Psihologie cognitivă curs 1

Psihologia cognitivă a inconştientului

I. Definirea inconştientului din perspectivă cognitivistă

Ideea pe care se bazează abordările psihologiei moderne asupra temei relaţiei dintre conştieint şi inconştient este
aceea că gândirea conştientă este, în realitate, minoritară. Cu toate că oamenii au de multe ori certitudinea că sunt
conştienţi de toate aspectele importante ale funcţionării minţii lor şi că deţin controlul absolut asupra tuturor
comportamentelor pe care le realizează, o analiză atentă a funcţionării sistemului cognitiv indică faptul că suntem
conştienţi îndeosebi de rezultatele gândirii, şi nu de mecanismele ei (Opre, 2012).
Acest lucru se datorează unei limitări naturale a cantităţii de informaţie pe care o putem prelucra conştient. Aşa
cum au relevat o serie de studii asupra procesării senzoriale (Nørretranders, 1998), ce au măsurat volumul de informaţii
din mediul extern ce pot fi prelucrate de către sistemul cognitiv uman – la care acesta reacţionează într-un fel sau altul –,
capacitatea totală de procesare a informaţiilor de către creierul uman este mult mai mare decât cea a procesării conştiente.
Pentru a putea compara volumul de informaţii provenit de la diversele simţuri, el a fost transformat într-o unitate de
măsură comună, şi anume biţii. Concluziile acestor cercetări au fost că la nivel global, simţurile umane pot procesa 11
milioane de biţi pe secundă (bps); cea mai mare parte a acestei capacităţi este rezervată simţului vizual, adică 10 milioane
bps, datorită complexităţii sporite a informaţiilor vizuale cu care intră în contact individul în orice moment. Pe de altă
parte, capacitatea procesării conştiente este, în general, de maxim 50 bps, ea variind în funcţie de sarcină, de la 45 bps în
cazul citirii unui text, la semnificativ mai puţin în cazul unor operaţii mai dificile (de exemplu, cantitatea maximă de
informaţii ce poate fi prelucrată mental prin operaţiile de calcul matematic pare a fi de 12 bps). Pe ansamblu, capacitatea
totală de procesare a informaţiilor provenind direct din mediul exterior (prin intermediul organelor de simţ) este de 200
000 ori mai mare decât cea a procesării conştiente. Dacă la volumul de date transmise de simţuri adăugăm pe cel al
informaţiilor stocate deja în memoria de lungă durată şi care sunt şi ele procesate într-o manieră inconştientă (aşa cum
indică studiile pe tema învăţării implicite sau a automatismelor mentale, ce urmează a fi expuse în acest curs), diferenţa
între cantitatea de date de a căror prelucrare mentală suntem conştienţi şi cea prelucrată în realitate de către creier devine
şi mai mare.
Pentru psihologia cognitivă, această diferenţă enormă dintre cele două planuri – cel volumului de informaţii
procesat conştient şi cel care este procesat în realitate în acelaşi timp – este explicabilă prin conceptul de procesare
paralelă. Acesta implică faptul că în orice moment un număr mare de procesări mentale se desfăşoară simultan, dintre
care doar o mică parte sunt conştiente. Descrierea modalităţilor efective de funcţionare a acestor două tipuri de procesare
este obiectul mai multor teorii în domeniu; una dintre cele mai influente este cea a procesării paralele distribuite
(Rumelhart & McClelland, 1986), care descrie funcţionarea mentală ca fiind o activitate la care participă o serie de
componente distincte (paralele). Aceşti procesori independenţi sunt organizaţi într-o ierarhie, ceea ce face ca procesele
mentale de care individul devine conştient să fie doar cele care sunt executate de acele componente din nivelurile
superioare ale ierarhiei. Pe de altă parte, procesările de informaţii de care răspund componentele de nivel inferior se
desfăşoară doar inconştient – cum ar fi cele implicate în percepţia vizuală primară (de exemplu, formarea reprezentării 3D
a obiectelor percepute, descrisă de teoria lui Marr expusă în cursul de Introducere în psihologie din anul I). Această
perspectivă ierarhizată şi distribuită asupra minţii este caracteristică majorităţilor modelelor teoretice din psihologia
cognitivă care încearcă să explice funcţionarea mentală, ea apărând şi în alte teorii influente, cum ar fi teoria
neodisociaţionistă (Hilgard, 1986) sau teoria modularităţii psihice (Fodor, 1983). În general, psihologia cognitivă
consideră că există o ierarhie a sistemelor mentale, guvernată de un sistem reglator central. Acesta monitorizează şi
controlează acţiunile subsistemelor, el reprezentând componenta conştientă a întregului ansamblu. Cu alte cuvinte, rolul
conştiinţei ar fi acela de a oferi individului posibilitatea – chiar şi limitată – de a-şi controla funcţionarea întregului său
sistem mental.

1
 Totuși, capacitatea de procesare a informațiilor de care dispune sistemul cognitiv uman este în multe situații una
redusă în comparație cu solicitările la care el trebuie să răspundă, mai ales atunci când i se cer analize conștiente și decizii
pe baza unor raționamente atente. Ca urmare, multe din judecățile și comportamentele noastre sunt influențate de această
insuficiență, iar psihologia cognitivă își asumă scopul de a scoate la lumină ”procesele mentale și limitările lor, ca și felul
în care procesele mentale sunt influențate de aceste limitări” (Kahneman, Slovic & Tversky, 1982). Maniera predilectă în
care sistemul nostru cognitiv se adaptează la această insuficiență a capacității de procesare este cea de a se baza pe
procesele cognitive inconștiente, mult mai vaste din punctul de vedere al resurselor disponibile.
Interesul pentru relaţia dintre conştient şi inconştient a debutat în psihologia ştiinţifică în secolul XIX. Primul
obiect de studiu ce a fost în atenţia psihologilor a fost conştientul, analizat în special prin două perspective majore –
psihofizica şi structuralismul. Acestea s-au succedat până la intrarea în scenă a abordării care a schimbat complet
perspectiva asupra individului uman, mutând centrul de interes de la sfera interioară la relaţia dintre elementele exterioare
observabile (stimulul şi răspunsul), şi anume behaviorismul.
Cercetătorii din domeniul psihofizicii urmăreau cunoaşterea relaţiilor dintre proprietăţile obiective ale stimulilor şi
proprietăţile subiective ale stărilor conştiente pe care le generează aceşti stimuli. Scopul lor era determinarea pragurilor
absolute şi relative ale experienţei conştiente. Prag absolut înseamnă intensitatea minimă pe care trebuie să o aibă un
stimulul pentru a fi conştientizat, iar cel relativ reprezintă schimbarea minimă de intensitate a stimulului care poate fi
conştientizată de individ. Prin măsurarea şi formularea matematică a relaţiilor dintre stimuli şi conştientizarea lor, aceste
studii au contribuit la construcţia unei psihologii a conştientului şi inconştientului în aria senzaţiilor, deci a procesării
primare a stimulilor. Ele pot fi văzute ca precursoare ale abordărilor psihologiei cognitive asupra percepţiei subliminale,
dat fiind faptul că aceasta presupune expunerea subiectului la un stimul a cărui intensitate este sub pragul percepţiei
conştiente; de aici a reieşit şi eticheta „percepţiei subliminale” („limen” înseamnă „prag” în limba latină).
Cealaltă abordare menţionată - structuralismul – era interesată de compoziţia experienţei conştiente, urmărind
descompunerea ei în părţile esenţiale, adică senzaţiile, imaginile, emoţiile, etc. care intră în câmpul conştiinţei individului
în relaţie cu un stimul. Metoda utilizată era cea a introspecţiei, prin intermediul căreia subiectului i se cerea să îşi
analizeze cât mai detaliat stările conştiente. Deficienţele metodologice ale introspecţiei au reprezentat chiar elementul cel
mai vulnerabil, din punct de vedere ştiinţific, al structuralismului, ele fiind atacate de către adepţii orientării behavioriste.
În ceea ce priveşte inconştientul, cea mai cunoscută perspectivă asupra sa de dinaintea apariţiei psihologiei
cognitive este psihanaliza. Ea se bazează pe asumpţia că la baza funcţionării mentale stau anumite motive dinamice
inconştiente; ele generează elementele conştiente (gânduri, senzaţii, tendinţe comportamentale etc.), deci au puterea de a
influenţa „de jos în sus” viaţa psihică. În această „psihologie dinamică”, individul este incapabil să îşi conştientizeze
direct motivele profunde, sursele reale ale gândurilor sale, dar le poate cunoaşte printr-un proces terapeutic. Un astfel de
proces, ghidat de principiile psihanalitice, ar oferi individului posibilitatea de a accesa „nivelul inferior”, inconştient al
minţii sale, putându-şi astfel câştiga controlul conştient asupra comportamentului său.
Pentru psihologia cognitivă, premisele abordării conştientului şi inconştientului sunt complet diferite. În primul
rând, psihologia cognitivă reprezintă ştiinţa modului în care individul prelucrează informaţia între inputul senzorial şi
outputul comportamental şi a trăirilor subiective asociate. Deci, ea completează paradigma behavioristă a stimulului şi
răspunsului cu interesul pentru procesele desfăşurate în „cutia neagră”, în sfera mentală a individului. Perspectiva
psihologiei cognitive devine şi mai specifică atunci când luăm în calcul definiţia acordată de ea sistemul cognitiv uman, ca
fiind un sistem fizic dotat cu capacitatea de reprezentare şi de calcul (Miclea, 2005). Aici, reprezentarea se referă la
reflectarea realităţii în plan intern: orice element exterior cu o oarecare importanţă pentru individ are o astfel de
reprezentare interioară. Calculul presupune transformarea acestor reprezentări pe baza unor reguli: procesarea mentală
presupune nu doar stocarea reprezentărilor, ci şi modificarea lor şi compunerea unora noi.
În ceea ce priveşte distincţia conştient şi inconştient, criteriul utilizat cu predilecţie în psihologia cognitivă este cel
al descrierii lingvistice, ce se referă la capacitatea subiectului de a oferi descrieri adevărate ale conţinuturilor sau
prelucrărilor care se exprimă în comportamentul său, deci – în termenii definiţiei sistemului cognitiv – ale reprezentărilor
sau calculelor asupra acestora. Pentru reprezentanţii acestei abordări, se poate afirma că un element mental este conştient
2
dacă subiectul îl poate descrie în mod corect. Dacă el oferă o descriere, însă ea este falsă – fie pentru că nu sesizează
adevăratele cauze ale proceselor sale mentale, fie pentru că se bazează pe teoriile sale naive asupra felului în care
funcţionează mintea umană – se consideră că acel element este inconştient. Luând un exemplu din aria influenţelor
emoţiei asupra proceselor cognitive, majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de astfel de efecte; atunci când evaluează un
stimul nou întâlnit într-o stare afectivă pozitivă ei nu sesizează deformările în acelaşi sens ale evaluărilor pe care le fac, şi
consideră că ele sunt datorate în exclusivitate calităţilor respectivilor stimuli. Din moment ce ei nu pot oferi o descriere
adevărată a influenţelor ale emoţiei, acestea sunt considerate ca fiind inconştiente.
Descrierile lingvistice ale conţinuturilor sau prelucrărilor cognitive pot avea două niveluri de precizie (David,
2000), ce corespund celor două nivele de „tărie” (restrâns şi larg) în definirea distincţiei dintre conştient şi inconştient:
a. în sens restrâns sau „tare”, sunt considerate ca fiind inconştiente doar acele elemente faţă de care subiectul nu
are nici măcar o descriere a prezenţei lor; această definire a demarcaţiei corespunde celei din simţul comun: dacă sesizăm
chiar şi numai prezenţa unui stimul, spunem de obicei că l-am conştientizat, chiar dacă nu putem să îl descriem (de
exemplu, pentru că el a dispărut prea rapid). Deci, elementele conştiente ar fi aici toate cele cărora individul le sesizează
prezenţa, indiferent de măsura în care el îi poate descrie conţinutul.
b. în sens larg, simpla remarcare a prezenţei stimulului nu mai este suficientă pentru a-l califica drept conştient. În
această categorie ar intra doar acele elemente faţă de care individul poate oferi descrieri adevărate ale unor proprietăţi
fizice pe care le posedă, sau ale semnificaţiei lor. În caz contrar, dacă nu le poate descrie în mod adevărat decât prezenţa
(ca în cazul senzaţiei de flash pe care o au majoritatea subiecţilor în timpul expunerilor la stimuli vizuali subliminali), acei
stimuli sunt consideraţi a fi inconştienţi, la fel ca cei cărora nu le sesizează nici măcar prezenţa. Fireşte, în cazul acestui
criteriu se pune problema posibilităţilor individului de a transpune eficient în limbaj respectivele conţinuturi sau
prelucrări, de a găsi formulările potrivte care să le acopere cât mai bine ca sens. Majoritatea elementelor sunt relativ uşor
de tradus în limbaj – de exemplu, stimulii vizuali pot fi descrişi cu uşurinţă; însă există dinamici mentale mai subtile,
conştientizate la un nivel vag, ca „senzaţii” fără conştiinţa clară a etichetelor lor verbale, care sunt mai dificil de transpus
în limbaj. Aplicarea foarte strictă a acestui criteriu al descrierilor adevărate ale conţinutului elementelor riscă să califice
drept inconştiente anumite conţinuturi şi procese mentale de care subiectul este pe deplin conştient.
Celor două criterii evidenţiază contrastul dintre psihologia cognitivă şi psihanaliză cu privire cu felul în care este
conceptualizată demarcaţia dintre inconştient şi conştient. Pentru psihanaliză, inconştientul reprezintă un depozit al
motivelor dinamice, care influenţează operaţiile mentale pe care individul le realizează la nivel superior, conştient. Pentru
psihologia cognitivă, conştientul şi inconştientul nu sunt compartimente ale sistemului cognitiv, ci atribute ale
conţinuturilor şi prelucrărilor. Deci, orice element mental poate fi într-un moment conştient şi în altul inconştient; trecerea
de la un pol la celălalt se realizează în funcţie de „gradul de activare”, un concept esenţial în metafora prin care această
abordare descrie sistemul de concepte din memoria de lungă durată, cea a „reţelei”. Aici, activarea poate fi înţeleasă ca
energie mentală investită într-un concept la un moment dat (similar energiei electrice într-o reţea electrică); există un
anumit prag al activării, dincolo de care acel element devine conştient. În general, conceptele (şi procesele mentale prin
care ele sunt prelucrate) pot avea grade diferite de activare, mai aproape sau mai departe de pragul conştiinţei.

II. Fenomene psihologice implicite

Pentru a marca detaşarea şi mai clară de psihanaliză, psihologia cognitivă a impus treptat două alternative ale
noţiunilor de inconştient şi conştient, şi anume cele de implicit şi explicit. Termenul de explicit se referă la conţinuturile şi
procesele conştiente, iar cel de implicit – la cele inconştiente; interesul contemporan al psihologiei cognitive se îndreaptă
cu precădere spre domeniul implicit. Cercetările din această arie sunt orientate în mai multe direcţii; pe de o parte, au fost
studiate modalităţile în care informaţiile sunt reţinute de subiect, fără ca el să fie conştient de aceasta (fenomenele
investigate aici fiind memoria şi învăţarea implicită), cele în care ele sunt combinate în mod inconştient (gândirea
implicită), şi cel în care stimulii de care subiectul nu este conştient ajung să fie recepţionaţi de sistemul său cognitiv
(percepţia implicită). Pe de altă parte, psihologia cognitivă a dezvoltat tehnici de investigare a conţinuturilor implicite,
adică a acelor credinţe, atitudini, idei pe care subiectul nu le conştientizează; de asemenea, ea explorează mecanismele
3
inconştiente prin care stimulii din mediu pot declanşa anumite reacţii (cognitive, afective, comportamentale), aceasta
reprezentând tema automatizării proceselor mentale. În continuare vom analiza pe rând fiecare dintre aceste arii ale
psihologiei cognitive a inconştientului.

1. Memoria implicită
În psihologia tradiţională, memoria este evaluată prin probe care solicită o reactualizare conştientă a informaţiilor
memorate anterior. Un astfel de studiu al memoriei explicite are două etape: cea de învăţare, în care subiectului i se
prezintă un set de elemente pe care trebuie să le memoreze, şi cea de reactualizare (fie prin reamintire, fie prin
recunoaştere), în care lui i se solicită explicit să îşi reactualizeze informaţiile din prima etapă.
Pe de altă parte, memoria implicită (Graf & Schacter, 1985) nu se referă la numărul de elemente pe care individul
şi le aminteşte în faza reactualizării, ci la schimbarea (de obicei îmbunătăţirea) performanţelor sale la anumite sarcini,
schimbare ce poate fi atribuită informaţiilor memorate în prima etapă. Un exemplu celebru, relevant pentru diferența
dintre memoria explicită și cea implicită, este cel al pianistului Clive Wearing care la vârsta de 48 de ani a dezvoltat o
formă de amnezie din cauza unei encefalite care i-a afectat zona hipocampică. În ciuda incapacității sale de a-și aminti
explicit trecutul, abilitățile sale de pianist – stocate în memoria implicită - au rămas neafectate (chiar dacă nu are nicio
amintire despre anii săi de educație muzicală). Similar, învățarea scrierii pe tastatura PC-ului implică stocarea în memoria
implicită a poziției literelor pe taste.
Esenţa memoriei implicite este aceea că subiectul nu are o amintire conştientă a experienţelor în care a memorat
aceste informaţii; el nu „se întoarce în timp”, încercând să îşi amintească informaţiile cu care a luat contact la un anumit
moment, ci aplică aceste informaţii în mod direct, fără nici un efort de reactualizare şi fără a fi conştient de faptul că
utilizează elemente memorate într-un moment specific din trecut. Un exemplu de rezultat tipic din studiile din aria
memoriei implicite este acela că după expunerea subiectului la un stimul - amorsă (de exemplu, cuvântul „maşină”),
acesta va deveni mai relevant şi mai utilizat în procesările de informaţie ulterioare, ghidate de cerinţele psihologului – de
exemplu, subiectul îl generează spontan ca asociere la alte cuvinte, sau răspunde mai rapid la cerinţe care îl vizează (cum
ar fi „Găsiţi un sinonim pentru cuvântul automobil”), etc. Aceste efecte se produc chiar dacă subiectul nu îşi aminteşte să
fi avut contact cu respectivul stimul în prima etapă a studiului.
Tema memoriei implicite îşi are originea în anumite observaţii interesante din context clinic; una dintre aceste
observaţii vizează persoanele amnezice. Chiar dacă lor le este puternic afectată memoria explicită, fenomenul amorsajului
repetitiv – considerat ca esenţă a memoriei implicite – se produce la fel ca la subiecţii sănătoşi. Cu alte cuvinte, chiar dacă
ei nu îşi amintesc conştient că au fost expuşi la un anumit cuvânt, comportamentul lor este influenţat semnificativ de
acesta, de exemplu ei generează acel cuvânt într-o sarcină de completare de rădăcini de cuvinte și nu altele care sunt mai
frecvente în limbajul natural și, deci, mai ușor de amintit (Graf et al., 1984). Deci, el lasă o „urmă mnezică” de o
profunzime similară cu cea care apare la oamenii fără amnezie. Similar, în cazul amneziei post-hipnotice, studiile ce au
folosit testul asociaţiilor libere au relevat faptul că elementele la care subiecţii au fost expuşi în timpul transei hipnotice şi
pe care au fost solicitaţi să le uite după aceasta nu sunt amintite conştient, însă sunt generate cu precădere ca asocieri
libere la un cuvânt inductor. Deci, amnezia post-hipnotică afectează memoria explicită a celor hipnotizaţi, însă nu şi pe
cea implicită.
Dintre toate posibilele fenomene particulare ce compun memoria implicită, cel mai intens studiat este amorsajul
repetitiv. Acesta înseamnă facilitarea procesării unui stimul ca urmare a unei întâlniri recente cu acesta. În cercetările din
această arie, contactul din prima etapă al subiectului cu stimulul poate fi de niveluri variate de profunzime; astfel, stimulul
– amorsă poate fi prelucrat doar superficial, caz în care subiectului i se solicită să realizeze anumite sarcini cu precădere
perceptuale asupra lui (de exemplu, să numere literele cu spaţii închise din acel cuvânt, sau consoanele, să caute o literă-
ţintă sau să identifice litere care nu sunt în acel cuvânt etc. – Opre, 2012). În cazurile procesărilor mai profunde –
semantice – subiectului i se cer sarcini cum ar fi asociaţii libere cu acel cuvânt, categorizarea sa, generarea de propoziţii
cu el, numărarea cuvintelor de un anumit tip (de exemplu, cuvintele plăcute) etc.

4
 În a doua etapă se realizează evaluarea memoriei implicite, prin două categorii de teste: perceptuale sau
conceptuale. Testele perceptuale presupun, în general, prezentarea informaţiei într-o formă degradată; printre testele
specifice din această categorie se numără: identificarea perceptuală (ce presupune expunerea pentru perioade foarte scurte
de timp a cuvintelor din prima etapă şi măsurarea corectitudinii cu care ele sunt identificate), completarea fragmentelor de
cuvinte (de exemplu, subiectul este expus în prima etapă la cuvântul „avion” şi i se cere să completeze cuvântul care
începe cu „av”; memoria implicită este evidenţiată, în acest caz, prin completarea cu acelaşi cuvânt şi nu cu altele posibile
– de exemplu, „avocat”), anagramarea (în exemplul anterior, se măsoară timpul necesar pentru a rezolva anagrama
„ivoan” şi se compară cu timpii necesar anagramării unor cuvinte similare ca lungime şi frecvenţă în limbajul comun), etc.
Teste conceptuale presupun procesarea mentală a sensului stimulului din prima etapă; astfel de sarcini sunt: asocierea
liberă, ce urmăreşte măsura în care stimulul este reactualizat ca răspuns la cuvinte relaţionate semantic cu el (de exemplu,
după expunerea la „avion”, subiectului i se cer asocieri libere cu „aripă”), decizia lexicală (în care se urmăreşte viteza cu
care subiectul identifică respectivul cuvânt ca fiind unul cu sens, în comparaţie cu viteza identificării altor cuvinte), etc.
Rezultatele cercetărilor pe această temă indică faptul că în general performanţa la testele memoriei implicite depinde de
potrivirea prelucrărilor perceptuale din cele două faze. Astfel, stimulii procesaţi perceptual în prima etapă influenţează
performanţa subiectului cu precădere în sarcinile din testele perceptuale din a doua; similar, contactul mai profund, la
nivel semantic din prima etapă duce la o utilizare mai frecventă a sa în răspunsurile la testele conceptuale.
Amorsajul este un fenomen cognitiv tranzitoriu; durata sa depinde de mai mulţi factori (Opre, 2012), cum ar fi
tipul stimulilor (verbali sau imagistici), tipul sarcinii de achiziţie sau tipul de test folosit. În această ultimă privinţă,
anumite teste – în special completarea fragmentelor de cuvinte şi identificarea perceptivă – pot evidenţia „urme mnezice
implicite”, influenţe inconştiente ale contactului cu anumiţi stimuli chiar şi după trecerea mai multor zile sau chiar
săptămâni de la acesta.
Cele două tipuri de memorie (explicită și implicită) au și substrat neurofuncțional diferit. Deoarece localizarea
ariilor cerebrale responsabile de funcționarea memoriei explicite în zona hipocampului era deja cunoscută, unele studii
care au căutat să localizeze memoria implicită au folosit intervenții care afectează funcționarea acestor arii, pentru a vedea
dacă aceasta influențează sau nu și memoria implicită. De exemplu, Hirshman, Passannante, & Arndt (2001) au
administrat un sedativ - midazolam – ce afectează neurotransmițătorii, cu densitate mai mare în hipocamp și cortexul
prefrontal. Acest sedativ provoacă pe termen scurt amnezie anterogradă, deci împiedică formarea de noi amintiri explicite,
chiar dacă restul funcționării psihologice a individului în acea perioadă este normală. Studiul citat a arătat că
administrarea sedativului înainte de studierea unei liste de cuvinte blochează memoria explicită, dar nu și pe cea implicită
care, deci, are un alt substrat neuronal. Un alt rezultat experimental care a contribuit la localizarea memoriei implicite este
acela că amorsajul scade activarea în zonele corticale. De exemplu, Koutstaal et al. (2001) au descoperit că amorsajul
repetitiv cu imagini cunoscute produce activare redusă (investigată prin fMRI) în zonele corticale vizuale, responsabile de
identificarea imaginilor, în timpul expunerii din a doua etapă. Deoarece amorsajul cu acele imagini face mai ușoară
recunoașterea lor, zonele cerebrale în care ele sunt stocate au nevoie de un grad mai redus de activare pentru a produce
această recunoaștere. Pe de altă parte, subactivare acestor zone indică faptul că ariile corticale sunt cele în care sunt
stocate acești stimuli, deci cele responsabile de funcționarea memoriei implicite. Alte studii demonstrează că stocarea
informațiilor care determină fenomenele ce compn memoria implicită se face la nivel cortical și în cazul altor categorii de
stimuli, nu doar a celor vizuali. În sinteză, mecanismul formării acestui tip de memorie se bazează pe cea explicită, din
moment ce memoria implicită se referă la creșterea temporară a activării informațiilor deja cunoscute de individ, adică
preluate la un moment dat în memoria sa explicită. Aceste urme mnezice explicite se formează în hipocamp, însă ele sunt
transferate în zonele corticale pe măsura expunerii la experiențe relevante, ce implică folosirea acelor informații.
Informațiile stocate cortical sunt întărite când sunt amorsate, și devin mai active în intervalul ulterior, generând astfel
fenomenul memoriei implicite.
Fenomenul memoriei implicite are aplicații în toate domeniile care presupun expunerea oamenilor la informații pe
care ei nu intenționează să le memoreze, dar pe care le-ar putea reține inconștient; astfel, ele i-ar putea modifica credințele
și atitudinile sale pre-existente. O ilustrare este cea din psihologia publicității on-line, și anume reţinerea în memoria
5
implicită a reclamelor de pe paginile web. De cele mai multe ori, consumatorii își focalizează atenția asupra conţinutului
paginilor web relevant pentru ei, iar multe reclame (bannere) nici nu sunt observate. De aceea, este importantă verificarea
măsurii în care ele au vreun efect psihologic, sau dimpotrivă, investițiile în această formă de publicitate sunt inutile.
Studiul realizat de Yoo (2007) a arătat că aceste bannere din periferia paginilor web, chiar dacă nu sunt procesate
conștient de către subiect, pot determina amorsaj cognitiv. Deci, chiar dacă informaţiile din aceste bannere rămân în afara
spaţiului central al atenţiei în momentul expunerii directe la acea pagină web, ele sunt reţinute în memoria implicită și,
mai mult, determină atitudini mai pozitive față de respectiva marcă şi intenţii de cumpărare mai puternice vizavi de ea,
probabil datorită senzației mai intense de familiaritate.

Bibliografie
 David, D. (2000). Prelucrări inconştiente de informaţii. Dacia, Cluj-Napoca
 Fodor, Jerry A. (1983). Modularity of Mind: An Essay on Faculty Psychology. Cambridge, Mass.: MIT Press
 Graf, P., Squire, L. R., & Mandler, G. (1984). The information that amnesic patients do not forget. Journal of Experimental Psychology:
Learning, Memory, and Cognition, 10, 164–178.
 Graf, P. & Schacter, D.L. (1985). Implicit and explicit memory for new associations in normal and amnesic subjects. Journal of
Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 11, 501-518.
 Hilgard ER. (1986). Divided Consciousness: multiple controls in human thought and action. New York: John Wiley and Sons.
 Hirshman, E., Fisher, J., Henthorn, T., Arndt, J., & Passannante, A. (2003). The effect of midazolam on conscious, controlled processing:
Evidence from the process-dissociation procedure. Memory & cognition, 31(8), 1181-1187.
 Kahneman, D., Slovic, P., & Tversky, A. (1982). Judgement under uncertainty: heuristics and biases. Cambridge University Press.
 Koutstaal, W., Wagner, A. D., Rotte, M., Maril, A., Buckner, R. L., et al. (2001). Perceptual specificity in visual object priming: fMRI
evidence for a laterality difference in fusiform cortex. Neuropsychologia, 39, 184–199.
 Miclea, M. (2005). Psihologie cognitiva. Iasi: Polirom
 Nørretranders, T. (1998). The User Illusion: Cutting consciousness down to size. New York: Viking
 Opre, A. (2012). Inconştientul cognitiv. Polirom, Iaşi
 Reyna, V. F. (2008). A theory of medical decision making and health: Fuzzy-trace theory. Medical Decision Making, 28, 850–865.
 Rumelhart, D. E., McClelland, J. L., and the PDP research group. (1986). Parallel distributed processing: Explorations in the
microstructure of cognition. Volume I. Cambridge, MA: MIT Press.
 Yoo, C.Y. (2007). Implicit memory measures for web advertising effectiveness. Journalism and Mass Communication Quarterly, 84(1), 7-
23.