, însă,
terapeutul implicat într-o tehnică centrată pe individ, poate scăpa din vedere semnele care indică
nemulţumirea, disconfortul, lipsa de interes a unor participanţi.
Coterapeutului îi revine sarcina de a-i atrage atenţia discret colegului său asupra situaţiei create,
de a-l sprijini,completându-i demersul cu unele observaţii, întrebări, intervenţii care să permită
deblocarea momentelor de stagnare, o evoluţie dinamică și o implicare echilibrată a tuturor
membrilor grupului. De altfel, coterapeutul trebuie să fie pregătit să prea oricând, dacă este cazul,
atribuţiile terapeutului. Sentimentul de siguiranţă generat de suportul oferit de coechipier, permite
terapeutului însuși să fie mai relaxat, autentic, destins și implicat sincer, cu curaj în ceea ce face.
În terapia de cuplu, mai ales, este de preferat ca echipa terapeutică să fie formată dintr-o pereche
bărbat-femeie, ceea ce conferă simetrie relaţiei terapeutice. Principalul avantaj al acestei formule
este că evită apariţia la clienţi a sentimentului că s-ar creia o alianţă cu terapeutul pe baza
similitudinii de sex. Și în lucrul cu familii sau cu alte grupuri este de dorit această formulă a
cuplului terapeutic (cu excepţia cazului în care este vorba de un grup format numai din persoane
de același sex.). În unele forme de terapie de familie se lucrează cu echipe lărgite, care asistă în
spatele unui perete cu vedere unilaterală la sedinţele propriu-zise conduse de unul sau doi
psihoterapeuti. După întâlnirea cu familia, urmează o discuţie în cadrul grupului de terapeuţi în

71
cadrul unde se formulează și se discută ipoteze asupra problematicii, constatate, asupra modelelor
relaţionale observate și se elaborează strategia de intervenţie pentru viitor.
Intrebări de evaluare:

1. Psihoterapia familiei este:

a. O psihoterapie în grup.
b. O psihoterapie de grup.
c. O psihoterapie în care clientul e tratat în prezenţa familiei sale.

2. Afirmaţia: „Coterapeutului îi revine sarcina de a-i atrage atenţia discret colegului său asupra
situaţiei create, de a-l sprijini, completându-i demersul cu unele observaţii, întrebări, intervenţii
care să permită deblocarea momentelor de stagnare, o evoluţie dinamică și o implicare echilibrată
a tuturor membrilor grupului” este:
a. adevărată
b. falsa

Bibliografie
Bibliografie minimală de studiu pentru studenţi:

- Aniței , Mihai, (2010) Fundamentele psiholgiei , Ed. Universitară, București

- American Psyhiatric Association (2000), DSM IV- TR, A.P.A. Washington, DC.
(tradus în limba română în 2003)
- Bîrsan T. (2014), Întroducere în psihoterapiei, Bucuresti, (Sinteze de curs)
- Cucu-Ciuhan G.(2006), Eficiența psihoterapiei experiențiale la copilul hypeknetic,
Editura Sper, Bucuresti

72
 - Daniel David, (2006), Psihologie clinică și psihoterapie, Ed. Polirom Iași
- Dumitriu Odette, (2014), Comuncare terapeutică, Editura , Herald, Bucuresti
- Holdevici Irina , (1996), Elemente de psihoterapie, Bucuresti
- Holdevici I., VasilescuV.P., (1994), Psihoterapia un tratament fără medicamente, Ed.
Ceres , Bucuresti
- Nicolas M. Scwartz C., (2005) Psihoterapia de familie- concepte si metode, Ed.
Pearson
- Widllocher D., Braconnier, A., (2006), Psihanaliza si Psihoterapii, Ed. Trei Bucuresti

Bibliografie de elaborare a cursului:

- Aniței , Mihai, (2010) Fundamentele psiholgiei , Ed. Universitară, București

- Adams, G., Berzonski, K., (coord.), (2009), Psihologia adolescenței, Ed. Polirom Iași
- American Psyhiatric Association (2000), DSM IV- TR, A.P.A. Washington, DC.
(tradus în limba română în 2003)
- Bîrsan T. (2014), Întroducere în psihoterapiei, Bucuresti, (Sinteze de curs)
- Daniel David, (2006), Psihologie clinică și psihoterapie, Ed. Polirom Iași
- Daniel David, (2006), Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Ed.
Polirom , Iași.
- Holdevici, Irina,(2011), Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Editura
Trei, Bucuresti
- Holdevici I., VasilescuV.P., (1994), Psihoterapia un tratament fără medicamente, Ed.
Ceres , Bucuresti
- Ile, L., (2018), Introducere în psihoterapie, (Note de curs)
- Mitrofan, I. (2011), Consiliere și terapie centrată pe trauma, Ediția a 2-a, Editura
Sper, București.
- Mitrofan, I., (2012), Terapii de familie, Ediția a 3-a, Editura Sper, București
- Nicolas M. Scwartz C., (2005) Psihoterapia de familie- concepte si metode, Ed.
Pearson
- Schmitt, L. (2011), Primii pași în psihoterapie , Ed. Polirom, Bucuresti
- Tolon, J, (2011), Psihoterapie și consiliere centrată pe persoană, Editura, Herald ,
Bucuresti.
- Widllocher D., Braconnier, A., (2006), Psihanaliza si Psihoterapii, Ed. Trei Bucuresti
- Yalom, I.D., (2012), Psihoterapie existențială, Ediția a 2-a, Editura Trei, București
- Mental Health: A Report of the General Surgeon ;
online:http//www.sugeongeneral.gov/library/mentalhealth

73
74