Psihologie cognitivă curs 4

Procesare cognitivă şi dinamică emoţională - Influenţele stărilor emoţionale asupra proceselor cognitive

a. Atenţia şi capacitatea de procesare

În ceea ce priveşte impactul emoţiei din momentul prezent asupra atenţiei acordate stimulilor şi evenimentelor cu
care interacţionează subiectul – de cele mai multe ori fără legătură cu cauza respectivei stări afective – cercetările
delimitează două efecte majore: limitarea capacităţilor atenţionale, pe de o parte, şi selectivitatea atenţiei, pe de alta.
i) Limitarea volumului atenţiei. Majoritatea cercetărilor asupra acestei influenţe au fost realizate cu pacienţi
suferind de tulburări de ordin anxios sau depresiv; rezultatele lor arată că nivelurile ridicate de anxietate, respectiv
depresie sunt însoţite de deficite în prelucrarea stimulilor complecşi şi în desfăşurarea unor sarcini complexe de prelucrare
a informaţiilor. Cu toate că se poate presupune că orice stare afectivă suficient de intensă poate capta atenţia, şi astfel
poate diminua resursele mentale disponibile pentru alţi stimuli, cea mai mare parte a cercetărilor s-au concentrat pe
impactul emoţiilor negative. O demonstraţie a influenţei stării afective la nivelul atenţiei (deci a capacităţii, nu a
proceselor mentale propriu-zise) a fost realizată de către Darke (1988), care a arătat că subiecţii anxioşi sunt în stare să
realizeze cu aceeaşi eficienţă ca şi cei non – anxioşi sarcini mentale relativ automate (care nu solicită resurse), cum ar fi
generarea de inferenţe pentru înţelegerea unor fraze simple, însă desfăşoară mai greu acţiuni mentale non-automate,
intenţionate.
Unul dintre principalele modele teoretice construite pentru a explica acest „consum” al resurselor atenţionale de
către stările afective – model cu implicaţii şi în privinţa influenţelor afectivităţii asupra altor secvenţe ale tratamentului
informaţiei, detaliate la momentul respectiv – este teoria alocării resurselor, dezvoltată de Ellis & Ashbrook (1998).
Conform ei, stările afective negative reduc resursele care pot fi alocate unei anumite sarcini deoarece ele sunt asociate cu
gânduri congruente emoţional, care sunt aduse sau apar în câmpul conştiinţei; aceste cogniţii pot fi reflecţii asupra stării
afective curente a individului, asupra senzaţiilor sale corporale, sau asupra surselor respectivei emoţii. Această ipoteză
este susţinută de cercetările care arată că indivizii într-o stare emoţională negativă – fie indusă, fie cronică – au dificultăţi
serioase în tentativele lor de a suprima gândurile congruente atunci când li se cere acest lucru (Howell & Conway, 1992).
Mai mult, trăirile afective negative sunt însoţite, generează o deplasare şi intensificare a atenţiei asupra sinelui (Conway
et. al., 1993), ceea ce presupune tentative de înţelegere şi reglare a propriei emoţii, care, la rândul lor, consumă resursele
atenţionale. Ca rezultat al acestor ruminaţii, stările afective negative pot interfera cu demersurile de procesare a
informaţiei ce solicită mai mult decât nivelul minim de resurse (cum sunt cele automatizate). Prin urmare, aceste stări fac
ca individul să se angajeze în mai puţine sarcini mentale, sau să aleagă modalităţile mai simple de a le rezolva.
Un alt model relevant pentru tema efectelor atenţionale ale emoţiei este cel elaborat de B. Fredrickson în 2001,
denumit „extindere şi construcţie”. În sinteză, această teorie susţine că emoţiile pozitive anulează efectele disfuncționale
provocate de cele negative și extind perspectiva de moment, antrenând astfel modificări psihologice care, treptat, duc la
construcţia unor resurse mentale și sociale ce se pot deveni extrem de utile în viitor. Constatarea care a stat la baza acestui
model a fost „efectul de anulare”, faptul că stările pozitive ce apar după cele negative reduc semnificativ schimbările pe
care le induseseră acestea asupra organismului, mult mai rapid în comparație cu situația în care emoția negativă ar fi
lăsată să se disipeze fără alte intervenții pe plan afectiv. În experimentul ce a testat această idee (Fredrickson & Levenson,
1998), participanților li s-a indus în primă fază o stare de teamă, prin intermediul unui film. A doua etapă a presupus tot
expunerea la un film, însă de această dată participanții au fost împărțiți în patru grupuri. Două dintre ele au vizionat filme
ce aveau rolul de a le induce emoții pozitive, un grup a fost expus la un film neutru, fără conotații emoționale, iar celălalt
– la un film ce inducea tristețea. Comparațiile au arătat că activarea cardiovasculară a participanților din primele două
grupuri a revenit la nivelul obişnuit mult mai rapid (după doar 20 de secunde) decât cea a celor din condiţia neutră, la care
frica inițială s-a disipat în ritmul său natural (40 de secunde) pentru recuperarea cardiovasculară. Mai mult, în cazul
participanților a căror emoție negativă inițială a fost înlocuită apoi cu alta de aceeași valență (tristețea), această revenire
fiziologică la nivelul de bază a durat 60 de secunde.

1
 Deci, una dintre funcțiile emoțiilor pozitive pare a fi cea de a redresa individul după stările negative, a anula
modificările produse de acestea. Tendințele de acțiune induse de emoțiile negative, și schimbările fiziologice ce susțin
aceste tendințe (de exemplu, reactivitatea cardiovasculară care, în cazul fricii, are rolul de pregăti organismul pentru fugă
sau luptă) reprezintă reacții adaptative necesare în fața evenimentelor negative ce induc respectivele emoții. Totuși, după
ce aceste evenimente s-au încheiat, tendințele de acțiune își pierd utilitatea; mai mult, modificările fiziologice asociate
sunt costisitoare pentru organism, cu atât mai mult cu cât ele se mențin o perioadă mai lungă. În acest context, anularea
consecințelor emoțiilor negative devine foarte importantă, nu doar psihologic, ci și fizic. Un studiu (Mayne et al., 1997)
ce demonstrează această legătură dintre recuperarea după trăiri negative și sănătate a fost realizat asupra unor cupluri
căsătorite. Fiecărui cuplu li s-a cerut să discute pe o temă asupra căreia avuseseră conflicte în trecut. Și în timpul studiului,
conversațiile pe aceste subiecte le-au indus participanților furie, anxietate și tristețe. La final, însă, existau diferențe mari
între ei în privința intensității acestor emoții negative; în timp ce unii trăiau încă intens aceste stări, în cazul altora (cel
mai frecvent aceștia fiind bărbații) ele erau aproape complet disipate. Mai important, această diferență a fost asociată cu o
alta, de ordin fiziologic, vizând indicatorii funcționării sistemului imunitar. Comparațiile între cele două categorii de
participanți au arătat că cei „își reveniseră” emoțional aveau, la finalul studiului, parametrii sistemului imunitar
semnificativ superiori față de cei care erau încă stăpâniți de emoțiile negative din timpul discuțiilor.
Efectul de anulare pe care îl oferă stările pozitive nu se limitează la planul strict fiziologic, ci se generalizează
asupra tuturor tendințele de acțiune pregătite anterior de stările negative, atât cele interne, cât și cele comportamentale.
Un exemplu este reflexul de tresărire în fața stimulilor amenințători, parte a mecanismelor de apărare în situații
amenințătoare. Stările emoționale negative pre-existente intensifică acest reflex, crescând viteza cu care se produce
răspunsul de tresărire după apariția unui astfel de stimul. Cele pozitive au efect opus, diminuând rapiditatea acestui reflex
(Bradley et al., 2001).
Funcția adaptativă a efectului de anulare este cea de a elibera individul de tendinţele de acţiune specifice induse
de stările negative, și de a-i lărgi astfel spațiul de gândire și acțiune (Fredrickson, 2013). Cu alte cuvinte, emoțiile
pozitive oferă oamenilor posibilitatea de a aborda situația dintr-o perspectivă mai largă și de a accesa o gamă mai variată
de gânduri și comportamente. Prima verigă a acestui lanț cauzal este cea a detașării mentale: în mod oarecum ironic,
trăirea de emoții pozitive aduce cu sine o perspectivă mai distanțată și mai decuplată de planul afectiv – mai non-
emoțională – asupra situației. De exemplu, studenții care trăiesc mai frecvent amuzament înaintea unui examen stresant
au un stil de coping vizavi de el centrat cu precădere pe problemă și caracterizat de un nivel mai redus de contaminare
emoțională; ei reușesc, deci, să se distanțeze mai mult de propriile emoții în pregătirea examenului (Martin et al., 1993).
Apoi, detașarea mentală produsă de decuplarea de tendințele de răspuns active în acel moment oferă individului
atuul flexibilității cognitive și comportamentale. Aceasta presupune extinderea perspectivei de moment în mai multe
registre: al atenției, al gândirii, al deciziilor, al acțiunilor și al modului de raportare la alți oameni. Relevant pentru tema
atenţiei, o serie de studii experimentale au certificat faptul că emoțiile pozitive extind semnificativ aria de focalizare a
atenției. De exemplu, o cercetare (Wadlinger și Isaacowitz, 2006) a constatat că participanții cărora li s-au indus trăiri
pozitive analizează mai multe zone ale imaginilor la care sunt expuși decât cei din condiția de neutralitate emoțională.
Similar, un alt studiu (Schmitz et al., 2009) a arătat că primii iau în calcul mai multe informații contextuale decât cei din
grupul de control și decât cei ce trăiau o emoție negativă (ce îngustează zona de focalizare atențională a subiectului).

Cu toate acestea, o serie de cercetări evidenţiază fenomene opuse celor enunţate în aria atenţiei de către modelul
alocării resurselor şi de către modelul „extindere şi construcţie”, relevând situaţii în care stările pozitive diminuează
atenţia şi calitatea procesării informaţiilor, în comparaţie cu cele negative. De exemplu, în aria persuasiunii s-a observat că
subiecţii aflaţi într-o stare emoţională pozitivă se angajează mai puţin în operaţii de analiză (elaborare) sistematică a
mesajelor persuasive, în comparaţie cu cei într-o stare negativă (Bless et. al., 1992); aceasta face ca ei să fie convinşi atât
de mesajele bine argumentate, cât şi de cele slab argumentate. În contrast, indivizii ce simt emoţii negative nu sunt
persuadaţi decât de mesajele puternice, bine articulate, indicând o activitate crescută de elaborare mentală a conţinutului

2
lor. Similar, în aria formării impresiilor, s-a constatat că starea afectivă pozitivă are drept efect luarea în calcul cu
precădere a categoriei de apartenenţă a ţintei, şi astfel formarea impresiei în termeni stereotipici (o strategie economică din
punctul de vedere al resurselor consumate), în timp ce stările negative antrenează o analiză atentă a tuturor informaţiilor
disponibile despre ţintă, generând o impresie individualizată (ceea ce implică un volum semnificativ mai mare de resurse
mentale consumate). De asemenea, Lassiter et al. (1991) au constatat că pacienţii suferind de depresie utilizează o grilă
mai fină de analiză a comportamentelor unei alte persoane decât cei non-depresivi, în special atunci când aceste
comportamente au valenţă emoţională pozitivă. Acestă temă a efectelor emoţiilor asupra procesării complexe a
informaţiilor va fi reluată în secţiunea din curs vizând raţionamentul.

ii) Selectivitatea atenţiei. Cercetările asupra efectului de concentrare a atenţiei subiecţilor asupra stimulilor cu
valenţă afectivă congruentă s-au desfăşurat cu precădere în aria clinică. Astfel, mai multe studii au demonstrat faptul că
subiecţii cu un nivel ridicat de depresie (Powell & Hemsley, 1984) sau anxietate (Foa & McNally, 1986) manifestă o
abilitate exagerată de a identifica sau de a detecta cuvintele cu încărcătură emoţională negativă. O paradigmă
metodologică des folosită în această arie este cea a „sondării atenţionale” („attentional probe task”). Astfel, în
experimentul lui MacLeod et. al. (1986), subiecţilor le erau prezentate cuvinte cu sens negativ în pereche cu cuvinte cu
sens neutru timp de 500 de milisecunde, urmate de apariţia unor puncte fie în poziţia în care fusese stimulul negativ, fie în
locul stimulului neutru. Subiecţii trebuia să apese pe tasta corespunzătoare poziţiei punctului imediat ce îl detectau.
Rezultatele sprijină ipoteza conform căreia nivelurile ridicate de anxietate sunt asociate cu o concentrare a atenţiei asupra
stimulilor negativi emoţional: subiecţii anxioşi au avut viteze de reacţie în detectarea punctelor din poziţia cuvintelor
negative mai mari decât cele ale detectării punctelor din locul stimulilor neutri. Gotlib et al. (1998) au analizat acelaşi
fenomen la depresivi, evidenţiind însă un efect uşor diferit, şi anume nu privilegierea stimulilor negativi, ci absenţa
concentrării atenţiei asupra celor pozitivi; astfel, subiecţii sănătoşi îşi alocă atenţia cu precădere asupra stimulilor pozitivi
emoţional, în timp ce cei depresivi nu manifestă nici o diferenţă în ceea ce priveşte atenţia acordată stimulilor pozitivi faţă
de cei negativi. Alte studii, însă, indică pe lângă o diminuare a preferinţei pentru stimulii pozitivi, şi o creştere a atenţiei
acordate stimulilor negativi (de exemplu, feţelor cu expresii emoţionale negative – Joormann & Gotlib, 2007) în
comparaţie cu cei neutri.
Dintre cercetările din aria selectivităţii emoţionale a atenţiei desfăşurate asupra subiecţilor fără tulburări
emoţionale, putem cita cea a lui Forgas & Bower (1987), în care subiecţii erau solicitaţi să îşi formeze o impresie despre o
persoană citind despre caracteristicile de personalitate şi comportamentele acesteia; subiecţii cărora li se indusese anterior
o stare afectivă pozitivă au petrecut mai mult timp citind informaţiile pozitive decât cele negative, în timp ce subiecţii cu
stare emoţională negativă au insistat mai mult timp pe cele negative în dauna informaţiilor pozitive.

b. Interpretarea şi evaluarea
Stările afective „colorează” percepţia individului asupra realităţii, asupra interacţiunii dintre el şi lume; ele se
constituie, de cele mai multe ori, în „barometre ale eu-lui” (Jacobson, 1957). Extinzând aceste observaţii, Wyer &
Carlston (1979) sugerează că experienţa emoţională poate juca rolul informaţiei în elaborarea judecăţilor evaluative,
posibilitate explorată sistematic de către Schwarz & Clore (1983) în cadrul modelului „emoţiei ca informaţie”.
Conform acestor autori, o funcţie de bază a emoţiei este cea de a oferi informaţii cu privire la relaţia individului
cu o anumită situaţie – ţintă. Această informaţie este codificată pe plan intern prin experienţa subiectivă. Atunci când este
solicitat să emită judecăţi cu privire la respectiva ţintă, individul se poate baza pe ceea ce simte referitor la aceasta; o astfel
de condiţionare a judecăţii de emoţie este adecvată în cazul în care aceste judecăţi sunt de natură afectiv – evaluativă (de
ex., dacă este întrebat cât de agreabil este un loc, el îşi poate construi răspunsul în raport cu experienţa emoţională vizavi
de respectivul loc). Totuşi, alte judecăţi evaluative îl legătură cu respectivul obiect solicită din partea individului
prelucrări mentale complexe, solicitante, fără referire la starea sa afectivă asociată obiectului. Cu toate acestea, de
multe ori oamenii „scurt-circuitează” aceste procesări complexe, îşi uşurează sarcina evaluativă oferind răspunsul nu pe
baza prelucrării mentale a trăsăturilor ţintei, aşa cum ar fi „normativ”, ci plecând de la experienţa sa emoţională -

3
întrebându-se „Ce simt despre asta?”. În acest fel, el confundă emoţia generată de o situaţie anterioară cu cea creată de
stimulul prezent; consecinţa imediată ar fi aceea că răspunsurile sale evaluative generate în condiţiile unei experienţe
emoţionale pozitive sunt mai favorabile decât cele construite într-o stare emoţională negativă (Clore et al., 1994). De
exemplu, subiecţii anxioşi supraestimează riscul diverselor accidente, crimelor şi bolilor (Gallagher & Clore, 1985), în
timp ce subiecţii furioşi realizează atribuiri exagerate ale vinovăţiei (Clore et al.,, 1994).
O meta-analiză (Rusting, 1998) a cercetărilor în domeniu arată că situaţiile de evaluare sunt cele mai susceptibile
la influenţe din partea emoţiei. Motivul pare a fi acela că oamenii îşi adresează în mod constant întrebări implicite, chiar şi
involuntar, căutând răspunsul la ele în stările afective pe care le trăiesc în acel moment, iar una dintre cele mai frecvente
astfel de întrebări este „Ce simt despre asta?”.
Un alt rezultat important al cercetărilor din paradigma „experienţei emoţionale ca informaţie” este acela că
influenţa acestei experienţe asupra judecăţilor este în bună măsură independentă de modalitatea specifică în care a fost ea
indusă (Clore et al., 1994). De exemplu, inducerea unei stări depresiv – anxioase prin lectura unor texte despre cancer
creşte probabilitatea cu care subiecţii consideră că pot apărea nu doar cancerul, ci şi acidentele sau divorţul (Johnson &
Tversky, 1983). Astfel, experienţa anxietăţii a fost atribuită, a intrat în calculul evaluativ referitor la stimuli care nu au
legătură cu obiectul – generator al respectivei emoţii.
Cu toate că majoritatea investigaţiilor experimentale din această paradigmă au în atenţie stări dispoziţionale,
acelaşi mecanism al „experienţei subiective” ca informaţie se pare că intră în funcţiune şi în cazul emoţiilor propriu-zise.
Diferenţa esenţială între cele două categorii de stări afective este, în cadrul acestui fenomen, aceea că stările dispoziţionale
au un caracter difuz, subiectului lipsindu-i de multe ori conştiinţa sursei lor, în timp ce emoţiile constituie reacţii faţă de
evenimente sau obiecte particulare. Datorită caracterului lor difuz, stările dispoziţionale tind să fie utilizate ca informaţii
în cazul judecăţilor despre o mare varietate de obiecte, în cazul în care ele nu sunt atribuite unei alte surse. În cazul
emoţiei, tocmai datorită conştiinţei obiectului generator, experienţa subiectivă este mai probabil să fie atribuită corect, şi
astfel utilizarea lor ca surse de informaţie este mai restrânsă.
Cu toate acestea, chiar şi experienţa emoţională a emoţiei poate genera deformări ale judecăţilor, numai că aceste
efecte sunt specifice în raport cu obiectul care le-a generat. Astfel, emoţia de frică afectează evaluările referitoare la risc,
însă nu şi la vinovăţie, în timp ce emoţia furiei influenţează judecăţile despre vinovăţie, nu şi despre risc (Gallagher &
Clore, 1985). De asemenea, subiecţii furioşi atribuie mai multă responsabilitate pentru evenimente negative ipotetice
agenţilor umani decât circumstanţelor, în timp ce subiecţii trişti efectuează atribuiri inverse (Keltner et. al., 1993). Mai
mult, în timp ce anxietatea scade încrederea în capacităţile personale, amplificând tendinţele pesimiste, furia creşte această
încredere, având efect stimulativ asupra optimismului persoanei (Lerner & Keltner, 2000). Aşadar, spre deosebire de
stările dispoziţionale, emoţiile au efecte foarte localizate asupra judecăţilor.
Aşadar, predicţia de bază a modelului „emoţiei ca informaţie” este aceea că impactul experienţei emoţionale
asupra judecăţilor depinde de măsura în care individul consideră respectiva experienţă ca având valoare informaţională.
Dacă el îşi atribuie emoţia curentă stimulului pe care este solicitat să îl evalueze, atunci judecata sa este deplasată spre
respectivul pol afectiv. Totuşi, în anumite cazuri efectul „înşelător” al experienţei subiective nu se produce. O primă astfel
de situaţie este cea derivată direct din procesul de atribuire a emoţiei: astfel, dacă individul atribuie emoţia curentă fie în
mod corect (situaţiei generatoare reale), fie unei surse irelevante în raport cu obiectul – ţintă (pe care trebuie să îl evalueze
în momentul prezent), impactul experienţei subiective este drastic diminuat. De exemplu, subiecţii unui experiment
(Schwarz & Clore, 1983) s-au declarat mai satisfăcuţi de propria viaţă atunci când răspunsurile erau oferite într-o zi
însorită, în comparaţie cu o zi ploioasă; totuşi, atunci când subiecţilor li s-a menţionat posibilul efect al vremii asupra
stării lor dispoziţionale, această diferenţă a dispărut. De asemenea, reamintirea unui eveniment trist din viaţă nu a
influenţat evaluarea subiecţilor asupra propriei vieţi atunci când ei au fost „ghidaţi” să atribuie experienţa emoţională
tristă pretinsului impact afectiv al camerei în care se aflau (Schwarz & Clore, 1983).
Utilizarea experienţei emoţionale ca indice informaţional nu este un fenomen generalizat; în sinteză, cercetările
arată că deformările de acest tip apar cu precădere în anumite condiţii, cum ar fi:
- când judecata solicitată are natură afectivă – evaluativă;

4
 - când subiectul nu dispune de suficiente alte informaţii; atunci când cantitatea şi/sau utilitatea informaţiilor
creşte, impactul experienţei subiective se diminuează. De exemplu, rezultatele obţinute de Srull (1984) arată că experienţa
emoţională influenţează evaluările subiecţilor realizate asupra obiectelor nefamiliare, dar nu şi a celor familiare;
- când procesul de evaluare necesar este unul foarte complex şi dificil de realizat prin analiza separată a
informaţiilor disponibile; de exemplu, subiecţii folosesc această euristică a „emoţiei ca informaţie” atunci când îşi
evaluează satisfacţia cu privire la propria viaţă, în general, dar o abandonează atunci când îşi judecă satisfacţia cu privire
la domenii specifice ale existenţei, cum ar fi situaţia economică sau cea familială; în cazul evaluării satisfacţiei generale, o
astfel de operaţie presupune efectuarea unei multitudini de comparaţii de-a lungul mai multor domenii, iar criteriile de
evaluare sunt vagi, ceea ce implică prelucrări mentale mult mai dificile decât cele ale evaluării satisfacţiei într-un domeniu
particular. Un experiment ce pune în contrast influenţa experienţei subiective cu cea a informaţiilor disponibile este cel
realizat de Schwartz & Strack (1991), ai cărui subiecţi, plasaţi într-o cameră murdară şi urât mirositoare, emit judecăţi mai
negative faţă de viaţa lor, în general (influenţa experienţei emoţionale), însă se declară mai satisfăcuţi în raport cu
propriile condiţii de locuit (influenţa contextului imediat, a informaţiilor disponibile) în comparaţie cu subiecţii plasaţi
într-o cameră normală.
- când limitele de timp sau alte sarcini pe care le are de îndeplinit subiectul îi limitează resursele atenţionale pe
care le poate investi în formarea unei judecăţi corecte. Astfel, subiecţii experimentului realizat de Siemer şi Reisenzein
(1992) au utilizat într-o măsură semnificativ mai pronunţată experienţa subiectivă ca sursă de informaţie în evaluarea
satisfacţiei vizavi de propria viaţă atunci când erau sub presiunea timpului sau atunci când aveau de îndeplinit şi o altă
sarcină.
- în special la oamenii cu tendinţe puternice de a procesa în formă vizuală informaţiile.

c. Raţionamentul
Influenţa emoţiei asupra raţionamentului a fost studiată cu precădere pe dimensiunea modului în care subiecţii cu
diverse trăiri emoţionale se raportează la situaţii problematice şi a măsurii în care demersurile lor cognitive sunt sau nu
creative, depăşesc simpla aplicare a unor algoritmi.
Modelul alocării resurselor emite ipoteza unei diminuări a resurselor mentale ce pot fi investite în construirea
raţionamentelor, în organizarea şi tratamentul informaţiilor, în special în cazul trăirilor afective negative. Modelul emoţiei
ca informaţie susţine că individul îşi construieşte abordarea situaţiilor noi în funcţie de trăirea afectivă curentă;
implicaţiile motivaţionale ale stărilor afective pot fi în opoziţie. Astfel, emoţiile negative semnalizează existenţa unei
deficienţe sau a unui pericol, ceea ce implică necesitatea unei acţiuni imediate; însă această acţiune trebuie să fie una
bazată pe analiza atentă a detaliilor şi a consecinţelor eventualelor acte; aşadar, raţionamentele stimulate de aceste stări
afective sunt cele sistematice, analitice, sau, după o sintagmă recentă, „referenţiale”, în sensul că ele sunt strict asociate
referenţilor obiectivi ce compun datele problemei (Clore & Huntsinger, 2007). Această minuţiozitate are însă un preţ:
memoria de lucru a individului devine, de multe ori, supraîncărcată, ceea ce reduce semnificativ flexibilitatea sa mentală,
capacitatea de adaptare la schimbările datelor problemei şi de sesizare a imaginii de ansamblu. Reducerea capacităţilor
cognitive este accentuată în special în situaţiile de anxietate. Mai mult, individul nu îşi asumă riscul unor abordări creative
sau euristice, preferând construirea atentă a soluţiei.
Faptul că stările negative favorizează stilul analitic de procesare a informaţiilor este evidenţiat, de exemplu, de un
experiment din aria complexităţii atribuţionale – măsura în care un comportament este atribuit în mod corect, în urma unui
proces de analiză atentă a situaţiei. Rezultatele obţinute de McCaul (1983) demonstrează că subiecţii depresivi manifestă
în mai mică măsură eroarea fundamentală de atribuire – inferarea unei atitudini corespunzătoare a ţintei pe baza unui eseu
scris pentru bani – decât cei non-depresivi.
În contrast, stările pozitive semnalizează situaţii lipsite de pericol, dar şi de nevoi urgente, ceea ce poate limita
resursele pe care individul este dispus să le investească în acţiunile în care este solicitat să se implice. Cu alte cuvinte,
aceste stări afective informează individul că nu este nevoit să investească prea mult efort pentru a găsi soluţia cerută,
putându-se baza pe cunoştinţele pe care le are deja, fără a căuta şi a analiza noi informaţii, generând un stil de prelucrare

5
cognitivă „relaţional”, în sensul că individul caută să relaţioneze informaţiile noi cu cele deja ştiute (de exemplu, utilizând
mai mult stereotipurile despre diverse grupuri – Fiedler, 2001). Mai mult, un experiment realizat de Bauml şi Kuhbandner
(2007) arată că stările pozitive amplifică semnificativ tendinţa martorilor oculari de a uita anumite aspecte atunci când
sunt interogaţi în mod repetat despre alte elemente ale situaţiei (a uita ceva pentru a-ţi aminti altceva).
În sinteză, stările negative induc un stil de procesare informaţională „de jos în sus”; ele fixează în mai mare
măsură atenţia individului pe detaliile situaţiei şi limitează asocierile mentale între concepte. Aceste consecinţe apar şi la
nivel perceptual: de exemplu, subiecţii în stări emoţionale negative au o capacitate sporită de a identifica stimulii într-o
secvenţă expusă rapid (Jefferis et al., 2008). Pe de altă parte, efectul limitativ la nivelul cognitiv superior este ilustrat de
faptul că stările negative inhibă efectele de amorsaj (atât cel conceptual, cât şi cel evaluativ - Storbeck and Clore, 2008).
Deci, activarea unor concepte de către cele asociate lor este blocată de către aceste emoţii. Pe de altă parte, stările pozitive
induc un stil de prelucrare a informaţiilor „de sus în jos”; cunoştinţele deja asimilate în memoria individului sunt
privilegiate în dauna informaţiilor concrete ale situaţiei de faţă, detaliile acesteia fiind mai degrabă ignorate (Fredrickson
& Branigan, 2005). Ele tind să supra-activeze, deci, reţelele de concepte din memoria individului; aceasta duce la diverse
efecte; de exemplu, subiecţii în stări pozitive ajung la asocieri de concepte mai neobişnuite pornind de la un anumit cuvânt
(Bolte et al., 2003). De asemenea, capacitatea lor de a uita intenţionat este afectată semnificativ (Bäuml & Kuhbandner,
2009); într-un astfel de studiu, subiecţii sunt expuşi la o listă de concepte pe care apoi li se cere să le uite, după care sunt
expuşi la o a doua listă. În general, numărul de cuvinte amintite de pe prima listă este unul foarte redus (demonstrând
posibilitatea uitării intenţionate). Totuşi, emoţiile pozitive blochează acest efect, tocmai pentru că tind să păstreze active
conceptele cu care individul a luat contact în prima etapă. O altă ilustrare a consecinţelor celor două stiluri de procesare
informaţională induse de emoţiile opuse este percepţia timpului (Kuhbandner et al., 2009); datorită fixării pe informaţiile
exterioare, stările negative induc o senzaţie de „încetinire a timpului”, pentru că identificarea şi procesarea stimulilor
exteriori se realizează mai rapid. În contrast, cele pozitive întârzie „cuplarea” realităţii exterioare cu sistemul cognitiv:
atenţia acordată detaliilor este mai redusă, iar decodificarea realităţii este întârziată şi de interferenţele cu celelalte
concepte activate simultan în aceste stări. Ca urmare, timpul tinde să fie perceput ca fiind mai accelerat în stările pozitive.
Revenind la modelul “emoției ca informație”, diferenţele dintre stările pozitive şi cele negative reprezintă,
conform lui, diferenţe de motivaţie. Cei doi factori menţionaţi – senzaţia unei situaţii „sigure”, lipsite de ameninţări,
împreună cu absenţa unor scopuri personale importante – fac ca abordările stimulate de stările pozitive să fie cât mai
simple, euristice, economice ca resurse, pe de o parte, dar şi creative, implicând explorarea unor posibilităţi neaşteptate, pe
de altă parte.
Implicaţiile motivaţionale ale acestui model au fost testate într-un experiment (Martin et al., 1993). Subiecţilor li
s-a indus o stare afectivă pozitivă sau negativă, şi li s-a dat o sarcină ce presupunea un anumit efort intelectual (formarea
impresiei despre o persoană pe baza studierii descrierilor comportamentelor sale în diverse situaţii). Plecând de la ideea că
subiecţii se vor baza pe propria trăire emoţională în decizia lor privind cantitatea de efort pe care o vor investi în
respectiva sarcină, autorii au variat regula de decizie sugerată subiecţilor. Astfel, unora li s-a cerut să se oprească atunci
când nu le mai plăcea sarcina, iar altora – când credeau că au adunat suficiente informaţii pentru a-şi forma o impresie
corectă despre ţintă. În grupul celor care au primit prima indicaţie, subiecţii aflaţi în starea afectivă pozitivă au petrecut
mai mult timp studiind informaţiile decât cei „deprimaţi”, ceea ce înseamnă că ei şi-au interpretat trăirea emoţională ca un
indicator al faptului că sarcina le provoca plăcere. În grupul cu a doua sugestie, relaţia s-a inversat: subiecţii aflaţi în starea
afectivă negativă au petrecut mai mult timp decât ceilalţi; în acest caz, experienţa emoţională pozitivă a fost interpretată ca
un semn al performanţei satisfăcătoare la sarcină, ceea ce a dus la întreruperea ei mai rapidă decât în cazul trăirii negative.
Prin urmare, efortul – mental şi nu numai – depus pentru îndeplinirea unei sarcini este influenţat atât de emoţia
curentă, cât şi de regula de decizie aplicată de către subiect. La modul general, deoarece stările negative semnalizează
situaţii problematice, individul se va ghida cu precădere după regula satisfacţiei vizavi de performanţă, investind mai mult
efort; stările pozitive, pe de altă parte, sunt de obicei interpretate ca relevând absenţa unor scopuri imediate şi relevante
pentru sine, ceea ce face ca individul să abordeze sarcinile conform unei reguli centrate pe propria plăcere, investind mai
puţin efort şi fiind dispus la abordări creative care să îi stimuleze această senzaţie (chiar şi atunci când ele nu îşi au locul
în respectivele sarcini).

6
 Un alt model ce pune în lumină avantajele stărilor afective pozitive în prelucrarea informaţiilor este „extindere şi
construcţie” (Friedrickson, 2001), ce susţine că acestea sunt asociate cu lărgirea repertoriilor de gândire şi acţiune ale
individului, cu realizarea unor acţiuni noi, creative, diferite de schemele pre-existente. Astfel, emoţiile pozitive sunt
asociate cu actele de joc şi de explorare, şi, prin acestea, cu o mare varietate de tendinţe de acţiune; prin încurajarea
comportamentelor creative, aceste emoţii sprijină şi construirea abilităţilor cognitive, dar şi sociale şi fizice. Observăm că
acest model păstrează ideea că emoţiile pozitive orientează mental individul spre propria persoană, spre sfera subiectivă în
dauna realităţii exterioare; însă această privilegiere a subiectivităţii nu mai este definită ca un handicap, ca rigiditate
cognitivă, ci ca o stimulare a creativităţii, a acţiunilor inovative.
Mai mult, Isen (1987, 1983) a documentat extensiv legătura dintre stările afective pozitive şi gândirea divergentă
sau rezolvarea creativă a problemelor, evidenţiind faptul că în astfel de stări emoţionale individul generează soluţii mai
multe şi mai creative la probleme. Unele studii (Ashby, Isen, & Turken, 1999) identifică şi mediatori neurofiziologici
pentru aceste fenomene, şi anume creşterea nivelului de dopamină în stările afective pozitive. Interpretarea strict
psihologică a acestei legături este aceea că experienţa emoţională serveşte ca punct de plecare nu doar în evaluarea
situaţiei de ansamblu, ci şi a validităţii propriilor noastre raţionamente (Martin et. al., 1993); atunci când trăirea afectivă
este pozitivă, avem tendinţa de a o interpreta ca un răspuns afirmativ la întrebarea implicită privind valabilitatea
demersurilor mentale pe care le realizăm în acelaşi timp. Ca urmare, orice prelucrare cognitivă în stadiu incipient,
incluzând cele noi, neobişnuite, este reţinută şi dezvoltată, astfel încât raţionamentul pe ansamblul său este mai creativ. În
contrast, experienţa emoţională negativă poate servi ca răspuns negativ vizavi de aceeaşi întrebare implicită, astfel încât în
această stare emoţională respingem, cenzurăm abordările creative şi ne bazăm exclusiv pe cele al căror succes a fost deja
verificat în trecut.
Modelul motivaţiei pentru control pleacă de la definirea stărilor depresive din perspectiva teoriilor copingului şi
a conceptului de neajutorare (Selingman, 1974). Astfel, Weary et al. (1993) susţin că depresia este caracterizată de
nesiguranţa privind propriile abilităţi de a înţelege, prezice şi controla mediul social, şi de a produce consecinţele dorite.
Cel puţin la niveluri medii şi slabe ale depresiei, această nesiguranţă generează motivaţia pentru control, care implică
orientarea, căutarea acurateţei, preciziei în tratamentul cognitiv, manifestat efectiv printr-un stil sistematic şi complex de
căutare şi prelucrare a informaţiilor relevante, ce consumă multe resurse mentale.

d. Memoria
i. Codarea şi reactualizarea stimulilor neutri
În privinţa influenţei emoţiei asupra caracteristicilor memorării informaţiilor fără valenţă afectivă, modelul
teoretic principal din punctul de vedere al cercetărilor asociate este cel al alocării resurselor, descris anterior. Această
teorie susţine că emoţia diminuează resursele atenţionale, influenţând nu doar contactul iniţial cu stimulii, ci şi codarea,
engramarea acestora, pe de o parte, şi reactualizarea lor, pe de alta.
În ceea ce priveşte etapa codării, rezultatele experimentului lui Watts & Cooper (1989) demonstrează efectele
limitative ale emoţiei. Subiecţilor li se cerea să memoreze o poveste; în mod normal, oamenii reţin mai bine aspectele
centrale ale unui scenariu decât cele periferice, ca efect al organizării materialului respectiv conform unei structuri a
acţiunii. Subiecţii depresivi ai acestei cercetări nu au manifestat un astfel de avantaj mnezic al aspectelor centrale în dauna
celor periferice, ceea ce implică faptul că ei nu şi-au organizat povestea după o astfel de structură. Prin urmare, se poate
afirma că procesările lor cognitive din momentul codării nu au avut la dispoziţie suficiente resurse pentru o astfel de
operaţie.
Prelucrările cognitive ce ţin de etapa reactualizării informaţiilor sunt şi ele afectate de către emoţie; separarea
efectelor acesteia asupra etapei codării de cele specifice reactualizării în sine se poate realiza doar la subiecţii normali din
punct de vedere emoţional, inducând respectiva stare afectivă după momentul codării materialului. Astfel, Ellis et. al.
(1985) au prezentat subiecţilor un şir de propoziţii ce trebuia memorate, apoi le-au indus celor din grupul experimental o
stare emoţională negativă, urmând etapa reactualizării. Performanţa mnezică a acestor subiecţi a fost semnificativ mai
slabă decât a celor din grupul de control. Concluzia generală a studiilor din această arie este aceea că emoţiile negative

7
afectează memoria, prin diminuarea resurselor atenţionale ce pot fi investite, atât în etapa codării, cât şi în cea a
reactualizării, însă cu precădere în situaţiile în care materialul ce trebuie memorat este puţin organizat, slab structurat.

ii. Codarea şi reactualizarea stimulilor cu valenţă afectivă

Cercetările prezentate mai sus utilizează ca materiale de memorat stimuli neutri; în privinţa stimulilor cu
încărcătură emoţională, o bună parte dintre studii s-au orientat asupra memoriei autobiografice a pacienţilor suferind de
diverse tulburări emoţionale – în special depresie şi anxietate. Astfel, atunci când astfel de subiecţi sunt solicitaţi să
povestească prima amintire ce le vine în minte în legătură cu un anumit cuvânt neutru, atât cei depresivi, cât şi cei anxioşi
îşi amintesc episoade neplăcute din viaţă (Clark & Teasdale, 1982). Totuşi, aceste cercetări pot fi criticate prin prisma
faptului că această privilegiere a amintirilor negative se poate datora unei frecvenţe mai ridicate a episoadelor negative
emoţional pe care le-au traversat respectivii subiecţi, mai degrabă decât stării lor afective propriu-zise.
În alte experimente, subiecţilor li se prezintă o listă de cuvinte cu valenţă emoţională, şi apoi li se solicită
reactualizarea lor; subiecţii depresivi manifestă, în general, o predilecţie pentru memorarea stimulilor negativi, însă acest
efect este condiţionat de natura sarcinii de codare (Denny & Hunt, 1992). Astfel, atunci când subiecţilor li se cere să facă
asociaţii între respectivele cuvinte şi persoana lor, stimulii negativi sunt reactualizaţi cu precădere de către subiecţii
depresivi; totuşi, atunci când consemnul le cere să îşi organizeze şi codifice materialul în alt fel (de exemplu, în relaţie cu
alte persoane), acest efect dispare.
De asemenea, influenţa emoţiei asupra memoriei stimulilor cu valenţă afectivă este demonstrată şi de investigarea
subiecţilor aflaţi în perioada de recuperare după un episod de depresie clinică, la care efectul de privilegiere a stimulilor
negativi în reactualizare se diminuează progresiv (Bradley & Mathews, 1998). Mai mult, fluctuaţiile emoţionale de pe
parcursul zilei la pacienţii depresivi sunt asociate cu variaţii ale magnitudinii acestui efect (Clark & Teasdale, 1982).
Principalul model teoretic construit pentru a organiza rezultatele din aria influenţei emoţiei asupra memoriei – în
special a celor cu valenţă afectivă, dar nu numai – este modelul reţelei asociative (afective) (Bower, 1981), care
reprezintă stările afective într-un mod analog oricăror conţinuturi cognitive; conform acestei teorii, emoţiile sunt
reprezentate în memoria individului prin elemente în reţeaua sa mnezică, denumite „noduri emoţionale”. Prin urmare, un
segment important al memoriei este ocupat de această reţea asociativă afectivă, în care fiecare nod – fiecare emoţie – este
legată de cogniţii ce o susţin şi de amintiri ale evenimentelor din trecut cu aceeaşi valenţă, expresie fiziologică şi
comportamentală. Atunci când individul învaţă un nou material, acesta este asociat cu acele noduri care sunt active la
momentul codării. Stimularea acelui nod emoţional face ca activarea să se distribuie pe căile de legătură, crescând nivelul
de activare al altor noduri conectate cu el. Activarea unui nod peste un anumit prag face ca respectivul conţinut să fie adus
în câmpul conştiinţei individului.
Acest model asociaţionist are, în aria efectelor emoţiei asupra memoriei, două implicaţii fundamentale, care
uneori sunt dificil de separat empiric. În primul rând, modelul emite ipoteza dependenţei memoriei de contextul afectiv
(„reactualizarea dependentă de stare”), în sensul că atunci când trăirea emoţională a individului în momentul
reactualizării materialului este aceeaşi cu cea din momentul codării sale, performanţa mnezică va fi crescută. Informaţiile
însuşite în condiţiile unei anumite trăiri afective vor fi asociate cu nodul din reţea ce reprezintă acea emoţie; dacă acest
nod este activat şi la momentul reactualizării, activarea sa se distribuie şi nodului ce reprezintă informaţiile ce trebuiesc
reactualizate.
Cercetările asupra acestui fenomen duc la concluzia că emoţiile pot servi drept context al memoriei, şi că
performanţa mnezică este crescută atunci când codarea şi reactualizarea se realizează în condiţiile aceleiaşi trăiri
emoţionale; însă efectul apare cu precădere – la fel ca şi cel al influenţei emoţiei asupra atenţiei – atunci când sarcina de
memorare este una destul de dificilă. Cu alte cuvinte, efectul se diminuează dacă subiectul nu are nevoie de indici
contextuali – cum sunt cei afectivi – pentru a-i ghida reactualizarea; ca atare, el apare atunci când sarcina solicitată
subiecţilor este de reactualizare liberă, dar nu când ea este una de recunoaştere (Clore et al., 1994).
Variaţii mai interesante ale acestui efect au fost înregistrate în cercetările în care subiecţilor li se solicită să înveţe
una sau două liste de cuvinte; în cazul în care ei învaţă o singură listă după ce li se induce o anumită stare afectivă, şi apoi
trebuie să o reactualizeze când sunt fie tot în acea stare, fie în alta, rareori se constată diferenţe de performanţă în funcţie

8
de trăirea afectivă; cu alte cuvinte, utilizarea unei singure liste nu duce la apariţia efectului menţionat. Totuşi, atunci când
se folosesc două liste de cuvinte, una învăţată într-o stare pozitivă, şi alta – într-o stare negativă, trăirea emoţională din
momentul reactualizării contează semnificativ: stimulii memoraţi în starea corespunzătoare sunt reactualizaţi mai fidel, iar
cei memoraţi în starea opusă sunt mai greu reactualizaţi (Bower et al., 1978). De asemenea, Weingartner et al. (1977) au
înregistrat asociaţiile libere generate de pacienţii maniaco-depresivi la stadii diferite ale ciclului lor bipolar, iar apoi le-a
cerut să îşi amintească aceste producţii fie într-o fază similară, fie în cea opusă celei iniţiale; asociaţiile produse în aceeaşi
stare ca cea prezentă au fost amintite semnificativ mai bine decât celelalte.
Totuşi, alte experimente, realizate uneori cu metode şi chiar materiale identice cu cele anterioare, nu au generat
rezultate care să susţină existenţa acestui efect de reactualizare dependentă de starea afectivă.
O a doua predicţie a modelului se referă la potrivirea dintre valenţa stării afective la momentul reactualizării şi
valenţa materialului care trebuie reactualizat („reactualizarea congruentă cu emoţia”). Astfel, activarea ce se difuzează de
la un nod emoţional activ în acel moment poate creşte activarea nodurilor asociate, inclusiv a celor care reprezintă
materialul de aceeaşi valenţă, aducându-l astfel în conştiinţă. Acest efect este, de fapt, cel descris la începutul acestui
subcapitol cu privire la pacienţii depresivi – de privilegiere a conţinuturilor negative în reactualizare.
În ceea ce priveşte investigarea efectului la populaţia non-clinică, cea mai mare parte a cercetărilor s-au orientat
asupra memoriei autobiografice, constatându-se că oamenii au tendinţa de a-şi aminti episoade fericite atunci când trăirea
lor afectivă este pozitivă, respectiv episoade nefericite atunci când dispoziţia lor curentă este negativă (Bower, 1981).
Totuşi, în acest caz este dificil de separat efectul materialului memorat de cel al stării emoţionale din momentul codării
acestuia (deci de efectul descris anterior), deoarece evenimentele fericite sau triste induc o emoţie corespunzătoare la
momentul apariţiei lor. Mai mult, chiar şi cercetările din afara memoriei autobiografice, care utilizează ca stimuli cuvinte
cu valenţă pozitivă / negativă, pot fi suspectate de aceeaşi confuzie a efectelor, deoarece orice astfel de stimul poate
produce subiectului o trăire afectivă congruentă, fie în sine, fie prin asocierea lor din trecut cu evenimente plăcute, fericite
(Blaney, 1986).

Bibliografie
• Ashby, F. G., Isen, A. M., & Turken, A. U. (1999). A neuro-psychological theory of positive affect and its influence on
cognition. Psychological Review, 106, 529-550.
• Bäuml K.-H., Kuhbandner C. (2009). Positive moods can eliminate intentional forgetting. Psychonomic Bulletin & Review
,16, 93–98.
• Bäuml, K.-H., Kuhbandner, C. (2007). Remembering can cause forgetting – but not in negative moods, Psychological
Science, 18, 111–115
• Blaney, P.H. (1986). Affect and memory: a review. Psychological Bulletin 99, 229 – 246.
• Bless, H., Mackie, D.M. & Schwarz, N. (1992). Mood effects on encoding and judgemental processes in persuasion, Journal
of Personality and Social Psychology, 63, 585 – 595
• Bolte, A., Goschke, T., Kuhl, J. (2003). Emotion and intuition: effects of positive and negative mood on implicit judgments
of semantic coherence. Psychological Science, 14, 416–21.
• Bower, G. H., Monteiro, K. P., & Gilligan, S. G. (1978). Emotional mood as a context for learning and recall, Journal of
Verbal Learning and Verbal Behavior, 17, 573-585
• Bower, GH (1981). Mood and memory. American Psychologist, 36, 129-148
• Bradley, B. P., & Mathews, A. (1983). Negative self-schemata in clinical depression. British Journal of Clinical
Psychology, 22, 173-181.
• Bradley, M. M., Codispoti, M., Cuthbert, B. N., & Lang, P. J. (2001). Emotion and motivation: I. Defensive and appetitive
reactions in picture processing. Emotion, 1, 276–298.
• Clark DM, Teasdale JD (1982). Diurnal variations in clinical depression and accessibility of memories of positive and
negative experiences. Journal of Abnormal Psychology 91:87-95.
• Clore, G.L., Huntsinger, J.R. (2007). How emotions inform judgment and regulate thought. Trends in Cognitive Sciences
Vol.11 No.9
• Clore, L.G., Schwarz, N. & Conway, M. (1994). Affective Causes and Consequences of Social Information Processing,
Wyer, R.S. & Srull, T.K. (Eds.) Handbook of Social Cognition, Laurence Erlbaum Associates, New Jersey
• Conway, M., Giannopoulos, C., Csank, P., Mendelson, M. (1993). Dysphoria and specificity in self-focused attention.
Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 265-268.

9
• Darke, S. (1988). Effects of anxiety on inferential reasoning task performance. Journal of Personality and Social Psychology,
55, 499-505.
• Denny, E. B. & Hunt, R. R. (1992) Affective valence and memory in depression: dissociation of recall and fragment
completion. Journal of Abnormal Psychology, 101, 575 -580.
• Ellis, H.C. & Ashbrook P.W. (1998). Resource allocation model of the effects of depressed mood states on memory, K
Fiedler & J. Forgas (Eds.) Affect, cognition and social behavior, Toronto: C.J. Hogrefe
• Ellis, H.C., Thomans, R.L., McFarland, A.D. & Lane, J.W. (1985). Emotional mood states and retrieval in episodic memory,
Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 11, 363 – 370.
• Ellsworth P. (1991). Some implications of cognitive appraisal theories of emotion. International Review of Studies on
Emotion, ed. KT Strongman, pp. 143 - 61. Chichester, UK: Wiley
• Fiedler, K. (2001). Affective states trigger processes of assimilation and accommodation. Martin, L.L. and Clore, G.L., eds.,
Theories of Mood and Cognition: A User’s Handbook, pp. 85–98, Erlbaum
• Foa, E. B. & McNally, R. J. (1986) - Sensitivity to feared stimuli in obsessive-compulsives: A dichotic listening analysis,
Cognitive Therapy and Research, 10, 477-485
• Forgas, J.P.,Bower, G.H. (1987). Mood effects on person perception judgements. Journal of Personality and Social
Psychology, 53, 53-60.
• Fredrickson, B. (2013). Positive Emotions Broaden and Build. In Devine, P., Plant, A. (Eds.). Advances on Experimental
Social Psychology, 47, 1-53.
• Fredrickson, B. L. & Branigan, C. (2005). Positive emotions broaden the scope of attention and thought-action repertoires.
Cognition and Emotion, 19, 313-332
• Fredrickson, B. L. (2001). The role of positive emotions in positive psychology. The broaden-and-build theory of positive
emotions. American Psychologist, 56(3), 218-226.
• Fredrickson, B. L., & Levenson, R. W. (1998). Positive emotions speed recovery from the cardiovascular sequelae of
negative emotions. Cognition and Emotion, 12(2), 191-220.
• Fredrickson, B.L. (2001). The role of positive emotions in positive psychology: the broaden-and-build theory of positive
emotions, American Psychologist, 56, 218–226
• Gallagher, D.J., & Clore, G.L. (1985). Emotion and judgment: Effects of fear and anger on relevant and irrelevant cognitive
tasks. Paper presented at the meeting of the Midwestern Psychological Association
• Gotlib, I. H., McLachlan, A. L., & Katz, A. N. (1988). Biases in visual attention in depressed and non-depressed individuals.
Cognition and Emotion, 2, 185-200.
• Howell, A., Conway, M. (1992). Mood and the suppression of positive and negative self-referent thoughts. Cognitive therapy
and research, 16, 1-21.
• Isen, A. M., & Means, B. (1983). The influence of positive affect on decision-making strategy. Social Cognition, 2(1), 18-31.
• Isen, A. M., Daubman, K. A., & Nowicki, G. P. (1987). Positive affect facilitates creative problem solving. Journal of
Personality and Social Psychology, 52(6), 1122-1131.
• Jacobson, E. (1967). The Biology of Emotions. Springfield: Charles C. Thomas Pub.
• Jefferies, L.N., Smilek, D., Eich, E., Enns, J.T. (2008). Emotional valence and arousal interact in the control of attention.
Psychological Science, 19, 290–5.
• Johnson E, Tversky A. (1983). Affect, generalization, and the perception of risk. Journal of Personality and Social
Psychology, 45(1):20-31
• Joormann, J., Gotlib, I.H. (2007). Selective Attention to Emotional Faces Following Recovery From Depression. Journal of
Abnormal Psychology 116(1), 80 – 85.
• Keltner, D., Ellsworth, P.C., & Edwards, K. (1993). Beyond simple pessimism: Effects of sadness and anger on social
perception. Journal of Personality and Social Psychology, 64, 740±752.
• Kuhbandner, C., Hanslmayr, S., Maier, M.A., Pekrun, R., Spitzer, B., Pastötter, B., Bäum, K.H. (2009). Effects of mood on
the speed of conscious perception: behavioural and electrophysiological evidence. Social Cognitive Affective
Neuroscience, 4(3): 286–293.
• Lassiter, G.D., Koenig, L.J., & Apple, K.J. (1996). Mood and behavior perception: Dysphoria can increase and decrease
effortful processing of information. Personality and Social Psychology Bulletin, 22, 794-810
• Lerner, J.S., Keltner, D. (2000). Beyond valence: Toward a model of emotion – specific influences on judgement and choice,
Cognition and Emotion, 14 (4), 473 – 493
• MacLeod, C., Mathews, A. M., & Tata, P. (1986). Attentional bias in emotional disorders. Journal of Abnormal Psychology,
95, 15–20
• Martin, L., Ward, D., Achee, J., & Wyer, R. (1993). Mood as input: People have to interpret the motivational implications of
their moods. Journal of Personality and Social Psychology, 64, 317-326.
• Martin, R.A., Kuiper, N.A., Olinger, J., Dance, K.A. (1993). Humor, coping with stress, self-concept, and psychological
well-being. Humor, 6, 89–104.

10
• Mayne, T.J., O’Leary, A., McCrady, B., Contrada, R., & Labouvie, E. (1997). The differential effects of acute marital
distress on emotional, physiological, and immune functions in maritally distressed men and women. Psychology and Health,
12, 1-12.
• McCaul, K. D. (1983). Observer attributions of depressed students. Personality and Social Psychology Bulletin, 9, 74 - 82
• Parrott, W.R. & Sabini, J. (1990). Mood and memory under natural conditions: Evidence for mood-incongruent recall,
Journal of Personality and Social Psychology, 59, 321-336.
• Powell M, Hemsley DR. (1984). Depression: a breakdown of perceptual defence?, British Journal of Psychiatry. Oct;
145:358-62
• Rusting, C. L. (1998). Personality, mood, and cognitive processing of emotional information: Three conceptual frameworks.
Psychological Bulletin, 124, 165–196.
• Schmitz, T. W., De Rosa, E., & Anderson, A. K. (2009). Opposing influences of affective state valence on visual cortical
encoding. Journal of Neuroscience, 29(22), 7199-7207.
• Schwarz N., & Clore G. L. (1983). Mood, misattribution, and judgments of well-being: Informative and directive functions of
affective states. Journal of Personality and Social Psychology, 45, 513-523
• Schwarz, N. & Strack, F. (1991). Evaluating one’s life: A judgement model of subjective well-being, în F. Strack, M. Argyle
& N. Schwarz (Eds.) Subjective well-being: An interdisciplinary perspective (pp. 27-47). Oxford: Pergamon
• Sellingman, M.E.P. (1974). Depression and learned helplessness. Friedman E.& Katz M (Eds), The Psycology of Depression:
Contemporary Theory and Research, Winston, Washington
• Siemer M, Reisenzein R. (1998). The process of emotion inference: A judgement facilitation paradigm, Fischer, A.H. (Hrsg)
ISRE`98. Proceedings of the Xth conference of the International Society for Research on Emotions, Amsterdam: Faculty of
Psychology, 318-322
• Singer, J. A. & Salovey, P. (1988). Mood and memory: Evaluating the network theory of affect, Clinical Psychology Review,
8, 211-251
• Storbeck, J., Clore, G.L. (2008). The affective regulation of cognitive priming. Emotion, 8, 208–15.
• Wadlinger, H. A., & Isaacowitz, D. M. (2006). Positive mood broadens visual attention to positive stimuli. Motivation and
Emotion, 30(1), 87-99.
• Watts, F.N. & Cooper, Z. (1989). The effects of depression on structural aspects of the recall of prose. Journal of Abnormal
Psychology, 98, 150-153.
• Weary, G., Marsh, K.L., Gleicher, F., & Edwards, J.A. (1993). Depression, control motivation, and the processing of
information about others. G. Weary, Gleicher, F., & Marsh, K.L. (Eds.) Control motivation and social cognition (pp. 255-
287). New York: Springer-Verlag.
• Weingartner, H., Miller, H., & Murphy, D. L. (1977). Mood-state-dependent retrieval of verbal associations. Journal of
Abnormal Psychology, 86, 276-284.
• Wyer, R. S., & Carlston, D. E. (1979). Social cognition, inference, and attribution. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum
Associates, Inc.
• Wyer, R. S., & Srull, T. K. (1989). Memory and cognition in its social context. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

11