UNIVERSITATEA „DANUBIUS” GALAŢI

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

NOTE DE CURS

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR I
Anul I sem. I

Lector univ. psih.dr. NEAGA SUSANU

1
 CURSUL I

CADRE TEORETICE GENERALE

Obiectivele disciplinei
Obiectivul principal 1. Familiarizarea cu principalele caracteristici ale dezvoltării copilului în
fiecare etapă de vârstă (senzorial, afectiv, cognitive și al personalităţii).
Obiective specifice:
1. Cunoaşterea caracteristicilor fiecărei etape de vârstă a copilului.
2. Dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi explicare a stadiilor de dezvoltare (cognitivă,
psihosocială, morală).
3. Capacitatea de a încadra comportamentele la nivelul stadiilor dezvoltării psihice a copilului
utilizând repere specific.
Delimitări conceptuale privind studiul psihologiei vârstelor

Psihologia, este un domeniu al cunoașterii umane. De-a lungul timpului, în literatura de

specialitate s-au folosit mai multe tipuri de definiții din care prezentăm:

a) Definiție tip buradă: Max Meyer arată că psihologia este” stiința studiată de psihologi” acesta
consideră psihologia obiect de studiu pentru psihologi iar psihologii – oameni care studiază
psihologia”.

b) Definiție tip metaforă: ”Psihologia este o știință ce trebuie făcută cu artă” sau, ”Psihologia este
o lumină indispensabilă înțelegerii, apropierii și asceansiunii umane” Vasile Pavelcu, 1972.

c) Definiție prin negare: Într-un studiu intitulat ”Ce este psihologia” (1946-1947), s-a constat că
obiectul psihologie a fost dezmembrat și trecut în sarcina altor științe cum ar fi: fizica, fiziologia,
sociologia ect., V. Pavelcu afirmă: ”Psihologia nu-i fizica”;”Psihologia nu-i fiziologie”;
”Psihologia nu-i sociologie”. Au fost analizate pe rând tendințele de ”substanțializare” a
psihicului, de reducere a lui la un simplu fenomen fizic de ” localizare” a psihicului în anumite
zone ale creierului, precum și tendințe de ”absorbție” a psihicului în social. V. Pavelcu se
apropie de o mai scurtă delimitare a însuși obiectului propriu de cercetare al psihologiei.

El a intuit rolul unor ”antidiscipline”, cum au fost numite mai târziu, în constituirea psihologiei
ca știință de sine stătătoare. ”Antidisciplinele ” sunt cele grație cărora o disciplină se
delimitează mai bine , dar și cele contra cărorar ea trebuie să se constituie. În esență, este vorba
de elaborarea psihologiei ca știință cu statut propriu într-un cadru interdisciplinar.

2
d) Definiție etimologică. Cei mai mulți autori au definit psihologia pornind de la etimologia
cuvântului. Cuvântul psihologie este compus din două particule , ”psyche” , psihic și ”logos”
știință. S-a afirmat că ”psihologia este știința psihicului”. Această definiție, care a fost
contestată de logicieni care o consideră tautologică, are o mare valoare operațională pentru
psihologi. Făcând acestă afirmație se conturează o nouă intoducere: ”dar ce este psihicul ?” și
din moment ce se răspunde concludent și convingător la această întrebare, se conturează clar și
domeniul de investigare al psihologiei.

e) Definiție comprehensivă; Wilhelm Wundt (1832-1920) definea psihologia într-o lucrare

publicată în 1852, - ca fiind știința experienței imediate , spre deosebire de fizică - știința
experienței mediate. William James (842-1910), afirma, în celebrele sale Principii de
psihologie (1890), că psihologia este știința vieții mintale , a fenomenelor și condițiilor
reale.

Definițiile comprehensive sunt cele mai complete, deorece încearcă să surprindă elementele
centrale, definitorii ale psihologiei ca știință.

Am enumerat definițiile psihologie, pentru a înțelege ce este psihologie ca știință și a

înțelege că disciplina pe care o studiem, Psihologia vârstelor, nu poate fi studiată în cadrul
altor discipline cum ar fi: anatomie care poate fi definita ” ”știința care are ca obiect de studiu
forma, structura și organizarea macroscopică a organismului” nici de sociologie care poate fi
definita ca:”știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă oamenii,
nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor”; nu poate fi studită nici de
biologie care poate fi definită ca: ”știința care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii”.

DEZVOLTAREA UMANĂ- HUMAN DEVELOPMENT

Indicele dezvoltării umane (IDU, Indicele dezvoltării umane (IDU, Human

Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranței de viață,
alfabetizării, învățământului și nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a
compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei țări decât PIB-ul pe cap de
locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială și nu alți indicatori socio-
economici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq.
Pentru a a înțelege dezvoltarea omului în diferite etape de vârstă, este necesar să facem
referire la o altă specialitate aparte și relativ recentă în domeniul psihologiei ”Dezvoltarea
umană”. Aceasta se ocupă de studiul schimbărilor comportamentale care apar de-a lungul vieții
individului, raspunzând la întrebări cum ar fi:

” Cum ne comportăm?”, ”De ce”; ”Care sunt diferențele față de același tip de comportament al
aceluiași individ, aflat la alt stadiu de dezvoltare?”, ”Există modificări fundamentale în
comportamentul uman?” ; ”Cum se petrec aceste modificări și ce anume se schimbă?”; Care
sunt cauzele acestor schimbări?”; În ce măsură schimbările sunt continuie și în ce măsură se

3
structurează ca stadii de vârstă, mai bine sau mai puțin bine în dezvoltarea umană?”.

Psihologia dezvoltării umane, descrie modificările comportamentelor atât în mod analitic, cât
și global, de la simțuri și până la interacțiunile cu ceilalți. Este domeniul psihologiei, care are în
vedere o largă varietate a schimbărilor, cum ar fi : schimbări fizice, cognitive, comportamentale,
psihosociale. De aici rezultă și interdisciplinaritatea dezvoltării umane. Alte teme noi de interes
la confluența științelor socioumane apărute datorită schimbărilor socioeconomice, noilor
tehnologii, rolului familiei, migrației sunt: violența în toate formele ei, dezvoltarea
dizabilităților cu toate formele de manifestare și consecințe.

Psihologia vârstelor/dezvoltării a fost multă vreme considerată ca o psihologie a copilului,

deoarece această domeniu a fost cel mai bine reprezentat informațional și cel mai intens
cercetat în psihologia dezvoltării.

Obiectul de studiu al disciplinei ”Psihologie vârstelor” se raportează la schimbările

psihologice care încep odată cu nașterea până în perioada bătrâneții târzii. Acest domeniu
cuprinde ”studiul caracteristicilor evoluției psihice, dimensiunile evoluției temporale
diferențiate , cu schimbări ce survin în decursul întregii vieți, de la naștere până la moarte, cu
tendința de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viața concretă” Ursula Șchipou
(1997).

Conceptul de dezvoltare

Prin dezvoltare se înțelege un proces complex de trecere de la inferior la superior , de la

simplu la complex , de la vechi la nou printr-o succesiune de etape , de stadii, fiecare etapă
reprezentând o unitatea funcțională cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la
alta impică atât acumulări cantitative cât și calitative. Termenul de dezvoltare este definit ca
ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale , ceea ce
implică de asemenea noțiunile de continuitate , finalitate și evoluție ( Bideaud, Houde,
Pedinielli, 2002,p.3). Dezvoltarea are caracter asecendent, asemănător unei spirale , cu stagnări
și reveniri aparente cu reînoiri continuie. Ursula Șchiopu și Emil Verza, consideră că ” există
două probleme de prim ordin pentru o pătrundere avizată în psihologia vârstelor:

- Prima se referă la criteriile operative prin intermediul cărora se poate efectua împărțirea
în perioade, cicluri, stadii de dezvoltare psihică.
- A doua privește însăși caracteristicile pregnante și deci reprezentative al stadiilor
delimitate ca atare după criteriile acceptate” (Psihologia vârstelor, 1995, p. 23)

Reperele psihodinamice se exprimă în conduite , caracterisitici și trăsături psihice în

4
decursul întregii vieți. Există o latură umană generală (nespecifică) și una particulară (specifică)
legată de identitatea de țară , de neam, de grup cultural, social, și profesional. Reperele
psihodinamice se referă întâi la latura nespecifică apoi la cea specifică. Dezvoltarea psihică are
la bază încorporări și constituiri de conduite şi atitudini noi ca formare de instrumente de
adaptare din ce în ce mai complexe și ca formare de modalităţi de satisfacere a trebuințelor și
formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implică modificarea
echilibrului între asimilarea realității și acomodare la condițiile subiective şi circumstanțiale
concrete ale vieții , (Ursula Şchiopu, 1997). Cu alte cuvinte dezvoltarea înseamnă modificări
complexe bio-psiho-sociale ale individului ierarhizate în timp. Schimbările sunt bine
structurate pe vârste, deși vârsta în sine nu explică aceste transformări. Transformăriel calitative
ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii funcție de specificul dezvoltării:
fizice , psihice și sociale.
Între aceste categorii de dezvoltare există strânse corelații , dar evoluția lor este
independent una de cealaltă, de exemplu: încheierea perioadei de creștere nu duce la stoparea
dezvoltării psihice sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creșterea este
esențială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice , când ritmurile de dezvoltare sunt mai
apropiate, (Grațiela Sion, Psihologia vâstelor, 2003, p.14).

Factorii dezvoltării psihice

Dezvoltarea psihică este determinată de două grupe de factori: interni şi externi.

a)Factorii interni ai dezvoltării
În cadrul factorilor interni ai dezvoltării sunt cuprinşi: ereditatea şi factorii psihoindividuali.

b) Factori psihoindividuali
Factorii psihoindividuali se referă la predispoziţiile naturale ale dezvoltării psihice şi la
următoarele aspecte: particularităţile nivelul inteligenţei; particularităţile spiritului de
observaţie; organizarea perceptiv motorie; calitatea atenţiei; calitatea memoriei; voinţa; nivelul
de cunoaştere; cantitatea.

c) Factori externi ai dezvoltării

În cadrul factorilor interni ai dezvoltării sunt cuprinşi: mediul (fizic şi social) şi educaţia.
Mediul

În sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale care ne

5
înconjoară. Omul este în interacţiune permanentă cu mediul pe tot parcursul vieţii sale. Putem
vorbi de mai multe categorii de mediu: fizic, biologic, geografic, economic, familial, şcolar,
extraşcolar, instituţional, profesional etc. În general, vorbim despre mediul fizic şi mediul
social.

Mediul fizic (natural) este format din totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul.
Acesta acţionează asupra omului producând anumite modificări organice sau orientând anumite
comportamente privind modul de alimentaţie, de îmbrăcăminte etc.

Mediul social este alcătuit din totalitatea condiţiilor economice, politice, culturale de organizare
socială, instituţională. În cadrul acestora relaţiile sociale, familiale, şcolare, de muncă au un rol
deosebit în dezvoltarea psihică. Influentele mediului social asupra dezvoltării psihice pot fi
relevate în două planuri fundamentale:
- un prim plan se referă la păstrarea achiziţiilor istoriei umane, care oferă fiecărei generaţii
posibilitatea de a prelua experienta acumulată;
- cel de-al doilea plan se referă la faptul că acumulările existenţei şi ale experienţei umane se
fixează în unele modificări organice, dar şi în fenomene de cultură. Din această perspectivă,
mediul declanşează şi actualizează predispoziţiile naturale, astfel încât dezvoltarea diferitelor
procese şi însuşiri psihice este o rezultantă a conlucrării celor doi factori (fizic şi social).
Mediul social constituie o sursă a dezvoltării psihice din următoarele considerente:
- oferă circumstanţele şi condiţii concrete de viaţă, informaţii, modele de conduită susceptibile
de a fi percepute şi imitate;

- oferă prilejuri de comunicare şi de schimburi afective între individ şi ce-i care-l înconjoară;

- exercită o puternică influenta moderatoare asupra datelor de fond biologic a însăşi zestrei

ereditare.

Rolul mediului este foarte important dacă ne referim la cazurile extreme din punct de vedere
al predispoziţii lor, cazuri care sunt luate în considerare pentru a evalua determinismul genetic.
Mediul este foarte complex, regrupând factori foarte diferiţi de natura fiziologică şi psihologică.
Numeroşi factori fiziologici (nutriţia. vitaminele, igienă, alcoolismul mamei în timpul sarcinii
etc.) sunt determinanţi pentru dezvoltarea copilului. Malnutriţia produce boli specifice care
încetinesc foarte mult dezvoltarea intelectuală (Tape, 1987). Este subliniat faptul că acei copii

6
care nu au asigurată raţia de proteine corespunzătoare nu vor putea avea o dezvoltare intelectuală
normală. Mediul regrupează atât factorii ce privesc stimulările senzorio-motorii, lingvistice,
afective, sociale din prima copilărie, cât şi influenţa atitudinilor parentale, factorii socio-
economici, ai culturilor sociale şi etnice, ai influentelor cognitive şi culturale (televiziunea,
muzica literatura etc.). rații, atitudini, valori etc.

Ereditatea

Ereditatea reprezintă însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie

la alta, sub forma codului genetic, informaţii/mesaje de specificitate care privesc specia, grupul
de apartenență sau individul, constituindu-se în premisa biologică a dezvoltării.

Aceste informații se reflecta în însușirile fizice, biochimice și funcționale, în plasticitatea

sistemului nervos central, intensitatea, echilibrul și mobilitatea proceselor de excitație și
inhibiție, particularitățile anatomo-fiziologice ale analizatorilor și ale glandelor cu secreție
internă, predispozițiile către o formă sau alta de evoluție a stării de sănătate.

Altfel spus, caracterele ereditare reprezintă expresia morfologică sau funcțională a ceea
ce este stocat în genomul celulei ca informție genetic înglobată în genă. În urma cercetărilor s-a
ajuns la concluzia că majoritatea caracterelor sunt determinate de mai multe gene, care
conlucrează pentru a exprima un anume caracter.

Patrimoniu ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităților genetice materne
și paterene. Posibilitățile de combinare a celor două categorii de unități genetice în cadrul
celulei germinale sunt infinite și probabilitatea apariției unor indivizi identici este practice
imposibilă. O excepție există în cazul gemenilor monozigoți care provin din același ou, sunt
identici ereditar, unitățile materene și paterene sunt repartizate egal. Cerectările în domeniul
geneticii molecular a elucidat substratul material al eredității. Acesta este format din
cromozomi, gene și acizi nucleici. Fiecare specie are un număr de cromozomi. La ființa umană
numărul acesta este de 23 de perechi. Genele sunt situate pe cromozomi într-o ordine liniară,
care la rândul lor, genele, sunt constituite din acizi nucleici care determină proprietățile și
efectele genelor.

Ereditatea are deci, o bază materială, chimică, ai cărei constituenți sunt macromoleculele

7
de acizi nucleici care intră în componența genelor. Aceste macromolecule conțin într-o formă
codificată o informație genetică.

Analizând datele cercetărilor asupra componenței genetice, pot fi sintetizate următoarele

concluzii:

Ø moștenirea ereditară apare ca un complex de predispoziții și potențialități, și nu ca o

transmitere liniară a trăsăturilor antecesorilor;

Ø diversitatea psihologică umană are cu certitudine și o rădăcină ereditară, dar nu poate fi

redusă la aceasta;

Ø -ereditatea caracterelor morfologice și biochimice este mult mai bine cunoscută decât
ereditatea însușirilor psihice, care, în cele mai multe cazuri, pare a fi rezultatul unor
determinări poligenetice;

Ø potențialul genetic al fiecărui individ se selectează prin hazard și este polivalent, mai ales
sub aspectul exprimării psihice;

Ø ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital, unde sunt
cuprinse și elemente dobândite în urma influențelor din perioada prenatală/ intrauterină;

Ø ceea ce ține de ereditate se poate exprima în diverse etape de vârstă sau poate rămâne în
stare de latență pe tot parcursul vieții, în absența unui factor activator;

Ø factorul ereditar conferă unicitatea biologică, în calitate de premisă a unicității psihice;

Ø prin programarea temporală a proceselor de creștere și maturizare, ereditatea creează

premisele unor momente de optimă intervenție din partea mediului educativ sau corectiv,
în așa-numitele perioade sensibile sau critice; anticiparea sau pierderea acestor perioade
se poate dovedi ineficientă;

Ø factorul ereditar nu se exprimă în aceeași măsură în diversele aspecte ale vieții psihice;
unele poartă mai puternic amprenta eredității, altele mai puțin;

Ø aceeași trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiți;

Ereditatea vizează un complex de elemente de ordin biologic şi psihofunctional. Purtătorii

materiali ai informaţiei ereditare sunt genele din cromozom a nucleelor celulare.

8
 Zestrea ereditară a omului se manifesta în două planuri:
Ø un plan este acela ce cuprinde trăsăturile generale ce asigură continuitatea
speciei. Pot fi menţionate caracteristici cum sunt: structura anatomofiziologica a
organismului; poziţia bipedă; anumite caracteristici ale sistemului nervos; tipul
de metabolism etc.;
Ø alt plan este cel ce se referă la particularităţile ereditare individuale ce
realizează continuitatea genealogică a descendenţilor unei familii. Acestea se
referă la caracteristicile anatomomorfologice: culoarea pielii, a ochilor, a
părului; statură şi configuraţia corpului; grupa sanguină; amprentele degetelor
etc.

Transmisibil în mod ereditar este genotipul. Acesta reprezintă totalitatea informaţiilor

sau mesajul genetic stocat în celulă, în formă latentă, înainte de intervenţia acţiunii
factorilor de mediu. Conlucrarea genotipului cu factorii de mediu constituie fenotipul.

În relaţie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt consideraţi premise necesare

pentru dezvoltarea acestora. Dintre predispoziţiile naturale ale dezvoltării psihice menţionăm:

- particularităţile anatomofiziologice ale sistemului nervos;

- particularităţile anatomofiziologice ale organelor de simţ;

- particularităţile individuale ale energiei psihofiziologice;

- aptitudinile psihomotorii simple;

- memoria brută; dispoziţiile afective fundamentele etc.

Predispoziţiile native au un caracter polivalent. Aceasta înseamnă că pe acelaşi fond

ereditar se pot realiza sub influenţa factorilor de mediu şi educaţie, profiluri şi însuşiri psihice
diferite. Din punctul nostru de vedere, atenţia trebuie orientată în direcţia cunoaşterii şi
valorificării acelor premise ereditare care condiţionează şi influenţează evoluţia vieţii psihice.

Educația

Mediul social exercită influența cea mai puternică pe calea educației.

9
Definiții: 1. Educația reprezintă acțiunea conștientă, organizată, desfășurată în cadrul unor
instituții speciale , în scopul formării și informării viitorului său actualului adult.

2. Educația reprezintă activitatea specializată, specific umană, desfăşurată în mod

deliberat, prin care se mijlocește raportul dintre om și factorii de mediu, favorizând dezvoltarea
omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului. Educația face medierea
între ceea ce s-ar putea manifesta (contribuția eredității) sub aspectul conținutului, momentului,
nivelului, intensătății, duratei, formei și ceea ce se oferă (contribuția mediului).

Ca factor cu acțiune preponderent conștientă și deliberată, educația are efect asupra

dezvoltării în condițiile menținerii unui optimum între ceea ce poate individul la un moment dat
și ceea ce i se oferă. O ofertă supradimensionată sau o ofertă prea simplistă poate perturba
dezvoltarea psihică (în primul caz exista riscul suprasolicitării, iar în al doilea caz apare o slabă
stimulare, ambele cu efecte negative asupra proceselor psihice). Educația este dependentă de
ereditate și calitatea factorilor de mediu și nu dispune de puteri nelimitate; altfel spus, nu poate
reechilibra o ereditate profund afectată (de exemplu, copiii cu dizabilități mintale de etiologie
genetică sau organică) și nici nu poate compensa un mediu dizarmonic sau viciat (prezența unor
factori ca: violența, abandonul, absența confortului afectiv în familie, boli și suferințe).

Educația reprezintă unul din factorii care, în contextul teoriei triplei determinări, își
aduce o contribuție specifică importantă în formarea și dezvoltarea personalității, în interacțiune
cu celalți doi factori: ereditatea și mediul. Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii dintre
factorii interni și cei externi. În cadrul acestor factori educația deține rolul conducător, datorită
specificului acțiunii sale care se manifestă mijlocit și nemijlocit prin intermediul celorlalți doi
factori. Acest rol se justifica, în primul rând, prin aceea că educția îți crează ea însăși premisele
eficienței prin elaborarea unor condiții interne favorabile.

La un moment dat, factorii externi acționează prin intermediul celor interni, iar în urma
acestui proces se acumulează experiență, care, la rândul său devine condiție internă și premisă a
acțiunii ulterioare a acestor factori. Educația contribuie la îmbogățirea acestei experiențe în mod
organizat, conform cu un scop, insistând asupra realizării unei corelații optime între aspectul
informativ și cel formativ ale acestei experiențe. Educația nu numai că oferă ceea ce urmează să
se asismileze, aceasta realizând-o și mediul, dar se preocupă în plus și de modul “cum să se
asimileze”, de conștientizarea necesității de a învinge anumite obstacole.

10
 Un alt argument în favoarea demonstrării rolului conducător al educției se referă la
intervenția acesteia în ameliorarea condițiilor de mediu, în crearea unui climat educațional
favorabil cu valențe educative puternice asupra formării personalității umane. Formarea și
educarea colectivului de elevi este un exemplu concludent în acest sens.

Educația care se desfășoară în cadrul școlii și este cel mai important factor al
dezvoltării personalității. Ea are rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea elevului
și de a dezvolta toate laturile personalității sale, atât latura intelectuală, cât și latura caracterială,
morală și estetică. Școala nu formează doar specialiști, ci formează oameni, iar pentru a
forma oameni, este foarte important ca toți factorii educaționali să contribuie în mod eficient și
constructiv la această formare, să colaboreze și să se completeze reciproc, unde și când este
nevoie.
Aşa cum ereditatea nu-i este dată individului ca aptitudini gata formate, tot astfel
mediul nu este convertit în efecte psihice. Relaţionarea realităţii biologice a organismului cu
datele furnizate de mediu, se realizează prin intermediul educaţiei. Educaţia devine factorul
determinant al dezvoltării psihice pentru că îşi propune în mod deliberat perspectiva ce urmează
a fi insuflată dezvoltării tinerilor. În acest sens, alege un ideal de personalitate; organizează un
anumit sistem de acţiuni pentru realizarea scopului propus; stabileşte modalitatea concretă de
utilizare a resurselor eredităţii şi mediului; se desfăşoară pe întregul parcursul vieţii unui
individ.
Sunt autori care au intervenţii importante privind factorii dezvoltării psihice. Astfel,
sunt cercetători contemporani în această problematică care pun accentul pe importanţa studierii
ecologiei dezvoltării. Prin ecologie înţelegem condiţiile de mediu în care o persoană trăieşte sau
este afectată de acestea în mod direct sau indirect.
Urie Bronfenprenner (1979) consideră că mediul ecologic este constituit dintr-un set de
patru sisteme (nivele) concentrice:
- macrosistemul, ce constă din modul de organizare a instituţiilor sociale, ideologiile
existente în societatea din care face parte individului. Factori cum sunt programul de muncă, rata
şomajului, activitatea de muncă a mamelor şi disponibilitatea lor de a îngriji copilul pot afecta
microsistemele şi mezosistemele copilului;
- exosistemul se referă la situaţiile în cadrul cărora copiii nu participă în mod activ, dar îi

11
afectează; de exemplu: profesia, serviciul părinţilor sau activităţile lor sociale pot influenţa tipul
de îngrijire oferit copiilor;
- mezosistemul, implica raporturile dintre diferite situaţii (locuri) şi dezvoltarea individului în
cadrul acestora. De exemplu: legăturile dintre mediul familial şi mediile şcolare, în cazul
copilului; legăturile dintre familie şi locul de muncă, în cazul adultului;
- microsistemul, provine din experienţa individului într-o situaţie particulară. De exemplu:
sistemul în care copilul are experienţă reprezintă modele (pattern-uri) de activitate în interacţiuni
cu mediul familial (părinţi, fratţ), locul de joacă, şcoală etc.;
Setul de sisteme concentrice se prezintă astfel:
- macrositemul include exosistemul, mezosistemul şi microstemul;
- exosistemul include mezosistemul şi microsistemul;
- mezosistemul include şi microsistemul
Valoarea acestui model constă în aceea că evidentţiază importanţa acestor sisteme precum
şi raporturile dintre ele. Autorul modelului sugerează că mediul ecologic influenţează
dezvoltarea copilului. De exemplu, individul se confruntă cu o serie de situaţii, evenimente la
care trebuie să se adapteze: începerea şcolii, naşterea unui frate, admiterea în anumite şcoli,
şomajul părinţilor, divorţul părinţilor etc.
Teoriei ecologice i s-au fomulat o serie de critici: imprecizie în privinţa raporturilor
dintre sistemele diferenţiate; nu analizează influenţele culturale ca parte a mediului în care cresc
indivizii. În mod tradiţional, psihologii au raportat dezvoltarea proceselor psihice la factorul
vârsta, şi au manifestat interes privind problema investigării proceselor implicate în această
evoluţie.
Baltes şi col. (1980) subliniază natura permanentă a dezvoltării şi realizează o analiză a
factorilor care o determină. Autorii susţin existenţa următoarelor influenţe importante asupra
dezvoltării:
Ø influenţe legate de vârstă: dezvoltarea se află într-o relaţie puternică cu vârsta
cronologică. De exemplu, modalitatea în care copii îşi dezvoltă limbajul se afla într-
un raport foarte strâns cu vârsta lor;
Ø influenţe de natură istorică: dezvoltarea este în relaţie cu evenimentele ce au loc la
un anumit moment, afectând majoritatea membrilor unei generaţii date. De exemplu,
evenimente cum sunt războiul, foametea,epidemii etc.;

12
 Ø evenimente de viaţa fără un caracter specific: dezvoltarea indivizilor este influenţată
de evenimente survenite în anumite momente sau vârste. De exemplu, divorţul în
familie sau implicarea într-un accident grav au efecte importante asupra dezvoltării
individului. Autorii susţin faptul că fiecare dintre influenţe este determinată prin
interacţiunea factorilor biologici cu cei ambientali.

Polemica determinismului genetic sau ambiental

Problema cunoaşterii dacă diferenţele individuale sunt determinate de ereditate sau mediu,
a făcut loc la numeroase polemici, alimentate de prejudecăţi ideologice.
În această dispută s-au manifestat mai multe teorii, printre care cele mai importante sunt:
- teoriile ereditariste care susţin rolul determinant al eredităţii în evoluţia fiinţei umane
(Platon, Confugius, Schopenhauer, Lombroso, Spencer etc.);
- teorii ambientaliste care susţin rolul determinant al mediului, îndeosebi a mediului socio-
cultural şi educaţia (Locke, Rousseau, Watson etc.);
- teoriile dublei determinări care susţin atât rolul eredităţii, cât şi a mediului (Democrit,
Diderot, Herzen, Al. Roşca etc.).
În creşterea animalelor şi în agricultură sunt o serie de aspecte dependente de factorii
genetici: producţie, înfăţişare, rezistenţă etc. În acest domeniu selecţia este utilizată de mult
timp, iar în prezent ea face obiectul procedurilor ştiinţifice controlate. Este demonstrat faptul că
anumite anomalii genetice care apar la naşterea copilului provoacă deficienţe mintale..
Sindromul Down (Parsons, 1970) sau mongolismul este asociat unui număr anormal de
cromozomi, 47 în loc de 46: perechea nr. 21 prezintă în acest caz trei cromozomi, trisomia 21.
Oligofrenia fenilpiruvică (fenilcetonurica), în anumite cazuri, o singură genă poate fi
responsabilă de deficienţa mintală. Este cazul genei recesive care alterează producerea unei
enzime ce transformă fenilamina în tirozina (amino-acid). Tirozina este precursorul a doi
neurotransmiţători esenţiali ai creierului, dopamină şi noradrenalina. Pankeep (1972) care a
studiat emoţiile, crede că mecanismele biochimice ale sistemului disperării (tristeţe, amărăciune)
sunt strâns legate de sediile endorfinelor (neurotransmiţători chimici acţionând ca sistem
antidurere).
Deficienţele senzoriale diminuează sau suprimă stimulările senzoriale şi au drept
consecinţă o importantă întârziere intelectuală. Hatwell (1966) a arătat ca orbii din naştere

13
prezintă retarduri importante în comparaţie cu văzătorii, privind dezvoltarea intelectuală. Dacă
retardurile nu sunt decât de un an la probele de natură verbală, la probele de natură logică pe
bază de manipulare este de aproximativ trei ani şi mergând până la cinci ani la probele de tip
spaţial.
Pierre Oleron şi Herren (1961) consideră că surditatea îşi pune amprenta asupra
dezvoltării intelectuale, surditatea împiedecând dezvoltarea naturală a limbajului, suprimând
autoreglările între audiţie şi vocalizare: retardul este uneori de şase ani pentru probele de
conservarea cantităţii, greutăţii şi volumului, ca şi pentru problemele de relaţie cu simboluri (+,
-, =). Spitz (1949, 1968) descrie faptul că internaţi în spital pentru mai mult timp, copiii
prezentau o apatie generală şi o întârziere în dezvoltare, care putea fi atribuită unei lipse de
afectivitate, dar şi de lipsa unei stimulări de natură senzorială: pereţi, mobilier, lenjerie colorate
în alb.
Mai recent, la om, s-a descoperit genele care acţionează în perceperea culorilor. Este
vorba de trei gene care determină producerea celor trei pigmenţi necesari vederii culorilor
(Nathans, 1989). Gena pigmentului albastru ar fi pe cromozomul nr. 7, în timp ce genele pentru
verde şi roşu ar fi pe cromozomul sexual X (celălalt fiind Y). Cele două gene ar fi în poziţia
terminală a cromozomului, gena roşie penultimă, iar gena verde, ultima. În decursul duplicării
cromozomilor, în timpul diviziunii celulare, se pot produce anomalii de duplicare în aceste
poziţii terminale.
În particular, un cromozom poate pierde gena verde, sau chiar pe ambele, roşie şi verde,
ceea ce produce daltonismul şi cecitatea la roşu sau/şi la verde. Se poate observa, din acest
exemplu, cum genele se pot afla la originea unei funcţionări cognitive.
Majoritatea autorilor arată că ceea ce se transmite de la ascendenţi la descendenţi sunt
factorii genotipici (structurile cognitive, particularităţile însuşirilor aptitudinale, formele
proceselor psihice şi a trăsăturilor de personalitate) şi nu realităţile psihice, ce sunt achiziţii ale
dezvoltării social-istorice a omului. Rolul eredităţii apare mai evident în dezvoltarea funcţiilor
psihice simple, elementare, pe când rolul mediului apare mai pregnant în funcţiile şi procesele
psihice complexe, superioare. În acest context, trebuie subliniat faptul că influenţele mediului
apropiat (sociocultural al familiei) au o importanţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice.
Au fost realizate numeroase studii asupra corelaţiilor între perechi de persoane cu grad
de rudenie genetică crescândă, mergând de la corelaţia între două persoane fără nici un grad de

14
rudenie până la gemenii adevăraţi (care au aceiaşi cromozomi). Thomas Bouchard şi Mattew Mc
Gue (1981) realizează o sinteză a acestor studii (analizează un număr de 111 studii, dintre care
34 studii pe subiecţi gemeni adevăraţi). Studiile realizate în ţări diferite, se referă la grupuri
diferite din punct de vedere etnic, socio-economic, al vârstei etc.
Cercetările realizate cu subiecţi gemeni-monozigoţi arată că există o foarte mare
asemănare tipologică între aceştia. Cercetările realizate cu subiecţi gemeni, care au trăit în medii
diferite au arătat concordanţa dintre caracteristicile mediului şi dezvoltarea psihică.
Chiar şi pentru rezultatele demne de încredere, sunt autori (de exemplu, Shields, ] 962;
Newman, Freeman, Holzinger, 1973; Juel-Nielsen, 1963), care arată că termenul de „separare”
legat de mediu trebuie luat cu precauţie, deoarece gemenii sunt uneori crescuţi de către ramuri
colaterale ale aceleiaşi familii, în aceeaşi cultură, (şcoala, televiziune etc.). De asemenea, se
arată că ponderea celor doi factori (ereditatea, mediul) în dezvoltarea diferitelor însuşiri şi
procese psihice nu poate fi stabilită cu exactitate. Aceasta este determinată de variabilitatea
ridicată atât în interiorul celor doi factori, cât şi în relaţiile dintre ei.
Analizele realizate de Haeker şi Ziehen (1923) arată că dacă ambii soţi sunt muzicieni,
există probabilitatea ca 80% dintre urmaşi să manifeste o oarecare aptitudine muzicală.
Au fost studiate moştenirile de aptitudini prin generaţii - arborii genealogici. Analiza
descendenţilor din familia lui Bach arată că dintr-un număr de 57 de membrii proveniţi din 5
generaţii au rezultat 15 compozitori remarcabili. însuşi Bach a avut un număr de 20 de copii
realizaţi cu două soţii. Dintre aceştia un număr de 10 au fost dotaţi muzical. În familia lui
Schuman, dintr-un număr de 136 de membrii, el însuşi a fost singurul muzician. Din cei 8 copii
ai săi, nici unul nu a prezentat dotaţie/aptitudine muzicală.
Cercetările realizate pe copii care au trăit în sălbăticie arată că dezvoltarea psihică este
mult încetinită, anumite procese şi activităţi psihice (gândirea, imaginaţia, limbajul) sunt la un
nivel foarte scăzut. Numeroase cazuri de copii izolaţi de mediul social indica rolul crucial al
mediului, în special în cursul primei copilării. Au existat copii-leopard, babuin, maimuţă,
panteră, gazelă (Malson, 1964). Cazul,cel mai celebru este cel al copiilor lup, Amala şi Kamala,
care l-au inspirat pe Kipling, cu al său Mowgli. În India sunt descoperite două fetiţe (de 1,5 şi 8,5
ani) trăind împreuna cu lupii şi comportându-se ca aceştia: mergeau în patru labe, lăsau să le
atârne limba, gâfâiau, lipăiau lichidele, preferau carnea, dezgropau mortăciuni, alergau după
păsări, preferau noaptea-le era frică de lumină. Amala a murit de nefrită, iar Kamala a murit la

15
vârsta de 17 ani.
În timpul celor 8 ani petrecuţi într-un orfelinat, Kamala a învăţat progresiv
comportamente noi: întinsul mâinilor după alimente; ridicatul şi mersul pe picioare,
recunoaşterea obiectelor personale, cunoaşterea unui număr de 50 de cuvinte, înţelegea
instrucţiunile verbale, realizarea de sarcini simple (adunatul ouălor din cuibar). Cercetările
subliniază faptul că aceşti copii, dacă sunt puşi în condiţii normale de mediu social îşi
ameliorează substanţial dezvoltarea psihică. Mulţi cercetători (de exemplu, Wash Bum, 1960;
HoIloway, 1974) subliniază faptul că performanţele intelectuale ale individului actual nu se
datorează numai mediului (limbaj, lectură, matematica etc.) şi sunt produsul unor învăţări
îndelungate de-a lungul mileniilor, transmise prin educaţie familială şcolară, social.
Mediul cultural (familia şi şcoala) joacă un rol determinant în dezvoltare.
În esenţă, termenul de cultură se referă la un sistem de mijloace şi obiceiuri incluzând
valorile, atitudinile, scopurile, legile, credinţele, uneltele folosite, condiţiile de locuit etc. Acest
sistem de mijloace şi obiceiuri este însuşit şi transmis de la o generaţie la alta. Acţiuni sau
evenimente ce se aseamănă, pot avea semnificaţii distincte în contexte culturale diferite. De
exemplu, pedeapsa fizică a copilului poate fi o situaţie acceptată într-o cultură, dar poate fi
considerată ca brutală, un abuz într-o altă cultură. Până în prezent, nu s-au efectuat suficiente
cercetări transculturale, studiile limitându-se numai la anumite culturi (europene, nord
americane). Familia are rol important pentru stimulările precoce şi pentru achiziţia limbajului,
iar şcoala constituie un loc adecvat al achiziţiilor intelectuale, realizate prin lectură, matematică
etc. Cercetările arată că odată cu vârsta, performanţa copilului este din ce în ce mai corelată cu
mediul familial (conform studiului longitudinal realizat de Wilson, 1983)
Folosind corelaţiile multiple şi parţiale (pentru eliminarea influenţei factorilor de altă
natură), Longstreth şi col. (1981) găsesc că nivelul de inteligenţă al mamei este mai determinant
decât mediul familial în dezvoltarea psihică a copilului. În ansamblu, corelaţiile dintre mamă şi
copil indică o influenţă genetică asupra potenţialului intelectual. Corelaţiile sunt mai mari între
mamă şi copil atunci când există între ei o legătură biologică (mama biologică).
Cercetările pe adopţii indică de asemenea o influenţă importantă a mediului asupra
dezvoltării psihice;. Horn (1983) găseşte o creştere a scorurilor absolute la teste la copiii adoptaţi
de părinţii ale căror scoruri sunt mai ridicate, de asemenea, la teste, în ansamblu, corelaţiile
reflectă o ierarhizare a potenţialului genetic, în timp ce scorurile absolute reflectă influenţa

16
medie a unui mediu mai bun, indiferent de potenţialităţi.
Scarr şi Weinberg găsesc la copiii negri adoptaţi de familii albe coeficienţi de
inteligenţă mai ridicaţi cu 20 de puncte, faţă de media copiilor negri crescuţi în comunitatea de
origine. Aceasta demonstrează că nivelul de reuşită mai slab al negrilor la teste, ar fi legat de
educaţie şi nu de diferenţe genetice care ţin de rasă, aşa cum au presupus unii.
Horald Skeels (1966) a demonstrat influenţa esenţială a mediului cognitiv şi afectiv în
dezvoltarea intelectuală a copiilor. Astfel, copiii deficienţi care au urmat o şcoală specială
(instituţie şcolară cu program şi personal didactic specializat) înregistrează progrese vizibile
privind dezvoltarea intelectuală, comparativ cu cei ramaşi în orfelinat, la care s-a înregistrat un
regres din acest punct de vedere.
De asemenea, este demonstrat faptul că atribuirea unei importanţe ridicate
independenţei, blazonului, libertăţii individului în culturile vestice, conduce la manifestarea unui
grad ridicat de toleranţă a agresivităţii şi violenţei, comparativ cu alte culturi (Lore, Schultz,
1993). Cercetările din perspectivă inneista şi environmentalistă au condus la evidenţierea şi
considerarea şi a altor elemente ca fiind primordiale privind problema discutată:

Ø interacţiunea ereditate-mediu: anumite caractere ereditare nu apar decât în condiţii de

mediu favorabile (epigeneză, perioada critică); un mediu foarte favorabil poate
compensa un caracter defavorabil;

Ø distribuţia inegală a aptitudinilor: ideea că aptitudinile sunt distribuite pe o curbă ca cea

a lui Gauss nu este acceptată de toţi cercetătorii; în această distribuţie aptitudinile medii
sunt mult mai răspândite decât cele extreme, cum sunt geniul şi handicapul mintal. În
modelele statistice din genetică (Robelioux, Carlier, 1976), inteligenţa este determinată
de mai multe gene (modelul multigenetic), astfel că distribuţia fenotipurilor (expresia
caracterelor ereditare) se face după o curbă binomială, care tinde către o curbă gaussiană.
Deoarece ereditatea oferă mai mult cazurile medii, devine evident că diferenţele de
mediu, în particular cele de educaţie, sunt cele mai decisive pentru dezvoltarea psihică a
majorităţii indivizilor. Problema rolului eredităţii şi a mediului în dezvoltarea psihică sau
teza dublei determinări: genetică şi ambientala se menţine şi în zilele noastre. Problema
nu se mai pune în mod controversat: ereditate sau mediu. Este acceptată teza potrivit
căreia sociabilizarea şi umanizarea copilului se produce în contextul interacţiunii între
genotip şi mediul ambiant. Astfel, devenirea fiinţei umane nu se produce numai prin
17
 programare înnăscuta (determinism genetic exclusivist) şi nici în mod absolut prin
acţiunea factorilor socioculturali (determinism ambientalist). Singura poziţie realistă este
aceea a interacţionismului, ereditatea şi mediul jucând, în interacţiune, un rol
considerabil. Horowitz (1987, 1990) arată că sunt două modalităţi prin care poate fi
analizată interacţiunea factorilor biologici (programarea genetică) cu factorii sociali
(calitatea mediului):
Ø cercetarea deprinderilor la naşterea copilului şi observarea modului cum acestea se
dezvoltă şi cum sunt influenţate de anumite experienţe, pe măsură ce copilul se
maturizează;
Ø cercetarea modalităţii în care acelaşi mediu ambiental poate avea efecte asupra copiilor
care s-au născut cu anumite caracteristici diferite. O abordare importantă de acest tip a
implicat investigarea copiilor “vulnerabili “ şi a celor “plini de viaţă”.

În opinia autorului, copilul “vulnerabil” îşi începe viaţa cu un anumit handicap, cum ar
fi naşterea prematură sau un temperament dificil, iar cei ”plini de viaţa” vor debuta în viaţa cu
un avantaj particular. Autorul arată că vulnerabilitatea sau vivacitatea înnăscută a copilului
interacţionează cu factorul “caracterul facilitator” al mediului înconjurător (părinţi iubitori şi
sensibili, prevăzut cu experienţe bogate şi stimulatoare). Concluzia este ca acelaşi mediu
ambiental poate avea efecte foarte diferite asupra dezvoltării, depinzând de caracteristicile
înnăscute ale copilului.

Alte influențe în dezvoltarea copilului

Dezvoltarea copilului poate fiinfluențată de diferite interacțiuni. Psihologia dezvoltării

este o ramură a psihologiei apărută din necesitatea de a înțelege modul cum se constituie
caracteristicile , funcțiile , procesele psihice de la cele mai fragede vârste și evoluția lor pe tot
parcursul existenței umane , cu progresele ce caracterizează fiecare vârstă. ”Baltes și
colaboratorii (1980), au susținut existența a trei influențe importante asupra dezvoltării. El le-a
denumit influențe cu caracter de vârstă, influențe cu character istoric și evenimente de viață fără
un caracter specific.

Ø Influențele cu character de vârstă se află într-o relație puternică cu vârsta cronologică.

De exemplu modalitatea în care în care copiii își dezvoltă limbajul se află într-un raport

18
 foarte strâns cu vârsta lor, un copil cu vârsta de doi ani are o performanță a limbajului
mult mai redusă comparative cu performanța unui copil de cinci ani.

Ø Influențele cu character istoric sunt legate de evenimente ce au loc într-un anumit

moment și-i afectează pe majoritatea membrilor unei generații date. Exemple de acest
fel pot fi: războiul din diferite state (Irak), perioade de foamete, etc.

Evenimente de viață fără un character specific sunt cele care influențează dezvoltarea
indivizilor în anumite momente sau la vârste diferite: efectele divorțului un accident grav care
are ca rezultat o incapacitate fizică, decesul unui părinte etc. ” ( Cătălin Luca, Teorii psihologice
privind dezvoltarea copilului, pag. 1)

Baltes și colaboratorii (1980), susține că fiecare influență este determinată prin

interacțiunea factorilor biologici și a celor ambientali, cu toate că unul sau altul poate fi
dominant în circumstanțe particulare.

Bibliografie

1. Birch, A., (2000) Psihologia dezvoltării, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti,

2. Bonchiş, E., (2004), Psihologia copilului, Editura Universităţii din Oradea.
3. Creţu, T., (2016), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Bucureşti.
4. Dolto Francoise, (2009) Dificultatea de a trăi.Povestiri psihanalitice despre copii.
Ed.Trei, Bucuresti,
5. Feldman, R.D. Olds, S.W., Papalia, D.E., (2010), Dezvoltarea umană, Editura Trei.
6. Golu F., (2010)Psihologia dezvoltării umane, Editura Universitară, Bucureşti
7. Muntean, A., (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi.
8. Munteanu, A. (2009). Psihologia vârstelor. Timişoara: Editura Eurobit.
9. Minulescu, Mihaela, (2006), Relația psihologica cu copilul tău, Ed. Psythe, Bucuresti
10. Harwood Robin et al.(2010) Psihologia copilului, Polirom, Iaşi
11. Piaget, J, (1998), Psihologia inteligentei, ed. a II-a, Editura Ştiinţifica, Bucuresti.
12.Piaget, J., Inhelder, B., (2005), Psihologia copilului, Ed. Cartier.
13. Pânişoară, G., (2011) Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Bucureşti
14. Schiopu U., Verza E. (1997), Psihologia vârstelor - ciclurile vieţii, Ed. a III-a, EDP,
19
 Bucuresti.
15. Zlate Mielu, (2000), Introducere în pshigologie, Editura Polirom, Bucuresti

Cursul nr. I - Întrebări de verificare

1. Definiţi termenul de dezvoltare umană. Ce categorii (de modificări) presupune dezvoltarea

umană?
2. Care sunt factorii interni a-i dezvoltării umane, ce particularităţi cuprind aceştia?
3. Care sunt factorii externi a-i dezvoltării umane? Din ce este format mediul natural şi cum
acţionează acesta asupra dezvoltării umane?
4. Care sunt componentele mediului social şi cum înfluenţează acestea dezvoltarea psiho-
socială?
5. Definiţi ereditarea şi caracterele ereditare.
6. Care sunt cele două planuri ale eredităţii omului;la ce se referă?
7. Ce este genotipul şi ce rol are în dezvoltarea umană?
8. Care sunt predispoziţiile naturale ale dezvoltării psihice?
9. Efectele mediului asupra dezvoltării umane pot fi favorabile sau pot constitui un blocaj în
dezvoltarea umană? Prezentaţi/explicaţi.
10. Care sunt influenţele educaţiei asupra dezvoltării umane şi a dezvoltării psihice individuale?
11. Ce se înţelege prin ecologia dezvoltării?
12. Enumeraţi teoriile care fac referire la diferenţele individuale care sunt determinate de
ereditate sau de mediu.
13. Descrieţi dezvoltarea psiho-fizică a copiilor crescuţi în sălbăticie.
14. Enumerate şi comentaţi cele opt stadii ale dezvoltării umane.
15. Menţionaţi şi descrieţi stadiile dezvoltării cognitive după Jean Piaget.

20
 ACTIVITATI DE SEMINAR/LABORATOR CURSUL I.

1. Aspecte introductive, prezentarea cerinţelor pentru seminar.

2. Formarea caracterului.
3. Relaţia de ataşament.
4. Stilurile parentale şi relaţionarea cu copii.
5. Recapitularea principalelor concepte studiate.

21
Tema nr. 1 Seminar

TEORIA ATASAMENTULUI ÎN PSIHOLOGIA COPILULUI

Publicat in data de 26/08/2014 de catre Luiza Neumayer.

Pentru a cladi o casa stabila, de nedaramat, ai nevoie de o baza solida – este asemeni ,,casei a
carei temelie este zidita pe stanca’’. Caci ,,chiar daca vine o revarsare de ape si suvoiul de ape
se napusteste peste ea, nu pot s-o clatine, pentru ca este zidita pe stanca’’ (Luca 7.48)

Aceasta baza solida o reprezinta baza de siguranta pe care o cladim inca de cand o fiinta umana
se naste in aceasta lume. Si ce inseamna aceasta baza de siguranta de care avem nevoie sa
construim ,,case solide, pe care cutremurele vietii sa nu le darame’’?

,,O baza de siguranta”, cartea scrisa de John Bowlby, psihiatru si psihanalist englez, cunoscut
pentru interesul sau pentru dezvoltarea copilului, a contribuit la formularea teoriei atasamentului
ce a avut o mare influenta asupra psihologiei dezvoltarii, psihopatologiei si psihoterapiei.

Dovezile privind importanta atasamentului in dezvoltarea personalitatii s-au inmultit rapid in anii
’80. Teoria atasamentului explica nu doar comportamentele bebelusilor si copiilor mici, cat si
cele ale adolescentilor si adultilor (ceea ce era cunosut drept comportamente de dependente).

Mary Ainsworth (psiholog canadian care s-a ocupat de psihologia dezvoltarii la copilul mic)
impreuna cu colegii ei au observat ca bebelusii ale caror mame au raspuns intr-un mod sensibil la
semnalele lor pe parcursul primului an de viata, nu numai ca plang mai putin pe parcursul celei
de-a doua jumatati a acelui an, in comparatie cu bebelusii mamelor mai putin responsive, ci sunt
totodata mai dispusi sa accepte dorintele parintilor lor (Ainsworth et al., 1978).

Mai jos cateva idei principale care cred ca vor fi ajutor pentru intelegerea importantei unei
legaturi de calitate dintre mama si bebelusul ei.

Caracteristici ale atasamentului:

1. legaturile intime dintre indivizi au caracter fundamental si indeplinesc o functie biologica

2. comportamentul copilului este influentat major de modurile in care este tratat de catre
parintii lui, in special de figura materna
3. teoria atasamentului este o teorie care pune accentul pe dezvoltare continua in favoarea
teoriilor care invoca stadii specifice ale dezvoltarii  (la care se presupune ca o persoana
poate sa ramana fixata si/ sau la care poate sa regreseze).

De ce ai avea nevoie sa afli despre atasament? Pentru ca multa vreme s-a crezut ca acesta are
legatura cu dezvoltarea dependentei. Insa ulterior descoperirile arata ca tendinta de a crea
legaturi emotionale intime cu anumite persoane este considerat a fi un element esential al naturii
umane. In perioada de sugar, copilasii cauta protectie, liniste, sprijin de la parintii lor (sau de la
ingrijitorii apropiati).

22
Nevoile de siguranta emotionala au aceeasi importanta precum cele de harnire si sexuale.Atunci
cand un individ (de orice varsta) se simte in siguranta, el are curajul, increderea si initiativa de a
explora mediul inconjurator, indepartandu-se de figura de atasament.

Tipare de atasament

Mary Ainsworth impreuna cu colaboratorii ei au distins trei tipuri de tipare de atasament:

1. Atasament de siguranta – individul are incredere ca parintele (sau ingrijitorul) va fi

responsiv cand ii va cere ajutorul in confruntarea cu situatii primejdioase. El va explora
cu incredere mediul inconjurator. Copilul care dezvolta un astfel de tipar se bucura de
relatia cu o mama atenta si disponibila la nevoile lui afective, in special cand cauta
protectie si alinare. Acesta este de cele mai multe ori un copil fericit si multumit, mai
increzator si competent, fiind mai putin solicitant in ingrijirea lui.Totoodata, acesta se va
bucura de o comunicare libera mult mai mare cu mama sa – conversatiile sunt libere, pe
teme variate si exista o usurinta in exprimarea emotionala.
2. Atasament caracterizat de anxietate si rezistenta – individul nu are certitudinea ca
adultul va fi disponibil cand ii va cere ajutorul. Figura de atasament are momente de
disponibiltate fluctuante – acesta poate folosi amenintari cu abandonul ca mijloc de
control. In acest caz copilul este de multe ori ambivalent, are tendinta sa planga si sa se
agate.
Comunicarea este fragmentata, iar subiectele se schimba rapid.
3. Atasament caracterizat de anxietate si evitare – in acest caz individul se asteapta sa fie
refuzat categoric atunci cand cere ajutorul. De cele mai multe ori, individul a fost respins,
in momente importante, in repetate ori de catre figura materna. Copilul va pastra distanta
si poate dezvolta tendinte agresive catre ceilalti copii. Conversatia este limitata,
subiectele sunt mentinute la nivel impersonal, iar orice referire la afect este omisa. In cele
din urma acest individ va incerca sa-si traiasca viata independent din punct de vedere
emotional, fara ajutorul celorlalti.

Atasamentul securizant, sanatos incurajeaza copilul, si mai apoi adultul, sa exploreze, sa creeze,
sa aiba initieri sanatoase – este in stare sa stie cand are nevoie de protectie si siguranta, nefiindu-I
rusine sa si le manifeste deschis. Inainte de a incadra tipul de atasament, este important sa ne
intrebam care sunt motivele/ aspectele care au determinat-o pe mama sa adopte un anume stil de
ingrijire.

In acest sens, sustinerea emotionala a mamei de care aceasta beneficiaza in acel moment, precum
si forma de ingrijire de care ea insasi a beneficiat in copilarie, reprezinte elemente esentiale care
o vor determina sa aleaga (de cele mai multe ori inconstient) unul dintre cele 3 tipare de
atasament.

In perioada primilor ani de viata, copilul construieste modelul de lucru al mamei si al tatalui, la
care se adauga modelele de lucru complementare ale sinelui in interactiunea cu fiecare dintre
parinti – astfel se instituie structurile cognitive semnificative (Main, Kaplan, Casidy, 1985).

23
Modelul de lucru inseamna experientele traite de copil in legatura cu parintii lui – acesta reflecta
modul cum parintii se comporta cu el, cum ii vorbesc, atitudinea pe care acestia o au fata de el.
Pe baza acestuia copilul isi va planifica dorintele si temerile sale, precum si propriul
comportament care se asteapta de la el.

Aceste modele de lucru, o data formate, tind sa persiste, iar individual ,,le va lua de bune’’ intr-
atat de mult, incat acestea ajung sa opereze la nivel inconstient.

Cu toate acestea, in urma studierii situatiilor care prezinta exceptii de la regula, un aspect a atras
atentia – femei care au relatat ca au avut o copilarie extrem de nefericita (caracterizata de
respingere totala) aveau copii care prezentau un tipar de atasament caracterizat de siguranta fata
de ele. Erau mame echilibrate si stabile in interior. In urma evaluarii interviurilor, s-a ajuns la
concluzia ca aceste femei au ajuns sa se impace cu trecutul lor – au avut parte de momente de
reflectare si constientizare, pregatindu-le sa  faca schimbari interioare.

Un punct esential este si acela ca teoria atasamentului sustine faptul ca un individ are la
dispozitie o gama larga de posibilitati de dezvoltare – aceasta respinge modelul de dezvoltare ce
postuleaza ca un individ trece printr-o serie de stadii, la care el poate sa ramana fixat sau sa
regreseze.

Desi, cu trecerea anilor, capacitatea de dezvoltare se diminueaza, pot aparea mereu schimbari –
atat favorabile, cat si nefavorabile – o persoana este invulnerabila la potentialitatile existente.

Tocmai pe acest fapt se bazeaza eficienta psihoterapiei. Transformarea si evolutia pornesc de la

educatie care ajuta procesele constientizarii si transformarii personalitatii.

Tema nr. 2 Seminar

STILURI PARENTALE

24
 Cu siguranta, ai avut pana acum ocazia sa observi parinti interactionand cu copiii lor si
sa compari modul lor de abordare a educatiei copilului cu propria ta perspectiva asupra cresterii
copiilor. Felul in care parintele abordeaza relatia cu copilul este numit de specialisti stil parental
sau stil de parenting. Acesta vizeaza ansamblul de practici comportamentale si emotionale pe
care parintii le au fata de copiii lor.
Cum reactionezi cand copilul vine cu o nota mica de la scoala? Dar cand refuza sa isi faca
temele? Ce ai spune copilului tau daca ar vrea sa mearga la o petrecere la care vor participa copii
de varste mai mari? Urmareste materialul urmator pentru a vedea exemple de reactii ale fiecarui
stil parental: cercetarile de specialitate sugereaza existenta a doua elemente principale in functie
de care pot fi definite stilurile parentale: caldura si controlul.

1. Caldura parinteasca se refera la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de

copil, de a fi atent la nevoile si emotiile sale si de a-i arata acest lucru.
2. Controlul parental incorporeaza comportamente de disciplina precum invatarea copiilor sa
actioneze conform regulilor, setarea limitelor intr-un mod consistent si emotional neutru, avand
asteptari adecvate varstei copilului si monitorizand toata gama de activitati.

Cate stiluri de parenting exista?

Utilizand cele doua dimensiuni ale parenting-ului, caldura si controlul, putem vorbi de patru
stiluri parentale, in functie de imbinarea dintre gradul de apropiere fata de copil si gradul de
control exercitat.

Stilul autoritar

Prin ce se caracterizeaza:

 Se caracterizeaza prin exercitarea unui nivel ridicat de control si prin manifestarea unui
nivel scazut de afectiune din partea parintelui in relatia cu copilul.
 Parintii care adopta acest stil parental impun standarde ridicate si stabilesc multe reguli si
limite in privinta comportamentului copilului.
 Considera ca a-si manifesta afectiunea fata de copii ar insemna un semn de slabiciune, iar
principala lor preocupare este ca fiul sau fiica lor sa aiba o conduita potrivita.
 Multi copii crescuti in astfel de familii dezvolta comportamente de risc (consum de
alcool, droguri, delincventa etc), in incercarea de a se revolta impotriva acestui stil
parental si, o data ajunsi la varsta matura, este posibil sa rupa legatura cu parintii.

Iata cateva intrebari la care parintii cu stil autoritar de parenting raspund de obicei
afirmativ:

 Aplici pedepse de genul ”daca nu ai scris frumos tema, o rescrii” sau ”daca ai gresit un
cuvant, il scrii de 100 de ori pana inveti sa il scrii corect”?
 Ii spui copilului tau cu ce sa se imbrace?
 Tu decizi ordinea materiilor la care isi va face temele?
 Crezi ca prin pedeapsa, copiii isi indreapta cel mai repede comportamentul? 

25
Stilul permisiv

Prin ce se caracterizeaza:

 Este opusul celui autoritar: parintele nu exercita aproape niciun grad de control in relatia
cu copilul, din dorinta de a pastra o relatie apropiata cu acesta.
 Parintii permisivi au o relatie apropiata cu copilul, aratandu-si afectiunea fata de el.
 Nu ii refuza niciodata cerintele si nu interzic anumite comportamente, desi acestea nu
sunt benefice pentru copil.
 De multe ori, copiii crescuti in acest stil parental sunt caracterizati ca « rasfatati ».
 Copiii crescuti de parinti permisivi pot avea probleme in dobandirea autonomiei si
independentei, precum si probleme de ordin emotional. Este posibil sa ramana dependenti
de parinti chiar si la varsta adulta.

 
Parintii permisivi raspund de obicei cu “da” la intrebarile de mai jos:

 Incerci intotdeauna sa indeplinesti dorintele copilului tau?

 Consideri ca nevoile si drepturile copiilor sunt mai importante decat ale parintilor?
 Consideri ca este datoria ta de a repara consecintele negative ale greselilor copilului si sa
il protejezi pe acesta de efectele negative ale actiunilor sale?
 Treci usor cu vederea peste o greseala a copilului tau?

  Stilul neglijent

Prin ce se caracterizeaza:

 Reprezinta stilul parental caracterizat printr-un nivel scazut al ambelor elemente

componente : caldura sufleteasca si control.
 Parintii nu doar ca nu impun reguli sau limite in privinta comportamentului, dar nici nu le
ofera copiilor afectiune.
 Parintii neglijenti nu petrec timp impreuna cu copiii lor, nu sunt deschisi comunicarii si
nu se arata interesati de activitatile copiilor.
 Parintii din aceasta categorie sunt aproape in intregime absenti din viata copiilor,
acordandu-le atentie doar atunci cand acestia intra in probleme serioase.
 Copiii crescuti in acest stil parental pot ajunge sa se indeparteze la maturitate de parintii
lor.

Daca raspunzi afirmativ la urmatoarele intrebari, este posibil sa fii caracterizat de acest stil
parental:

 Consideri ca de obicei, problemele legate de educatia copilului dispar de la sine?

 Copilul trebuie sa isi urmareasca singur comportamentul si sa isi dea seama daca este
gresit sau corect?

26
  Il lasi pe copil sa invete pe cont propriu (singur) abilitati si modalitati de comportamente
adecvate?
 Situatiile in care comunici cu copilul tau sunt cele in care are nevoie de ajutorul tau
pentru ca are probleme?

Stilul competent

Prin ce se caracterizeaza:

 Asa cum probabil ti-ai dat seama, stilul competent de parenting se refera la echilibrarea
celor doua elemente - caldura si control parental- astfel incat copiii sa creasca intr-o
maniera armonioasa. Stilul parental competent este cel recomandat a fi adoptat de catre
parinti pentru a creste si educa un copil fericit.
 Stilul competent presupune stabilirea regulilor impreuna cu copilul, comunicarea
deschisa cu acesta si mentinerea unei relatii apropiate de copil.
 Parintii care adopta stilul competent rezolva problemele de comportament fara a impune
reguli rigide si fara a se distanta afectiv de copii
 Acest stil parental are ca efecte formarea unor copii armoniosi, care vor deveni adulti
impliniti.

 
Daca raspunzi afirmativ la urmatoarele intrebari, este posibil sa te incadrezi in categoria
parintilor competenti:

 Pastrezi o relatie buna cu cadrele didactice ale copilului tau?

 Atunci cand copilul greseste, il ajuti sa invete sa repare si sa evite greseala pe viitor?
 Il lasi pe copil sa isi exprime emotiile negative (furia, tristetea, frustrarea), deoarece l-ai
invatat pe sa le exprime intr-un mod adecvat?
 Negociezi cu copilul, in limite rezonabile, regulile de comportament pe care acesta
trebuie sa le respecte?
 Consideri ca un copil poate decide singur ce comportament sa adopte, atata timp cat
constientizeaza responsabilitatea alegerii sale?
 Copilul tau are libertatea de a alege, insa in acelasi timp te intreaba si pe tine daca e buna
alegerea pe care a luat-o?

Aceste stiluri, identificate de specialista americana in parenting Diana Baumrind, influenteaza

cele mai multe comportamente ale copiilor. Tu ce stil parental crezi ca ai?  La finalul descrierii
fiecarui stil parental, ti-am sugerat cateva intrebari legate de cresterea copilului. In functie de
numarul de raspunsuri afirmative la aceste intrebari, iti poti da seama, orientativ, care stil de
parenting te caracterizeaza.

Tema nr. 3 Seminar

27
 CARACTERUL

      Notiuni generale despre caracter

In timp ce temperamentul reprezinta latura dinamico-energetica a personalitatii,

caracterul se refera la elementele de continut ale personalitatii, pe baza carora omul este
evaluat din punct de vedere al valorii sociale.

Caracterul reprezinta nucleul personalitatii, intrucat exprima partea sa profund

individuala, dar si valoarea morala personala, el rezultand din integrarea experientei de
viata a omului in anumite modalitati de orientare si conduita statornica.

In sensul larg al cuvantului, prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si

calitativ specifice, care se exprima in relatiile interpersonale si in activitatea omului in
mod stabil si permanent. Intr-un sens ceva mai restrans, caracterul poate fi definit ca o
totalitate de trasaturi esentiale si stabile derivate din orientarea si vointa omului.

Trasaturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi “descifrate” din viata si
activitatea omului prin inferenta, pornind de la interpretarea actelor de conduita
observabile. Orientarea conduitei si activitatii omului este determinata psihologic de
trebuintele, motivele, dorintele, aspiratiile si scopurile sale. Pentru realizarea scopurilor (a
obiectivelor construite sau reconstruite pe plan mintal) omul trebuie sa invinga diferite
obstacole interne sau externe, mobilizandu-si calitatile vointei. Vointa consta tocmai in
capacitatea omului de a-si realiza scopurile pe calea unor activitati care implica invingerea
anumitor obstacole, prin activizarea resurselor sale cognitive, aptitudinale si morale.
Totodata, vointa inseamna capacitatea omului de a-si regla activitatea dupa anumite idei,
principii, convingeri, luandu-si “in stapanire” propria conduita.

In actele de conduita se concretizeaza “pozitiile interne” specifice pe care omul le adopta

fata de societate si fata de ceilalti oameni, fata de activitate (invatatura, munca) si fata de
sine insusi. Aceste “pozitii interne” nu sunt altceva decat atitudinile manifestate de
individul uman in cadrul interactiunii sale cu realitatea sociala, in diversitatea laturilor ei.

Caracterul prezinta un sector orientativ si altul efector, datorita faptului ca in structura

atitudinilor functioneaza doua componente principale: segmentul orientativ sau directional,
alcatuit din elemente motivational-afective si intelectuale, si segmentul efector, constand
din mecanisme voluntare specializate. Prin segmentul orientativ se defineste pozitia
preferentiala sau repulsiva a subiectului fata de diverse aspecte ale realitatii socio-umane.
Prin segmentul efector se obtine traducerea in viata a orientarii, trecerea la fapta. Luand in
considerare importanta segmentului efector pentru obiectivarea “sectorului orientativ” al
caracterului, vointa poate fi considerata “coloana vertebrala: a caracterului. Nu intamplator
caracterul este considerat “vointa moral-organizata”.

Avand in vedere cele de mai sus, pot fi considerate trasaturi de caracter numai insusirile
care exprima o atitudine stabilizata (pozitiva sau negativa) fata de diversitatea aspectelor
socio-umane si care se manifesta constant si durabil in faptele de conduita ale omului.

28
Atitudinea este, deci, o variabila sau o structura psihica latenta, care conditioneaza si
prefigureaza modalitatea generala de reactii comportamentale ale unei persoane fata de
societate si ceilalti oameni, fata de activitate (invatatura, munca), fata de valori etc. (P.
Popescu-Neveanu).

Definitoriu pentru ceea ce numim atitudine – arata I. Radu – este referinta implicita sau
explicita la valori. Unii autori pun semnul egalitatii intre atitudini si valori, reducand
valorile la atitudini, ceea ce nu este corect. Atitudinile constituie un fenomen subiectiv, in
timp ce valorile se releva in interactiunea dintre subiect si obiect, la intersectia dintre
trebuintele umane, pe de o parte, si insusirile, calitatile obiectelor, evenimentelor, faptelor
pe de alta parte. Pentru individul concret valorile apar ca date obiective, ca realitati externe
ce trebuie insusite, interiorizate. In societatea in care traieste si se dezvolta, copilul sau
tanarul gaseste un sistem de valori recunoscute prin aprecierea colectiva, care i se propune
ca principii de conduita. Deci atitudinile nu se confunda cu valorile, ci ele constituie mai
curand recunoasterea valorilor, datorita “interiorizarii” lor de catre individ.

Consideratiile de mai sus ne indreptatesc sa definim caracterul ca un sistem de atitudini

stabile si specific individuale, avand o semnificatie morala, si totodata ca o modalitate
stabila de autoreglaj in cadrul raporturilor interumane si cu privire la problemele mari ale
vietii sociale. Pornind de la aceasta definire, explicarea optima a formarii caracterului unui
anumit om rezida in analiza biografica (H. Thomas, A. Cosmovici, B. Zörgö s.a.), tinand
seama de conditiile concrete, socio-economice si culturale in care s-a dezvoltat.

2.      Psihogeneza atitudinilor si trasaturilor de caracter

De la nastere pana la maturitate, practic pe tot parcursul vietii, omul invata sa se integreze
intr-un sistem de relatii sociale tot mai complexe, pe masura ce trece din familie in
gradinita, in scoala si apoi in productie. Aceste relatii se impun in mod obiectiv, fiind
reglate printr-o serie de cerinte, norme si principii social-morale. Formarea caracterului
inseamna in mare parte tocmai interiorizarea cerintelor si normelor pe care colectivitatea le
formuleaza fata de indivizi. Normele socio-morale se insusesc la fel ca orice informatie,
deprindere sau obisnuinta, primind insa neaparat aprobarea sociala, lauda sau eventual
blamul celor din jur cand nu sunt efectuate conform dezirabilitatii sociale.

Atitudinile se formeaza prin acumulari lente, in conditiile unor situatii de viata care
angajeaza cat mai plenar copilul sau tanarul, ele consolidandu-se si manifestandu-se, deci,
stabil si constant, incepand din perioada adolescentei. Atitudinile si trasaturile de caracter
parcurg urmatoarele stadii in dezvoltarea lor: a) stadiul manifestarilor aleatoare; b)stadiul
manifestarilor situationale; c) stadiul manifestarii generalizate a atitudinilor si trasaturilor
de caracter. De multe ori intervine si o etapa de “disolutie” a unor trasaturi (negative) si de
structurare treptata a altor trasaturi (pozitive).

Manifestarea statornica a atitudinilor are la baza formarea obisnuintelor de conduita

morala. Intr-adevar, educarea obisnuintelor de conduita morala constituie baza dezvoltarii
trasaturilor pozitive de caracter. Formarea acestora este precedata de exersarea copiilor si
tinerilor in fapte si actiuni morale, care devin cu timpul obisnuinte de comportare morala.

29
Astfel, pentru a educa la elevi sarguinta este necesar sa-i obisnuim sa-si pregateasca lectiile
acasa si la scoala in mod sistematic. La inceput, trasaturile pozitive de caracter se formeaza
gratie faptelor si actiunilor morale, iar dupa ce ele se stabilizeaza devin sursa interna pentru
fapte si actiuni morale. Dupa cum arata A. Chircev, aceasta este calea pentru formarea
trasaturilor pozitive de caracter exprimate prin acte de conduita morala si totodata calea
pentru reeducarea trasaturilor negative de caracter. Acestea din urma nu se pot reeduca
decat daca punem copiii si tinerii sa savarseasca fapte si actiuni prin care sa se releve
trasaturile pozitive de caracter.

Privite din unghi psihogenetic, atitudinile se formeaza pornind de la activitate, de la

conduita, spre continutul de constiinta corespunzator, care inglobeaza reprezentari morale,
notiuni si judecati morale, emotii si sentimente morale, convingeri etc. Constituind
“subtextul” comportarii, atitudinea este simultan un element al constiintei, dar si al
conduitei manifeste. In contextul fenomenelor de constiinta, atitudinea se contureaza mai
intai din ecoul subiectiv al evenimentelor si faptelor externe, din “haloul emotional” al
relatiilor individului cu ceilalti oameni, cu activitatea, constituind o forma de generalizare a
experientei afective. Desigur, pe acest “halou emotional” se structureaza celelalte
componente ale constiintei si ale atitudinilor, de natura cognitiva si volitionala.

Copilul si tanarul este inclus in mod efectiv intr-un sistem de relatii sociale, este antrenat
in anumite activitati si actiuni cu semnificatie morala, organizate de adulti pentru ca sa-si
insuseasca treptat continutul informational, normativ al acestor relatii sau activitati, sub
forma de reprezentari, notiuni, judecati morale, convingeri etc. Procesul de interiorizare a
cerintelor externe este facilitat prin oferirea de modele pozitive, intrucat preadolescentul si
adolescentul preiau in mod selectiv modelele de conduita.

Din cele de mai sus rezulta ca atitudinile releva consistenta interioara a caracterului, in
contrast cu varietatea situatiilor externe, ele constituind elemente de “sudura”, de
continuitate intre constiinta si conduita. Relatiile interiorizate sub forma de atitudini se
consolideaza treptat in perioada adolescentei, devenind premisele trasaturilor caracteriale.
Cuplul atitudini-relatii constituie fete reversibile ale aceluiasi proces: atitudinile manifeste
devin relatii, iar relatiile interiorizate constituie atitudini. In acest sens – arata A. Chircev –
caracterul nu este altceva decat efectul relatiilor stabilizate ale persoanei cu mediul social
(cu societatea si cu ceilalti oameni, cu activitatea etc.), iar atitudinile devin motive ale
activitatii pe care omul o realizeaza printr-un foarte bogat evantai de moduri de
comportare, achizitionate in decursul vietii ca efect al multiplelor influente educationale.

3.      Componentele structurale ale caracterului

Structura caracterului ni se dezvaluie in formele atitudinilor si in sistemul trasaturilor

caracteriale. Trasaturile caracteriale pot fi grupate in doua categorii: trasaturi care exprima
orientarea persoanei (fata de societate si ceilalti oameni, fata de munca si fata de propria
persoana) si trasaturi care deriva din vointa.

3.1. Trasaturi care exprima orientarea persoanei

30
 In structura caracterului apare in primul rand orientarea care detine un rol conducator si
reglator al conduitei omului. Prin orientare se intelege atitudinea selectiva fata de realitate,
capabila sa exercite o influenta determinanta asupra activitatii omului. Ca expresie de
continut a caracterului, orientarea este de natura ideologica si psihologica totodata, iar intre
cele doua planuri – ideologic si psihologic – exista o stransa corelatie. In plan ideologic,
orientarea se exprima prin conceptia omului despre lume si viata.

In plan psihologic, atitudinile fata de realitatea sociala, respectiv continutul orientarii

omului, se exprima prin atitudinea fata de ceilalti oameni si atitudinea fata de activitate
(invatatura, munca), atitudini care se afla in stranse interrelatii cu atitudinea fata de propria
persoana.

(1)    Atitudinea fata de alti oameni exprima gradul de pretuire, stima, dragoste fata de
om in general. Pe baza ei se dezvolta relatii de simpatie, de intrajutorare reciproca, de
competitie etc. Dintre trasaturile pozitive de caracter care exprima aceasta atitudine
amintim: sociabilitatea, sinceritatea, corectitudinea, cinstea, tactul, delicatetea, altruismul,
bunatatea, ajutorarea dezinteresata, spiritul responsabilitatii civice etc. Din lista trasaturilor
negative mentionam: individualismul, indiferenta, “inchiderea in sine”, nesinceritatea,
susceptibilitatea, ipocrizia, linguseala, tendinta de a insela increderea celor din jur, spiritul
mercantil etc.

Pentru a descrie modul cum un elev participa la viata colectivului, ne putem gandi, de
exemplu, la o scara de apreciere. Redam, dupa I. Radu, o astfel de scara de apreciere
curenta, care ofera mijloace de expresie sub forma unor descrieri condensate:

-                        mai mult retras, izolat, nu se intereseaza de problemele colectivului;

-                        se sustrage de la munci sociale, lucreaza numai din obligatie;

-                        face strictul necesar, dar fara vreo initiativa;

-                        se integreaza in colectiv, este bun executant, dar fara opinie proprie;

-                        autoritar, bun organizator si animator al colectivului.

Pe baza observatiei zilnice, dirigintele clasei alege una din alternativele oferite drept
apreciere globala a atitudinii elevului fata de colectiv. In interpretarea acestei atitudini este
necesar ca dirigintele sa discearna ce tine de firea elevului (extravertita sau introvertita) in
relatiile sale cu colectivul si ce tine de caracterul sau.

(2) Atitudinea fata de munca

Trasaturile pozitive de caracter care se manifesta in atitudinea fata de munca sunt:

sarguinta, harnicia, constiinciozitatea, punctualitatea, entuziasmul, spiritul de initiativa,
exigenta fata de sine si fata de altii, grija fata de calitatea muncii, spiritul de intrajutorare

31
etc. Dintre trasaturile negative amintim: lenea, neglijenta, apatia, rutina, dezorganizarea,
nereceptivitatea fata de nou etc.

In formarea atitudinii fata de munca si a trasaturilor pozitive de caracter exprimate in

activitatea de invatare sau de munca sunt hotaratoare actiunile formative ale familiei si
colectivelor in care individul isi desfasoara activitatea.

(3) Atitudinea fata de propria persoana

Procesul formarii atitudinii fata de propria persoana trebuie privit in stransa relatie cu
procesul formarii imaginii de sine. Omul ajunge la autocunoastere si la cristalizarea
atitudinilor fata de propria persoana raportandu-se la ceilalti oameni, comparandu-se
necontenit cu altii. Imaginea de sine si atitudinea fata de propria persoana sunt influentate
de dinamica succeselor si insucceselor proprii si de atitudinile celorlalti fata de individ, dar
– la randul lor – acestea influenteaza atitudinea fata de alti oameni.

Trasaturile pozitive de caracter care se exprima prin atitudinea omului fata de sine
insusi se formeaza pe baza unor relatii interpersonale adecvate, tonice. Modestia,
sentimentul demnitatii personale, spiritul autocritic, curajul, optimismul, stapanirea de sine
etc. sunt cateva dintre aceste trasaturi pozitive de caracter. Reversul negativ al acestor
trasaturi il constituie: ingamfarea, aroganta, autoaprecierea neocritica, timiditatea si
sentimentul inferioritatii personale, pesimismul etc. Aceste trasaturi negative de caracter
sunt efectul educatiei gresite, de cele mai multe ori in familie. Prezenta lor creeaza
dificultati in adaptarea si integrarea sociala a persoanei, duce la incordarea relatiilor
interpersonale, astfel incat apare clar necesitatea prevenirii instalarii lor, sau inlaturarea
acestora in timp. Trasaturile pozitive se formeaza sub influenta factorilor educationali, in
procesul desfasurarii unor activitati, a savarsirii unor fapte de conduita care solicita
trasaturile pozitive de caracter.

3.2. Trasaturile de caracter derivate din vointa omului

In afara de trasaturile de caracter rezultate din orientarea persoanei, in structura

caracterului intra si diferite trasaturi de natura volitiva, care se manifesta prin atitudinea
activa a omului fata de obstacolele care se ivesc in calea realizarii scopurilor propuse.
Intrucat in structura caracterului vointa joaca un rol foarte important, unele dintre
trasaturile vointei pot fi considerate si ca trasaturi de caracter. Vointa imprima caracterului
asemenea trasaturi cum ar fi: energia, fermitatea si gradul de organizare.

Ca trasatura de caracter, energia se exprima in hotararea, spiritul de initiativa si

curajul cu care omul actioneaza pentru realizarea scopurilor fixare. Fermitatea caracterului
exprima taria vointei si perseverenta cu care lupta omul pentru realizarea scopurilor, fara a
ceda in fata dificultatilor si fara a se abate de la activitatea inceputa. O alta trasatura
volitiva de caracter o reprezinta gradul de organizare, exprimat prin stapanirea de sine,
spiritul de disciplina si increderea in sine.

32
 Energia, fermitatea si gradul de organizare a caracterului manifestate la cote inalte
stau la baza unui tip de caracter ferm, iar insuficienta dezvoltare a acestor trasaturi volitive
duc la constituirea unui tip de caracter slab, labil. Atitudinile si trasaturile pozitive de
caracter se formeaza de multe ori in lupta cu cele negative.

4.      Abordarea psihopedagogica a trasaturilor negative de caracter

In cele ce urmeaza ne vom opri asupra cauzelor si formelor de manifestare a

unora dintre trasaturile negative de caracter care apar si se manifesta inca din copilarie si
care trebuie inlaturate prin actiunile educative adecvate.

(1)    O trasatura negativa de caracter manifestata in raport cu ceilalti oameni este

nesinceritatea, tendinta de a insela increderea celor din jur, apeland la minciuna. Minciuna
consta intr-o afirmatie falsa, cu scopul de a induce in eroare una sau mai multe persoane,
producand prejudicii de ordin moral sau material si pentru a obtine anumite beneficii,
profituri personale. Deci, minciuna se caracterizeaza prin deformarea intentionata a
realitatii, constiinta inducerii in eroare si urmarirea unui scop. J. Piaget arata ca problema
minciunii si a adevarului nu apare pe plan moral inaintea varstei de 7-10 ani, intrucat pana
la aceasta varsta copilul isi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie
confundata cu minciunile constiente si voluntare.

Cercetarile privind cauzele minciunii la copii si adolescenti efectuate de P.

Baumgarten, F. Susukita (dupa Zisulescu, 1978) releva urmatoarele motive care duc la
manifestarea acestei trasaturi negative: lacomia, frica de pedeapsa, apararea proprie,
neindeplinirea sarcinilor, camuflarea unor fapte, a unor stricaciuni provocate si incercarea
de a se dezvinovati, interdictiile privind unele activitati care le produc placere (jocul, unele
distractii), calcarea cuvantului si incercarea de “justificare”, mandria (mint pentru a iesi in
relief), fantezia etc.

Permanentizarea minciunilor are drept consecinta transformarea tendintelor

sporadice spre minciuna in deprindere sau obisnuinta, care prin consolidare si cristalizare
devin o trasatura negativa de caracter. Printre cele dintai mijloace de combatere a minciunii
la copil se numara deprinderea lui cu precizia, dezvoltarea simtului realului, a obisnuintei
de a reda fidel faptele observate. Astfel, un bun educator va sti sa trezeasca si sa dezvolte
curiozitatea copilului, sa-l faca sa simta placerea povestirii exacte a unor amintiri,
corectand cu mult tact fiecare inexactitate si tendinta spre fabulatie exagerata, intalnita
uneori si la varstele pentru care nu mai este caracteristica. Aceste metode par a fi bune
intrucat actioneaza simultan atat asupra cauzelor cat si asupra scopurilor alterarii
adevarului. Preocupandu-se de adaptarea cat mai adecvata a copilului la mediul in care
traieste, prin aceste metode educatorul il va “elibera” totodata pe copil de frica de
pedeapsa, care pare a fi cauza cea mai frecventa a minciunii, cel putin a minciunii legate de
problemele familiale si scolare.

In privinta inlaturarii minciunii determinate de cauze afective, pentru a evita

transformarea ei in trasatura negativa de caracter, ni se pare semnificativ ceea ce spune A.
Berge: “Luand cunostinta de nevoia sa de organizare sociala, copilul va descoperi treptat ca

33
sinceritatea = incredere reciproca; apoi, el va ajunge la formula sinceritate = curaj, capatand
constiinta dorintei sale de perfectionare. Aceste aspecte stau la baza educarii sinceritatii si
loialitatii, iar cei care se ocupa de copil pot sa-l ajute pe nesimtite – si chiar fara sa-l certe –
sa descopere binefacerile, farmecul si valoarea sociala a increderii reciproce”.

(2) Timiditatea este o trasatura negativa de caracter care exprima o atitudine de

neincredere in sine, precum si o atitudine de rezerva si teama in raport cu ceilalti oameni.
Timiditatea apare in copilarie, fiind mai frecventa si mai pregnanta la unii preadolescenti,
dar prin permanentizare se poate manifesta si la adulti.

Timiditatea poate fi definita ca o trasatura negativa de caracter dobandita printr-o

educatie gresita, pe un fond innascut (tip de activitate nervoasa slab, fire introvertita) si
manifestata prin reactii neadecvate (nesiguranta, stangacie, reactii emotionale exagerate,
dezorganizatoare etc.) in prezenta anumitor persoane sau in diferite situatii, reactii de care
subiectul devine constient si aceasta il face sa simta, sa traiasca si mai intens reactiile
emotionale negative.

Timiditatea cuprinde urmatoarele simptome: neincrederea in sine, sentimente de

inferioritate, teama de esec, teama de a nu fi apreciat nefavorabil de ceilalti oameni,
suspiciunea, emotivitate exagerata si instabilitate emotiva, slabiciunea vointei, nehotararea,
dificultati in luarea deciziilor, nesiguranta, tendinta de izolare. Cand este singur, timidul se
manifesta ca si un om echilibrat, “sigur pe el”. Dezechilibrul emotiv, teama, neincrederea
in sine, tendinta de izolare apar si se manifesta numai in prezenta altor oameni, mai ales
necunoscuti sau cu care a avut experiente negative. Si la timid apar uneori acte de asa-zisa
“indrazneala”, dar acestea sunt consecinta unor eforturi intense de a se elibera de teama
esecului, constituind o incercare de a masca nesiguranta, neincrederea, nehotararea care il
domina in prezenta celorlalti oameni.

Cauzele aparitiei timiditatii, ca si a altor trasaturi negative de caracter

(individualism, lene, infumurare, negativism etc.) trebuie cautate in relatiile interpersonale
in care se include copilul. In ordinea succesiunii lor, aceste relatii sunt la inceput verticale
(adult → copil, copil → adult). O data formate, aceste relatii se extind si in planul
orizontal: de la copil la copil. Astfel, timiditatea, ca si alte trasaturi negative de caracter, se
formeaza in cadrul relatiilor neadecvate din familie si se dezvolta prin manifestarea lor in
cadrul relatiilor cu altii, ceea ce duce la crearea unui cerc vicios. Dintre cauzele externe ale
timiditatii le mentionam pe urmatoarele: tutelarea exagerata (manifestata fie prin severitate
exagerata, fie prin rasfat), climat socio-afectiv neadecvat in familie (conflicte, agresivitate
verbala, brutalitate), lipsa de tact a unor cadre didactice, atitudini autocrate.

Dintre formele timiditatii sunt de consemnat: timiditatea selectiva (“tracul

pasager”) manifestata, de exemplu, fata de sexul opus, fata de superiori etc. si timiditatea
generalizata, care este o forma mai grava, cu crize de intimidare dezorganizatoare, care
impiedica buna integrare sociala a individului.

Timiditatea poate fi prevenita sau inlaturata prin crearea unui climat socio-afectiv
(in familie, scoala, grup de munca etc.) echilibrant, tonifiant si stimulativ. Pentru timid,

34
simpatia si stima celor din jur sunt de mare importanta, ducand la cresterea increderii in
fortele proprii, la asumarea unor sarcini de dificultate crescanda, pe care le duce la
indeplinire, astfel incat pe baza sentimentului succesului sa-i dispara teama de esec si
neincrederea in sine si in ceilalti oameni.

(3) Negativismul reprezinta o alta trasatura negativa de caracter, fiind o expresie a

manifestarilor neadecvate ale vointei, care izvorasc in primul rand din anumite conditii
psihologice si educative. In mod obisnuit, negativismul este o forma constienta de refuz sau
de impotrivire la sugestiile si cerintele adecvate ale altor persoane. Desi actul negativist
este de cele mai multe ori constient, totusi la baza lui sta o “motivare” lipsita de sens,
uneori absurda din punct de vedere al cerintelor adaptative, sociale. In general,
negativismul se caracterizeaza printr-o vointa cu semnul minus, concretizata prin tendinta
de impotrivire si refuz, prin respingerea a tot ceea ce propune altul si staruinta in sens
contrar fata de solicitarile rationale ale celorlalti, fara motive plauzibile.

La copii, preadolescenti si adolescenti, negativismul se manifesta sub forma

capriciilor si incapatanarii.

Capriciosul este un individ cu un comportament foarte oscilant, care izbucneste in

manifestari neadecvate cand te astepti mai putin. Capriciosul nu are suficient educata
capacitatea de rezistenta la frustrare, astfel incat daca nu i se satisfac toate dorintele il
cuprinde furia, gesticuleaza, striga, plange, iar cand totul ii merge bine se calmeaza
imediat. Capriciosul pleaca de la premisa ca nimic nu i se poate refuza si nu trebuie sa i se
refuze.

Capriciile sunt mai frecvente la anteprescolari si prescolari, dar se intalnesc si la

scolarii mici, iar daca se statornicesc aceste trasaturi negative se pot intalni si la adolescenti
si chiar si la unii adulti. De obicei, capriciile se manifesta numai fata de acele persoane de
la care individul capricios a mai obtinut in trecut ceea ce a dorit si spera sa mai obtina.
Astfel, copiii isi manifesta capriciile fata de parinti si mai ales fata de bunici, de la care au
obtinut usor cele dorite. Cauza fundamentala a capriciilor este rasfatul copiilor. Nu numai
familia, ci si cadrele didactice pot contribui la formarea capriciilor atunci cand dau dovada
de slabiciune, de toleranta excesiva, aratand unor elevi o ingaduinta nelimitata, facandu-i sa
creada ca le este permis sa pretinda sau sa faca orice.

Capriciile se formeaza si se manifesta in cadrul unui cerc vicios, cristalizandu-se

printr-o evolutie si dezvoltare sub forma unei spirale orientate in sens negativ. Astfel, cand
a prins slabiciunea cuiva, copilul devine foarte insistent in pretentiile lui, exploateaza orice
situatie in favoarea sa, pentru satisfacerea dorintelor sale, incercand ca prin izbucniri
emotive (lacrimi, tipete) sa obtina ceea ce doreste, iar adultul, pentru a evita scenele
neplacute, suparatoare, abdica de la intransigenta pe care a incercat sa o adopte, “intarind”
in acest mod capriciile. Se ajunge, deci, la un cerc vicios, intrucat triumfurile repetate ale
copilului asupra adultului, legate de satisfacerea diverselor dorinte, incurajeaza astfel de
stari si manifestari capricioase, care prin permanentizare devin obisnuinte negative si
respectiv, trasaturi negative de caracter.

35
 Caile de prevenire a capriciilor si metodele de inlaturare a lor constau inainte de
toate in organizarea echilibrata a vietii copilului si in educarea la copii a “tehnicii franelor”,
a capacitatii optime de rezistenta la frustrare. Copilul trebuie obisnuit de mic sa se
stapaneasca si sa nu doreasca mai mult decat i se poate da la un moment dat, mai mult
decat ii ingaduie varsta lui, sa i se educe capacitatea de amanare a satisfacerii dorintelor.
Nimic nu este mai daunator decat a forma la copii convingerea ca nu i se pot refuza
pretentiile, dorintele. Cele mai bune mijloace de educare a unui copil capricios nu sunt
rugamintile parintilor de a nu se manifesta prin “crize” de plans, de furie etc., ci, pe de o
parte, luarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioase, iar pe de alta
parte, perseverarea in exigente privind organizarea rationala, echilibrata a vietii si
activitatilor copilului.

Incapatanarea este o trasatura negativa de caracter intalnita mai frecvent la

preadolescenti si la adolescenti. N.D. Levitov o defineste ca fiind nazuinta irationala,
neadecvata de a proceda intotdeauna dupa bunul plac, contrar unei judecati corecte si a
simtului datoriei; incapatanarea denota lipsa dorintei de a actiona asa cum ti se cere, cum
esti sfatuit si indrumat.

Incapatanatul actioneaza intotdeauna contrar a ceea ce i se cere, fara a-l interesa in

momentele respective daca face bine sau nu, daca ceea ce face in mod efectiv corespunde
sau nu intereselor grupului social. Adesea, actiunile lui se caracterizeaza prin arbitrar si
absurd, prin lipsa unui fundament logic, printr-o atitudine de negare a tot ceea ce vine de la
altul, mai ales daca fata de persoana care formuleaza cerinte sau sfaturi manifesta
resentimente. Elementul care ii caracterizeaza cel mai pregnant pe incapatanati este
actiunea dupa bunul plac, de multe ori chiar impotriva unor interese autentice ale lor,
motivandu-si impotrivirea la sfaturile celorlalti prin faptul ca “isi manifesta independenta”,
sau motivandu-si reactiile si actiunile prin raspunsul stereotip “asa vreau”.

Originea incapatanarii copiilor trebuie cautata in greselile de educatie din familie

si scoala. Dintre cauzele incapatanarii legate de greselile de educatie, amintim: abuzul de
autoritate sau brutalitatea unor parinti, lipsa de intelegere a parintilor sau a unor profesori
fata de unele probleme ale varstei (ale preadolescentei si adolescentei, indeosebi); acestea
duc la aparitia unor carente socio-afective, traite neplacut de copilul sau tanarul care simte
frustrarea afectiva, tinzand uneori sa se “opuna” adultului prin manifestarile specifice
incapatanarii. Dar la aparitia incapatanarii poate contribui si lipsa de autoritate care face ca
tanarul sau copilul sa nu ia in serios cerintele adultilor care abdica usor de la cerintele,
ideile si principiile lor.

Si in cadrul scolii se pot intalni erori educative care sa duca la aparitia

negativismului la unii elevi. Amintim printre altele: asprimea nejustificata a unor profesori
fata de elevi, atitudinea distanta si rece, tendinta unor profesori de a nu vedea la elevi decat
aspectele negative, notandu-i inechitabil.

Repetarea unor astfel de greseli de educatie din familie si scoala duce la

generalizarea incapatanarii, care initial se poate manifesta doar sporadic si electiv, la
cristalizarea negativismului sub forma unei trasaturi negative de caracter.

36
 Prevenirea incapatanarii si inlaturarea ei presupune evitarea erorilor de educatie
mentionate, precum si educarea calitatilor vointei copilului.

Astfel, cea mai buna metoda de reeducare a copiilor incapatanati consta in a le trasa unele
sarcini, obligatii potrivit cu posibilitatile lor si a le cere, dupa acceptarea sarcinilor, sa le
indeplineasca fara nici o concesie. Depasind treptat dificultatile impuse prin diferite sarcini,
se vor educa acele calitati ale vointei, cum ar fi stapanirea de sine, perseverenta, taria
vointei, dar de data aceasta orientate in sens pozitiv.

Bibliografie :

1. Prof.Vladuca Ioan,Partea 1-Conferinta cu tema:''Formarea Caracterului '',Curtea

Brancoveneasca, 2014
2. John G. Miller, Karen G. Miller, Psihologia copilului & parenting, Editura Trei, 2013.

37