Psihologie cognitivă curs 5

Controlul mental - efecte ironice

1. Procese implicate în suprimarea gândurilor

Una dintre formele de interacţiune dintre procesele automate şi cele controlate, aşa cum sunt ele descrise de
(Wegner & Bargh, 1998), este intruziunea. Aceasta se referă la situaţia în care un proces automat domină un proces
controlat opus, în sensul că individul are intenţia de a obţine un anumit scop (intenţie ce pune în funcţiune un proces
conştient, strategic), însă în paralel se produce un proces automat ce duce la un rezultat opus respectivului scop. În
general, astfel de intruziuni pot apărea atunci când individul îşi propune fie producerea unui comportament mental sau
exterior, fie anularea, inhibarea unui astfel de comportament. Cea de-a doua situaţie se referă la un fenomen studiat în
cadrul teoriei procesului ironic (Wegner, 1994), şi anume cel de reapariţie (şi chiar de intensificare) a cogniţiilor pe
care individul încearcă să le inhibe.
Termenul de “ironic” din eticheta acestei teorii se referă chiar la faptul că rezultatul tentativelor de control
mental este exact opus acestui scop conştient, producând reculul, revenirea cognitivă şi comportamentală a
elementului pe care individul încearcă să îl inhibe mental. Prima ilustrare a acestui fenomen (Wegner et al., 1987) a
fost un studiu în care subiecţilor li s-a cerut să încerce să nu se gândească la un urs alb în timp ce verbalizează toate
gândurile care le trec prin minte într-o anumită perioadă de timp. Majoritatea lor nu au reuşit să menţină inhibiţia
acestui element pe toată perioada cerută: ursul alb apărea cu o frecvenţă destul de ridicată în spaţiul conştiinţei lor,
deseori imediat după ce enunţau un gând care avea, ipotetic, tocmai rolul de înlocuitor al celui indezirabil. Deci, aceşti
distractori pe care se focalizau subiecţii în scopul inhibiţiei „ursului alb” aveau efectul contrar, de a-l readuce pe
acesta în conştiinţă.
Explicaţia oferită de autorul teoriei procesului ironic asupra acestui fenomenul este aceea că intenţia de a
inhiba un conţinut mental declanşează două procese simultane:
a. un proces controlat, strategic în sensul de conştient şi ghidat cu intenţia individului, orientat spre scopul
inhibiţiei mentale, deseori formulată imperativ în limbaj interior (de exemplu, în cazul tentativelor de inhibiţie
mentală a cogniţiilor despre fumat, „Trebuie să nu mă mai gândesc la fumat”). Mecanismul prin care funcţionează
acest proces controlat este cel de căutare a elementelor cu care să le înlocuiască pe cele indezirabile (gânduri
distractoare) sau, în cazul tentativelor de a inhiba o anumită stare emoţională nedorită (de exemplu, stresul), de
căutare a elementelor cognitive consistente cu starea mentală dorită (în acest exemplu, imaginarea de stimuli care ar
putea induce starea de relaxare).
b. un proces automat, în sensul de inconştient, incontrolabil, şi care nu necesită resurse mentale (eficient,
conform criteriilor proceselor automate prezentate într-un curs anterior), al cărui rol ar fi cel de a monitoriza succesul
controlului mental, adică al primului proces. Procesul automat se desfăşoară pe tot parcursul controlului mental, până
când individul nu mai are intenţia de a suprima acele elemente. Această monitorizare mentală presupune practic mai
multe acţiuni. Pe de o parte, procesul automat caută şi semnalizează conţinuturi mentale conştiente care indică eşecul
în atingerea scopului controlului mental. Deci, el are rolul de a trage un semnal de alarmă de fiecare dată când
descoperă apariţia în spaţiul conştiinţei a elementului pe care individul încearcă să îl suprime; în exemplul vizând
tentativele de relaxare (de suprimare a stresului) astfel de conţinuturi vizate de procesul automat sunt gândurile sau
imaginile mentale stresante, ca şi indici de activare fiziologică (de exemplu, bătăile accelerate ale inimii). Odată ce
sunt detectate astfel de elemente, procesul controlat de substituire a lor este repornit, şi întregul ciclu mental se reia.
Deci, scopul căutării automate este repornirea procesului controlat în momentul în care elementele suprimate
ameninţă să redevină conştiente, astfel încât să fie generate alte elemente distractoare.
De cele mai multe ori, controlul mental are efectul scontat, în sensul că procesul controlat este de obicei mai
eficient decât cel automat: oamenii reuşesc să îşi elimine din spaţiul conştiinţei cogniţiile indezirabile, cel puţin pentru
anumite perioade de timp. Însă succesul acestor tentative este condiţionat de resursele cognitive de care dispune
1
individul în acel moment, deoarece eficienţa procesului controlat poate fi subminată de distractori, deci în situaţiile de
ocupare mentală cu alte procese simultane. Motivul pentru care ocuparea mentală afectează doar acest proces, nu şi pe
cel automat, ţine de specificul funcţionării fiecăreia: în general, încărcarea cognitivă şi presiunea timpului interferează
cu procesele controlate, dar nu influenţează desfăşurarea celor automate.
În aceste cazuri, procesul automat de monitorizare readuce în conştiinţă elementele inhibate, crescându-le
valoarea de activare cognitivă; astfel, elementele indezirabile redevin conştiente şi influenţează comportamentul.
Efectul de conştientizare a conţinuturilor pe care individul încearcă să le suprime se datorează, într-o anumită măsură,
faptului că ocuparea mentală împiedică procesul controlat să genereze distractori care să schimbe conţinutul
conştiinţei; practic, în aceste situaţii individul nu îşi poate înlocui cogniţiile indezirabile cu altele. Totuşi, aceasta nu
explică apariţia în sine a acestor cogniţii în conştiinţă; cu alte cuvinte, chiar dacă procesul mental strategic este blocat
din cauza încărcăturii cognitive, acest lucru nu implică direct conştientizarea lor, din moment ce ele fuseseră deja
inhibate în prima etapă a controlului.
Explicaţia acestui fenomen ţine de cea de-a doua acţiune pe care o realizează procesul automat, pe lângă cea
de monitorizare mentală: pentru a putea desfăşura o astfel de monitorizare, de căutare a conţinuturilor indezirabile,
procesul automat trebuie să stocheze în permanenţă în memoria de lucru a individului chiar aceste conţinuturi. Practic,
el nu ar putea detecta elementele ce trebuie suprimate dacă nu ar „ţine minte” care sunt acestea. În mod obişnuit,
aceste elemente sunt menţinute la nivel inconştient, adică cu o valoare de activare redusă, sub pragul conştientizării.
Însă efectul ironic declanşat de această reţinere este creşterea treptată a valorii de activare a conţinutului indezirabil,
prin fenomenul de amorsaj cognitiv. Aşa cum expunerea subliminală la un concept îl face pe acesta mai probabil să
fie utilizat de subiect în cadrul proceselor sale cognitive (crescându-i valoarea de activare), la fel suprimarea unui
element îl devine hiperaccesibil conştiinţei. Această hiperaccesibilitate presupune faptul că el devine mai probabil să
fie conştientizat; acest lucru se poate produce fie direct – de exemplu, în inhibarea „ursului alb”, situaţia în care
imaginea unui urs alb ar apărea brusc în conştiinţa individului – , fie ca reacţie la orice alt conţinut cu care este asociat
şi care intră în spaţiul conştiinţei individului – de exemplu, la vederea unui perete alb, apariţia în conştiinţă a ursului
alb ar fi declanşată de către asocierea sa cu zăpada, chiar dacă în alte situaţii (când individul nu încearcă suprimarea
acestui element), culoarea albă nu ar declanşa o astfel de asociere conştientă.
Deci, explicaţia oferită de teoria procesului ironic asupra fenomenelor de eşuare a inhibiţiei cognitive în
condiţii de ocupare mentală este aceea că aceasta blochează funcţionarea procesului controlat, în sensul că îl
împiedică să reacţioneze atunci când celălalt proces – cel automat – semnalează pericolul conştientizării elementului
ce trebuie suprimat. Faptul că acest proces este el însuşi responsabil de acest pericol – de creşterea valorii de activare
cognitivă a elementului respectiv – ţine de modul său de funcţionare, care duce la efecte de amorsaj cognitiv
neintenţionat: elementul este menţinut permanent la nivel inconştient, însă de aici el „urcă” spre nivelul conştient
deoarece mintea individului tinde să îl aplice, să îl integreze în toate procesele pe care le desfăşoară (ca orice concept
neconştientizat, însă activ momentan). De aceea, el ajunge să fie readus în cele din urmă în spaţiul conştiinţei.
Hiperaccesibilitatea conţinuturilor inhibate este demonstrată de un experiment (Wegner & Erber, 1992) care a relevat
faptul că sub presiunea timpului, subiecţii care îşi inhibă un element tind să îl pronunţe ca răspuns la un stimul asociat
semantic mai des decât cei care se concentrează pe el. Un exemplu al acestui fenomen paradoxal este următorul: dacă
individul încearcă să nu se gândească la conceptul de „copil”, atunci când i se cere spună foarte rapid (în maxim 3
secunde) un cuvânt asociat cu „mamă” este mai probabil să pronunţe „copil” chiar decât atunci când i se ceruse
înainte să se concentreze pe acest concept (deci sarcina mentală opusă celei de inhibiţie). Aşadar, în reacţiile rapide,
guvernate de multe ori de procese automate, tocmai conţinuturile pe care individul încearcă să le suprime mental sunt
cele care apar prima oară în spaţiul conştiinţei, ceea ce indică faptul că suprimarea este cea care le face să fie, în mod
ironic, hiperaccesibile.
Modelul teoretic al procesului ironic este susţinut şi de rezultatele unor studii din domeniul neurofiziologiei,
care au descoperit că în perioada în care individul încearcă să îşi suprime o cogniţie sunt activate două zone cerebrale
distincte (Mitchell et. al, 2007). Astfel, procesul de monitorizare automată prin menţinerea reprezentării mentale a
2
elementului ce trebuie controlat are ca fundament neurofiziologic cortexul prefrontal dorsolateral, care este activ
permanent în toată perioada respectivă. În momentele în care el detectează creşterea valorii de activare a acelui
element, se produce activarea cortexul cingulat anterior (bilateral), al cărui rol este de a iniţia procesul controlat de
generare a distractorilor mentali. Aceste două zone cerebrale au, în general, responsabilităţi în controlul proceselor
mentale (în sensul de adaptare a lor la feed-back), între acestea fiind incluse, deci, şi cele cu privire la inhibiţia
cognitivă.
De asemenea, reapariţia gândurilor suprimate a fost verificată nu doar prin analiza fluxului verbal al
subiecţilor în timpul perioadei de control mental – ca în primul experiment, cel vizând suprimarea „ursului alb” – ci şi
prin diverse alte tehnici ce evită introspecţia, cum ar fi tehnica potenţialelor cerebrale măsurate în timpul suprimării
cognitive (Giuliano & Wicha, 2010), sau cea a măsurării rezonanţei magnetice funcţionale (Wyland et al., 2003).
Există însă şi explicaţii alternative ale fenomenelor descrise până aici; cele mai importante sunt cele
motivaţionale, care se bazează, în general, pe un alt fenomen cognitiv, şi anume efectul Zeigarnik. Acesta se referă la
faptul că scopurile neîndeplinite au tendinţa de a se menţine pe plan inconştient, până la eventuala lor îndeplinire,
chiar şi atunci când individul le abandonează conştient; de aceea, informaţiile care se referă la ele sunt păstrate într-o
stare de activare cognitivă ridicată. O teorie ce utilizează această perspectivă pentru explicarea reapariţiei gândurilor
suprimate este modelul inferenţelor motivaţionale (Förster & Liberman, 2005). Conform acestor autori, în timpul în
care individul încearcă să îşi suprime mental elementele indezirabile, el resimte dificultatea de a suprima aceste
elemente; cu alte cuvinte, el constată că ele pot foarte uşor redeveni conştiente. Această dificultate este, apoi,
interpretată automat de individ ca indiciu al faptului că el are o anumită motivaţie legată de ele, de care nu este
momentan conştient; deci, dificultatea produce o inferenţă conform căreia el ar avea un anumit scop pentru realizarea
căruia are nevoie de elementele pe care încearcă să le inhibe. Ca urmare, ele devin şi mai accesibile mental, până la
nivelul intrării lor în spaţiul conştiinţei. Un rezultat experimental ce sprijină această ipoteză este acela că atunci când
dificultatea de suprimare este atribuită unui stimul exterior, reculul cognitiv al respectivelor elemente este diminuat;
deci, când individului i se oferă o explicaţie externă cu privire la dificultatea de a-şi suprima gândurile indezirabile, el
nu mai inferează automat că ele i-ar servi unor anumite scopuri, şi astfel frecvenţa cu care aceste gânduri apar în
conştiinţă este mai redusă.

2. Efecte ale eşecului controlului mental

Fenomenul fundamental ce apare în situaţiile în care individul încearcă să îşi suprime un conţinut mental are o
serie de consecinţe pe diverse planuri (cognitiv, comportamental, emoţional, etc.), ce au fost investigate de studiile pe
această temă. Astfel, s-au constatat multiple forme în care intenţia controlului mental poate, în mod ironic, să genereze
tocmai efectele pe care ar trebui să le împiedice, sau chiar efecte mai intense în comparaţie cu situaţiile în care
individul nu îşi propune suprimarea lor.

2.a. Efecte pe plan cognitiv

Conţinuturile suprimate nu sunt doar hiperaccesibile cognitiv în timpul controlului mental; acesta are
consecinţe cognitive şi după încheierea sa. Astfel, după perioada de inhibare, elementele suprimate devin conştiente
mai frecvent decât dacă nu ar fi fost inhibate (Wegner et. al, 1987). Într-un studiu (Macrae et. al, 1994) ce indică
importanţa acestui fenomen în cazul stereotipurilor, subiecţii care şi-au suprimat o perioadă de timp stereotipurile
despre „skinheads” au fost apoi plasaţi într-o sală de aşteptare împreună cu un membru al acestei categorii sociale.
Variabila dependentă era de ordin comportamental, şi anume distanţa la care se aşează subiectul faţă de „skinhead”.
Demonstrând faptul că inhibiţia anterioară a amplificat gândurile stereotipe, cei care îşi controlaseră anterior aceste
gânduri s-au aşezat la distanţe semnificativ mai mari decât cei cărora nu li se solicitase suprimarea stereotipurilor.
Alte rezultate importante pentru dinamica fenomenelor induse de controlul mental pe plan cognitiv sunt cele
care au relevat existenţa unei asimetrii în legăturile dintre elementele indezirabile şi cele asociate lor. Astfel, Najmi &
Wegner (2008) au solicitat subiecţilor să nu se gândească la un anumit concept (de exemplu „casă”) şi au investigat
3
viteza de identificare a anumitor cuvinte; aceste cuvinte – ţintă erau fie cele pe care subiecţii le suprimau mental în
acelaşi timp, fie unele asociate semantic cu ele (de exemplu, „uşă”). Înaintea apariţiei fiecărui cuvânt – ţintă. subiecţii
erau expuşi subliminal la celălalt cuvânt din perechea „concept suprimat – concept asociat cu el”. Astfel, uneori ei
erau expuşi subliminal la „uşă” şi trebuiau să identifice cuvântul „casă”, alteori stimulul subliminal era „casă” iar cel
ţintă – „uşă”. Prin analiza vitezei cu care erau identificate cuvintele – ţintă din fiecare dintre cele două situaţii, autorii
au constatat faptul că elementele asociate semantic cu cele suprimate le amorsează pe acestea, într-un mod similar cu
orice fenomen de amorsaj semantic. Rezultatul interesant este cel extras din analiza situaţiei în care subiecţii erau
expuşi subliminal la cuvântul suprimat, şi trebuia să îl identifice pe cel asociat lui: în acest caz, expunerea subliminală
nu creşte viteza de identificare. Deci, elementele suprimate nu cresc semnificativ activarea altor elemente, deci
influenţa inversă se produce, de aici şi eticheta de „asimetrie” aplicată acestui fenomen.
Consecinţa acestei asimetrii este aceea că suprimarea creşte probabilitatea de reapariţie a elementului
indezirabil în conştiinţă – ele fiind amorsate de orice alt concept asociat cu ele - , dar blochează conştientizarea celor
asociate; cu alte cuvinte, controlul mental ar genera un traseu cognitiv cu un singur sens, îndreptând gândirea
individului tocmai spre conceptul pe care încearcă să îl suprime şi blocând orice cale de ieşire din el prin asocierile
semantice pe care le-ar putea avea. Această „gândire perseverativă” este una dintre explicaţiile posibile ale
deformărilor cognitive ce apar în cazul tulburărilor obsesiv – compulsive; Najmi & Wegner (2008) oferă exemplul
unei fixaţii mentale pe numărul 7, despre care un individ ar fi convins că l-ar putea face să se poarte într-o manieră
agresivă. În acest caz, chiar dacă încearcă să nu se gândească la el, toate lucrurile asociate cu 7 îi aduc în conştiinţă
acest concept: privitul ceasului, număratul unor lucruri, cele şapte păcate capitale, etc. Însă tocmai pentru că încearcă
să nu se gândească la el, asimetria cognitivă produsă face ca odată ce mintea individului este „captată” de conceptul
indezirabil, acesta să nu aducă în conştiinţă alte gânduri ce i-ar putea muta atenţia; prin urmare, asocierile anterioare
cu numărul 7 nu pot funcţiona şi invers, nu pot înlocui elementul suprimat cu alte conţinuturi asociate cu el.
O aplicaţie a fenomenelor cognitive produse de controlul mental este psihologia secretului. De exemplu, un
studiu a arătat că relaţiile secrete sunt mai persistente mental şi induc un nivel mai ridicat de atracţie faţă de partener
decât cele care nu sunt secrete (Wegner et. al, 1995), datorită tentativelor individului de a-şi inhiba cogniţiile legate de
ele. De asemenea, ascunderea unui secret despre sine generează mai multe gânduri intruzive şi proiecţii ale acestora
asupra partenerului de discuţie (Smart & Wegner, 1999). În acest experiment, subiecţi de gen feminin cu tulburări
alimentare au fost solicitate să joace rolul unei persoane perfect sănătoase în timpul unei discuţii cu psihologul, pe
teme de imagine corporală şi obiceiuri de alimentaţie. După aceea, ele au completat diverse instrumente vizând
gândurile lor din timpul discuţiei. Rezultatele au arătat că subiecţii care au jucat respectivul rol au încercat în mai
mare măsură să îşi suprime gândurile cu privire la adevăratele lor obiceiuri alimentare; aceasta a făcut ca frecvenţa
unor astfel de gânduri să fie mai mare decât în cazul femeilor ce nu jucau acel rol (care erau sincere în răspunsurile la
întrebările psihologului). Mai mult, ele şi-au proiectat gândurile intruzive asupra psihologului, în sensul că au devenit
suspicioase că acesta are el însuşi diverse tulburări alimentare.

2.b. Efecte emoţionale

Reapariţia pe plan cognitiv a conţinuturilor pe care individul încearcă să le suprime în condiţii de ocupare
mentală este însoţită de efecte ironice similare atunci când scopul individului este controlul stării sale afective. Astfel,
un studiu a relevat faptul că încărcarea cognitivă duce la schimbare emoţională în sens opus celei intenţionate
(Wegner et. al, 1993). Subiecţilor li s-a indus o stare afectivă pozitivă sau negativă, iar apoi li s-a cerut să intre în
starea opusă. La cei din condiţia de ocupare cognitivă (cărora li se ceruse să repete în această perioadă un număr din
mai multe cifre) a apărut o schimbare emoţională de sens invers celei intenţionate: din cauza faptului că ei nu şi-au
putut suprima gândurile cu valenţă indezirabilă (pozitive atunci când încercau să îşi provoace o stare negativă, şi
invers), starea lor afectivă iniţială s-a intensificat în loc să se disipeze.
Pe planul manifestării corporale a emoţiilor, o cercetare a arătat că suprimarea cogniţiilor legate de sex creşte
activarea fiziologică (Wegner et. al, 1990) în aceeaşi măsură cu concentrarea intenţionată pe astfel de cogniţii. Mai
4
mult, dacă la subiecţii care fuseseră solicitaţi să se gândească la sex apariţia ulterioară a unor astfel de gânduri nu a
mai avut efecte fiziologice semnificative, la cei care îşi suprimaseră aceste cogniţii apariţia lor în prima jumătate de
oră de după suprimare generează activare fiziologică. Acest rezultat sugerează faptul că suprimarea poate fi implicată
în răspunsuri emoţionale cronice faţă de anumiţi stimuli: tentativele de a inhiba gândurile despre ei face ca orice
apariţie a lor în spaţiul conştiinţei să declanşeze un răspuns afectiv la fel de intens ca la primul contact cu ei; deci,
suprimarea ar împiedica apariţia efectului de adaptare emoţională la stimuli, ceea ce ar explica într-o anumită măsură
intensitatea ridicată a anxietăţii resimţite de oamenii cu diverse fobii chiar şi după un număr ridicat de contacte cu
stimulii anxiogeni.

2.c. Efecte asupra memoriei

Efectul general al controlului mental în aria mnezică derivă direct din fenomenul hiperaccesibilităţii cognitive
a conţinuturilor indezirabile: în condiţii de ocupare mentală, amintirile suprimate – pe care individul încearcă să le
uite – apar mai frecvent în conştiinţa individului (Macrae et al., 1997). Unele rezultate sugerează că eficienţa uitării
este mai mare în cazul unui număr mai mare de elemente, datorită unui posibil efect de disipare a efectului de amorsaj
cognitiv în mai multe direcţii; astfel, reactivarea fiecăreia dintre ele de către procesul de monitorizare este mai slabă.
O consecinţă distinctă a controlului mental asupra memoriei este faptul că suprimarea afectează memoria
secvenţială (Wegner et. al, 1996). În cadrul acestui studiu, subiecţii au urmărit un film în care erau prezentate mai
multe evenimente, apoi unora li s-a cerut să nu se gândească la conţinutul său. Memoria lor a fost evaluată la cinci ore
după aceea; rezultatele au indicat faptul că amintirea evenimentelor în sine nu este influenţată de suprimarea
cognitivă. Cu alte cuvinte, aceşti subiecţi îşi aminteau la fel de multe detalii din film ca cei care nu fuseseră solicitaţi
să îşi inhibe amintirile despre film. Totuşi, a existat un efect al controlului mental, şi anume acela că el a afectat
amintirea corectă a ordinii evenimentelor din acel film. Explicaţia acestui fenomen ar fi aceea că suprimarea unui
astfel de material se realizează prin construirea de asocieri între secvenţele care apar în conştiinţă în timpul suprimării
şi distractori diferiţi; de fiecare dată când individul îşi aminteşte un eveniment din film, el pune în funcţiune procesul
strategic de înlocuire a sa cu un anumit alt conţinut, fără legătură cu filmul. Aceşti distractori variază de la un moment
la altul, în funcţie de situaţia în care se află subiectul în momentul apariţiei în conştiinţă a respectivei scene din film.
De aceea, scenele sau evenimentele filmului ajung să fie asociate cu distractori diferiţi în memoria individului, şi
astfel să fie disociate unele de altele. Ca urmare, în momentul amintirii filmului, acesta nu mai are reprezentarea
succesiunilor dintre scene.
Suprimarea cognitivă poate, de asemenea, să genereze blocaje mentale în ceea ce priveşte procesarea
conceptelor asociate cu cel inhibat. Astfel, cercetarea realizată de Kozak et. al (2008) a arătat că suprimarea unui
element împiedică generarea de asocieri cu un cuvânt din sfera sa semantică. Explicaţia acestui fenomen, conform
autorilor, este aceea că inhibarea creşte accesibilitatea cognitivă a elementului respectiv, afectând astfel capacitatea
individului de a se concentra pe conceptele relaţionate semantic cu el. Deoarece nu se poate detaşa cognitiv de
conţinutul inhibat, numărul de concepte pe care şi le poate aminti pornind de la cel asociat cu el este diminuat.
Similar, inhibiţia unui element scade capacitatea de identificare corectă a unui alt cuvânt asemănător ortografic; de
exemplu, când subiecţilor li se cerea să nu se gândească la cuvântul „analogie”, ei îşi aminteau mai greu cuvântul
„alergie” ca fiind cel potrivit pentru a completa fragmentul „a_e_g_e”. Acest lucru se datorează tot efectului de
hiperaccesibilitate cognitivă, şi în consecinţă dificultăţii de detaşare cognitivă de conceptul care trebuie suprimat, care
devine astfel un distractor puternic al sarcinii curente a individului. Paradoxal, dificultăţile de amintire a cuvintelor
corecte în acest caz sunt mai mari decât cele care apar atunci când lui i se cere acţiunea opusă inhibiţiei, adică să se
concentreze mental pe distractor.

2.d. Efecte asupra relaxării

Cele mai relevante rezultate experimentale din această arie sunt cele care vizează efectele ironice ale
tentativelor de relaxare în condiţii de încărcare mentală. Aşa cum arată studiul realizat de Wegner et al. (1997), astfel
5
de încercări de suprimare a cogniţiilor incompatibile cu relaxarea – atunci când individul realizează simultan şi o altă
sarcină cognitivă – cresc, în realitate, gradul de activare fiziologică, deci au efectul opus relaxării. O altă cercetare
relevantă aici (Ansfield et. al, 1996) a urmărit timpul necesar adormirii în diverse condiţii, constatând faptul că
tentativele de a adormi repede în condiţii de încărcare mentală întârzie, de fapt, adormirea în comparaţie cu situaţiile
în care subiectul nu îşi propune să adoarmă repede.

2.e. Efecte asupra comportamentului

Fenomenul de hiperaccesibilitate cognitivă a gândurilor cenzurate are consecinţe şi în aria acţiunilor realizate
de individ; constatarea generală de pe acest plan este aceea că în condiţii de încărcare cognitivă – care scade
capacitatea procesului conştient, strategic de a găsi distractori cu care să înlocuiască gândurile indezirabile – individul
va ajunge să realizeze tocmai acele comportamente pe care încearcă să nu le producă. Deci, cenzurarea unor
comportamente în condiţii de încărcare mentală creşte probabilitatea realizării lor. Într-un studiu pe această temă
(Wegner et. al, 1998) subiecţilor li s-a cerut să lovească cu crosa o minge de golf spre o ţintă, cu condiţia ca lovitura
să nu fie atât de puternică încât mingea să depăşească acea ţintă. Cei ocupaţi cognitiv – prin repetarea în minte a unui
număr cu şase cifre – au făcut în mai mare măsură tocmai ceea ce încercau să evite, adică au trimis mingea cu o mai
mare frecvenţă dincolo de respectiva ţintă. Un rezultat suplimentar al acestui experiment a fost acela că monitorizarea
vizuală amplifică acest efect de producere a comportamentelor inhibate: subiecţii care îşi puteau urmări vizual
mişcarea crosei în timpul loviturii au depăşit ţinta în mai mare măsură decât cei care nu puteau vedea crosa (din cauza
luminii slabe din încăpere). Cu alte cuvinte, contrar ideii simţului comun despre importanţa controlului personal
asupra acţiunii pentru reuşita acesteia, erorile comportamentale (în speţă, apariţia comportamentelor ce ar trebui
inhibate) pot fi accentuate de supravegherea vizuală a acţiunii. Explicaţia acestui fenomen este aceea că ea permite
intervenţia mai accentuată a procesului automat de monitorizare cognitivă: privindu-şi propriile mişcări, individul
devine mai receptiv la modurile în care ar putea produce comportamentul nedorit. În condiţii de ocupare cognitivă –
conform mecanismului descris anterior – reprezentarea mentală a acestui comportament va avea tendinţa să devină
mai activă cognitiv, şi astfel să ducă la acţiunea interzisă.
O altă paradigmă experimentală în studierea efectelor ironice asupra comportamentului este cea a mişcării
involuntare a pendulului (adică a unei greutăţi prinse de un fir ţinut în mână). În această privinţă, studiile au reluat
observaţiile făcute de Carpenter (1884), care a adus dovezi împotriva superstiţiilor legate de aceste mişcări (se credea
că ele sunt produse de forţe supranaturale, şi că pot fi interpretate ca relevând diverse evenimente viitoare). Carpenter
a oferit şi testat o explicaţie în termenii principiului acţiunii ideomotorii (James, 1890), conform căruia reprezentarea
unei mişcări determină un nivel redus de mişcare, arătând că balansările pendulului se produc atunci când cel care îl
ţine şi-l imaginează mişcându-se într-un anumit sens. Studiile asupra acestor mişcări realizate din perspectiva teoriei
procesului ironic au arătat că ele sunt mai intense atunci când individului i se cere exact opusul – să nu mişte pendulul
într-o anumită direcţie – şi lui i se dă o sarcină paralelă. O cercetare (Wegner et. al, 1998) a arătat că acest efect este
produs nu doar în condiţii de încărcare mentală, ci şi fizică (subiecţilor cerându-li-se să întindă cealaltă mână şi să ţină
o cărămidă în timp ce ţineau pendulul nemişcat).
Aşa cum am menţionat, mişcările involuntare ale pendulului pot fi privite ca un efect ideomotor, al imaginării
lor; în cazul studiilor descrise aici, ar putea fi construită o interpretare alternativă, conform căreia subiecţii îşi
imaginează intenţionat comportamentul pe care li se cere să nu îl producă, ceea ce ar duce la apariţia lui. Deci, el nu ar
fi cauzat de un proces automat inconştient de monitorizare cognitivă, ci de imaginarea sa, o idee sprijinită de
rezultatul unei cercetări (Easton & Shor, 1976) care a arătat că distractorii diminuează mişcarea pendulului sub
influenţa imaginării mişcării, deci atunci când individului i se cere explicit să îşi imagineze mişcarea. Totuşi, conform
acestei perspective, şi în situaţia opusă – cea în care lui i se cere să nu producă mişcarea – , intensitatea cu care
subiectul îşi imaginează comportamentul pe care trebuie să îl cenzureze ar trebui să fie direct proporţională cu
intensitatea mişcărilor propriu-zise. Or, încărcarea cognitivă afectează reprezentarea imaginativă (subiecţii nu îşi pot
imagina la fel de clar acţiunea atunci când repetă un număr de şase cifre în acelaşi timp), însă ea intensifică şi
6
mişcările. Deci, această interpretare alternativă este contrazisă de faptul că încărcarea cognitivă, în loc să diminueze
fenomenul producerii comportamentului cenzurat, îl amplifică.
Fenomenul reculului comportamental al acţiunilor cenzurate a fost verificat în multe alte arii ale existenţei
umane. Un exemplu este cel al studiilor asupra fumatului; astfel, Erskine et. al (2010) au realizat un studiu pe durata a
trei săptămâni pe un lot de fumători; unora dintre ei li s-a cerut să îşi suprime gândurile legate de fumat în a doua
săptămână. Rezultatele arată că în această perioadă numărul de ţigări fumate de ei a scăzut semnificativ, însă în
săptămâna următoare, ei au fumat mai multe ţigări decât grupul de control, şi decât grupul cărora li se ceruse să îşi
exprime deschis toate cogniţiile vizavi de fumat în săptămâna anterioară. Similar, într-un studiu asupra consumului de
ciocolată (Erskine, 2008), unor subiecţi li s-a cerut să îşi cenzureze timp de cinci minute orice gând vizavi de
ciocolată, apoi li s-au oferit două tipuri de ciocolată sub pretextul unei evaluări a preferinţelor. Variabila dependentă
era cantitatea de ciocolată mâncată; ca în cazul anterior, cei care şi-au suprimat cogniţiile au efectuat apoi
comportamentul respectiv mai mult decât cei care îşi exprimau gândurile legate de el, deci subiecţii care încercaseră
să nu se gândească anterior la ciocolată au mâncat o cantitate mai mare chiar şi decât cei care se concentraseră mental
pe acest subiect în acea perioadă.
O altă ilustrare este cea din domeniul comportamentelor auto – agresive la adolescenţi (Najmi et. al, 2007).
Acest studiu a relevat faptul că tendinţa de suprimare a gândurilor mediază influenţa reactivităţii emoţionale asupra
producerii unor astfel de comportamente. Cu alte cuvinte, la adolescenţii cu un nivel ridicat de reactivitate emoţională,
situaţiile neplăcute produc o serie de cogniţii negative. Cei care îşi suprimă intenţionat aceste cogniţii în mod obişnuit
ajung, în mod ironic, să le intensifice treptat, şi astfel să crească şi intensitatea stărilor emoţionale iniţiale. Acest ciclu
poate merge până la punctul în care individul simte că singura modalitate de a-şi reduce emoţiile negative este cea a
comportamentelor auto-agresive, care ar putea fi eficiente în tentativa sa de a-şi „alunga” din conştiinţă gândurile
indezirabile. Astfel de constatări sugerează că tendinţele cronice de suprimare a gândurilor pot avea conexiuni cu
diverse forme de psihopatologie.

Bibliografie
• Ansfield, M. E., Wegner, D. M., & Bowser, R. (1996). Ironic effects of sleep urgency. Behaviour Research and Therapy, 34, 523-531.
• Carpenter, W.G. (1884). Principles of mental physiology, with their applications to the training and discipline of the mind and study of its
morbid conditions. New York: Appleton.
• Easton, R., Shor, R. (1975). Information Processing Analysis of the Chevreul Pendulum Illusion, Journal of Experimental Psychology:
Human Perception and Performance Vol. 1, No. 3, 231-236
• Erskine, J.A.K. (2008). Resistance can be futile: Investigating behavioral rebound. Appetite, 50, 415–42
• Förster, J., & Liberman, N. (2005). A motivational model of post-suppressional rebound. In W. Stroebe & M. Hewstone (Eds.), European
review of social psychology (Vol. 15, pp. 1–32). Psychology Press.
• Giuliano, R. J., & Wicha, N. Y. Y. (2010). Why the white bear is still there: Electrophysiological evidence for ironic semantic activation
during thought suppression. Brain Research, 1316, 62–74
• James, W. (1890). The principles of psychology. New York: Holt.
• Kozak, M., Sternglanz, W., Viswanathan, U., & Wegner, D. M. (2008). The role of thought suppression in building mental
blocks. Consciousness and Cognition, 17, 1123-1130.
• Macrae, C. N., Bodenhausen, G. V., Milne, A. B., & Ford, R. L. (1997). On the regulation of recollection: The intentional forgetting of
stereotypical memories. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 709-719.
• Macrae, C.N., Bodenhausen, G.V., Milne, A.B., & Jetten, J. (1994). Out of mind but back in sight: Stereotypes on the rebound. Journal of
Personality and Social Psychology, 67, 808–817.
• Mitchell, J. P., Heatherton, T. F., Kelley, W. M., Wyland, C. L., Wegner, D. M., & Macrae, C. N. (2007). Separating sustained from
transient aspects of cognitive control during thought suppression.Psychological Science, 18, 292-297.
• Najmi, S., & Wegner, D. M. (2008). The gravity of unwanted thoughts: Asymmetric priming effects in thought suppression. Consciousness
and Cognition, 17, 114-124.
• Najmi, S., Wegner, D. M., & Nock, M. K. (2007). Thought suppression and self-injurious thoughts and behaviors. Behaviour Research and
Therapy, 45, 1957-1965.
• Smart, L., & Wegner, D. M. (1999). Covering up what can't be seen: Concealable stigmas and mental control. Journal of Personality and
Social Psychology, 77, 474-486.
• Wegner, D. M. (1994). Ironic processes of mental control. Psychological Review, 101, 34-52.
• Wegner, D. M., & Bargh, J. A. (1998). Control and automaticity in social life. In D. Gilbert, S. T. Fiske, & G. Lindzey (Eds.), Handbook of
social psychology (4th ed, Vol. 1, pp. 446-496). New York: McGraw-Hill.

7
• Wegner, D. M., & Erber, R. (1992). The hyperaccessibility of suppressed thoughts. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 903-
912.
• Wegner, D. M., & Gold, D. B. (1995). Fanning old flames: Emotional and cognitive effects of suppressing thoughts of a past
relationship. Journal of Personality and Social Psychology, 68, 782-792.
• Wegner, D. M., Ansfield, M. E., & Pilloff, D. (1998). The putt and the pendulum: Ironic effects of the mental control of
action. Psychological Science, 9, 196-199.
• Wegner, D. M., Broome, A., & Blumberg, S. J. (1997). Ironic effects of trying to relax under stress. Behaviour Research and Therapy, 35,
11-21.
• Wegner, D. M., Erber, R., & Zanakos, S. (1993). Ironic processes in the mental control of mood and mood-related thought. Journal of
Personality and Social Psychology, 65, 1093-1104.
• Wegner, D. M., Quillian, F., & Houston, C. E. (1996). Memories out of order: Thought suppression and the disturbance of sequence
memory. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 680-691.
• Wegner, D. M., Schneider, D. J., Carter, S., & White, T. (1987). Paradoxical effects of thought suppression. Journal of Personality and
Social Psychology, 53, 5-13.
• Wegner, D. M., Shortt, J. W., Blake, A. W., & Page, M. S. (1990). The suppression of exciting thoughts. Journal of Personality and Social
Psychology, 58, 409-418.
• Wyland, C. L., Kelley, W. M., Macrae, C. N., Gordon, H. L., & Heatherton, T. F. (2003). Neural correlates of thought suppression.
Neuropsychologia, 41, 1863–1867.