SECȚIUNE INTRODUCTIVĂ

LOCUL PSIHOLOGIEI ÎNTRE ŞTIINŢELE COGNITIVE. SISTEM COGNITIV. PARADIGME,

TEORII ŞI MODELE ÎN ABORDAREA COGNITIVISTĂ. METODE DE INVESTIGARE
UTILIZATE ÎN ABORDAREA COGNITIVISTĂ.

A. INTRODUCERE

Sistemul psihic uman este fără îndoială un sistem a cărui caracteristică importantă este faptul că realizează
schimb de informaţii cu mediul înconjurător, un sistem ce prelucrează aceste informaţii, adică este un sistem
deschis. Viziunea tradiţională asupra psihologiei neglijează oarecum acest aspect informaţional al sistemului
psihic.
Paradigma cognitivă este o abordarea cea mai actuală în cadrul psihologiei. Obiectul de studiu predilect în
cadrul acestei paradigme este studierea procesărilor la care este supusă informaţia de către sistemul psihic
uman, între inputul senzorial şi outputul motor (comportamental). Apariţia ei ca abordare dominantă în cadrul
pardigmelor psihologice a fost posibilă datorită situaţiei existente în ultima parte asecolului XX în lumea ştiinţifică
contemporană, datorată, în primă instanță, cercetărilor declanșate în cel de-al doilea război mondial și
impulsionate apoi de apariția computerelor. Premisa de bază a psihologiei de orientare cognitivă este aceea că
sistemul psihic este în primul rând un sistem ce schimbă informaţii cu mediul înconjurător.

EXEMPLU PENTRU A DEMONSTRA IMPORTANŢA ASPECTULUI INFORMAŢIONAL AL SISTEMULUI PSIHIC

Fobiile. În abordarea psihologiei tradiţionale (sau clasice) s-a arătat că la baza comportamentului fobic
se află condiţionarea clasică. După câte cunoaşteţi, condiţionarea clasică consta în asocierea unui stimul
condiţionat (SC) cu un stimul necondiţionat (SN), ce produce în mod automat reacţia necondiţionată (RN). După
asocieri repetate între cei doi stimuli (reamintiţi-vă condiţiile de asociere de la cursul de Introducere în Psihologie
I), se ajunge ca prezentarea doar a stimulului condiţionat (SC) să producă reacţia necondiţionată (RN), numită
în acest caz reacţie condiţionată (RC). Spre exemplu, reacţia fobică formată în prezenţa unei ”vizite”, uneori
necesare, la medicul stomatolog. Stimulul necondiţionat (folosirea frezei dentare) produce în mod automat
reacţia necondiţionată (durerea). Asocierea lui SN cu stimulul condiţionat (medicul), conduce la reacţia fobică
(reflex condiţionat) prin care prezenţa medicului e asociată durerii. Tratarea reacţiei fobice se face prin
decondiţionare (conform abordării psihologiei tradiționale).
Ca noutate, cercetările din psihologia cognitivă au demonstrat rolul pe care-l joacă informaţia în crearea,
menţinerea sau dispariţia unui reflex condiţionat. Pe de o parte s-a constatat că simpla asociere dintre SN si SC
nu este suficientă pentru a produce un reflex condiţionat; ceea ce este important este valoarea informaţională
pe care subiectul o atribuie asociaţiei dintre cei doi stimuli. Astfel, dacă persoana concluzionează că SC este
predictiv pentru RN, atunci se formează reflexul condiţionat. Cu alte cuvinte, dacă individul consideră că medicul
folosește totdeauna freza dentară, atunci este normal să apară reacția fobică doar la simpla prezență medicului
şi nu numai atunci când acesta lucrează cu freza dentară.

Începând cu anii ’50-’60, s-a produs o adevărată "revoluţie" în ştiinţele contemporane, cauzată de realizările
remarcabile din logică, cibernetică, neuroştiinţe şi teoria informaţiei. Definirea conceptului de "calculabilitate”
(orice funcţie general recursivă - care se poate specifica într-un număr finit de paşi - este calculabilă şi poate fi
reprodusă cu mijloace mecanice) a impulsionat, în mod remarcabil, studiul inteligenţei artificiale. De asemenea,
necesităţile practice ale războiului au determinat o avalanşă de noi descoperiri în domeniul comunicaţiilor,

1
teleghidării rachetelor, ciberneticii, toate culminând în final cu apariţia primelor maşini de procesare a
informaţiilor şi apoi, a computerelor.
Începând din acest moment, psihologia a fost supusă unei presiuni duble, venite pe de o parte din partea
teoriei informaţiei, a inteligenţei artificiale (o presiune de sus în jos), iar pe de altă parte, presiunea venită din
partea neuroştiinţelor (presiunea de jos în sus).
Presiunea venită de sus în jos (inteligenţa artificială) a apărut atunci când specialiştii din domeniu au încercat
să construiască sisteme artificiale inteligente după asemănarea şi performanţa celui uman şi s-au declarat
nesatisfăcuţi de oferta psihologiei tradiţionale privind teoriile existente despre inteligenţa umană şi despre modul
în care funcţionează sistemul cognitiv uman. Presiunea venită de jos în sus (neuroştiinţe) a apărut ca urmare a
descoperirii mecanismelor de transmisie neuronală ce au determinat un decalaj între cunoştinţele biologice
privind funcţionarea creierului (foarte INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ, TEORIA
INFORMAŢIEI
detaliate la neuroştiinţe) şi cele
psihologice (foarte vagi). Din aceasta
Psihologie > Psihologie cognitivă
dublă presiune s-a născut psihologia
cognitivă.
Din punct de vedere tematic, NEUROŞTIINŢE
paradigma cognitivistă continuă tradiţiile
gestaltismului, asociaţionismului şi behaviorismului, încercând să descifreze mecanismele şi procesele ce se
desfăşoară în aşa-numita "cutie neagră" (postulată de behaviorişti a fi corespunzătoare sistemului psihic). Putem
vorbi de termenul psihologie cognitivă în două sensuri: ca ştiinţă de sine stătătoare ce studiază procesarea
informaţiilor de către sistemul psihic uman, dar şi cu sensul de o anume abordare a tuturor fenomenelor psihice
şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale.
Când folosim termenul cu primul sens, ne referim la o ştiinţă ce posedă un corp de teorii propriu, o
terminologie proprie şi o metodologie specifică.
Când folosim cel de-al doilea termen, ne referim la o anume manieră de abordare a psihologiei tradiţionale,
abordare în care accentul se pune pe modul în care sistemul uman procesează informaţiile (e.g. astfel avem
teorii cognitive ale motivației, ale emoțiilor, teorii cognitive sociale etc). Fiind în cadrul unui curs introductiv, vom
prefera îndeosebi acest sens mai general al termenului, aspectele mai specifice și de mai mare ”finețe” fiind
integrate într-un curs viitor de Psihologie cognitivă (pe care îl veți parcurge în anul 3).

B. LOCUL PSIHOLOGIEI ÎN CADRUL ŞTIINŢELOR COGNITIVE

În anul 1956 are loc un eveniment ce va duce în final la apariţia ştiinţelor cognitive, o paradigmă
transdisciplinară de fapt, ce are ca obiect de investigaţie mecanismele de procesare a informaţiei. În Statele
Unite, la MIT (Masachusetts Institute of Technology) s-a organizat un simpozion privind mecanismele de
procesare a informaţiei. La manifestare au participat specialiști din domeniul inteligenței artificiale, lingvisticii,
psihologiei etc. Chiar dacă cei de faţă nu au realizat atunci importanța acelei întâlniri, data de 12 septembrie
1956, ultima zi a simpozionului, este acum considerată ziua de naştere a ştiinţelor cognitive. Mai târziu, în 1967,
Ulrich Neisser a publicat un volum intitulat Cognitive Psychology, consacrând astfel numele noii discipline.
Termenul de ştiinţe cognitive semnifică un grup de ştiinţe (de fapt abordările cognitive din cadrul acestora)
ce au ca obiectiv „descoperirea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului, precum şi a
proiecţiilor lor structurale şi funcţionale din creier” (State of The Art Paper, 1978; Primul raport al Societății de
Ştiinţe Cognitive).
Cu alte cuvinte, obiectul de cercetare al ştiinţelor cognitive este sistemul cognitiv natural sau artificial. În

2
cadrul acestor științe, psihologia studiază sistemul cognitiv uman.
Cele şase ştiinţe cognitive sunt: filosofia, lingvistica, antropologia, neuroştiinţele, inteligenţa artificială şi
psihologia. Desigur, nu trebuie să considerăm că toate aceste ştiinţe, luate în totalitatea lor, sunt cognitive. Spre
exemplu, din filosofie, doar câteva ramuri (filosofia analitică, logicile filosofice şi epistemologia) fac parte din
filosofia cognitivă. La fel şi din psihologie, nu toate abordările sunt considerate ca făcând parte din ştiinţele
cognitive (de ex. psihanaliza), ci doar acelea care se ocupă de modul în care sistemul psihic uman procesează
informațiile.
În figura de mai jos sunt ilustrate relaţiile dintre ştiinţele cognitive. Liniile punctate reprezintă relaţii „slabe”
dintre ştiinţe, iar liniile continui - relaţii „puternice”, strânse. În prezent, există tendinţe de unificare a acestor
ştiinţe într-o paradigmă comună.

Psihologia Lingvistica

Antropologia

C. SISTEM COGNITIV
Prin definiţie, un sistem cognitiv este un sistem fizic care posedă două proprietăţi: de reprezentare şi
de calcul. După cum se observă din definiţie, nu există sistem cognitiv lipsit de suport fizic (în cazul sistemului
cognitiv uman - creierul), dar şi faptul că există şi alte sisteme cognitive decât cel uman. De asemenea, se mai
poate observa (tot din definiţie), că natura sistemului fizic nu influenţează tipul operaţiilor pe care acesta le poate
executa. Aceeaşi operaţie logica (de ex. adunarea) poate fi executată şi de un sistem cognitiv uman, dar şi de
unul artificial, deci natura fizică a sistemului nu constrânge în executarea vreunei anumite operaţii.
Reprezentarea este o reflectare într-un mediu intern a realităţii exterioare. Noţiunea de reprezentare din
această definiţie nu trebuie confundată cu cea din psihologia tradiţională (imaginea schematică a unui obiect în
absenţa acţiunii acestuia asupra organelor de simţ), ci trebuie interpretată în sensul unor relaţii simbolice, de
corespondenţă a mediului intern cu evenimentele din mediul extern. Adică, dacă în mediul extern avem relaţia
X-T-Y între variabilele X şi Y, atunci şi în mediul intern trebuie să avem o proiecţie a relaţiei t dintre variabilele
interne x şi y (şi ele, la rândul lor, proiecţii a variabilelor externe X şi Y). De exemplu, în mediul extern, avem o
relaţie între culoarea verde a semaforului şi trecerea maşinilor pe stradă (X este „culoarea verde a semaforului”,
T este o relaţie de condiţionare, de prezenţă obligatorie a lui Y care este „maşinile trec pe stradă”), iar în mediul
intern avem aceeaşi relaţie de condiţionare (t) între variabilele x (simbolul culorii verde a semaforului) şi y
(simbolul maşinilor trecând pe stradă). Deci în cazul reprezentării avem de-a face cu o relaţie sistematică
similară şi simbolică între mediul extern ce trebuie reprezentat şi cel intern în care are loc reprezentarea.
Calculul (en. computation) este cealaltă proprietate a sistemului cognitiv şi constă în manipularea
reprezentărilor pe baza unor reguli.
Deci, din cele de mai sus reiese faptul ca nu caracteristicile fizice sunt definitorii pentru un sistem cognitiv, ci
acelea de reprezentare şi de calcul.

3
 D. PARADIGME, TEORII ŞI MODELE ÎN ABORDAREA COGNITIVISTĂ
Această parte din curs este concepută ca structură după manualul lui MICHAEL W. EYSENCK și MARK T.
KEANE (Eysenck și Keane, 2015)
O paradigmă reprezintă un cadru teoretic mai larg, un grup de teorii ce au în comun aceeaşi abordare
a fenomenelor descrise de respectivele teorii. În abordarea cognitivistă există două paradigme principale:
paradigma procesării informaţiei (paradigma simbolică clasică) şi paradigma neoconexionistă (modernă).
Chiar dacă prima dintre aceste paradigme este considerată clasică, ea încă domină în cadrul unora dintre teoriile
teoretice din psihologia cognitivă. Întrucât acesta este un curs introductiv, principalele teorii pe care le vom studia
acest semestru se vor încadra în mod preponderent în paradigma procesării informaţiei.
Paradigma procesării informației.
Ca orice paradigmă, paradigma procesării informaţiei are la bază câteva asumpţii (axiome) principale:
1) oamenii sunt văzuţi ca fiinţe autonome şi intenţionale ce interacţionează cu lumea externă;
2) „mintea” prin care oamenii interacţionează cu mediul este un sistem ce procesează simboluri (de aici şi
denumirea de paradigmă simbolică), reprezentări, deci este un sistem cognitiv (revedeţi caracteristicile unui
sistem cognitiv);
3) simbolurile sunt manipulate şi transformate de sistemul cognitiv, astfel că ele sunt în corelaţie cu
evenimentele din lumea externa;
4) scopul cercetării psihologice este tocmai de a specifica procesele şi reprezentările ce stau la baza sarcinilor
efectuate de sistemul cognitiv;
5) procesele cognitive se desfăşoară în timp, au o durată, deci putem să le identificăm, să le studiem folosind
timpul de reacţie ca variabilă dependentă;
6) creierul uman are o capacitate de procesare limitată, atât din punctul de vedere al resurselor, cât şi al
structurii.
După cum se observă din asumpţiile de mai sus, una dintre caracteristicile de bază ale paradigmei procesării
informaţiei este faptul că aceste procesări au loc în etape, stadii, deci este vorba de fapt despre o procesare
serială a informaţiei. Aceasta înseamnă că procesele au loc într-o anumită ordine, că ele nu sunt concomitente,
nu se suprapun şi că, pentru a avea loc un proces, este necesar ca alte procese anterioare să fi avut loc.
Conform stadialităţii presupuse de paradigma procesării informaţiei, cele patru stadii se desfăşoară
totdeauna în această ordine şi nu se suprapun unul peste altul. Astfel, categorizarea obiectului are loc totdeauna
după ce au loc prelucrările vizuale primare şi secundare şi înainte de stabilirea semnificaţiei obiectului pentru
cel ce percepe.

EXEMPLU PRIVIND STADIALITATEA (PRELUCRAREA ÎN SERIE) ÎN PARADIGMA PROCESĂRII INFORMAŢIEI

Modul în care oamenii prelucrează informaţiile senzoriale (în mod tipic, se consideră
următoarele etape în prelucrarea informaţiilor senzoriale (stimuli vizuali, de exemplu):

□~□-
1 2 3 4

Stimuli
vizuali
Organe de
simţ
,----I -
Atenţia Memoria de scurtă
durată -
Memoria de lungă
durată

4
1) percepţia vizuală primară (ex. recunoaşterea formei, luminozităţii etc.);
2) atenţia şi percepţia vizuală secundară (ex. recunoaşterea trăsăturilor obiectului, poziţiei în spaţiu etc.);
3) prelucrări primare ale informaţiei (ex. identificarea obiectului şi categorizarea acestuia);
4) prelucrări secundare ale informaţiei (ex. stabilirea semnificaţiei obiectului pentru cel care percepe, integrarea
reprezentării obiectului în cadrul reprezentărilor anterioare ale subiectului etc.).

Dacă luăm cazul unui scaun ca stimul vizual, atunci cele 4 etape ar fi:
1) perceperea formei si luminozităţii scaunului;
2) perceperea culorii, a poziţiei în spaţiu a scaunului, a altor trăsături (ex. că are 4 picioare);
3) identificarea obiectului ca făcând parte din categoria scaun, eventual stabilirea subcategoriei din care face
parte (ex. scaun cu patru picioare, scaun de bucătărie etc.);
4) prelucrări semantice complexe, stabilirea semnificaţiei personale a obiectului (ex. „este scaunul meu” sau
„este un scaun vechi”).

Conceptul de procesare serială a dominat mult timp explicațiile oferite diferitelor mecanisme psihice, însă,
datorită incompletitudinii unora dintre explicații (apărute în timp) psihologii au început să acorde importanţă şi
prelucrării paralele a informaţiei. Aceasta a condus pe de o parte la perfecţionarea paradigmei procesării
informaţiei, iar pe de alta parte la apariţia paradigmei neoconexioniste.
O distincție majoră între cele două tipuri de procesare se referă la aceea că procesarea în serie permite
”prelucrarea” la un anumit moment doar a informațiilor provenite de la un singur obiect în timp ce prelucrarea
paralelă presupune că informații provenite de la diverse obiecte (adică mai multe odată) sunt procesate simultan.
Mai specific, procesarea serială asumă efectiv că un proces (implicat într-o sarcină mentală/cognitivă) trebuie
finalizat înainte ca următorul să poată să înceapă în timp ce prelucrarea paralelă presupune că unele (sau chiar
toate) procesele implicate într-o sarcină / sarcini cognitive au loc în același timp
Dar ce înseamnă recunoaşterea procesării paralele a informaţiei în paradigma clasică? Exemplul prezentat
anterior, bazat pe procesarea serială a informaţiei, denotă faptul ca percepţia umană este determinată, dominată
de stimulii din mediul înconjurător. Acest tip de procesare se mai numeşte şi bottom-up (de jos în sus sau
ascendentă, adică de la organele de simţ spre scoarţa cerebrală). Cu toate acestea, omul posedă experienţe şi
cunoştinţe anterioare care nu sunt pasive, ci influenţează şi ele percepţia, dar de data aceasta de sus în jos
(top-down sau descendent).
Astăzi, paradigma procesării informaţiei ţine cont de ambele tipuri de procesare (serială şi paralelă),
integrându-le în teoriile sale.

Paradigma neoconexionistă. Și-a manifestat pregnant influența începând cu ultimii zece ani ai secolului
20. Aceasta porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele neuronale, care
să simuleze, să imite conexiunile existente în creier între neuroni. Întrucât aceste reţele neuronale nu redau
funcţionarea reală neuronală, ci funcţionarea cognitivă, ele se mai numesc şi reţele neuromimetice.
Axioma de bază a acestei abordări este aceea că informaţia nu e reprezentată de simboluri (ca în
paradigma clasică), ci sub forma unor valori şi pattern-uri de activare care circulă între diverse unităţi din reţea.
Primele cercetări din acest domeniu au fost făcute utilizând neuroni simplificaţi şi algebra booleană
(modelarea avea loc pe calculator), care aveau drept sarcină discriminarea între două impulsuri senzoriale
diferite. Aceste modele neuronale purtau numele de perceptron. Ulterior, psihologii au dezvoltat aceste reţele
ajungând ca acestea să obţină performanţe remarcabile şi principiul lor de funcţionare sa stea, de exemplu, la
baza construirii detectoarelor de ţinte din domeniul militar sau a recunoașterii faciale computerizate (în

5
aeroporturi).
Un model neuronal (o reţea neuronală) este descris de următoarele componente: (1) unităţi neuronale, (2)
stare de activare, (3) reguli de activare, (4) funcţie output, (5) pattern (un mod anume) de conexiuni între unităţi,
(6) reguli de învăţare şi (7) un mediu în care se găseşte, operează reţeaua respectivă. Detalii privind reţelele
neurale şi componentele lor găsiţi în volumul „Psihologie cognitivă” al lui M. Miclea. Cursul de faţă nefiind de
orientare neoconexionistă nu insistă mai mult asupra reţelelor neuromimetice. Ceea ce trebuie însă să mai
reţineţi este ca reţelele neuromimetice sunt semantic-opace, adică prin ele nu circula informaţii, simboluri, ci
doar valori de activare (cum ar fi impulsurile nervoase prin neuroni). Semnificaţia acestor valori este acordată
extern, de către cel ce construieşte reţeaua. De fapt, aceasta este si una dintre problemele încă nerezolvate de
abordarea neoconexionistă, şi anume: cum emerg structurile simbolice de cele subsimbolice.

E. METODE DE INVESTIGARE ÎN ABORDAREA COGNITIVISTĂ

Există două tipuri de metode folosite pentru studiul cogniţiei: metodele tehnologice şi metodele psihologice.
Pentru scopul cursului de faţă vom studia detaliat doar pe cele din urmă.

Metodele tehnologice sunt acele metode care folosesc instrumente tehnice pentru a obţine informaţii directe
privind activitatea creierului, deci activitatea neurologică. Ca exemple, ar fi studierea EEG-ului sau a potenţialelor
de activare din neuroni, nervi, anumite zone cerebrale etc. Avantajele acestor metode ar fi acelea că furnizează
informaţii directe asupra activităţii sistemului nervos, fără însă a preciza legătura dintre această activitate şi ceea
ce simte individul în mod subiectiv. De fapt, acest punct slab al metodelor tehnologice este similar cu cel al
reţelelor neoconexioniste care nu pot preciza cum iau naştere structurile simbolice din cele subsimbolice.
Metodele psihologice sunt măsurări ale comportamentului, reacţiilor subiecţilor şi furnizează informaţii
indirecte asupra proceselor ce au loc în sistemul cognitiv. Principalele metode (variabile dependente) folosite în
studiile experimentale de psihologie cognitivă sunt: (1) introspecţia, (2) reamintirea, (3) recunoaşterea şi (4)
timpul de reacţie. Avantajele acestor metode derivă din faptul că sunt mai apropiate de ceea ce trăieşte individul
în mod subiectiv, sunt bine controlabile de către experimentator şi sunt indirecte, adesea subiecţii nedându-şi
seama de intenţiile experimentatorului. Ca dezavantaje, inerente de altfel în cercetarea psihologică, ar fi acelea
că, pe de o parte, experimentele sunt situaţii artificiale care pot să difere substanţial de cele din viaţa reală a
subiecţilor, iar pe de altă parte, rezultatele obţinute furnizează informaţii indirecte despre structurile şi procesele
interne ce se petrec cu adevărat în creier.
Pentru a evita cât mai mult dezavantajele metodelor de investigare, se recomandă folosirea măsurătorilor
multiple, utilizând metode diferite pentru studierea aceluiaşi fenomen psihic, în scopul obţinerii unor rezultate
convergente, care ar spori credibilitatea şi validitatea acestora. În prezent, jurnalele americane de psihologie nu
mai acceptă articole care conţin mai puţin de două experimente (metode) pentru a demonstra şi verifica aceeaşi
ipoteză.

Introspecţia
Această metodă se bazează pe caracteristica sistemului psihic uman care poate fi în acelaşi timp şi obiect
şi subiect al cunoaşterii. Întrucât introspecţia depinde de trăirile conştiente ale indivizilor, iar aceste trăiri sunt
prin natura lor personale şi private, cercetătorii au considerat această metodă ca fiind fără valoare.

6
 EXPERIMENT PRIVIND UTILITATEA SCĂZUTĂ A INTROSPECŢIEI CA METODĂ DE INVESTIGARE PSIHOLOGICĂ
(Nisbett & Wilson, 1977)
Studii anterioare arătaseră că atunci când urmăreşte o imagine, ochiul uman are tendinţa de a o urmări
în diagonală, pornind din partea stângă-sus şi terminând în partea din drepta-jos. (Ca observaţie, din
aceasta cauză, ziarele prezintă evenimentele cele mai importante în partea din stânga-sus a paginii). Ca urmare
a acestei particularităţi, oamenii sunt influenţaţi cel mai mult de ceea ce se află în partea de sus a unei imagini.
Pentru a argumenta că introspecţia este o metodă fără valoare, Nisbett şi Wilson şi-au propus să arate că
oamenii nu îşi dau seama de influenţa pe care o are poziţia în spaţiu asupra propriilor judecăţi. Ei au prezentat
subiecţilor cinci perechi identice de galoşi (jambiere?) şi le-au cerut să spună care este cea mai bună, după
părerea lor. Majoritatea subiecţilor au ales perechea din stânga-sus ca fiind cea mai bună. După ce au făcut
alegerea subiecţii au fost rugaţi să o argumenteze. Toţi au menţionat alţi factori (cum ar fi diferenţe uşoare de
culoare în textura materialului etc.), dar nu poziţia perechii respective, negând chiar că aceasta ar avea o
influenţă asupra alegerii lor, chiar şi atunci când cercetătorii le-au explicat rolul acesteia în percepţie. Astfel,
Nisbett si Wilson au concluzionat că oamenii sunt în general inconştienţi de procesele care le influenţează
comportamentul. Explicaţia ar fi aceea că oamenii nu îşi consultă memoria în cursul introspecţiei, ci de fapt
aplică unele „teorii proprii” despre cauzele şi procesele care le-au influenţat comportamentul şi judecata.

Alţi cercetători (Ericson & Simon, 1980) au sugerat reconsiderarea valorii introspecţiei ca metodă de
cercetare prin distingerea între introspecţiile valide şi cele invalide. Ei au propus în acest sens trei criterii de
distingere:
1) introspecţia în timpul executării sarcinii este de preferat celei obţinută după aceea, datorită imperfecţiunilor
memoriei;
2) indivizii furnizează introspecţii mai acurate atunci când sunt rugaţi să descrie ce anume fac sau gândesc,
decât atunci când sunt rugaţi să interpreteze o situaţie sau procesele prin care au ajuns la un anumit
raţionament;
3) oamenii nu au acces prin introspecţie la o serie întreagă de procese (procesele neuronale, de recunoaştere).
Cu toate aceste limite, introspecţia este folosită în experimente, dar numai ca metodă auxiliară, împreună cu
altele.

Reamintirea
Diferite tipuri de procedee de reamintire au fost prezente în literatura de specialitate încă de pe vremea lui
Ebbinghaus (1885), unul din pionierii studierii memoriei. Reamintirea este una din variabilele independente des
întâlnite în experimentele de psihologie cognitivă, în special cele din domeniul cogniţiei sociale.
Există patru tipuri de reamintire: reamintirea în serie, reamintirea liberă, metoda „salvării” (a economisirii) şi
reamintirea dirijată.
1. reamintirea în serie presupune reamintirea unei serii de stimuli (cuvinte, numere etc.), în ordinea exactă
a prezentării lor. Se măsoară atât ordinea în care au fost prezentaţi stimulii, cât şi numărul de stimuli reamintiţi
corect. Cadrul teoretic (asociaţionism) ce stă la baza acestei metode este acela că fiecare stimul este un indiciu
pentru stimulul următor, ajutând la reamintirea lui. Preocuparea psihologilor pentru reamintirea în serie se
îndreaptă spre domeniul învăţării sociale, mai ales la vârste mici.

2. reamintirea liberă este larg utilizată pentru materiale scrise sau verbale şi constă în reamintirea
stimulilor la un anumit timp de la prezentare, indiferent de ordinea prezentării acestora. De obicei, subiecţilor li
se oferă un scop (o sarcină orientativă) în timpul memorării. Spre exemplu, subiecţilor li se poate cere să observe
de câte ori se repetă o anume literă (sunet) în timpul prezentării stimulilor, fără ca ei să bănuiască că mai târziu
vor trebui să reproducă stimulii. Avantajul metodei constă în aceea că este nestructurată de către
experimentator, putând astfel să furnizeze informaţii asupra organizării informaţiei în memoria subiecţilor.

7
 3. tehnica „salvării”, a economisirii, este de fapt un procedeu de reînvăţare a materialului prezentat şi a
fost introdusa pentru prima data în 1885 de către Ebbinghaus. Subiecţii trebuie să înveţe un material având un
anumit scop în momentul învăţării, urmând ca ulterior să-l reînveţe, păstrând acelaşi scop în minte. Diferenţa
dintre timpul mai rapid necesar reînvăţării şi cel iniţial necesar învăţării este considerată a fi măsura gradului de
„salvare”, economisire a materialului iniţial. Există şi o formulă matematică care reflectă procentul din material
care a fost reţinut, economisit după prima învăţare. De remarcat este faptul că subiecţii trebuie să înveţe complet
materialul, având la dispoziţie mai multe încercări. Metoda, iniţial considerată inutilă, a căpătat importanţă în
ultima perioadă când s-a constatat că în viaţa de zi cu zi, pentru a reţine informaţii multe, oamenii folosesc
adesea acelaşi procedeu.
% economisit= # încercări la învăţare - # încercări la reînvăţare
# încercări la învăţare

4. reamintirea dirijată este una dintre metodele ce a contribuit decisiv la dezvoltarea abordării cognitive,
în special a paradigmei procesării informaţiei. Ea constă în prezentarea de către experimentator a unor indici ce
ajută la învăţare, la reamintire sau şi la învăţare şi la reamintire. Pe de o parte, metoda identifică informaţiile ce
sunt prezente în memoria subiecţilor, informaţii care nu ar putea fi identificate folosind celelalte forme de
reamintire, iar pe de altă parte ajuta la clarificarea mecanismelor uitării şi activării informaţiei.

Recunoaşterea
Apărută ca metodă de investigare în anii '30, recunoaşterea a căpătat o importanţă în ultimii 20 de ani.
Principalul ei avantaj constă în aceea că furnizează informaţii despre modul în care informaţia este codificată,
reprezentată în memorie. Există mai multe tipuri de recunoaştere, toate având în comun faptul că subiecţilor nu
li se cere să-şi reamintească sau să reproducă stimulii iniţial prezentaţi, ci, în momentul testării, li se prezintă un
nou set de stimuli şi li se cere să recunoască care dintre aceştia le-au fost prezentaţi prima dată şi care nu. Deci
recunoaşterea este de fapt un test de discriminare.
Avantajele acestei metode sunt: o sensibilitate foarte mare privind cantitatea şi organizarea materialului
reţinut şi posibilităţile de folosire a oricărui tip de stimuli ca material în recunoaştere (vizuali, auditivi, tactili etc.).
La baza acestei metode se află teoria detectabilităţii semnalului (teorie privind procesele decizionale apărută
iniţial în domeniul psihologiei percepţiei şi a urmăririi radarului), ce urmează a fi detaliată la seminar.

Proceduri cu timp de reacţie

Este una dintre cele mai folosite metode din psihologia cognitivă, atât de răspândită încât a ajuns să fie
considerată o emblemă a acestei ştiinţe.
O distincţie fundamentală ce se face în psihologia cognitivă este aceea dintre conţinut şi procese. Conţinutul
poate lua multe forme (vizual, propoziţional etc.), dar el este independent de timp. În contrast, procesele ce
operează cu aceste conţinuturi (ex. reamintirea) o fac în timp real. De fapt, aşa cum nota Pachella (1974),
„singura proprietate a evenimentelor mentale ce poate fi studiată direct, în organismul viu, intact, în timp ce
evenimentele au loc, este DURATA lor”. Din aceasta cauză, studierea duratei proceselor psihice prin timpul de
reacţie a devenit extrem de importantă pentru psihologii cognitivişti.
Avantajele acestei metode sunt multiple. În primul rând, datorită duratei extrem de mici a unor procese
psihice (zecimi de secundă), ele sunt imposibil de controlat în mod voluntar de către subiecţi, permiţând astfel
o măsurare obiectivă. În al doilea rând, metoda permite identificarea stadiilor, etapelor în procesarea

8
informaţiilor, bazându-se pe presupunerea că resursele sistemului cognitiv sunt limitate şi că doar anumite
resurse sunt disponibile într-o anumită cantitate de timp. Detalii despre această metodă vă vor fi prezentate la
seminar.
Fiecare din metodele prezentate are propriile avantaje şi dezavantaje. Alegerea metodei de investigare în
psihologia cognitivă depinde în primul rând de scopul cercetării. Recomandabil este însă să folosim, pe cât se
poate concomitent, mai multe metode de măsurare a aceluiaşi fenomen psihic, pentru a ne convinge de
validitatea rezultatelor.

9
 SENZAȚIILE – MECANISM DE PROCESARE PRIMARĂ A INFORMAȚIILOR. CONCEPTE DE BAZĂ,
ATENȚIA SELECTIVĂ, PRAGURILE SENZORIALE. ADAPTAREA SENZORIALĂ. INTEREACȚIUNEA
ANALIZATORILOR - SINESTEZIA . CLASIFICAREA SENZAȚIILOR – CRITERII DE CLASIFICARE
UTILIZATE ȘI TIPURI DE SENZAȚII
Încă de la începutul secolului XX, despărţindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a
conturat o clasificare în trei grupe a acestora:
a) fenomenele de cunoaştere (sezlorial cognitive și cognitive: aici fiind vorba de senzaţii,
percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie, limbaj şi gândire)
b) mecanisme de reglare (atenționale și afectiv-motivaționale)
c) reacţiile motorii (incluzând reflexele, instinctele, deprinderile şi mai ales acţiunile voluntare,
voinţa)
Trebuie să subliniem indisolubila legătură dintre cognitiv şi afectiv, cognitiv şi motor, ca şi cea
dintre afectiv şi motor, manifestată în variate modalităţi, printr-o permamanemtă interacțiune între
acestea . Distincţia între cele trei categorii se efectuează mai mult din necesitatea analizei, în
vederea studiului şi a unei descrieri sistematice. În orice acțiune a omului, oricât de simplă ar fi
acesata, se pot distinge aspectele cognitive, reglatorii şi motorii.

1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE INIȚIALE

Procesul de primire a informațiilor din lumea externă, codificarea și transmiterea lor spre creier este
denumit senzație (Lahey, 1990, conform Havârneanu 2019). Senzația se referă la fenomenul ce permite
sesizarea unei însușiri (fizice) separate a unui obiect sau fenomen, în momentul când acesta acționează
asupra unui organ senzorial (Cosmovici, 1996).
Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar pentru că
avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să vedem,
auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale operează prin intermediul
celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme de energie (lumină, vibraţii, lovituri),
le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi interpretate, așa cum este exprimat și
în figura de mai jos.

conțin preiau transformă

Organele
senzoriale
l~ -1 Celule
senzoriale
I ,
Receptează
din exterior
~•1 Impulsuri
nervoase

~1
(primesc receptoare energie
excitații)

transmit

Creier
interpretează
1 I I
 Figura 1. Schema procesării primare a stimulilor la nivelul organelor de simț

Prezentăm mai jos și câteva clarificări cu privire la unele concepte relevante pentru această tematică,
care au rolul de a ajuta în înțelegerea senzațiilor.
Transducția (convertirea) Primul lucru pe care fiecare organ de simț trebuie să îl facă este să
schimbe sau să transforme o anumită energie fizică (cum ar fi moleculele din pulverizarea de la un sconcs
speriat), în semnale electrice, un proces numit transducție. Transducția se referă la procesul în care un organ
de simț schimbă sau transformă energia fizică în semnale electrice care devin impulsuri neuronale, care pot fi
trimise la creier pentru procesare. De exemplu, transducția apare atunci când moleculele pulverizate de
sconcs pătrund în nas, ceea ce va conduce la transformarea moleculele în semnale electrice sau impulsuri
care sunt interpretate de creier ca mirosul foarte neplăcut al unui sconcs. (Plotnik & Kouyoumdjian, 2011, p.
93). Există, la nivelul fiecărui receptor, celule specializate care convertesc energia provenită din mediul
înconjurător în semnale pe care le trimit sistemului nervos (Kalat, 2016, p.101)
Adaptarea se referă la scăderea răspunsului organelor de simț cu atât mai mult cu cât sunt expuse la
un nivel continuu de stimulare. Unele organe de simț se adaptează foarte repede, iar altele foarte lent. Cu
toate acestea, organele de simț nu se adaptează la formele intense de stimulare, deoarece o astfel de
stimulare poate provoca daune fizice. În schimb, stimularea intensă, cum ar fi de la un duș foarte fierbinte,
poate provoca durere, ceea ce ne avertizează despre posibile răniri. (Plotnik & Kouyoumdjian, 2011, p. 93).
Senzații versus percepții. Colectarea de informații despre lume implică doi pași. În primul pas,
semnalele electrice ajung în creier și se transformă în senzații. Senațiile sunt biți relativ lipsiți de sens, care
rezultă atunci când creierul procesează semnalele electrice care provin de la organele de simț. În al doilea
pas, creierul schimbă rapid senzațiile care nu sunt conștiente în percepții. Percepțiile sunt experiențe
senzoriale semnificative care rezultă după ce creierul combină sute de senzații. (Plotnik & Kouyoumdjian,
2011, p. 93).
Stimulii – acest termen se referă la diferite aspecte ale lumii externe care pot să influenţează
comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor
senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe (orice formă de energie fizică), care poate detectată de celulele
receptoare (proprii diferiților analizatori), poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru
receptorii din piele, când mâncăm, hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o persoană
sesiszează prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestuia, putem spune că acea
persoană recepţionează un stimul. Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a
organismului. De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.
(Havârneanu, 2019, p. 7)

2
 2. ATENȚIA SELECTIVĂ
Atenția selectivă în cazul senzațiilor( Conn & Mitter, 2007, p. 181) se referă la focalizarea (de cele mai
multe ori) voluntară pe o informație senzorială specifică.. Procesul care permite să se răspundă dor la anumiți
stimuli este denumit atenție selectivă. Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la
radio în timp ce citim un text. Există o serie de factori (conform Havârneanu, 2019, p. 7). care influențează
selectivitatea atenției:

➢ semnificația stimulului, lucrurile care au semnificație pentru noi ne atrag atenția, de

exemplu propriul nume rostit la radio, vocea șefului care se aproprie;
➢ intensitatea informației, un zgomot puternic ne va atrage atenția;
➢ noutatea și mișcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte și subțiri
primăvara acest lucru ne atrage atenția, la fel se întâmplă și în cazul în care un prieten își schimbă
tunsoarea;
➢ alți factori sunt culoarea, complexitatea și repetarea stimulilor.

Suntem capabili să recepționăm un singur mesaj senzorial și să le excludem pe celelalte. Un exemplu

familiar îl reprezintă "efectul cocktail party". Când vă aflați într-un grup de oameni, înconjurați de voci, puteți
încă să selectați și să urmăriți vocea persoanei cu care aveți de-a face. Sau dacă acea persoană devine
plictisitoare poți să asculți conversațiile de prin toată încăperea. De fapt, indiferent cât de interesant este
însoțitorul tău, atenția ta se va schimba probabil dacă vei auzi propriul tău nume pronunțat undeva în cameră.
(Conway, Cowan, & Bunting, 2001).
Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din exterior nu pot trece
prin nervi, iar creierul nu poate “înțelege” sensul acestor informații. De aceea mesajele trebuie să fie
codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului și pe care acesta le înțelege.
Acest proces de trecere de la o formă de energie fizică (cea specifică stimulului) la alta (energie
electrică de mică intensitate – ceea ce numim influx/impuls nervos) poartă denumirea de convertire. Organele
senzoriale au celule receptoare, care au neuroni specializați adică pot fi stimulați de un anumit tip de energie
senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete, altele la lumină, altele la substanțe chimice etc.
În toate cazurile celulele receptoare trimit informația codificată sub formă de impuls nervos, prin intermediul
nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi devenim conștienți (adică îi sesizăm în mod explicit) de stimuli
numai dacă celulele receptoare specializate pot recepționa informația. De exemplu, noi nu putem auzi
sunetele care au o frecvență foarte mare de 20.000 vibrații pe secundă.
Ce face posibilă atenția selectivă? Se pare că atenția selectivă se bazează pe capacitatea structurilor
creierului de a selecta și de a distrage mesajele senzoriale primite (Sekuler & Blake, 2006 apud Conn & Mitter,
2007, p. 181). ” În ceea ce privește mesajele care nu ajung în creier este posibil ca unele dintre acestea să fie
blocate, iar altele să fie lăsate să treacă. Dovezile sugerează că există ”porți” senzoriale care controlează
3
fluxul de impulsuri nervoase care intră doar în acest mod. În special, interacțiunea senzorială se referă la
facilitarea sau blocarea mesajelor senzoriale în măduva spinării. (Melzack, 1993; Melzack & Wall, 1996 ; Conn
& Mitter, 2007, p. 181).

3. PRAGURILE SENZORIALE
Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informații senzoriale, nu orice mesaj este
suficient de puternic pentru a fi detectat. Termenul de prag senzorial se referă la limitele inferioare (și la cele
superioare) ale experienței senzoriale. Există două tipuri de praguri senzoriale: pragul absolut (cea mai
mică/mare intensitate a unui stimul care poate fi detectată – adică sesizată subiectiv de către individ), şi pragul
diferențial (cea mai mică diferenţă dintre două stimulări în același registru senzorial care poate fi detectată).
Termenul de prag absolut se referă la valoarea intensității unui excitant care permite unui
organ senzorial (organ de simț) să detecteze prezența unui anumit aspect fizic care acționează în
situația în care se află individul. Există o limită minimă (prag absolut minimal) și una maximă (prag absolut
maximal) a intensității excitanților (stimulilor) între care senzația respectivă este acurată și reflectă adecvat
caracteristica (însușirea) receptată. Dacă intensitatea este mai mică decât pragul senzorial (stimulare
subliminală) senzația nu se produce, iar daca intensitatea este mai mare decât capacitatea maximală de
procesare a receptorului (stimulare supraliminală) apare durerea.
Pragul absolut minimal (Cosmovici, 1996) reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care
poate fi detectată.
Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a
individului. Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta prezenţa
unui anumit stimul. De exemplu (exemplul este preluat din Havârneanu, 2019) să presupunem că mergem
noaptea pe stradă. Predispoziţia de a detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este
mult mai probabil să detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o
zonă sigură
Măsurarea acestui prag nu este uşoară, deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte
sensibilitatea la stimulii slabi, iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul absolut este definit ca
intensitatea stimulului detectat de jumătate din subiecţi.
Acest prag absolut este ”poarta” de tranziție dintre stimulii prea slabi pentru a putea sã provoace un
rãspuns (efect senzorial) și cei suficient de puternici pentru a determina un astfel de efect. Cu alte cuvinte,
pragul absolut (sau liminal, de la latinescul limes, itis = limitã, margine) este exprimat de valoarea cea mai
micã a unui excitant capabil sã genereze o senzație specificã. Pragul se stabilește pe baza unui numãr mare
de determinãri (mãsurãtori), iar valoarea sa reprezintã expresia statisticã a acestor determinãri (valoarea
medie). Efectul senzorial al excitantului (Lungu, 2007, p. 66) este semnalat de subiecții adulți și de copii care
vorbesc printr-un rãspuns verbal sau motor (stabilit în prealabil în instructajul dat) - la copiii mici, care încã nu
4
vorbesc, acest efect este stabilit de experimentator pe baza observãrii reacțiilor copilului (de exemplu,
întoarce capul când este strigat).
Pragul absolut maximal. Este un prag superior - care este dat de valoarea maximã a excitantului
care mai genereazã o senzație specificã. Depãșirea acestei valori a excitantului schimbã specificitatea
senzației propriu-zise, transformând-o, de regulã, în senzație de durere. Valoarea pragului superior,
exprimatã, ca și în cazurile precedente, în unitãți fizice ale excitantului constituie limita de toleranțã
psihofiziologicã a unui analizator.
Orice excitant care depãșește aceastã limitã, indiferent de calitatea sa senzorialã, genereazã senzații
de durere. De aceea, pragul superior al oricãrei alte senzații este aproximativ egal cu pragul absolut al
senzației de durere. De exemplu, în registru senzorial auditiv, un sunet cu o intensitate de 130 dB (pragul
superior) nu mai determinã senzații auditive, ci începe sã genereze senzații de durere. Creșterea în continuare
a nivelului de tãrie a sunetului poate conduce la deteriorãri morfologice și funcționale în segmentele de
recepție ale analizatorului auditiv, uneori ireversibile (spargerea membranei timpanice, surditate de conducere
etc.). Aceleași observații sunt valabile și în cazul celorlalți analizatori. Este evident cã peste pragul superior nu
se mai pot percepe diferențe de excitație (adică nu mai are sens să vorbim despre pagul diferențial)

Pragul diferențial. Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din
cazuri este denumită prag diferenţial. Pragul diferențial depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile
stimulului testat. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că
modificarea intensităţii stimulării, pentru a produce o diferenţă observabilă, reprezintă o proporţie constantă din
stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner).
Acest prag (diferențial) reprezintã valoarea cea mai micã de excitație, care, adãugatã excitației inițiale,
determinã o nouã calitate a senzației. Ca și în cazul pragului absolut, valoarea pragului diferențial este
reflectată de media unui numãr mare de determinãri (cel puțin 50 de prezentãri ale excitanților).
Ceea ce prezintã interes experimental sunt variațiile pragurilor absolut și diferențial Acestea prezintã
variații individuale importante în funcție de o serie de condiții determinante, dintre care amintim (conform
Lungu, 2007, pp. 66-67): particularitãțile morfo-funcționale ale analizatorilor; starea de obosealã; natura și
condiþiile prezentãrii stimulilor; fluctuațiile atenției subiectului, etc.
Pragul senzorial (și cel absolut și cel diferențial) reprezintã o mãsurã inversã a sensibilitãții, deoarece
între valoarea energeticã a excitantului și sensibilitate existã în acest caz un raport de inversă
proporționalitate.
Ca idee generală - cu cât pragul senzorial este mai scãzut, cu atât sensibilitatea este mai mare și invers: cu
cât pragul este mai ridicat, cu atât sensibilitatea este mai scãzutã.

5
 ➢ Pragul absolut ne oferă o reflectare a nivelului de bază a sensibilității senzoriale. ( O persoană este cu
atât mai sensibilă cu cât pragul absolut minimal este mai scăzut.)
➢ Pragul diferențial ne dã o mãsurã semnificativã a sensibilitãții diferențiale. Ca și în cazul determinãrii
pragului absolut, abaterea etalon (cât trebuie adãugat excitației inițiale pentru a avea o nouã calitate a
senzației) este o mãsurã invers proporționalã a sensibilitãții diferențiale.

Experimental s-a demonstrat (conform Havârneanu, 2019, p. 7) că pragul diferenţial se află într-un raport
constant faţă de mărimea care se adaugă/se ia din stimulul iniţial
s/S = k
Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete.
Cercetările realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat (relația este cunoscută sub denumirea
de legea lui Weber şi Fechner) că stimulul creşte în progresie geometrică iar senzaţia în progresie
aritmetică:
S = K logE + C , unde
"S" reprezintă senzaţia,
"E" excitantul
"K" şi "C" sunt constante.
Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu
intensitate foarte scăzută sau ridicată.
Exemplu (preluat din Havârneanu, 2019):
Dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea
iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa.
O altă persoană, care ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau
se iau 16,6 g.

4.ADAPTAREA SENZORIALĂ

Pentru a putea discuta despre adaptare senzorială trebuie să înțelegem că sensibilitatea variază la
unii stimuli pe parcursul unei perioade de timp. Organele senzoriale sunt cele care în mod permanent sunt
asaltate de variați stimuli dintre care unii sunt mai persistenți.
„De ce totuși oamenii observă numai anumiți stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne
constant în intensitate, progresiv nu mai este observat.” (Hăvârneanu, 2019, p.9). Se poate afirma deci că
„receptorii senzoriali răspund mai puțin la stimuli relativ constanți, care persistă pentru un timp” (Coon, 2007,
p.180). Astfel, conform lui( Meyers, 2010, pp. 234-235) „după expunerea constantă la un stimul, celulele
nervoase se declanșează mai rar”. Adaptarea senzorială este scăderea sensibilității ca urmare a acțiunii

6
repetate a stimulilor sau a modificării condițiilor de mediu (Zlate, 2004, p.64). Adaptarea senzorială s-ar putea
rezuma prin cuvintele: diminuare a sensibilității la un stimul constant.
De exemplu, dacă intrăm în apa unei piscine pentru a înota, apa este simțită ca fiind rece. După câteva minute
ni se va părea bună de înotat. Apa nu își schimbă temperatura, ci senzația se modifică (Havârneanu, 2019,
p.9). Sau (pentru senzațiile olfactive) - intrând în casa vecinilor tăi simți un miros deranjant de pește prăjit. Te
întrebi cum pot acesția suporta mirosul, dar în câteva minute nici tu nu-l mai observi (Meyers, 2010, p.234).
Adaptarea pentru diferite modalități senzoriale. Deși adaptarea senzorială reduce sensibilitatea,
oferă un beneficiu important: libertatea de a focaliza pe schimbări informaționale din mediul înconjurător fără a
fi distras de murmurul fundalului neinformativ de stimulare (Meyers, 2010, p.235). Receptorii senzoriali
răspund în general mai bine la stimuli care au un caracter de noutate pentru individ decât la stimuli care
acționează asupra organelor senzoriale în mod constant. Coon ( 2007, pp.180-182) specifica:

➢ Senzații olfactive - Receptorii olfactivi se adaptează repede. Expuși la un miros constant, ei trimit din ce în
ce mai puține impulsuri nervoase creierului până când mirosul nu mai e deloc observat
➢ Senzații tactile - Adaptarea la presiunea pe încheietură, abdomen sau cea provocată de un inel fixat pe
deget funcționează asemănător, impulsurile nervoase trimise către creier scăzând odată cu persistența
unui stimul.(Coon, 2007,p.181)
➢ Senzații vizuale - În cadrul senzațiilor vizuale se poate vorbi mai ales de adaptarea la întuneric care
presupune activarea celulelor fotoreceptoare numite bastonașe care sunt răspunzătoare de vederea
nocturnă. De exemplu, să presupunem că intri într-un subsol pe timp de noapte căutând o lanternă.
Singurul bec din subsol este ars. Apare o lumină mica prin ferestrele subsolului, dar care nu este prea
intensă. La început, greu poți vedea ceva, dar odată cu trecerea timpului, vederea ta se îmbunătățește
treptat. (Kalat, 2011, p. 102)

5. CONTRASTUL SENZORIAL
Constă în scoaterea reciprocă în evidență a unor stimuli cu caracteristici opuse(Havârneanu,2019, p.9),
existând două modalități de realizare a acestuia:

➢ Contrastul succesiv care constă în creșterea sensibilității pentru un stimul care urmează (De
exemplu, o temperatură mai mare care urmează unei temperaturi mai mici va fi sesizată mai bine
datorită contrastului dintre cele două temperaturi)
➢ Contrastul simultan care are loc atunci când doi stimuli apar în același timp. Acesta este mai
frecvent în senzațiile vizuale (De exemplu, negru pe fond galben sau alb creează un contrast
puternic)

7
 Figura 2. Exemplu de contrast simultan (imagine preluată de pe https://www.thoughtco.com/definition-of-simultaneous-
contrast)

6. INTERACȚIUNEA ANALIZATORILOR. SINESTEZIA .

Dacă obturezi fosele nazale ( de exemplu îți ții nasul sau, eventual îl prinzi cu un cârlig de rufe), închizi ochii
și guști diferite mâncăruri : o bucată de măr nu se va deosebi de un cartof; o bucată de friptură va fi
asemănătoare cu un carton; fără miros, o cană de cafea va fi greu e deosebit de un pahar de vin roșu. – prim
urmare, , pentru a savura un gustul unei mâncări, în mod normal inspirăm aroma cu nasul, de aceea e așa
dificil să savurăm mâncarea când suntem răciți. Interacțiunea senzorială afectează și auzul. (Meyers, 2010, p.
260)
Același lucru se întâmplă și în cazul văzului și al simțului tactil. În identificarea evenimentelor (conform
Macalauso et al. , 2000), creierul combină semnalele vizuale și tactile datorită proiecției neuronale de la
cortexul somatoestezic la cortexul vizual.
Sau, tot ca exemplu, zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale, urmată apoi de
o creştere a acesteia peste valoarea medie. Așadar simțurile interacționează: văzul, auzul, simțul tactil,
gustul și mirosul nu sunt canale total separate. În interpretarea lumii, creierul amestecă informațiile primite.
Sinestezia. Sinestezia este o formă specifică (cu un anumit grad de rarirate în populație) de interacțiune și
constă în faptul că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, deși
acesta nu a fost direct stimulat.(Havârneanu, 2019, p.10)
Astfel, în unele cazuri (Brang et al., 2008), senzațiile pot lua parte la un fenomen de sinestezie particular
(”audiția colorată” – sinestezie auditiv-cromatică) unde un tip de senzație (auzul) să producă o altă senzație
(ca vederea unei culori). Auzul muzicii (sau a unor sunete) sau vederea unei anumite forme grafice (
sinestezie grafo-cromatică) pot să activeze regiunile corticale sensibile la culoare și să declanșeze și o
senzație coloristică. De exepmlu, vederea numărului 3 (caz menționat de Ward, 2003) ar putea evoca o
senzație gustativă (cea de acru. Pentru o bună parte din populație (afirmă Stevenson & Tomiczek , 2007)
mirosul de mentă sau ciocolată, ar putea evoca o senzație gustativă.
Într-un experiment desfășurat de Brang, Edwards, Ramachadran și Coulson (2008), subiecții sinestezici.
ascultat o propoziție ca ”Lacul limpede a fost cea mai frumoasă nuanță a lui 7”. Pentru oamenii cu sinestezie
8
care au experimentat 7 ca albastru, această propoziție a evocat un răspuns puternic din partea creierului în a
zecea secundă după auzul lui 7. Pentru cei care au experimentat 7 ca galben, portocaliu sau alte culori,
răspunsul din partea creierului a fost slab cum e la o persoană fără sinestezie.

5. CLASIFICAREA SENZAȚIILOR
Pentru clasificarea senzațiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru receptarea
informației (senzații vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate) și natura conținutului informațional cu
(senzații exteroceptive, proprioceptive, statice și interoceptive).
Se pot utiliza mai multe criterii de clasificare ale senzațiilor (Zlate, 2004, p.40):
a) Criteriul condițiilor și a direcțiilor recepției- în cadrul acestui criteriu se fac două clasificări:
După specializarea receptorului
➢ receptori de contact (tangoreceptori) - senzații cutanate, gustative, olfactive
➢ receptori de distanță (telereceptori) - senzații vizuale, auditive

Locul unde sunt plasați receptorii

➢ Exteroceptive
➢ Interoceptive
➢ Proprioceptive

Figura 3. Tipuri de senzații, în funcție de organul de simț implicat

b) Criteriul funcțional - în acest caz mai întâi se delimitează funcția senzorială și abia apoi se încearcă
descoperirea organului receptor care o îndeplinește

Acest criteriu a contribuit la identificarea unor alte tipuri de senzații pe lângă cele existente: kinestezice,
vestibulare și organice

c) Criteriul morfologic-clasificarea după organele de simț

Senzații

auditive vizuale cutanate olfactive gustative

d) Criteriul însușirilor(stimulilor) detectate senzorial

Stimuli mecanici senzații cutanate

• Stimuli fizici auditive și vizuale
Stimuli chimici 9 gustative și olfactive
• Stimuli fiziologici proprioceptive și interoceptive
 Figura 4. Tipuri de senzații, în funcție de forma de energie fizică a stimulilor

6. Tipuri de senzații și scurtă prezentare a lor

A. Senzațiile exteroceptive

❖ Senzațiile vizuale

Stimuli: unde electromagnetice între 390-800 milimicroni

Receptori: retina cu celulele fotosensibile, conuri și bastonașe
Rol: asigură cunoașterea celor mai multe proprietăți ale obiectelor
Proiecția corticală: În parte posterioară a fiecărui lob occipital se află un cortex vizual primar care transformă
impulsurile nervoase în senzații vizuale simple. Cercetătorii (Goldstein, 2010) au estimat că aproximativ 25%
din întregul cortex este dedicat procesării informației vizuale, o zonă mai mare decât pentru oricare alt tip de
informație (apud Plotnik & Koyoumdjian, 2011, p.97)

Proprietățile senzațiilor vizuale sunt:

a) Tonul cromatic care reprezintă felul, tipul culorii și este dat de lungimea de undă. Lungimile de undă
variate fac spectrul vizibil, luminile vizibile încep cu lungimi scurte de undă la aproximativ 400 nanometri pe
care le sesizăm ca purpuriu sau violet. Lungimile mai mari de undă produc albastrul, verdele, galbenul,
portocaliul și roșul (undele au lungimi de până la 800 de nanometrii (Coon, 2007, p.160)
b) Luminozitatea reprezintă locul pe care îl ocupă fiecare culoare pe o scală în care cea mai luminoasă
culoare este alb. Luminozitatea - corespunde amplitudinii undelor luminoase albe. Undele de o amplitudine
mai ridicată sunt mai puternice, transportă mai multă energie și fac culorile pe care le vedem să pară mai
luminoase sau mai intense (Coon, 2007, p.160)
c) Saturația este dată de culoarea de alb amestecată în culoarea dominantă . Culorile generate de o lungime
de undă îngustă sunt foarte saturate sau sunt numite și pure. Saturația depinde de cantitatea de alb
amestecată în culoarea dominantă.

Receptorii vizuali ai ochiului sunt neuroni specializați din retină aflați în spatele globului ocular, care sunt
atât de sensibili încât pot răspunde la un singur foton, cea mai mică cantitate posibilă de lumină. Cele două
tipuri de receptori vizuali, conurile și bastonașele , diferă atât prin funcție cât și prin aspect.

10
 Conurile sunt adaptate pentru vizionarea culorii, viziunea în
timpul zilei și viziunea detaliată. Bastonașele sunt adaptate
pentru vizibilitate în lumină slabă.
Dintre receptorii vizuali din retina umană, aproximativ 5% sunt
conuri. Cu toate că nu pare o proporție importantă,
Figură 5 răspunsurile conurilor domină părțile vizuale ale creierului
(Preluată și adaptată din Kalat, 2011)
uman. Cele mai multe păsări au aceeași sau o proporție mai mare
de conuri și o viziune de culoare bună. Multe bastonașe converg în următorul strat al sistemului vizual,
cunoscut sub numele de celule bipolare. Astfel, periferia retinei, cu multe bastonașe, detectează ușor lumina
slabă. Cu toate acestea, deoarece bipolarii din periferie primesc informații de la atât de mulți receptori, aceștia
au doar informații imprecise despre locația și forma obiectelor. (Kalat, 2011, p. 100)
Speciile care sunt active mai ales noaptea precum șobolanii și șoarecii, de exemplu, au în principal
bastonașe (care facilitează detectarea luminii slabe). Proporția de conuri este cea mai mare în centrul retinei.
Fovea constă numai din conuri. În afara foveei, proporția de bastonașe crește brusc. Din acest motiv, vederea
dumneavoastră cromatică (color) devine mai slabă față de periferia ochiului. (Kalat, 2011, p. 100)
Tabel 1
Diferențe dintre bastonașe și conuri (Preluat și adaptat din Kalat, 2011, p. 101)

Bastonașe Conuri
Formă Aproape cilindric Ascuțit la un capăt
Prevalența în retina umană 90-95% 5-10%
Prezente la Toate speciile vertebrate Specii active pe timpul zilei
(păsări, maimuțe, oameni)
Suprafața retinei Spre periferie Spre fovee
Important pentru vederea Nu Da
color?
Important pentru detalii? Nu Da
Important pentru vederea în Da Nu
lumină slabă?
Numărul tipurilor Doar unul Trei

❖ Senzațiile auditive

Rol: sunt mijloace de contact cu lumea, de implicare în ea (Zlate, 1999)

Stimuli: unde sonore între 16 Hz -20.000 Hz
Receptori: organul Corti (compus din celule receptoare așezate pe două straturi: unul intern și altul extern)
11
Proiecție corticală: Lobul temporal. Aria auditivă se află în girusul temporal superior
Sunetul este produs de corpuri materiale care vibrează, ca, de exemplu, coardele unui instrument
muzical. Unda sonorǎ care pleacă de la o sursă de sunet reprezintă oscilațiile particulelor unui mediu elastic
oarecare în care se propagă unda. Acest mediu îl poate constitui, de exemplu, aerul. Oscilațiile mediului
elastic se transmit de la o particulă la alta şi astfel unda se propagă, cu o anumită viteză, în toate direcțiile,
pornind de la sursă. În aer, la temperatura de +16 grade , viteza sunetului este de 340 m/s şi creşte la
temperaturi mai ridicate (343,2 m/s la + 20 grade; 386,5 m/s la +100grade). În lichide, viteza sunetului este
mai mare, iar în corpurile solide şi mai mare
Zonele auditive ale creierului. Propriu-zis (de sine-stătător) ochii nu văd iar urechea nu aude. Mai
degrabă, organele de simț, cum ar fi urechea, efectuează doar transducția - transformă energia fizică în
impulsuri nervoase. Nu auziți sau nu recunoașteți sunete ca zgomot, muzică sau cuvinte până când
impulsurile nervoase nu sunt prelucrate de diferite zone auditive în lobii temporali ai creierului. După ce
impulsurile nervoase ajung în creier, apare un proces în două etape, în care impulsurile nervoase se
transformă mai întâi în biți de sunete fără sens și apoi în sunete semnificative. Cortexul auditiv primar, situat la
marginea superioară a lobului temporal, transformă impulsurile nervoase în senzații auditive de bază, cum ar fi
sunete fără sens și tonuri de diferite timbre și intensități. Zona de asociere auditivă primește senzații auditive
fără sens sub formă de impulsuri neuronale din cortexul auditiv primar învecinat.( Plotnik & Kouyoumdjian,
2011, p. 103). Este nevoie de numai de ”o clipă”din momentul în care undele sonore intră în ureche și până
când spui: ”Aceasta este piesa Stones”. Dar în acel moment uimitor, undele sonore s-au transformat în
impulsuri, impulsuri în senzații și, în final, senzațiile în percepții (Goldstein, 2010 apud Plotnik &
Kouyoumdjian, 2011, p. 103).
Prezentăm o expunere succintă a acestui mecanism (adapltată după Kalat, 2011, p.109).Urechea
convertește undele sonore relativ slabe în unde mai intense de presiune în canalele umplute cu lichid ale
organului în formă de melc numit cohlee, care conține receptorii pentru auz. Atunci când undele sonore lovesc
timpanul, îl fac să vibreze. Timpanul este legat de trei oase mici: ciocanul, nicovala și scărița. Pe măsură ce
vibrațiile timpanului se deplasează prin aceste oase, acestea se transformă în vibrații mai puternice până când
ajung la scăriță. Scărița transmite la rândul său vibrații către cohleea plină cu lichid, unde vibrațiile mișcă
celulele ciliare de-a lungul membranei bazilare din cohlee. Aceste celule ciliare, care acționează ca receptorii
de atingere de la nivelulu pielii, se conectează la neuronii ale căror axoni formează nervul auditiv. Nervul
auditiv transmite impulsuri ariilor creierului responsabile de auz.

Proprietățile senzațiilor auditive (Havârneanu, 2019)

a) Înălțimea este dată de frecvența vibrațiilor . Din acest punct de vedere, sunetele pot fi joase
(groase) sau înalte (subțiri). Frecvența unei unde sonore este numărul de cicluri (vibrații) dintr-o secundă -
12
denumit hertz (Hz). Gama frecvențelor muzicale a sunetelor instrumentelor muzicale se întinde de la 30 la
5.000 Hz şi, împreunǎ cu armonicile, aceastǎ gamǎ merge pânǎ 15.000 Hz. Astfel, pentru o reproducere
fidelǎ a vorbirii şi muzicii ar trebui sǎ transmitem o gamǎ foarte largǎ de frecvențǎ (de la 30 la 15.000) cu
ajutorul mijloacelor tehnice. Dar în practicǎ acest lucru e greu de obținut şi de aceea diferitele dispozitive
tehnice transmit o gamǎ mult mai îngustǎ (de la 50 la 5.000 Hz). (Lungu, 2007, p. 145)
Oamenii aud sunete doar într-un anumit interval de frecvențe, iar acest interval scade odată cu vârsta.
De exemplu, sugarii au cel mai larg spectru de auz, de la frecvențe de 20 la 20.000 de vibrații pe secundă.
Pentru studenți (adulții tineri), este de la 30 la 18.000 de vibrații pe secundă. În ceea ce privește persoanele în
vârstă, intervalul auditiv scade, astfel încât până la vârsta de 70 de ani, mulți oameni nu pot auzi sunete de
peste 6000 de vibrații pe secundă. Mulți studenți folosesc (pentru a se distra) un ton de apel cu o frecvență de
17.000 de vibrații pe secundă, astfel încât ei să audă soneria, dar părinții și profesorii lor nu pot. (Block, 2006;
Vitello, 2006 conform Plotnik & Kouyoumdjian, 2011, p. 100).

b) Intensitatea (”tăria” sau”volumul”) este dată de amplitudinea undei și din acest punct de vedere
sunetele pot fi puternice, medii și slabe. Tǎria sunetului este mǎrimea ce caracterizeazǎ perceperea
sunetului de cǎtre urechea omeneascǎ. Pentru o variație însemnatǎ a intensitǎții sunetului, avem senzația cǎ
tǎria s-a schimbat foarte puțin. De aceea, pentru a compara intensitatea diferitelor sunete care diferǎ ca tǎrie
s-au adoptat nişte unitǎți logaritmice − decibelii (dB), care reflectǎ mai bine particularitǎțile auzului. (vezi
tabelul 2). Acest tabel (adaptat după Plotnik & Kouyoumdjian) conține sunete obișnuite și nivelul decibelilor lor.
Observați în special acele niveluri de sunet care pot provoca pierderea permanentă a auzului.
Șoapta și țipătul. Oamenii pot recunoaște cu ușurință diferența dintre un țipăt și o șoaptă, deoarece
sistemul auditiv transformă intensitatea undelor sonore în experiențele subiective ale unei ușoare șoapte sau
ale unui țipăt zgomotos. Această transformare are loc în cohlee. În comparație cu un țipăt, o șoaptă produce o
undă sonoră mică, care determină următorul lanț de evenimente: mai puține vibrații ale membranei timpanice,
mai puțină mișcare de fluid în cohlee, mai puțină mișcare a membranei bazilare, mai puține celule ciliare
îndoite, mai puțină forță electrică și, în final, mai puține impulsuri nervoase trimise la creier, care interpretează
aceste semnale ca un sunet moale. Creierul calculează intensitatea în primul rând din frecvența sau rata, cât
de repede sau de cât de încet ajung impulsurile nervoase de la nervul auditiv. (Plotnik & Kouyoumdjian, 2011,
p. 104). De exemplu, creierul interpretează un ritm mai lent de impulsuri ca un ton mai moale (șoaptă) și o rată
mai rapidă ca ton mai puternic (strigăt) (Goldstein, 2010 apud Plotnik & Kouyoumdjian, 2011, p. 104).
Decibelii și surditatea. Este bine stabilit faptul că expunerea continuă la sunete cu niveluri mai mari de
decibeli (peste 85 dB) pentru anumite perioade de timp poate produce pierderea permanentă a auzului (Healy,
2007 apud Plotnik & Kouyoumdjian, 2011, p.101 ). De exemplu, muzicienii rock, vânătorii, operatorii de mașini
grele, cei care lucrează în avioane sau ascultă muzică la căști stereo și care nu își iau măsuri de precauție

13
 împotriva nivelurilor ridicate ale decibelilor pot suferi pierderi permanente ale auzului (Lalwani & Snow, 2006
apud Plotnik & Kouyoumdjian,2011, p.101 ). Majoritatea tinerilor adulți nu sunt conștienți de riscul de a surzi
din cauza ascultării MP3 player la volum ridicat pentru perioade lungi de tmp. (Godlasky, 2008 apud Plotnik &
Kouyoumdjian, 2011, p.101).
Experimental s-a dovedit cǎ durata de acțiune care are efect deteriorant este o variabilǎ puternic
marcatǎ de toleranIa psihoindividualǎ. Aceasta este dependentǎ, la rândul ei, de nivelul de tǎrie şi de
frecvența zgomotului. Pierderea de sensibilitate, consecutivǎ expunerii îndelungate la niveluri înalte de tǎrie,
se face diferenIiat, în funcție de sex: femeile pierd sensibilitatea pentru sunetele din registrul de frecvențe
joase, iar bǎrbații pentru frecvențele înalte (nu mai aud telefonul, soneria etc.)
În general, scǎderea auzului odatǎ cu vârsta începe cu frecvențele înalte. Cea mai greu suportabilǎ
este expunerea de duratǎ la zgomote din registrul înalt de frecvențǎ (peste 10 KHz). Zgomotele cele mai
tolerabile sunt cele din spectrul mediu de frecvențǎ, cu condiția sǎ aibǎ un nivel de tǎrie mic şi o duratǎ scurtǎ
de acțiune. În cazul unor expuneri scurte la zgomot (6-12 minute), refacerea auzului este totalǎ şi imediatǎ
(dupǎ 20 de minute). La expuneri de 30 minute la sunete pure (sunete pure nu existǎ natural) de 100 dB,
refacerea se face dupǎ 2-3 ore. Expunerea de 8 ore la zgomote de 95 dB necesitǎ o perioadǎ de câteva zile
(2-3 zile) pentru refacere.

Tabel 2
Diferite sunete și nivelul decibelilor (preluat și adaptat după Plotnik & Kouyoumdjian

Nivelul Sunetele și nivelurile lor de decibeli Timp de expunere și pierderea permanentă a auzului
decibelilor

140 Motor cu reacție, explozia unui pistol, Orice expunere la un sunet atât de puternic este dureroasă și
explozia unei petarde periculoasă. De aceea, personalul de la sol trebuie să poarte
protecție de urechi.
120 Concerte rock lângă boxe, tunete, țipete Expunerea timp de 15 minute sau mai puțin poate duce la
(115db) pierderea auzului. Muzicienii rock și fanii care nu folosesc dopuri
pentru urechi riscă pierderea auzului.
100 Drujbă, picamer, bebeluș care urlă, în Expunerea timp de 2 ore sau mai mult poate duce la pierderea
interiorul mașinii de curse auzului.Muncitorii care folosesc unelte electrice puternice care
nu folosesc protecție pentru urechi riscă să își piardă auzul.
80 Traficul urban, ceasul deșteptător, metroul, Expunerea constantă timp de 8 ore poate duce la pierderea
MP3 player/iPod auzului. Iubitorii de muzică ar trebui să știe că căștile stereo pot
produce sunete de la 80 la 115 dB.

14
60 Conversație, instalație de aer condiționat la Îmbătrânirea scade sensibilitatea auzului și de aceea
20 de metri persoanele mai în vârstă pot întreba: "Ce-ați spus?",indicând
faptul că este posibil ca ei să nu audă cu ușurință conversațiile
normale.
30 șoaptă, bibliotecă liniștită,mașină pe benzină Mașinile de astăzi sunt proiectate pentru liniște. La relanti, multe
la relanti mașini sunt aproape la fel de liniștite ca o bibliotecă; și la 65
mph (70 dB), nu sunt mult mai puternice decât o conversație.
0 Pragul de auz, mașina hibrid care Dacă v-ați plimbat cu barca în mijlocul unui lac calm, ați putea
funcționează numai pe baterie (3-5 dB) spune: "Acest lucru este foarte liniștit", în comparație, cu mediile
relativ zgomotoase ale orașului.

c) Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi de alte
tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt numite armonice şi diferă
de la un instrument la altul. Pentru că fiecare instrument sau voce are o proporție diferită de sunete armonice,
fiecare sunet e diferit de celălalt, chiar și când cântă aceeași notă (Kalat, 2016, p.108)
Sunetul este produs de corpuri materiale care vibrează, ca, de exemplu, coardele unui instrument
muzical. Unda sonorǎ care pleacă de la o sursă de sunet reprezintă oscilațiile particulelor unui mediu elastic
oarecare în care se propagă unda. Acest mediu îl poate constitui, de exemplu, aerul. Oscilațiile mediului
elastic se transmit de la o particulă la alta şi astfel unda se propagă, cu o anumită viteză, în toate direcțiile,
pornind de la sursă. În aer, la temperatura de +16 grade , viteza sunetului este de 340 m/s şi creşte la
temperaturi mai ridicate (343,2 m/s la + 20 grade; 386,5 m/s la +100grade). În lichide, viteza sunetului este
mai mare, iar în corpurile solide şi mai mare.
Frecvențele armonicilor sunt întotdeauna de un numǎr întreg de ori mai mare decât frecvența oscilației
compuse, adică sunt multipli ai acestei frecvențe. Dacǎ o oscilație compusă are frecvența de 200 Hz, prima
armonică sau fundamentala are, de asemenea, frecvența de 200 Hz, armonica a doua are o frecvență de
două ori mai mare, adică 400 Hz, armonica a treia o frecvență de trei ori mai mare adică 600 Hz etc. (Lungu,
2007, p. 143)
Sunet- Zgomot-Armonie: Amplitudinile armonicilor sunt diferite şi nu se supun unei legi atât de
riguroase ca frecvențele lor. De obicei, armonicile de ordin mai înalt au amplitudini mai mici, dar sunt şi
excepții. Unele armonici pot lipsi, adică amplitudinile lor pot fi nule. Zgomotele sunt vibrații acustice complexe
neregulate. Dacă la aceasta adăugǎm faptul cǎ sunt unele pot fi neplăcute, supărătoare, rezultă că zgomotele
nu pot fi folosite ca elemente constructive în muzică.

❖ Senzațiile olfactive

15
Rol: reglează apetitul, sunt implicate în mecanismele de apărare( unele substanțe nocive sunt evitate datorită
proprietăților odorifice)
Stimuli: moleculele substanțelor odorante
Receptori: celulele epiteliale receptoare și de susținere aflate în mucoasa nazală
Proiecție corticală: Girusul hipocampic
Proprietăți (Havârneanu, 2019) :
➢ acuitatea( mirosul este de 10.000 de ori mai sensibil decât gustul)
➢ intensitatea
➢ interacțiunea excitanților
➢ tonalitate afectivă( plăcut sau neplăcut)

❖ Senzațiile gustative

Rol: contribuie la cunoașterea însușirilor gustative ale obiectelor, la apărarea de cele nocive, la reglementarea
comportamentului alimentar
Stimuli: substanțe dizolvate în apă și salivă
Receptori: mugurii gustativi situați în pereții papilelor fungiforme și ai celor circumvolate de pe limbă, mucoasa
labială, palatină, amigdalină, faringeană, epiglotică
Proiecție corticală: Lobul parietal. Piciorul circumvoluției postcentrale
Există patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar(chinina), dulce(zaharina), acru( acid acetic).
Acestea sunt însoțite de o tonalitate afectivă pozitivă și negativă (gust plăcut sau neplăcut)

❖ Senzațiile cutanate

Se împart în două mari categorii: tactile și termice

a) Senzații tactile (de contact sau presiune)

Rol: permit cunoașterea unor însușiri ale obiectelor, cum ar fi netezimea, asperitatea, duritatea, întinderea,
forma
Stimuli: deformarea tegumentului (superficială în cazul tactului, profundă în cazul presiunii)
Receptori:
▪ terminațiile nervoase libere( din derm și epiderm)
▪ Corpusculii Meissner ( prezenți în derm)
▪ Discurile Merkel(în zonele acoperite cu păr, scurte)
▪ Corpusculii Pacini(aflați în țesutul subcutanat)

Proiecție corticală: Lobul parietal. Aria somoestezică I

16
 b) Senzațiile termice (de temperatură)
Rol: dau posibilitatea cunoașterii proprietăților termice ale obiectelor, (ele facilitează declanșarea unor
mecanisme de termoreglare)
Stimuli: temperatura corpurilor (și modificarea temperaturii corpurilor)
Receptori: Corpusculii Ruffini (pentru cald) și corpusculii Krause (pentru rece)
Proiecție corticală: Lobul parietal

B. Senzațiile proprioceptive

Se împart în trei categorii:

a) Somato-estezice
Rol: informează scoarța despre postura corpului și despre modificările ei
Stimuli: semnale venite de la tendoane, articulații, mușchi
Receptori: Corpusculi Pacini și Ruffini, organe tendinoase Golgi
Proiecție corticală: zona senzitvo-motorie a lobului frontal

Acestea creează premisele constituirii schemei corporale (care este de fapt prima formă de elaboare a
eului).

b) Kinestezice
Rol: transmit informații despre mișcările active, informează despre rezultatele propriei activități
Receptori: fusuri neuromusculare, terminații nervoase libere aflate în mușchi, tendoane, ligamente,
suprafețe articulate

Asigură informația necesară organizării și declanșării motricității (fără de care activitatea motorie voluntară
ar fi imposibilă).

c) Senzații de echilibru (ortostatice și ortodinamice)

Rol: mențin echilibrul vertical, redresează echilibrul în condiții de alunecări, căderi
Stimuli: semnale venite de la corp în legătură cu poziția lui
Receptori: aparatul vestibular . Canalele semicirculare. Organele otolitice - sacula și utricula

C. Senzațiile interoceptive

a) Senzațiile organice

17
 Rol: reechilibrează organismul, asigură starea de sănătate
Stimuli: semnale ce vin de la organele interne
Receptori: tipuri de receptori situați la nivelul fiecărui organ intern

b) Senzațiile de durere
Rol: semnalizează tulburările funcționale ale organismului sau distrugerea țesuturilor organice, au rol în
apărarea organismului, stimulând acțiunile de îndepărtare a agenților alogeni
Stimuli: orice stimul ( mecanic, fizic, chimic) care depășeste capacitatea optimă a organului de simț
Receptori: terminațiile nervoase libere prezente în tegumente și în alte structuri
Proprietăți: calitatea, localizarea și modul de răspândire a senzației, apariția în timp, intensitate

18
 PERCEPTIA - PROCES PSIHIC SENZORIAL DE INTEGRARE A INFORMATIILOR
I I

SENZORIALE. CLARIFICARI TERMINOLOGICE. ETAPE, LEGI GENERALE, CONSTANTE

PERCEPTIVE
Am aratat ca la omul adult nu mai gasim senzatii pure. Orice senzatie evoca altele, inclusiv variate impresii
anterioare, rezultand un fen omen complex denumit perceptie. Perceptia se refera la modul in care interpretam
~i intelegem mesajele provenite de la organele senzoriale.
Definitie. Perceppa consta intr-o cunoa§fere a obiectelor §i fenomenebrin integritatea for §i in momentu/
cand ele ac{ioneaza asupra organelor senzoriale. (Cosmovici, A. 1996)
Procesul este asemanator pentru cei mai multi dintre oameni, daca nu ar fi a~a atunci fiecare ar interpreta
informatia senzoriala primita in mod diferit, iar lumea nu ar mai fi o "realitate" comuna. Exista aspecte ale
perceptiei care sunt specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi. Experienta traita,
motivatia, memoria ~i emotiile pot influenta perceptia.
De exemplu - perceptia vizuala a unui cutit este aceea~i. deoarece exista modalitati innascute de a
organiza informatia vizuala. Dar cutitul poate avea semnificatii perceptive unice pentru fiecare individ: daca a
fost atacat de cineva cu un cutit, daca are un cutit de vanatoare asemanator sau atunci cand se intreba daca
ar fi bun pentru a-I folosi la bucatarie.
Perceptia este "mijbcu/ prin care infonnafjile sunt achizifjonate din mediu/ inconjurator cu ajutoru/
organebr de simt §i prin care acestea sunt transformate in experienta obiecte/or, evenimentelor, sunetebr,
gusturibretc. ". (Roth, 1986).
Pe baza unor cercetari clasice efectuate in domeniul perceptiei vizuale ~i al plpaitului au fost puse in
evidenta patru faze ale procesu/ui perceptiv: detectarea, discriminarea, identificarea ~i recunoa~terea.

_ a~ I I Recunoa~erea
r------------,1Il
r-------~ ~-•-d_en
_ tt
_·o_ ca_re
Discrimina.rea =o veriga inte,mediara ~ - - - - - - - -
Detectia intre actul = presupune in mod
discrilninarii ~i eel al necesar identificarea,
=deosebirea unui recunoa~terii. dar nu se reduce la ea

=faza initiala a oricami anumit obiect de

proces perceptiv; consta in
faptul ca subiectul este'in
stare sa constate prezenta
sau absenta stinrulului
Uitandu-ne pe fereastra
trenului in mi~care,
observam in depa1tare
,,ceva" care se mi~ca.
Aceasta ar fi detectia.
celelalte; este
operatia propriu-zisii
de fonnare a imaginii Ajungand mai Implica ~i categorizatea
aproap e, distingem o (,, acesta este un cal ') ~i
perceptive
serie de amanunte: e degajarea etalonului
legat cu o franghie, e corespunzator din
Apropiindu-ne de slab, e supiirat din memoria de lunga
Iocu I resp e ctiv, cauza mu~telor; duratii.
identificam un cal asemenea detalii
care pa~te. ilnplica o discriminare.

Figura 1: Etapele perceptiei, informatii preluate ~i adaptate din Psihobgie genera/a (Cosmovici, 2005)

1
 in continua re vor fi descrise proprietatile organizarii perceptive specifice tuturor oamenilor ~i vom analiza
cateva dintre modalitatile care fac ca perceptia sa fie individuala.

1. Tipuri de teorii des pre perceptie - innascut vs do bandit

Teoria imaginii sau semnuk.Ji (Helmholtz) vs teoria percepfiei directe (Gibson)
Helmholtz examineaza modul in care oamenii percep vizual aspectele tridimensionale ale lumii, in
conditiile in care imaginea care se formeaza pe retina este bidimensionala. Helmholtz considera ca fara
experienta anterioara, invatare ~i memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. Conform acestei teorii,
atunci cand citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzatiei vizuale cu experienta de atingere ~i
manipulare a cart,ii. in acest fel distingerea unei forme din fund al necesita experienta. De asemenea, fiecare
imagine care ajunge la retina trebuie, prin experienta, sa fie un semn care sa se potriveasca cu informatia pe
care o are observatorul.
Daca ceea ce sugereaza Helmholtz este adevarat, adica invatarea este cheia distingerii unei forme de
fond, atunci cum se explica faptul ca noii nascuti pot se descurce atat de bine cu stimulii externi? Gibson
argumenteaza ca oamenii sunt predeterminati genetic ~i biologic de la na~tere sa dea sens perceptiilor. Astfel,
caracteristici importante cum arfi form a, distanta ~i marimea obiectelor, sunt percepute datorita mecanismelor
innascute pe care le detin membrii sanato~i ai unei specii. Aceste mecanisme sunt celulele specializate pentru
detectia culorilor sau mi~carii. Se sustine ideea existentei unei perceptii directe, realizate prin mecanisme
innascute.
Gibson vorbe~te despre invariantele observabile, care intervin in perceptia vizuala ~i care pot genera
informatii despre distanta, mi~carea sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este gradul de detaliu, adica
diferentele de detaliu. Suntem cap ab iii sa vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne sunt apropiate ~i mai
putine pentru obiectele care sunt la distanta. Astfel, ca mecanismele senzitive innascute ale gradului de
detaliere sunt utilizate automat, ca invariant pentru estimarea marimii unui nou obied, fara a fi necesara
experienta anterioara.
Exista ~i studii care sustin ambele explicatii ale perceptiei: invatarea, experienta anterioara ~i organizarea
neurobiologica. Perspectivele moderne ale psihologiei considera ca aceste puncte de vedere nu se exclud.
Aspecte din ambele teorii sunt implicate in fiecare organizare perceptiva.

2. Structurarea perceptiei - percetia formelor

Senzatiile vizuale "aduc" materialul brut care este organizat in unitati cu sens prin intermediul perceptiei
vizuale. Se pune problema daca perceptia vizuala are la baza doar mecanisme innascute care in mod
automat convertesc senzatiile in perceptii ale stimulilor externi, sau daca aceasta convertire este rezultatul
experientei anterioare. Cei mai multi cercetatori considera ca noi ne "construim" perceptii pe baza inferentelor
pe care le facem plecand de la senzatii. Aceste inferente se bazeaza pe experienta noastra cu obiectele din
2
mediul fizic inconjurator.
Pentru a percepe o forma trebuie sa distingem o figura, adica un obiect, de fundal. De exemplu, sa
distingem un copac de cer sau o persoana de peretele camerei. Se vorbe§te de separarea figurii de fond.
Figurile reversibile demonstreaza ca separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor, deoarece
aceea§i figura reversibila se dovede§te o avea o organizare perceptiva diferita in functie de modul cum o
privim. Psihologii gestalti§ti au fost primii interesati de modul in care mintea prelucreaza informatiile pentru a
da sens §i organizare perceptiva stimulilor care prezinta interes.
Gestalti§tii au fost interesati sa demonstreze ca abordarea structuralista, care imparte perceptia in pa~i
componente nesemnificative pentru intelegerea perceptiei este gre§ita, deoarece oamenii i§i organizeaza
perceptia ca intreg. Gestali§tii argumenteaza ca noi putem recunoa§te aceea§i melodie chiar daca este
cantata cu instrumente diferite. Relatia dintre parti este mai im portanta de cat insa§i partile sau "intregul este
mai important decat suma partilor".
Gestalti§tii au observat ca organizarea perceptiei se face dupa anumite principii (pe care le vom detalia
ulterior) ?i au considerat ca ca perceptia este rezultatul unor mecanisme innascute care ar ajuta sa se dea un
sens lumii. Gestalti§tii sustin ca principiul "soartei comune" ar elucida aceasta idee. Acest principiu se refera la
faptul ca obiectele sau stimulii care in mod normal nu formeaza acela§i grup sunt vazuti ca un ansamblu
deoarece, au aceea§i mi§care sau actioneaza in maniera asemanatoare.
De exemplu, perceptia mi§carii este foarte sensibila, astfel ca vazand doar o parte din obiectul care se
mi§ca sau doar zarind directia mi§carii, mecanismele perceptive pot/vor "com pl eta golurile" creand perceptia
unui singur obiect in mi§care. Gestalti§tii vorbesc de fenomenul de mi§care aparenta prin care o persoana
percepe mi§carea unui obiect cand de fapt obiectul respectiv nu se mi§Ca (este stationar). Acest principiu de
organizare perceptiva este implicat in perceptia lumii exterioare. Astfel, daca vedem o parte a unui leopard
intr-un copac vom "completa" restul §i probabil nu vom gre§i. Tn perceptia lumii reale obiectele care au parti
ascunse privirii, sunt vazute ca fiind intregi. Astfel, sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele intregi
§i sa prelucreze informatiile despre aceste obiecte ca entitati.

3. Constantele perceptive
Noi percepem lumea exterioara ca fiind constanta, mesele, lampile, oamenii nu-§i schimba marimea,
culoarea sau marirea de la un moment la altul. Senzatiile sunt cele care ne dau informatii despre schimbarile
care apar de la un moment dat. Daca noi am examina lumea doar pe baza imaginilor proiectate pe retina,
imaginile familiare §i-ar schimba constant marimea §i forma in functie de unghiul din care le-am vedea. Cu
toate aceste alterari datorate unghiului sau distantei de la care sunt vazute obiectele, noi recunoa§tem
obiectele familiare. Acesta este una din functiile de baza ale perceptiei.
Constanta marimii
Constanta marimii nu este prezenta de la na§tere. Ease dezvolta la copii dupa varsta de §ase luni. Pe
3
parcursul experientei noi am Tnvatat ca obiectele nu T~i modifica marimea.
De exemplu, daca ne uitam la o ma~ina parcata Tn timp ce ne Tndepartam de aceasta, sistemul senzorial
transmite Tn acest timp mesaje catre creier. lmaginea ma~inii este proiectata pe retina. Daca continuam sa
privim ma~ina, imaginea ei pe retina devine din ce Tn ce mai mica pe masura ce ne Tndepartam de ma~ina.
De~i imaginea senzoriala a ma~inii se mic~oreaza, noi nu percepem ca ma~ina T~i schimba marimea, ci ca
se mare~te distanta de la noi pana la ma~ina respective.
In sprijinul acestei afirmatii, dam exemplu unui pacient de 53 de ani, orb din na~tere ~i care a fost operat
de cataracta. Dupa operatie subiectul a Tntampinat dificultati de adaptare la noi stimuli senzoriali. lntr-o zi,
Tnsa s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai bine "micile" obiecte, pe
care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. Din pacate "micile" obiecte erau ma~inile
care se deplasau pe strada iar geamul se afla la etajul al patrulea.
Acest lucru a fost demonstrat 9i Tntr-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni carora Ii s-au aratat
fotografii cu figuri umane mari ~i mici. Adultii, care poseda constanta marimii ar Tncerca sa atinga fotografiile
figurilor mari, figurile mici considerandu-le ca fiind mai departate. Copii de 5 luni au Tncercat sa atinga cu
mana atat fotografiile figurilor mici cat ~i pe cale care continea figuri umane mai mari. Copii de 7 luni Tncearca
sa Tntinda mana mai des spre figurile mari, ceea ce indica constanta marimii, ~i par sa reactioneze la figurile
mici ca ~i cum aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse.
Toate acestea indica faptul ca aceasta constanta a marimii este rezultawl experientei individu/ui.
Constan"[a formei se realizeaza, de asemenea pe parcursul experientei. Obiectele sunt percepute ca
ramanand constante chiar daca imaginea lor proiectata pe retina se schimba. O u~a apare ca dreptunghiulara
atunci cand este Tnchisa sau trapezoidala atunci cand este partial deschisa, dar noi nu percepem u~a ca
modificandu-~i forma. De fapt noi percepem ca u~a este deschisa.
Constan"[a culorii. Culorile nu par sa se schimbe prea mult Tn ciuda diferitelor conditii de luminozitate sau
de mediu din care vin informatiile vizuale.
Constan'(a stralucirii. Datorita acesteia obiectele par sa aiba aceea~i stralucire indiferent de intensitatea
luminii Th care sunt vazute. De exemplu, chiar daca o foaie gri la lumina soarelui pare mai stralucitoare decat
o foaie alba privita Tn Tntuneric, la umbra, totu~i foaia alba ne pare ca fiind mai stralucitoare. Noi percepem
albul ca fiind mai stralucitor iar griul mai Tnchis, Tn functie de cantitatea de lumina reflectata de suprafata foii.
0 foaie alba nu-~i schimba stralucirea cand trecem de la o veioza cu lumina slaba la una cu lumina puternica,
chiar daca intensitatea luminii provoaca schimbari considerabile asupra receptorilor vizuali.
Aceste procese ale constantei perceptive, sunt folosite de oameni, Tn mod automat, pentru interpretarea
corespunzatoare a ceea ce au Tnvatat despre lumea fizica. In acest fel ei nu folosesc numai informatiile
datorate schimbarilor stimulilor senzoriali.

4
 PERCEPTIA VIZUALA. MODELE COMPUTATIONALE. ORGANIZAREA
PERCEPTUAL.A.. PERCEPTIA ADANCIMII. RECUNOA$TEREA OBIECTELOR-
NOTIUNI GENERALE. RECUNOA$TEREA OBIECTELOR-MODELE
COMPUTATIONALE. RECUNOA$TEREA TR.A.S.A.TURILOR.
RECUNOA$TEREA FETEI UMANE. ABORDAREA NEUROCOGNITIVA.

Chiar daca perceptia vizuala poate parea la prima vedere a fi extrem de simpla, studiile experimentale
din psihologia de orientare cognitivista ~i modelarea din domeniul informaticii vin sa dovedeasca
contrariul. Astfel, chiar ~i cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns la o
performanta mai mare decat aceea de a identifica ni~te obiecte simple intr-un mediu artificial extrem de
simplificat. Astfel, computerele nu au ajuns, in ceea ce prive~te abilitatile vizuale, nici macar la nivelul
performantelor unui copil. De altfel, cercetarile din domeniul neuropsihologiei au dovedit cat de complexa
este perceptia vizuala prin numarul mare de arii corticale implicate in realizarea vederii ~i prin importanta
informatiilor vizuale in procesul de adaptare la mediul inconjurator. Ca un exemplu elocvent pentru a
ilustra importanta simtului vizual in cursul evolutiei speciilor, mention am ca la maimutele superioare peste
60% din cortex este folosit in procesarea informatiilor vizuale.

A MODELE COMPUTAJIONALE. TEORIA COMPUTAJIONAL.A A LUI D. MARR

Punctul de plecare al acestei teorii e acela ca exista diferite niveluri de explicare a fenomenelor
psihice. Pentru a intelege aceasta abordare, sa luam de exemplu explicarea unui automobil ~i a
functionarii lui. Laun nivel de explicatie, putem distinge motorul, rotile, volanul, schimbatorul de viteze ~i
alte componente. La un alt nivel de explicatie putem sa descriem rolul pe care-I are bateria in alimentarea
motorului, sistemul de racire, carburatorul etc. in fine, la nivelul eel mai general de explicatie, putem
descrie rolul automobilului ca intreg (transport de persoane, marfa etc.).
Plecand de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie ce postuleaza existenta a trei niveluri
de expncaye pentru procesele de perceptie vizuala. Astfel, ,,in varf' se gase~te nivelul computational,
care se refera la scopul general al perceptiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritrnic (procesele psihice
implicate in perceptie), iar la baza se gase~te nivelul ,,hard", adica procesele neurochimice din creier.
Chiar daca toate aceste niveluri sunt fiecare importante in felul sau, psihologii considera insa ca eel
mai important dintre acestea ar fi nivelu/ computational. Sa ne referim pentru o clipa la exemplul cu
descrierea automobilului, dat anterior. Este posibil sa cunoa~tem ~i sa intelegem functionarea fiecarei
pa~i componente a ma~inii, dar fara o intelegere a ansamblului (lace se folose~te ma~ina etc.), nu vom
putea sa intelegem de ce aceste componente sunt astfel construite ~i asamblate in ace st fel. insa odata
ce intelegem ca o ma~ina serve~te la deplasare ~i transport, vom intelege de ce avem nevoie de o sursa
de energie, de o forma aerodinamica etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie
computationala in cazul perceptiei vizuale, chiar mai dificil decat in exemplul nostru cu automobilul. De
ce? Pentru ca perceptia vizuala serve~te unorfunctii multiple ~i complexe, cum arfi: ,,navigarea" in mediul
inconjurator, menUnerea echilibrului, recunoa~terea obiectelor ~i persoanelor. in consecinta, este mai util
sa dezvoltam teorii computationale pentru fiecare din aceste functii separat.

1
 ca
In teoria sa computationala despre perceptia vizuala, Marr afirma procesele implicate in perceptia
vizuala produc o serie de reprezentari (schite ), ce furnizeaza informatii din ce in ce mai detaliate despre
mediul inconjurator. El a identificat trei astfel de reprezentari vizuale:
• sch1a primara se formeaza in prime le 200 ms (milisecunde) din momentul aparitiei stimulului in
campul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schita primara
furnizeaza o descriere bidimensionala a principalelor caracteristici privind pozitia stimulului,
,,separand" stimulul de mediul sau, fara a furniza informatii privind ce anume este acesta. Acum se
detecteaza conturul, mi~carea, textura (tipul suprafetei), culoarea ~i dispunerea spatiala.
• sch1a intermediara 20+1!2: aceasta incorporeaza mecanismele de recunoa~tere a figurilor (fetelor)
~i obiectelor. In acest stadiu se proceseaza distanta ~i adancimea, orientarea in spatiu a suprafetelor
vizibile, totul conducand in final la obtinerea unei reprezentari tridimensionale a obiectului respectiv,
insa ea este o reprezentare centrata pe observator, adica depinde de pozitia in care se afla acesta.
Din aceasta cauza, ea nu este considerata ca fiind complet tridimensionala, ci o schita intermediara
intre cea bidimensionala ~i cea tridimensionala.
• modelu/ reprezentayonal 30: este descrierea tridimensionala a formei obiectelor ~i a pozitiei lor
relative in spatiu, intr-o maniera independenta de punctul de vedere al observatorului. Aceasta schita
finala, tridimensionala se formeaza ca urmare a interventiei cuno~tintelor anterioare ale subiectului
(prelucrare top-down sau de sus in jos, daca va mai amintiti de la cursul anterior), care identifica,
recunosc ~i clasifica obiectul, indiferent de pozitia pe care o are acesta fata de observator. Astfel, o
masa este vazuta ca fiind dreptunghiulara din orice pozitie, chiar daca in realitate proiectia ei pe
retina este un trapez sau chiar un patrulater fara laturi para le le.
Primele doua stadii fac parte din prelucrarea vizuala primara, iar ultimul stadiu face parte din
prelucrarea vizuala secundara (complexa).

2
 Stimuli vizuali

Detectarea pozi(iei, formei Procesarea

prin procesarea umbre/or cu/orii

I Reprezentarea 3 D I
Figura 1: Schema genera/a de procesare a informafiei vizuae (apud. Miele a, 1999, p. 62)

Schita primara.
Scopul schitei sau reprezentarii primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esentiale ale
stimulului astfel Tncat sa poata furniza informatii adecvate pentru prelucrarile ulterioare.
in conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica doua tipuri de reprezentari (schite) prim are.
reprezentarea (schita) primara de baza §i reprezentarea (schif.a) primara complexa sau intreaga.
Reprezentarea primara de baza contine informatii referitoare la schimbarile Tn intensitatea luminii
scenelor vizuale percepute, in timp ce reprezentarea primara complexa face uz de aceste informatii
pentru a identifica numarul §i forma globala, a obiectelor percepute.

Schita primara de baza

Cea mai importanta prelucrare de informatie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru
separarea obiectului de fondul sau. Aceasta separare se face prin remarcarea schimbarilor semnificative
Tn intensitatea luminii care survin de obicei la marginea obiectelor.
lutc:ns.iuncn dcsc!bcAnlor
Faptul ca inputul senzorial eel mai
~tuchule
s 1stt-nw.lu1 fi✓..1c

important este tocmai variatia intensitatii

luminoase de la marginea obiectelor a fast
demonstrat prin studiile lui Ratcjiff (1965,
apud. Miclea, 1999) asupra unei specii de
crab de mare numit Limui.Js. Avantajul
folosirii acestui animal consta in aceea ca
poseda receptori vizuali foarte mari §i Tn
numar redus. Ratcliff a masurat rata
descarcarilor din neuronii conectati la
Figura 2- Intensitatea descarcfuilor elec1ice la nivelul ace§ti receptori, atunci cand crabului i se
contunuilor prezenta un contur (de fapt margin ea dintre
o fanta luminoasa §i o banda Tntunecata).
S-a observat astfel o variatie brusca a intensitatii pe care o inregistrau neuronii din zona de contur. Astfel,
celulele din zona mai luminoasa manifestau o rata crescuta a descarcarilor, iar celulele din zona

3
intunecata aveau o rata mult redusa a descarcarilor. Figura alaturata ilustreaza acest efect.

Acela§i mecanism este prezent §i la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinta de a
exagera diferentele intre potentiale, ,,ingro§and" astfel contururile in mod subiectiv. Aceasta ,,ingro§are"
a contururilor permite o mai buna diferentiere a obiectelor de fondul lor (vedeti demonstratia cu Benzile
lui Mach din manualul lui Miclea).

Schita primara compexa

Schita vizuala complexa se formeaza prin analizarea informatiilorfumizate de schita primara de baza.
Procesarile de informatii ce au loc la acest nivel se bazeaza pe unele reguli simple ce tin de organizarea
campului perceptiv, reguli care sunt achizitionate de om inca din stadiile timpurii ale dezvoltarii sale.
Astfel de reguli sunt cele privind constanta formei, a marimii obiectelor, precum §i regulile de organizare
a obiectelor in spatiu propuse de psihologia Gestaltista. Aceste caracteristici privind organizarea
campului perceptiv va vor fi expuse pe larg, intr-o sectiune ulterioara din acest curs.
Rezultatul final al acestor prelucrari este aparitia unei reprezentari tridimensionale intermediare, care
depinde insa de pozitia in spatiu a celui care percepe.

Reprezentarea (schita) 2+112 D

Este o schita centrata pe subiect, iar in acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) inca nu este recunoscut
ca atare, ci doar separat de mediul inconjurator §i ,,proiectat" pe retina. Ambele schite (primara §i
intermediara) se formeaza Tn primele 200 ms de la perceperea obiectului §i nu sunt supuse atentiei sau
con§tiintei celui care percepe. De aceea, acest stadiu al perceptiei se mai nume§te §i preatentional
Formarea reprezentarii intermediare are loc prin procesarea distantei §i adancimii, rni§carii, formei,
texturii §i culorii obiectului.
Exista numeroase dovezi neuropsihologice ce sustin existenta acestui tip de reprezentari, deci vin sa
valideze modelul computational al lui Marr. Astfel, pacienti care au suferit distrugeri ale cortexului ca
urmare a otravirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoa§terea vizuala a
obiectelor. Efectuand diverse experimente pe astfel de pacienti, psihologii au stabilit ca procesele vizuale
perceptive de baza erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediara a obiectelor
percepute. Cao curiozitate, ace§ti pacienti nu recuno§teau obiectele ce le erau prezentate vizual, chiar
daca le puteau descrie caracteristicile fizice. In schimb, daca le atingeau sau foloseau alte modalitati
senzoriale, recunoa§terea se producea dupa un timp.
Reprezentarea sau schita intermediara sufera de o multime de dezavantaje, limitari. Astfel, ea nu
contine informatii despre suprafetele ascunse Tn mod direct vederii §i depinde de unghiul din care este
privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri, independent de aceste limitari, este nevoie de
interventia unor mecanisme superioare de prelucrare a informatiei, care sa contribuie la recunoa§terea
obiectului.

Reprezentarea 3 D (rolu/ prelucrarilor descendente)

Este rezultatul interventiei unor procese superioare care modifica reprezentarea intermediara astfel
incat reprezentarea finala sa fie independenta de punctul de vedere al observatorului. In special Tn
aceasta etapa, care este una atentionala, con§tienta, un rol important Tl joaca informatiile anterioare ale

4
subiectului, deci procesarile descendente.de tip top-down.
Detaliile privind aceste procesari va vor fi prezentate in modulul ce se ocupa de recunoa~terea
obiectelor.

8. 0RGANIZAREA PERCEPTUAL.A
A~a cum am observat pana acum, la baza perceptiei vizuale primare sunt contururile, textura,
culoarea ~i alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, perceptia noastra finala nu contine
aceste elemente separat, ci le organizeaza in a~a fel incat ceea ce percepem este o lume compusa din
obiecte ~i fiinte.
Prima 1ncercare de a studia sistematic modul in care oamenii organizeaza spatiul perceptiv apa~ine
~colii Gestaltiste, formata dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat in Statele Unite, 1ntre cele
doua razboaie mondiale (Kaffka, Kohler, etc). Ei au emis unele principii, considerate a fi baza perceptiei
umane. Principiile acestea se bazeaza pe unele proprietati ale obiectelor, cum ar fi simetria ~i
rectilinearitatea.
Cele mai importante principii gestaltiste ( de organizare a campului perceptiv) sunt:
• principiul proximftafji: elementele aflate intr-o proximitate spatiala sunt grupate impreuna, intr-o
singura unitate perceptiva;
• principiu/ similaritatii: elementele similare sunt grupate in aceea~i unitate perceptiva, care e
contrapusa altora;
• principiu I bunei continuari: la intersectia a doua contururi, ele sunt percepute dupa continuarea cea
mai simpla;
• principiu I inchiderii: conturul acoperit al unei figuri este inc his dupa configuratia sa vizibila.

Organizarea stimuli/or vizuali pe baza principiilor gestaltiste.

{a) (b) (a) - cele opt linii paralele sunt grupate doua
0 0 0 0 0 cate doua, pe baza proximitatii spatiale;
X X X X X (b) - stimulii sunt grupati pe linii, nu pe
0 0 0 0 0 coloane, din cauza similaritatii elementelor de
X X X X X pe o linie;
0 0 0 0 0
(c) - la intersectia liniei punctate care
(c) A' ,, D porne~te din A cu cea care pome~te din C
' ... ___ '>,, , ,,
continuarea se face spre B, respectiv D, de~i
, , , ,, ' \ orice alta continua re ar fi posibila (ex: AD,
,,
\
\ CB);
C
' ... B (d) - se presupune ca discul acoperit se
in chide unind conturul circular vizibil.
Figura 3: Exemplificari a principiilor gestaltiste

Versiunea generalizata a acestor principii este cuprinsa intr-o formulare succinta, cunoscuta sub
numele de egea iii Prangraz: stimulii vizuali sunt in a~a fel grupati incat sa rezulte configuratia cea mai

5
simpla. De pilda, pe baza acestei legi percepem Tn figura de mai sus la (b) ~iruri de 0 ~i respectiv, de x,
nu co bane de 0x0x0 cum ne-ar Tndreptati sa o facem principiul proximitatii spatiale, elementele de pe
coloana fiind mai apropiate decat cele de pe linii. Leg ea lui Pragnanz este in acord cu finalitatea principala
a sistemului cognitiv (uman): sporirea adaptarii la mediu. Cu cat mai economicos este organizata o
multime de elemente, cu atat mai u~or poate fi procesata informatia despre ele, determinand reactii
adaptative rapide din partea subiectului.
A~adar, adesea diversitatea caracteristicilor obiectelor este redusa pe baza unor mecanisme de
grupare a elementelor unei figuri, a principiilor gestaltiste, a~a cum au fost consacrate 1n literatura de
specialitate, al caror numar nu este cunoscut cu exactitate. Mai cunoscute sunt principiul proximitatii,
care afirma ca elementele aflate Tn proximitate spatiala sunt grupate Tntr-o singura unitate perceptiva;
principiul similaritayi, conform caruia elementele similare sunt grupate Tn aceea~i unitate perceptiva,
contrapusa altora; principiul bunei continuari, astfel ca la intersectia a doua contururi, ele sunt percepute
dupacontinuarea cea mai simpla; principiul inchiderii, potrivit caruia conturul ocluzatal unei figuri este
Tnchis dupa configuratia sa vizibila. Versiunea generalizata a acestor principii poarta numele de legea
Pragranz (a simplicitatii) , postuland ca stimulii vizuali sunt Tn a~a fel grupati ,neat sa rezulte configuratia
cea mai simpla. Legea este ,n acord cu principala finalitate a sistemului cognitiv uman: sporirea adaptarii
la mediu (Miclea, 1999). Putem vedea imaginea de mai jos ca o serie de cercuri care se suprapun, mai
degraba decat un sortiment de linii curbate, conectate:

Figura 4: Aplicatie a legii lui Pragranz

Mecanismele de organizare a elementelor din campul vizual dupa principiile gestaltiste sunt
responsabile ~i de reducerea contururilor subiective sau virtuale. Acest tip de contururi nu rezulta din
procesarea variatiei de luminozitate, deoarece ea nu este prezenta, ci dintr-o constructie cognitiva, pe
baza principiilor mentionate anterior. Acest fapt poate fi observat examinand configuratiile din figura 3.

a) b)

6
 /I"' ""/
/I"' /I"' ""/
"-,_ /
/I"'
"-,_/

/I"'
"" ""
/ --
--
/I"'
/ -
/I"-
/ --
"-,_ - /
- /I"'
""
c) d) / 1"--- / [" / ["-._ / ["

Figura 5, Constructia contururilor virtuale pe baza principiilor gestaltiste - preluata ~i adaptata din
Psihologie cognitr.ta (Miclea, 1999):
in figura puteti remarca:
a) Gruparea pe baza similaritatii relatiilor topologice dintre cele doua categorii de linii
b) Triunghiul lui Kanizsa (principiul inchiderii)
c) Figura lui Ehrenstein (principiul inchiderii)
d) lluzia lui Poggendorff (principiul inchiderii)

Daca principiile gestaltiste sunt incalcate, recunoa§terea este mult ingreunata.

Daca citim propozitia: CiNeArEAuRulsTaBile~tErEGulile!, recunoa§terea ei este dificila din cauza
nerespectarii principiului similaritatii (lite re de marimi diferite fiind organizate in aceea§i unitate) §i a
principiului proximitatii spatiale (spatiile dintre cuvinte fiind §terse).
Experimental, acela§i lucru a fost dovedit de S.E. Palmer (1977) intr-o cercetare consacrata
recunoa~terii figurilor. Mai intai, subiectilor le erau prezentate configuratii de genul celor din figura
Ulterior, erau solicitati sa mentioneze daca configuratii de genul celor din figura sunt parti componente
ca
ale celei dintai. Se poate observa toate fragmentele prezentate apa~in primei configuratii, dar unele
sunt rezultatul segmentarii dupa principii gestaltiste (b) §i (c), iar altele rezulta printr-o segmentare ce
incalca aceste principii. Rezultatele experimentului consemneaza recunoa§terea mult mai rapida a
figurilor segmentate dupa principiile gestaltiste in raport cu fragmentarile aleatorii.

(a) - sllmul'11l origbw1; (t>), (e) - segmentlri gcml1lne: (d). (c) - scgmenwi t1ca1.0rli.

~
[7 J
--\
(a) (I>)
"' (c) (d)

Figura 6. Exemplu de stimuli uti.izafi de Palmer (apud. Miclea, 1999, p. 84)

J

(c)

Legile Gestaltiste au avut o validitate ecologica ridicata (adica erau U§Or de sesizat in mod practic),
dar nu au reu§it sa explice care sunt procesele psihice ce stau la baza producerii acestor efecte. Ele
demonstrau cum i§i creeaza oamenii contururile in mod subiectiv, in timpul perceptiei, fara insa a explica
fenomenul.

7
 De asemenea, nu s-a putut elucida daca aceste legi actioneaza in baza unor mecanisme innascute
sau nu. Prezenta lor este constatata inca din timpul primelor saptamani de viata, dar nus-a clarificat
daca ele sunt determinate genetic sau sunt invatate. Oricum, s-a stab iiit ca rolul acestor mecanisme este
acela de a realiza o categorizare neintentionata a elementelor din campul perceptiv vizual.
Unele cercetari recente (Julesz, apud. Eysenck and Keane, 1995) au aratat ca diferentele de
luminozitate, culoare ~i textura stau la baza organizarii spatiului perceptiv a§a cum este descrisa de legile
Gestaltiste.

D. PERCEPTIA ADANCIMII
Chiar daca pe retina se formeaza doar imagini bidimensionale, nu avem nici o dificultate in a percepe
adancimea sau distanta fata de obiectele din jur. Termenul de percepere a adancimii se refera §i la
perceperea distantei absolute pana la un obiect, dar ~i la perceperea distantei relative dintre doua
obiecte. Ca §i curiozitate, psihologii au constatat ca perceperea distantei relative se face cu mai multa
exactitate decat cea a distantei absolute, ca urmare, probabil, a experientei noastre in manipularea
obiectelor. De exemplu, vom aprecia cu o foarte mare exactitate distanta de la felia de paine pe care o
tinem intr-o mana pana la prajitorul de paine in care dorim sa introducem felia. lnsa aprecierile noastre
nu vor mai fi atat de exacte daca am calcula distantele absolute de la ochi la felia de paine sau la prajitor.
In viata de zi cu zi, perceperea adancimii este foarte mult U§Urata de mi§care, fie a observatorului fata
de obiect fie a obiectelor fata de observator. Ceea ce este mai important pentru cercetarea perceperii
adancimii este insa realizarea ei atunci cand perspectiva este statica (nici observatorul, nici obiectele nu
se afla in mi§care

lndicatorii adancimii pot fi clasificati in doua categorii: - indicatori monocu/ari

- indicatori binoculari.
lndicatorii monoculari ai adancimii
Sunt acei indicatori care necesita folosirea doar a unui singur ochi pentru perceperea adancimii. Ace§ti
indicatori mai sunt numiti si indicatori pictoria.i, deoarece ei sunt utilizati in pictura pentru a reda
adancimea. lndicatorii monoculari ai adancimii sunt:
• perspectiva liniara: liniile paralele ce se indeparteaza de observator par ca se apropie intre ele din
ce in ce mai mult odata cu cre§terea distantei (ex. liniile de cale ferata);
• perspectiva aeriana: exista o proprietate a atmosferei care face ca obiectele mai indepartate sa para
mai neclare, cu contururi mai putin definite fata de mediul inconjurator, decat obiectele situate mai
aproape;
• textura: orice obiect este alcatuit dintr-un material cu o anume compozitie, vizibila adesea (ex. textura
unui covor, a unui obiect poros etc.). Gradientul texturii (distanta dintre elementele ce alcatuiesc
textura) tinde sa se mic§oreze pe masura ce obiectul se departeaza de ochi);
• interpoz1ia: obiectele mai apropiate le acopera pe cele mai departate;
• umbrele: obiectele bidimensionale nu prezinta umbre, de obicei, pe suprafata lor;
• marimea fami.iara a obiectelor distanta pana la obiectele familiare poate fi calculata cu destula
u~urinta;
• mi§carea paralaxa: daca doua obiecte se mi§ca paralel cu observatorul, cu aceea§i viteza, obiectul
mai indepartat pare a se mi§ca mai repede fata de retina, decat obiectul mai apropiat (ex. culturile

8
 de porumb vazute din mi~carea trenului: capatul departat al lanului pare ca se mi~ca mai repede
decat eel apropiat).

lndicatorii binoculari ai adancimii

Se datoreaza pozitiei ambilor ochi ~i imaginilor obtinute pe retina atunci cand ace~tia sunt deschi~i.
Ei sunt:
• convergenta: atunci cand fixam un obiect cu privirea, ochii au tendinta de a se intoarce spre 1nauntru
cu atat mai mult cu cat obiectul este mai aproape;
• acomodarea: se refera la modificarile cristalinului cand se fixeaza vizual obiectul, modificari ce depind
de distanta pana la acesta;
• stereopsisul: este eel mai important indicator ~i se datoreaza disparitatii retiniene, adica faptului ca
imaginile unui obiect pe cele doua retine difera intre ele, cu atat mai mult cu cat obiectul este mai
aproape. (ex. pentru a demonstra disparitatea oculara: Fixati un obiect ~i acoperiti pe rand cate un
ochi; veti observa ca cele doua imagini difera cu atat mai mult cu cat obiectul e mai aproape).

In final, perceperea distantei, adancimii, se realizeaza prin actiunea tuturor acestor indicatori, la care
se adauga ~i cei rezultati din perceperea mi~carii. Prin ,nvatare ~i experienta devenim capabili sa
intelegem ca o anumita cantitate de tensiune musculara inseamna ca un anume obiect se afla la o
anumita distanta. In cazul in care obiectul se afla la o distanta mai mare de 8 metri convergenta nu mai
apare.

E. RECUNOA~TEREA OBIECTELOR - ASPECTE GENERALE

Recunoa~terea obiectelor din mediu se realizeaza atat de repede ~i folosind atat de putin efort, incat
la prima vedere ar parea ca avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu ~i nu cu unul foarte
complicat, a~a cum, de altfel, este in realitate.
Exista mai multe procese care sunt implicate in recunoa~terea obiectelor. Mai intai, oamenii trebuie
sa discrimineze intre multitudinea de obiecte din mediul inconjurator, in special pentru ca cele mai multe
obiecte din campul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o serie de procese implicate in
recunoa~tere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor, adica stabilirea granitelor dintre ele,
indiferent daca ele se suprapun. Spre exemplu, intr-o camera obi~nuita, se afla peste 100 de obiecte.
Aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci cand sunt percepute. Procesele ce ajuta
la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuala primara, ce se supun legilor Gestaltiste in
organizarea campului perceptiv.
A doua problem a importanta este ace ea de a recunoa~te obiectele dintr-o multime de unghiuri posibile
de vedere ~i de la distante diferite. Spre exemplu, o proiectie retiniana a unei mese rotunde este foarte
diferita, in functie de unghiul ~i distanta de la care e privit obiectul. Daca privim masa de sus, ea apare
ca un disc perfect rotund, daca e privita din lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cu toate
aceste diferente, oamenii percep obiectele ca fiind constante in form a ~i marime chiar daca proiectia lor
retiniana nu este la fel. Deci o serie de procese ce intervin in recunoa~tere vor realiza tocmai acest lucru.
In fine, la un nivel de procesare al informatiilor superior, oamenii pot identifica obiectele ca facand

9
parte din aceea§i categorie, chiar daca ele sunt de tipuri §i marimi diferite. Ca exemplu, scaunele difera
intre ele prin marime, forma, culoare etc., dar oamenii pot recunoa§te cu destula U§Urinta ca e vorba de
scaune. Detalii despre aceste procese superioare va vor fi prezentate in cursurile ulterioare, cand vom
discuta despre modul in care sunt reprezentate conceptele.

Procesarevizu.ala primara
HurnJ)hreys ~i
Bruce (1989) au D•esc riere a ob iectu lu i dependenta de
propus o teorie punctul de ve<lere a. observatorulu i
sirnpla pentm a
explica cum
functioneaza Clas ificare perceptuala.
recunoa~terea
obiectelor. Confonn Clasific,are semantici
cu aceasta,
recunoa~terea are loc
in etape. Denumirea
obiectului

Figura 7- Modelul lui Htunplneys ~i Bmce - etape ale recm1oa~te1ii obiectelor

Este important sa observam ca atunci cand vorbim de recunoa§terea obiectelor, mai ales cele
tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activitati ce se desfa§oara in paralel, furnizand diferite
tipuri de informatii. Sa luam ca exemplu recunoa§terea unui obiect ca fiind o pisica. Astfel, §tim cum ar
trebui sa arate obiectul pentru a-I identifica ca fiind pisica, indiferent de unghiul din care privim obiectul.
Apoi, §tim la ce folose§te obiectul (in cazul de fata, animal de casa, la prins §Oareci) §i mai §tim ca face
parte dintr-o categorie anume - categoria ,,pisica".
Humphreys §i Bruce (1989) au propus o teorie simpla pentru a explica cum functioneaza
recunoa§terea obiectelor. Conform cu aceasta, recunoa§terea are loc in etape, ca in figura alaturata.
Etapele in recunoa§terea obiectului nu sunt strict in serie, adica unele procese ulterioare (ex.
clasificarea perceptual a) pot incepe inainte ca alte procese inferioare sa se fi finalizat (ex. form area
descrierii obiectului ce e dependent de punctul de vedere al observatorului). Clasificarea perceptuala
implica compararea §i ,,potrivirea" informatiilor vizuale obtinute cu informatiile stocate anterior in memorie
privind descrierea structurala a obiectului. Clasificarea semantica implica activarea din memorie a
informatiilor privind functiile obiectului perceput, iar denumirea, implica activarea numelui obiectului,
impreuna cu asociatiile sale (spre exemplu, odata cu activarea numelui ,,pisica" se activeaza, e drept mai
slab, §i numele ,,§oarece" sau ,,caine", intrucat §i aceste cuvinte fac parte din contextul in care este intalnit
obiectul ,,pisica".
Sagetile cu dublu sens din figura semnifica faptul ca in recunoa§tere avem de-a face, atat cu prelucrari
ascendente de informatii (de la informatiile senzoriale spre memorie), cat §i cu prelucrari descendente
(de la informatii anterioare stocate in memorie spre informatiile senzoriale ).
Validitatea acestui model teoretic a fost sustinuta de studii pe pacienti care aveau diferite tumori pe
creier §i prezentau simptome diferite in recunoa§terea obiectelor, in functie de partea din sistemul de

10
 recunoa~tere a obiectelor ce era afectata. Spre exemplu, pacientii carora le era afectata partea din
sistemul de recunoa~tere implicata in clasificarea semantica, manifestau afazie optica, caracterizata prin
dificultati de denumire a obiectelor cand acestea erau prezentate singure in campul vizual, denumirea
obiectelor cand acestea erau ~i atinse ~i utilizarea obiectelor, fara a putea descrie functiile la care ele
puteau servi (ex. putea folosi adecvat o furculita fara a putea spune ca ea este utilizata la servirea mesei).

F. RECUNOA~TEREA OBIECTELOR- MODELE COMPUTAJIONALE

Exista diferite tipuri de informatie ce sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman in timpul recunoa~terii
obiectelor. Este util sa distingem intre cuno~tintele vizuale, cele semantice ~i denumirea obiectului,
pre cum ~i in care dintre etape sunt prelucrate, intrucat ele corespund diverselor procese de prelucrare a
informatiilor. Faptul ca diferite tipuri de informatie corespund diferitelor procese este sustinut de studiile
efectuate pe pacienti ce aveau creierul lezat ~i care nu puteau opera cu diversele tipuri de informatii.
Unii teoreticieni (ex. Watt, 1988) au pornit de la principiile Gestaltiste ~i au propus o teorie privind
recunoa~terea obiectelor, care afirma ca aceasta se realizeaza pornind de la structurile generate ~i
mergand spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai intai intregul ~i abia
apoi partile acestuia. Daca tinem cont ca sistemul cognitiv uman are resurse cognitive /imitate, exista
intr-adevar o logica privind aceasta abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de prelucrare a
informatiei_care sa le permita sa-~i foloseasca resursele cognitive adecvat, cat mai economic posibil.
Spre exemplu, doi caini se vor asemana mult mai mult la nivel general (adica amandoi au capul orientat
in fata, au patru picioare, coada etc.), insa ace~tia vor diferi foarte mult daca Ti analizam la nivel specific
(adica ei pot diferi 1n forma capului, a blanii, a Tnaltimii etc.). Considerand acest exemplu, se poate
observa ca 1n recunoa~terea obiectelor este mai utila realizarea unei analize la nivel general decat cea
a unei analize la nivel specific, Tntrucat prima ne ofera mai multe informatii despre respectiva categorie
de obiecte decat considerarea aspectelor particulare.

~~ EXEMPLU PENTRU A ILUSTRA SUPERIORITATEA PRELUCRARII iNTREGULUI FATA DE CEA A PARTILOR

~ Navon (1977) a realizat primul un experiment ce ilustreaza aceasta tendinta. El a prezentat

I subiectilor stimuli a~a cum sunt cei de mai jos:
s s H H
s s H H
s s H H
ssssssssss HHHHHHHHHHH
s s H H
s s H H
s s H H
Subiectii trebuiau sa recunoasca cat mai repede una din cele doua litere mici "S" sau "H" din care
erau formate cele doua litere mari. S-a observat ca performantele subiectilor 1n recunoa~terea literei mici
(viteza de reactie 1n recunoa$tere) erau mult mai slabe atunci cand litera mare era diferita de cea mica
(ca 1n figura din stanga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reactie mult mai mici) atunci cand
literele mici coincideau cu cele mari (figura din dreapta). In experimentul urmator, Navon le-a cerut
subiectilor sa identifice doar litera mare. In acest caz, timpii de reactie erau aceea$i, indiferent daca litera
mare era sau nu aceea~i cu cea mica. Navon a concluzionat ca procesul perceptiei vizuale porne~te de

11
 j
l
la structuri globale catre cele din ce in ce mai specifice, adica ,,imaginea este mai degraba descompusa
decat reconstruita" (Navon, 1977, p. 354).

Cu toate aceste evidente, Kinch la §i Wolfe (1979) au precizat ca prelucrarea globala, a intregului
precede prelucrarea specifica a detaliului doar daca structura global a poate fi cuprinsa, fixata cu un singur
ochi. Ei au demonstrat ace st fapt utilizand stimuli similari cu cei ai lui Navon, dar care variau in dimensiuni
(foarte mici, mici, medii, mari §i foarte mari). Astfel, s-a observat ca cu cat structura globala cre§te in
dimensiuni, cu atat mai mult partile ei componente au tendinta de a fi recunoscute inaintea intregului
(adica daca literele mari aveau dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recuno§teau mai repede literele
mici din care erau compuse cele mari). Acest lucru, demonstreaza ca oamenii folosesc un nivel mediu
de generalitate in perceptie care sa le asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informatiei. Astfel,
daca obiectul poate fi cuprins in raza vizuala a ochiului, intregul este perceput inaintea detaliilor, iar daca
obiectul depa§e§te aceasta dimensiune medie, atunci detaliile sunt percepute inaintea intregului.

Mode/u/ computa(iona/ al lui Marr

Aici este vorba de formarea schitei tridimensionale 30. Va reamintim ca schita sau reprezentarea
primara 2+1/2 0, care sta la baza celei 30, este o reprezentare centrata pe observator, adica depinde
de. punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuala). Spre deosebire de. aceasta,
reprezentarea 30 este independenta de acest punct particular de vedere. Marr §i Nishihara (1978) au
identificat trei criterii pe care le indepline§te reprezentarea 3 0:
• accesibi5tatea: reprezentarea poate fi U§Or de construit §i activat din memorie;
• scopul §i unicitatea: scopul se refera la masura in care reprezentarea este aplicabila pentru toate
formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea inseamna ca toate perspectivele diferite ale unui
obiect ajung sa produca aceea§i reprezentare;
• stabi5tatea §i senzitivitatea: stabilitatea indica faptul ca reprezentarea incorporeaza similaritatile
dintre obiectele ce fac parte din aceea§i categoric, iar senzitivitatea inseamna ca reprezentarea mai
incorporeaza §i diferentele evidente dintre acestea.
Pornind de la aceste trei criterii, Marr §i Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoa§terea
obiectelor. Presupunerea de baza a acestei teorii este aceea ca exista anumite unitati de baza ce intra
in alcatuirea obiectelor §i servesc la recunoa§tere. Ei au spus ca principala unitate de baza ce intra in
componenta tuturor obiectelor este cilindrul ce poseda o axa majora. Conform cu teoria lor, toate
obiectele sunt alcatuite din aceste unitati de baza, organizate intr-o structura ierarhica. (Ca exemplu,
puteti desena pe tabla ceva similar cu desenele din figura 2.32 din Miclea). Ei au facut unele experimente
§i au aratat ca oamenii sunt capabili sa distinga intre diverse categorii de obiecte asemanatoare (spre
ex. intre corpul uman §i eel al unui urangutan) atunci cand acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor.
in procesul recunoa§terii, oamenii identifica orientarea §i lungimea axelor dupa care sunt construiti ace§ti
cilindri, elemente ce raman stabile, indiferent de perspectiva observatorului. Astfel, subiectii faceau
distinctia intre corpul uman §i eel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii ce reprezinta bratele §i
eel ce reprezinta corpul (urangutanii au bratele mai lungi decat corpul, in timp ce la oameni este invers).
in fine, Mart §i Nishihara considera ca identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin
compararea reprezentarii 30 cu modele obiectelor stocate in memorie.

12
 Modelu/ /ui Biederman (1987)- recunoafterea prin componente
In realizarea modelului sau, Biederman porne~te de la modelul lui Marr ~i Nishihara, pe care insa ii
dezvolta. El spune ca recunoa~terea obiectelor se face pe baza componentebr acestora, componente
care au la baza a~a-numitii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni.
Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiti, din a caror combinatie se poate realiza orice
obiect. Poate pare a paradoxal ca doar atat de putine elemente de baza realizam orice obiect, dar avem
exemplul limbii engleze (ce are un vocabular dublu decat eel al limbii romane datorita originii ei duble,
latine ~i germanice), unde cu doar 44 de foneme se formeaza orice cuvant vorbit.
Autorul porne~te de la observatia ca exista o tendinta naturala de a descornpune obiectele in
pa~ile lor componente, geoni (de la geometrical ions), iar un obiect complex poate fi specificat prin
geonii componenti ~i rnodul de dispunere al lor.

6)· if3 0 CJ
EJJ w ~ ~ A ~
Figura 8. Cii.teva exemple de geoni (adaptat dupa.Bierdeman ,1987, pp. 122-123)

Aceia~i geoni aflati in relatii diferite reprezinta obiecte diferite, iar Biederman este sustine ca
intreaga diversitate obiectuala poate fi redusa la 24 de geoni ~i combinatiile dintre ace~tia, dupa cum
urmeaza in figura de mai jos:

e
Figura 9: Obiecte diferite con{inii.nd aceiafi geoni dispii,ri diferit (dupa.Bierdeman, 1987,
p.11 6)
Biederman 1mprumuta unul dintre rezultatele notabile ale geometriei descriptive, principiul
transversalitatii (conform. Mic lea, 1999, p. 86). Potrivit acestui principiu, intretaierea a doua suprafete
este aproape intotdeauna rnarcata de o concavitate. Similar acestei directii, adeptii modelului RBC sustin
ca fragmentarea obiectelor complexe in pa~i componente are loc, de regula, in zonele de concavitate
locala (maxima). Segmentarea obiectului in aceste zone ofera maximum de informatie asupra structurii
~i pa~ilor sale.
Orice geon are patru atribute: curbura sau muchiile sale (drepte sau curbe); marimea (constana,
expandata ~i redusa); simetria (sectiune simetrica sau nesimetrica); axa (dreapta sau curba). Prin variatia
acestor atribute ~i specific area relatiilor nonaccidentale dintre ele, se pot genera ~i se pot descrie toti
geonii (Miclea, 1999). Un exemplu in acest sens este prezentat in figura ce urmeaza:

13
 ~
bl

Figura 10 Generarea unor geoni prin variapa atributelormenponate (imagine preluata din. Miclea, 1999, p.86)

Geonii rezultati difera sub aspectul relatiilor nonaccidentale. in natura, rareori gasim forme perfecte,
de corelatia intre cele ideale (geoni) ~i cele naturale ocupandu-se procesarile superioare din scoa~a
cerebrala. Acceptandtendinta sistemului cognitiv de anihilare a abaterilor de la proprietatile
nonaccidentale (rectiliniaritate, simetrie, paralelism, concatenare) putem admite ca geonii vor fi activati
de stimuli naturali similari. Astfel, conchide Biederman (conform Miclea, 1999). specificarea geonilor ~i a
relatiilor topologice dintre ace~tia sunt suficiente pentru recunoa~terea obiectelor complexe
Biederman a identificat mai multe etape in recunoa§terea obiectelor, etape prezentate in schema de
ma1 JOS.
Dupa ce se identifica contururile, inainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au loc
mai intai alte doua procese ce ajuta foarte mult in parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea
proprietatilor non-accidentae §i a concavitatibr.
Detectarea proprietatilor non-accidentale sau a regularitatilor permite identificarea obiectelor atunci
cand ele sunt privite din diferite unghiuri sau in conditii de vizibilitate scazuta. Ease bazeaza pe existenta
acelor proprietatii invariante referitoare la simetrie: colinearitate, curbura, paralelism §i unirea contururilor.
Aceste proprietati invariante stau la baza formarii unora dintre iluziile optice (ex. iluzia camerei lui Ames,
unde, datorita folosirii unor dungi de marimi diferite, se creeaza impresia unei camere normale, dar de
fapt camera are marime diferita; privita dintr-un anumit unghi, camera pare normala, dar o persoana ce
stain celalalt ca pat §i vine spre privitor pare ca i§i modifica dimensiunile, fapt creat de iluzia dimensiunilor
constante ale camerei). Totu§i, in general, aceste proprietati invariante ne ofera informatii corecte despre
realitate.

14
 Detectarea concavitatilor este foarte importanta, concavitatea fiind elementul principal care duce la
recunoa~terea unui geon, a unei forme geometrice. lmportanta concavitatii in identificarea obiectelor, a
geonilor din care acestea sunt
IEXTRAGEREA CONTURURILOR I formate, a fost demonstrata prin
/ ~ realizarea unor experimente ce au
Detectarea proprietatilor Segmentarea obiectelor 1n dovedit ca obiectele sunt foarte
non-accidentale sectoare cu concavitati
greu de recunoscut fara
~ ~
identificarea concavitatilor Cu
Determinarea
toate ca ~i-au dovedit validitatea
componentelor
(a geonilor) ecologica, modelele lui Marr ~i
Biederman nu explica complet

"'
Potrivirea componentelor
cu reprezentarea obiectului
mecanismele recunoa~terii
obiectelor. Spre exemplu, nu tin
1n memorie cont de modul in care contextul
influenteaza recunoa~terea
"'
I ldentificare I obiectelor sau cum discrimineaza
Figura 11- Etape 1n recunoa~terea prin componente - modelul lui oamen11 obiectele din cadrul
Bierderrnan aceleia~i categorii, care au la baza
aceea~i geoni. Palmer (1975) a
demonstrat importanta contextului in recunoa~terea obiectelor. El a prezentat subiectilor sai, pentru a fi
recunoscute, obiecte intr-una din urmatoarele trei conditii: fara context, intr-un context familiar (ex. o cutie
po~tala in fata casei) sau intr-un context nefamiliar (ex. cutie po~tala intr-o bucatarie ). El a constatat ca
oamenii recunosc mai rapid obiectele in context familiar (ar putea fi o dovada a prelucrarii informatiei
pornind de la intreg spre partile componente) decat in conditia fara context, iar atunci obiectele erau mai
repede recunoscute decat daca erau prezentate intr-un context nefamiliar.

G. RECUNOA~TEREA TRASATURILOR

In general, studiile privind recunoa~terea trasaturilor s-au ocupat de modul in care oamenii recunosc
figurile bidimensionale, acestea considerandu-se ca stau la baza recunoa~terii obiectelortridimensionale.
Aceste figuri bidimensionale au fost numite. trasaturi. ln principal exista trei tipuri de teorii privind
recunoa~terea trasaturilor.

Teoria modeebr
Acesta afirma ca oamenii au stocate in memorie modele in miniatura a trasaturilor pe care trebuie sa
le recunoasca. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trasaturilor din lumea inconjuratoare Astfel,
noi avem in memorie un model al literei A, ~i suntem capabili sa identificam pe baza lui orice alta litera
A, chiar daca stilul de scriere este foarte diferit (adica este scris avand orientari diferite, fonturi diferite,
marimi diferite). Se presupune ca modelul din memorie este idealizat, adica intrune~te doar
caracteristicile de baza iar recunoa~terea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din
memorie. Cu cat potrivirea este mai mare, cu atat recunoa~terea e mai rapida.
Fiind insa printre primele teorii prop use in acest domeniu, teoria modelelor este destul de limitata, iar

15
psihologii au renuntat la ea odata cu aparitia altora noi, mai valide ecologic §i care explica mai multe
fenomene.

Teoria atributebr
In conformitate cu aceasta teorie, fiecare trasatura este alcatuita dintr-un set de atribute. Astfel,
recunoa§terea unei trasaturi incepe cu extragerea atributelor ce o compun §i se finalizeaza cu
identificarea trasaturii pe baza atributelor care sunt stocate in memorie. Spre exemplu, in componenta
literei A exista ca atribute doua linii drepte ce formeaza un unghi ascutit §i o linie dreapta ce le intretaie.
Daca aceasta teorie este valida, atunci cu cat mai multe atribute are o trasatura cu atat mai greu va fi ea
recunoscuta. Meisser (1964) a efectuat experiment pentru a testa aceasta ipoteza. El a comparat timpul
necesar recunoa§terii literei Z cu timpii necesari recunoa§terii altor litere ce se diferentiau in privinta
numarului de atribute (ex. V sau W) sau in privinta tipului de atribute (ex. 0 sau G). Performantele erau
mai bune atunci cand atributele erau mai putine.
Chiar daca este mai complexa decat teoria modelelor, teoria atributelor are §i ea cateva limite. Nu
explica in ce mod ajuta la recunoa§tere relatia dintre atribute §i distributia lor spatiala.

Teoria descrieribr structurae

Aceasta este o teorie de data recenta, inca insuficient dezvoltata.
Descrierea structurala consta in propozitii ce formeaza astfel unitatea cea mai mica de informatie ce
are un inteles. In conformitate cu Bruce si Green (1990), aceste propozitii descriu atat natura elementelor
ce alcatuiesc o configuratie, cat §i aranjamentul structural pe care-I ocupa aceste parti. Astfel, descrierea
structurala a literei T, poate include urmatoarele cinci propozitii: exista doua parff; o parte este o linie
orizontala; o parle este o linie verlicala; linia vertica/a sustine Knia orizontala; cee doua linii se
7njumatatesc una pe cealalta. Dupa cum observati, descrierile structurale ofera cele mai complexe
informatii despre trasaturi, continand doar descrierile esentiale. Spre exemplu, din descrierea anterioara
se observa ca lipsesc orice fel de referiri la marimea celor doua linii, ceea ce face ca trasatura descrisa
sa fie recunoscuta atunci cand apare sub o larga varietate de forme.
Chiar daca la prima vedere descrierile structurale par sa fie cele mai complexe §i sa reprezinte o
maniera adecvata de reprezentare a informatiei, ramane inca neclar modul in care are loc recunoa§terea,
modul in care se formeaza descrierea structurala a unei trasaturi. De asemenea, un neajuns al acestei
teorii este §i faptul ca nu tine cont de influenta contextului.

H. RECUNOA~TEREA FEJEI UMANE

Exista numeroase motive ce ne determina sa tratam recunoa§terea fetei umane ca o parte separata
a capitolului de recunoa§tere a obiectelor. Mai intai, pentru ca abilitatea de a recunoa§te corect fetele
umane joaca un rol imporlant in viata noastra de zi cu zi, apoi pentru ca recunoa§terea unei fete umane
se produce intr-un mod oarecum diferit de cea a. obiectelor §i - in fine - pentru ca in ultimii ani, numarul
cercetarilor din domeniul recunoa§terii fetei umane a crescut a§a de mult, incat se poate spune fara
exagerare ca azi se §tie mai multe despre acest subiect decat despre modul cum sunt recunoscute
obiectele.

16
 Exista anumite. tulburari psihice care au ca rezultat distorsiuni in recunoa§terea fetelor. Cea mai
cunoscuta tulburare se nume§te prosopagnozie §i consta in nerecunoa§terea fetelor umane familiare,
mergand chiar pan a la nerecunoa§terea propriei fete in oglinda sau in fotografii. Ace§ti pacienti manifesta
in general §i tulburari privind recunoa§terea obiectelor. Pomind de la studiul acestei tulburari s-a pus
problema daca recunoa§terea fetei umane s-ar datora complexitatii acestui stimul (spre exemplu, e mai
greu de diferentiat Tntre doua fete umane, decat intre doua obiecte diferite) sau daca este vorba doar de
implicarea unor mecanisme diferite de recunoa§tere. Cercetarile de pana acum par sa sustina a doua
varianta, §i anume ca recunoa§terea fetei umane are la baza mecanisme diferite de cea a recunoa§terii
obiectelor non-umane.
Exista doua teorii principale in acest domeniu: modek.JI informatjifor conf,gurale §i modek.J I lui Bruce §i
Young(1986).

Mode fut informatiitor configurae

In recunoa§terea fetei umane se presupune ca oamenii folosesc doua tipuri de informatii:
• informatii despre trasaturile individuale ale fetei (ex. culoarea ochilor);
• informatii despre configuratia elementelor ce alcatuiesc figura umana §i despre aranjarea lor in spatiu
(ex. ca ochii sunt deasupra nasului §i gurii).
Ca exemplu practic, aceste doua tipuri de informatii ce se presupune ca stau la baza recunoa§terii
fetei umane sunt folosite adesea de politie atunci cand se alcatuie§te portretul-robot al infractorilor. Politia
dispune in acest caz de toate elementele componente ale unei fete umane (nas, ochi, frunte, par etc.)
intr-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcatuiesc portretul-robot asambland elementele ce corn pun
figura criminalului.
Young, Hellawell §i Hay (1987) au realizat o serie de experimente ce au dovedit importanta
elementelor configurale Tn recunoa§terea fetei umane. Astfel, ei au prezentat subiectilor fete umane
compuse din doua jumatati provenite de la fata unor celebritati. Partea superioara a fetei provenea de la
o celebritate, iar partea inferioara de la o alta celebritate. Sarcina subiectilor era de a recunoa§te
persoana de la care provine part ea superioara. Rezultatele au aratat ca atunci cand cele doua jumatati
se potriveau (adica trasaturile uneia erau a§ezate in continuarea celeilalte; spre ex. atunci cand bucata
de nas a part,ii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul pa~ii inferioare), subiectii aveau
dificultati in a recunoa§te partea superioara, fata de cazul in care trasaturile nu se potriveau. Explicatia
dificultatii in recunoa§tere este considerata a fi efectul celui de-al doilea tip de informatii, cele despre
configuratia generala a fetei §i despre a§ezarea in spatiu a elementelor, care produc o interferenta intre
memoria celor doua fete provenite de la cele doua celebritati.
Repetand experimentul, dar prezentand rasturnate fetele umane rezultate din alaturarea celor doua
jumatati, experimentatorii au descoperit ca recunoa§terea jumatatii superioare (de fapt, cea situata acum
jos, dar care continea fruntea, parul, ochii §i o bucata de nas) nu mai era Tngreunata de cea inferioara,
nici atunci cand ele se potriveau. Mai mult, recunoa§terea part,ii superioare se facea mult mai rapid acum
decat atunci cand figura umana era prezentata in pozitie normala. Ei au explicat acest fen omen aparent
curios prin interventia celui de-al doilea tip de informatii, cele despre configuratia generala a fetei §i
despre a§ezarea in spatiu a elementelor. Prezentand fata rasturnata, ei au considerat ca informatiile
anterioare ale subiectului despre configuratia fetei umane nu mai pot fi folosite adecvat, deci nu vor mai
produce interferenta, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferentia mai U§Or intre cele

17
doua jumatati.
Un alt rezultat ce confirma validitatea acestui model teoretic, este eel obtinut de Rhodes, Brennan §i
Carey (1987). Ei au observat caricaturile unor celebritati care erau recunoscute mult mai repede §i mai
U§Or de cat desenele ce reproduceau figura respectiva in mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul
ca intr-o caricatura sunt exagerate diferentele §i caracteristicile persoanei respective, iar aceste informatii
sunt §i ele configurale.
Exista insa §i limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu tine cont de tridimensionalitatea fetei
umane (cercetarile efectuate pana acum s-au facut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii,
desene etc.) §i nici de elementele dinamice ale procesului de recunoa§tere. lmportanta elementului
mi§care in recunoa§terea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce §i Valentine (1988).
Ei au montat mici luminite pe suprafata fetei unui actor, luminite slabe, ce nu permiteau recunoa§terea
unei mari portiuni de fata, ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminitei. Apoi au realizat un mic
film, in Tntuneric, in care actorul T§i modifica expresia faciala astfel ca ea sa corespunda diverselor emotii
(furie, bucurie etc.) Rezultatele au indicat ca subiectii erau capabili sa recunoasca sexul actorului §i mare
parte dintre emotiile exprimate de acesta.

Modelu//ui Bruce §i Young (1986, 1990)

Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenta in domeniul cercetarilor
privind recunoa§terea fetei umane. Ei au precizat ca in procesul recunoa§terii sunt folosite mai mu/te
tipuri de informatii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor fetei (se poate spune ca ei au
luat in considerare atat procesarea ascendenta, cat §i pe cea descendenta in recunoa§terea fetei). De
asemenea, ei au mai precizat ca recunoa§terea fetelor familiare se face diferit de cea a fetelor
nefamiliare, ca urmare a interventiei unor tipuri diferite de informatii in cele doua cazuri. Ei au propus
modelul lor initial in 1986, apoi I-au modificat §i Tmbunatatit in 1990. Pentru a evita incarcarea cu prea
multe detalii, va prezentam aici doar modelul din 1990, eel revizuit §i imbunatatit, care explica mai multe
rezultate experimentale, decat eel propus initial.
Recunoa§terea fetei este rezultatul actiunii unui sistem format din trei componente, fiecareia
corespunzandu-i informatii specifice:
• unitatile de recunoa§tere a e~mentebr faciale: sunt activate de prezentarea fetei §i contin informatii
privind atat elementele fetei, cat §i informatii configurale despre fetele familiare.
• nodurile de identitate persona/a: contin informatii autobiografice §i semantice legate de persoanele
familiare §i contextul in care au fost ele intalnite.
• unitatile cu informapi semantice: contin numele persoanei §i alte informatii semantice despre
persoane (ex. ocupatia, pasiunile etc.), informatii ce nu au legatura cu informatiile autobiografice
(amintirile despre intamplari petrecute cu persoana respectiva).
Conform modelului lor, Bruce §i Young au precizat ca recunoa§terea fin ala a fetei se produce la nivelul
componentei nodului de identitate persona/a, intrucat aceasta componenta este conectata cu celelalte,
in timp ce acestea nu sunt conectate intre ele, la fel ca in schema de mai jos (cuvintele scrise in italic
reprezinta un exemplu):

18
 Noduri de identitate
persona/a
o vedem la TV, in reviste, o
auzim uneori la radio etc.

lnformafii semantice Unitafi de recunoa~tere

Nume/e ei este Teodora
Trandafir sau Teo
A lucrat la un post de
te/eviziune foarte cunoscut
facia/a
parul vopsit blond, tunsa
scurt, fa(a mai degraba
rotunda, nas relativ mare,
ochi caprui etc.

Validitatea acestui model a fost confirmata experimental §i el reu§e§te sa explice multe din rezultate,
care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explica de ce adeseori putem
recunoa§te cu U§Urinta fata unei persoane, dar nu §i numele acesteia, mai ales la putin timp de la
cunoa§terea acelei persoane. Explicatia consta 1n faptul ca numele este relativ slab integrat 1n cadrul
celorlalte informatii semantice. De aceea, numele proprii ce au sens (ex: Ro§U, Cojocaru etc.) sunt
recunoscute mai U§Or 1n prezenta fetei posesorului lor.

I. ABORDAREA NEUROCOGNITNA

Fascinati de multitudinea de conexiuni ce exista ,n creier, psihologii cognitivi§ti de orientare

conexionista au ,ncercat sa propuna modele care sa simuleze aceste conexiuni §i care sa explice
fenomenele ce se produc 1n realitate 1n domeniul perceptiei. $i 1n domeniul recunoa§terii obiectelor au
fost propuse mai multe modele teoretice conexioniste. lntrucat cursul nostru este o abordare din
perspectiva paradigmei clasice a procesarii informatiei, abordarea conexionista va fi tratata foarte pe
scurt.

Modelul WISARD (Wilkie, Stonham, Aeksander's Recognition Device)

Este un model conexionist, propus ,n 1986, ce presupune ca atributele, trasaturile ce compun un
obiect sunt retinute sub forma unor pixeli (puncte) alb-negru, iar recunoa§terea are loc prin stabilirea celei
mai mari similaritati dintre pixelii memorati §i cei stocati ca model in memorie. Modelul lor a fost
implementat pe computer si era capabil sa distinga cu acuratete pana la 15 tipuri diferite de obiecte.
Modelul era ,ntai ,,antrenat" (adica ,nvata care sunt tipurile ce trebuiau retinute §i folosite ,n comparatie
drept categorii), apoi se trecea la testarea sa, unde trebuia sa identifice din ce categorie facea parte
fiecare obiect prezentat.
Limitele acestui model sunt relativ multe. Mai ,ntai, orice alterare majora a conditiilor de prezentare
fata de cele din perioada de antrenament (ex. o iluminare mai slaba sau mai puternica) conducea la
multe erori. Apoi, acest model accentueaza doar rolul jucat de memorie 1n recunoa§tere, dar ignora rolul
altor procese cognitive.

Modelul procesarii paraele distribuite (McClelland §i Rumelhart, 1985)

19
 Este un model pur conexionist, neuromimetic ~i este alcatuit din toate caracteristicile unui model
conexionist, a~a cum v-au fost prezentate Tn primul curs. Pentru orice eventualitate le mai reluam Tnca o
data. Un model neuronal (o retea neuronala) este descris de urmatoarele componente: (1) unitati
neuronale, (2) stare de activare, (3) reguli de activare, (4) functie output, (5) pattern (un mod anume) de
conexiuni Tntre unitati, (6) reguli de invatare ~i (7) un mediu in care se gase~te, opereaza reteaua
respectiva.
Detalii privind retelele neurale ~i componentele lor gasiti Tn volumul ,,Psihologie cognitiva" al lui
M. Miclea, care ofera ~i exemple instructive pentru cei interesati de aceasta abordare. Acest model ~i-a
dovedit utilitatea in a arata cum structuri relativ simple pot efectua operatii destul de complicate. Modelul
are ~i limitari dintre care cele mai importante ar fi ca nu modeleaza recunoa~terea umana a~a cum se
produce ea in realitate (bazata pe extragerea contururilor, a luminozitatii etc.) ~i nu poate recunoa~te mai
multe obiecte in acela~i timp (a~a cum se intampla cu sistemul cognitiv uman).
Cu toate aceste limitari, abordarea conexionista este vazuta de multi dintre psihologii cognitivi, adepti
ai paradigmei procesarii informatiei, ca reprezentand nivelul implementational sau hard de analiza a
sistemului cognitiv (reamintiti-va teoria lui Marr privind nivelele de analiza ale sistemului cognitiv).

20
 REPREZENTAREA MENTALA A INFORMAJIEI. PROPOZIJIILE CA
REPREZENTARE MENTALA. IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTALA.
DEZBATEREA IMAGISTIC-PROPOZIJIONAL. NEUROPSIHOLOGIA IMAGERIEI
VIZUALE. REPREZENTAREA DIN PERSPECTIVA CONEXIONISTA

A. REPREZENTAREA MENTALA A INFORMAJIEI

Timp de secole, filosofii, lingvi~tii ~i psihologii au fost preocupati de problema reprezentarii lumii
inconjuratoare in ,,capul oamenilor". Aceasta problema s-a dovedit a fi , de-a lungul secolelor, o problema
foarte complicata ~i greu de rezolvat. Cu toate acestea, unele abordari au incercat sa dea solutia la
problema mentionata.
Cateva distinctii trebuie facute in cadrul diferitelor tipuri de reprezentari. Astfel, urmand o distinctie
mai larga, mai cuprinzatoare, putem clasifica reprezentarile in externe (provenind din lumea
inconjuratoare, adica imagini, inscriptii, ~i diagrame) interne (reprezentarile mentale). La randul lor,
reprezentarile mentale se clasifica in reprezentari simboKce (simbolul este un pattern stocat in memoria
de lunga durata ~i care denota sau se refera la un element din lumea inconjuratoare) ~i reprezentari
subsimboHce (adica pattemuri de potentiale de activare ce sunt distribuite intr-o anumita retea de
conexiuni). De asemenea, I REPREZENTARI I
reprezentarile simbolice se ~
clasifica in reprezentari - -N-TE_RN_E_l
I EXTERNE I .1
1 .
ana/ogice (imagini sau ___,....-, ,-........___
modele mentale) ~1 ..,,,,..,- ~ -I -.......... _ _ _ _ _~
propoziponale. I PICTORIALE I I LINGVISTICE SIMBOLICE I. SUB-SIMBOLICE I.
Ce este o reprezentare? 0
reprezentare este orice
notiune, semn sau set de simboluri care ne reprezinta ceva. Din aceasta definire empirica se observa ca
reprezentarea se refera la ceva, la un lucru, dar in absenta acelui ceva, acelui lucru. Acest ceva poate fi
un obiect sau un aspect din lumea Tnconjuratoare, dar ~i un ,,obiect" al imaginatiei noastre.
Reprezentarile externe pot fi, a~a cum se deduce ~i din schema de mai sus, pictoriale sau lingvistice.
Sa presupunem ca sunteti ~eful unei echipe care tocmai s-a mutat intr-o cladire noua, iar sarcina
dumneavoastra este de a repartiza birourile colegilor. Sa mai presupunem ca aveti 8 birouri de impartit
pentru 7 persoane, adica dumneavoastra ~i ceilalti 6 colegi ai dumneavoastra. Birourile se gasesc cate
4 de o parte ~i de alta a unui coridor, ca in imaginea de mai jos:

Mara Dan loana Eu

118 119 120 121
Corid or
125 126 127 128
Marius Delia Ana Nimeni
Figura 1- 0 reprezentare extrema posibila a unor birouri

1
 Acum, dumneavoastra puteti reprezenta acest aspect din lumea inconjuratoare fie folosind diagrama
de mai sus (reprezentare pictoriala) sau urmatoarele propozitii:
• Mara este in birou 1118
• Dan este in biroul 119
• Joana este in birou/ 120
• Eu sunt in biroul 121
• Marius este in biroul 125
• Dena este in birou/ 126
• Ana este in biroul 127
• Nimeni nu este in biroul 128
Aceasta a doua forma de reprezentare a informatiei anterioare este o reprezentare externa lingvistica.
Chiar daca ambele tipuri de reprezentare se refera la acela§i aspect din lumea inconjuratoare, puteti
observa ca reprezentarea pictoriala este cea care e cea mai apropiata de aspectul concret pe care-I
reprezinta, adica indica mult mai mult decat ocupantii fiecarui birou, indica §i pozitiile relative ale acestora
unii fata de altii. Astfel, cele 8 propozitii care descriu acela§i aspect ca §i reprezentarea pictoriala nu
precizeaza ca coridorul se gase§te in mijloc, ca fiecare birou are aceea§i dimensiune, ca biroul ramas
neocupat este situat in coltul cladirii, ca biroul Mariei este situat vis-a-vis de eel al lui Marius etc. Pentru
a include toate aceste elemente este nevoie de o cantitate mult mai mare de informatii lingvistice, astfel
ca veti intelege de ce. se spune ca o imagine valoreaza cat o mie de cuvinte. Tocmai pentru faptul ca
reprezentarea pictoriala e mai aproape de obiectul reprezentat din lumea reala, data fiind analogia mare
dintre acesta §i reprezentare, ease mai nume§te §i reprezentare de tip analogic.
Cu toate aceste deosebiri, ambele tipuri de reprezentari externe au in comun §i unele elemente
caracteristice reprezentarilor, in general. Astfel, ele sunt doar o sinteza a ceva din lumea inconjuratoare,
adica nu sunt identice §i nu reprezinta tot obiectul in totalitate, ci numai ni§te aspecte importante. in
exemplul nostru, nici una din cele doua reprezentari nu ne ofera informatii despre culoarea mochetei din
birouri, despre prezenta sau absenta extinctoarelor pentru incendiu §.a.m.d. Ele prezinta doar ceea ce
este esential pentru eel ce folose§te reprezentarea §i omite tot ceea ce nu e important.
Exista §i diferente critice intre cele doua tipuri de reprezentari. lmaginati-va un desen in care este
infati§at un birou pe care se gase§te o carte. Reprezentarea pictoriala ar fi tocmai acest desen, iar
reprezentarea lingvistica ar fi propozitia "Cartea este pe birou". Sa analizam acum diferentele critice intre
aceste doua reprezentari:
1) Reprezentarea lingvistica e formata din simboluri discrete, iar cea pictoriala nu contine astfel de
simboluri. in reprezentarea lingvistica, fiecare litera este ea insa§i un simbol, dar litera nu mai poate fi
impartita la randul ei in ceva cu sens. Spre exemplu, o jumatate din litera ,,a" nu semnifica nimic. in
reprezentarea pictoriala, grafica, e greu de stabilit care sunt simbolurile ce o contin; aici orice linie poate
sa semnifice ceva, totul depinzand in cele din urma de contextul intregii imagini.
2) Reprezentarea lingvistica are simboluri explicite pentru toate elementele continute in ea, ca §i
pentru relatiile dintre elemente (Cartea este pe birou). in reprezentarea pictoriala simbolurile sunt
implicite, la fel §i relatiile dintre elemente sunt implicite, adica depind de context. (Nu avem nici o
reprezentare grafica a notiunii, relatiei ''pe").
3) Reprezentarea lingvistica este alcatuita pe baza unor reguli gramaticale ce determina
combinarea simbolurilor, in timp ce acest lucru nu se regase§te in reprezentarea pictoriala.
4) Reprezentarea lingvistica este abstracta §i poate fi achizitionata printr-o varietate de modalitati

2
senzoriale (vizual, auditiv, chiar tactil), in timp ce reprezentarea pictoriala este concreta ~i achizitionata
predominant vizual. Reprezentarile externe, prezentate anterior sunt similare pana la un punct cu cele
interne sau mentale.

B. PROPOZrJllLE CA REPREZENTARE MENTAL.A

Dupa cum am vazut pana acum, reprezentarile propozitionale sunt considerate a fi entitati explicite,
discrete ~i abstracte care reprezinta continutul ideatic mental. Ele reprezinta obiectele conceptuale ~i
relatiile dintre acestea intr-o forma ce nu depinde de limba folosita (ex. oamenii i~i reprezinta
propozitional relatia dintre o carte ~i o masa pe care e a~ezata cartea in aceea~i forma indiferent ca o
fac in ruse~te sau in engleza) sau de organele de simt implicate, vizual, auditiv, olfactiv sau tactil. Cu alte
cuvinte, reprezentarile propozitionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activitatilor
cognitive. Aceste aspecte pot parea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi sa caracterizam
reprezentarile propozitionale daca ele sunt abstracte, nu depind de limbaj ~i nici de modalitatea
senzoriala? Psihologii cognitivi~ti au rezolvat aceasta problema pornind de la unele notiuni de logica.
Astfel, notiunile de predicat ~i argument descriu eel mai bine reprezentarile propozitionale. Un predicat
este orice poate avea sau lua argumente. Exprimarea poate parea neclara, dar in exemplu de
reprezentare propozitionala "Penarul de pe birou''. predicatul este PE, iar argumentele sunt PENAR ~i
8/ROU. Predicatele ~i argumentele se noteaza in sens cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele
obi~nuite (pe, penar, birou), dar ~i pentru a intelege ca ele fac referire la reprezentarea mentala,
propozitionala a obiectelor mentionate. A~a cum se observa mai sus, predicatul are rolul de a lega intr-un
fel anume argumentele. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietati pe care le au argumentele.
In exemplul nostru, predicatul PE ne indica relatia care exista intre cele doua argumente, PENAR ~i
BIROU.
Notarea sau exprimarea grafica a acestei reprezentari mentale se face in felul urmator:
PE (PENAR, BIROU)
Ordinea in care sunt a~ezate argumentele indica directia relatiei intre cele doua argumente. A~a cum
spuneam anterior, un predicat poate exprima ~i o proprietate a argumentului. Reprezentarea
propozitionala "Marul este ro§u" poate fi exprimata astfel:
RO~U (MAR)
De asemenea ~i reprezentari propozitionale mai complicate pot fi exprimate in scris. Spre exemplu
reprezentarea propozitionala "Dan I-a bvit pe Marius §i /-a ranit" se scrie:
LOVIT (DAN, MARIUS)
RANIT (MARIUS)
Chiar daca in exemplul acesta avem de-a face cu doua predicate, spunem ca aceasta este o singura
reprezentare propozitionala.
Oricum, exista diferente mari intre modul in care utilizeaza logicienii notiunile de predicat ~i argument
~i acceptiunea data de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, in logica, propozitiile pot fi doar
adevarate sau false, ceea ce in psihologie nu are mare importanta atunci cand descriem o reprezentare
propozitionala. Aplicatiile cele mai frecvente ale acestei abordari privind reprezentarea propozitionala au
fost in domeniul modelarii computerizate a proceselor cognitive, mai ales cele implicate in categorizare
~i gandirea deductiva.

3
 C. IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTAL.A

Structura reprezentarilor imagistice nu este pe deplin clarificata. Cu toate acestea, psihologii

cognitivi~ti s-au ocupat mai mult de unele proprietati pe care le au acestea ~i de legatura dintre ele ~i
reprezentarile propozitionale. Doua directii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentala a imaginibr
~i scanarea imaginibr.

Rotirea mentala a imaginilor.

Experimentele clasice vizand rotirea mentala a imaginilor au doua etape. In prima etapa se prezinta
participantilor ni~te imagini tinta (in mod frecvent litere sau cifre). In a doua etapa Ii se prezinta subiectilor
aceia~i itemi ca ~i in eta pa precedenta, doar ca ei sunt rotiti sub diverse unghiuri. Sarcina participantilor
este de a decide daca itemul prezentat a doua, oara este identic cu eel prezentat initial sau este imaginea
"in oglinda" a acestuia. Rezultatele evidente ale acestor experimente indica faptul ca cu cat mai mare
este diferenta dintre unghiul normal, initial ~i eel obtinut in urma rotatiei imaginii, cu atat mai lung va fi
timpul de decizie al subiectilor (ex. timpul de decizie pentru o rotatie de 30° este mai lung decat eel pentru
o rotatie de 60°; pentru detalii va puteti documenta in volumul lui M. Miclea).
Pornind de la aceste rezultate, psihologii au concluzionat ca imaginile mentale par sa aiba proprietatile
pe care le au ~i obiectele din lumea reala. Astfel, ele par a fi localizate intr-un fel de spatiu mental in
acela~i mod in care obiectele de afara sunt localizate in spatiul fizic, imaginile mentale pot fi manipulate
(ex. rotite) in acela~i fel in care se manipuleaza ~i obiectele fizice.

Scanarea imaginibr mentale

Aceasta tehnica ne ofera informatii din alta perspectiva despre imaginile mentale. In experimentele
de acest tip subiectii trebuie scaneze (sa parcurga) mental o harta imaginara. lntr-o prim a etapa, subiectii
au de memorat harta pe care se gasesc diferite puncte de reper. Ei o memoreaza pana cand sunt in
stare sa o reproduca corect grafic. Apoi, in etapa experimentala propriu-zisa, experimentatorul nume~te
unul dintre obiectele existente pe harta, apoi, experimentatorul nume~te un al doilea obiect de pe harta,
iar subiectul este rugat sa i~i imagineze ruta de la primul obiect pana la al doilea. Rezultatele dovedesc
ca cu cat distantele dintre obiectele reale de pe harta este mai mare, cu atat mai lung va fi ~i timpul de
raspuns sau de decizie al subiectilor.
Aceste dovezi experimentale mentionate anterior denota faptul ca reprezentarile imagistice au
acelea~i proprietati spatiale ca ~i obiectele din lumea inconjuratoare pe care le reprezinta.
Exista insa ~i limite ale acestei abordari teoretice, limite recunoscute chiar de cercetatorii din domeniu.
Faptul case demonstreaza ca reprezentarile imagistice au acelea~i proprietati ca ~i imaginile sau obiectele
reale nu releva foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv), ci doar o parte din aspectele functionale.
Aceste limite vor fi discutate mai tarziu in curs, in cadrul dezbaterii imagistic-propozitional.

4
 D. DEZBATEREA IMAGISTIC·PROPOZIJIONAL.

lnainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propozitional vom trata unele distinctii empirice
(experimentale) dintre cele doua tipuri de reprezentari.
Din pun ct de vedere istoric, reprezentarile imagistice au fost primele tipuri studiate de catre oamenii
de ~tiinta. Aristotel a considerat imageria vizuala (obs: imagerie nu este totuna cu imaginatie; imageria
se refera strict la reprezentarile imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare ~i sunt oarecum
asemanatoare reprezentarilor, a~a cum sunt ele tratate in manualul de liceu, in timp ce imaginatia
inseamna producerea de imagini, posibil ~i a unor obiecte ce nu exista in realitate) ca fiind mediul specific
al gandirii. In timp, ~i alti filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie in gandirea umana.
Odata cu aparitia teoriilor privind reprezentarile propozitionale s-a pus problem a diferentelor ce exista
intre acestea ~i cele imagistice. Teoria codarii duale a lui Paivio se ocupa tocmai de studierea diferentelor
de baza dintre cele doua tipuri de reprezentari. 0 schema grafica a teoriei este prezentata mai jos:
I SISTEM SENZORIAL I

ogogeni
r conexiuni reprezentationale
mageni
1
onexiuni referential

procese verbale procese nonverbale

Figura 2- Rela~a inb·e sistemul imagenilor ~i sistemul logogenilor

Aceasta teorie poate fi sintetizata astfel:

• exista doua sisteme distincte ~i interconectate de reprezentare, codare ~i procesare a informatiei
(reamintiti-va ca un sistem cognitiv are doua functii principale, de reprezentare ~i de calcul), un sistem
verbal ~i unul nonverbal.
• ambele sisteme sunt specializate in codarea, organizarea, stocarea ~i activarea unor tipuri distincte
de informatii.
• sistemul non-verbal (imageria) este specializat in prelucrarea obiectelor ~i evenimentelor non-
verbale (ex. procesarea informatiilor spatiale) ~i de aceea se va folosi de sarcini precum analiza
scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale, sarcini ce sunt predominant realizate in paralel.
• sistemul verbal este specializat in manipularea informatiei lingvistice implicate mai ales in procesarile
de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt in general sarcini seriale, tocmai datorita faptului ca
limbajul este de natura seriala (adica un cuvant urmeaza dupa alt cuvant, o litera urmeaza dupa alta
etc.)
• ambele sisteme sunt, la randul lor divizate in subsisteme corespunzatoare sistemelor senzoriomotorii
(vizual, auditiv etc.)
• ambele sisteme au unitati reprezentationale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) ~i imageni

5
 (pentru sistemul nonverbal)
• cele doua sisteme sunt interconectate prin legaturi intre logogeni §i imageni.

Teoria lui Paivio este sustinuta de numeroase evidente experimentale.

Spre exemplu, unele studii au aratat ca memoria pentru cuvinte este distincta de cea pentru imagini.
Acest tip de experimente sustine ideea existentei a doua sisteme distincte de prelucrare a informatiilor.
Alte experimente au demonstrat ca performantele mnezice sunt superioare atunci cand ceva se codeaza
atat imagistic, cat §i verbal, decat atunci cand acel ceva se codeaza fie numai imagistic, fie numai verbal.
Alte experimente au indicat superioritatea in memorare a sistemului imagistic fata de eel verbal. Spre
exemplu, studiile in care subiectilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar apoi ace§tia erau rugati
sa le reproduca liber, au indicat ca cei care au avut imagini la invatare au performante mai, bune decat
cei care au avut ca stimuli cuvinte. Ace st fapt este explicat prin ace ea ca, in cursul prezentarii imaginilor,
subiectii au tendinte de a denumi obiectul, deci respectivul stimul va fi codat: atat imagistic, cat §i verbal.
in contrast, ceilalti, care au avut ca stimuli numai cuvinte, var coda stimulii utilizand dear un singur cod,
eel verbal, ceea ce va duce la performante mnezice mai scazute.
Un alt rezultat experimental care vine sa confirme teoria lui Paivio este acela al de codificare a
stimulilor abstracti fata de aceia concreti. Rezultatele arata ca cu cat mai concret este un stimul, cu atat
mai buna e performanta mnezica. in termenii teoriei lui Paivio, acest fapt tine de implicarea diferentiata
in codificare a celor doua sisteme. Astfel, stimuli concreti sunt codificati si vizual §i verbal (tocmai fiindca
sunt mai U§Or de imaginat), in timp ce stimulii abstracti sunt codificati numai verbal.
in fine, un ultim argument in favoarea teoriei lui Paivio este de natura neuropsihologica. Astfel, se §tie
ca exista o anumita lateralitate §i dominanta cerebrala §i ca emisfera stanga este implicata mai mult in
prelucrarea informatiei verbale, abstracte, in timp ce emisfera dreapta este implicata mai mult in sarcini
de natura nonverbala.
Reprezentarea mentala este unul din subiectele de studiu cele mai importante din psihologia
cognitiva. Tocmai de aceea, exista o puternica dezbatere privind implicarea celor doua tipuri de
reprezentari in functiile sistemului cognitiv uman. Dezbaterea pome§te de la contestarea faptului ca
imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentala. Cei ce considera ca imaginile nu sunt
distincte de reprezentarea propozitionala argumenteaza prin aceea ca atunci cand noi uitam parti dintr-
o imagine, noi uitam acele parti ce au un inteles §i nu uitam la intamplare, a§a cum ar fi cazul, daca
imaginile ar fi diferite. Deci, presupun ace§ti psihologi, imaginile nu pot fi desprinse de un cod
propozitional ce sta la baza formarii lor.
Un alt aspect ce contribuie la mentinerea acestei dezbateri este acela ca orice fenomen sau proces
psihic poate fi explicat utilizand exclusiv dear unul din tipurile de reprezentare mentionate, verbal sau
imagistic. inca nu exista suficiente dovezi privind natura diferentelor dintre reprezentarile propozitionale
§i cele imagistice.
in orice caz, ceea ce psihologii considera a fi unanim este faptul ca in orice reprezentare sunt implicate
in special procesarile descendente de informatii.

6
 E. NEUROPSIHOLOGIA IMAGERIEI VIZUALE.

Studiile neuropsihologice s-au ocupat in special de localizarea diferitelor functii ale reprezentarilor ~i
s-au referit in mod special la lateralitatea cerebrala. Rezultatele din acest domeniu au indicat ca
specializarea celor doua emisfere exista intr-adevar in cazul reprezentarilor mentale, dar functiile pe care
acestea le indeplinesc pot fi implicate in ambele tipuri de reprezentari. Astfel, Farah (1984) a demonstrat
ca emisfera dreapta este implicata in mod special in imageria vizuala, dar a adus precizarea ca emisfera
stanga are ~i ea o componenta in acest caz - aceea a generarii de imagini. Ea a utilizat pacienti cu
tulburari cerebrale (ce prezentau disocieri intre cele doua emisfere) ~i a demonstrat ca o sarcina ce
implica generarea de imagini era efectuata cu succes de pacientii ce aveau emisfera stanga intacta, in
timp ce ceilalti pacienti, cu emisfera dreapta intacta nu au reu~it la aceasta sarcina.
Alte rezultate obtinute de neuropsihologi (care insa nu sunt de un interes major pentru studiul de fata)
au fast acelea ale precizarilor diverselor arii corticale implicate in productia de imagini ~i operarea cu
acestea. Ori cum, aceste cercetari au ilustrat modul in care psi ho logia cognitiva po ate colabora cu
neuropsihologia ~i cum unele teorii din psihologia cognitiva pot fi verificate in neuro~tiinte.

F. REPREZENTAREA DIN PERSPECTIVA CONEXIONISTA

Va reamintim ca abordarea conexionista vede sistemul cognitiv uman ca utilizand nu simboluri, ci

doar potentiale de activare. De asemenea, mai ~tim ca inca nu se cunoa~te modul in care aceste
potentiale de activare (numite ~i subsimboluri) sunt transform ate in simboluri. Distinctia dintre
reprezentarile mentale (imagistic versus propozitional) este strans legata de simboluri, deci de abordarea
clasica a paradigmei procesarii informatiei.
Conexionismul, prin modelele sale computationale, cauta sa inlature dezavantajul teoriilor ce
presupun folosirea simbolurilor. Dezbaterea imagistic-propozitional, prezentata pe scurt anterior, arata
tocmai neconcordanta teoriilor ce folosesc simbolurile pentru a explica diferentele intre diversele tipuri
de reprezentari.
in contrast cu teoriile simbolice, modelele computationale descriu modul in care se formeaza,
actioneaza ~i sunt recunoscute reprezentarile fara a recurge la distinctia dintre simboluri pentru a explica
aceste rezultate. De aceea, abordarea conexionista pare sa aiba un avantaj asupra celei clasice.
intrucat obiectul cursului nu ii reprezinta teoriile conexioniste, vom fi foarte succinti in a prezenta
aceste modele. Astfel, folosind conceptul de pattern asociativ psihologii cognitivi~ti adepti ai acestui
curent, arata ca o retea computationala (mai multe unitati, neuromimetice, conectate intre ele) poate
stoca ~ i recunoa~te dife rite patte rnuri ale distrib utiei potenti al el or de activa re. Pe baz a acestor patternuri,
sistemul cognitiv recunoa~te obiectul extern care este astfel reprezentat de aceste potentiale de activare
(vezi ca exemplu in M. Miclea cum o astfel de retea poate sa faca distinctia dintre roci ~i o mina). De
asemenea, prin unitatile externe ce primesc impulsurile de activare (neuronii senzoriali), se stimuleaza
diferite zone din retea, ceea ce conduce la distinctia dintre diferitele aspecte ale reprezentarii. Astfel,
informatiile (de fapt, potentialele de activare) privind mirosul unei flori ~i cele privind vederea aceleia~i
flori, provin de la diverse unitati de activare, ceea ce creeaza in final formarea unor patternuri diferite de
activare ~i astfel se face distinctia intre vederea ~i mirosirea acelei flori.
Alta abordare din aceasta perspectiva presupune ca exista anumite unitati de activare caracteristice

7
pentru o anume functie, iar din combinarea potentialului provenit de la aceste unitati se obtine patternul
asociativ de activare. Modelul prezentat mai jos ilustreaza, sumar aceasta teorie.
Pentru a reprezenta notiunea de papagal se activeaza anumite patternuri asociative, doar de la
anumite unitati de activare. Combinarea acestor patternuri este diferita decat 1n cazul activarii (sau
reprezentarii) notiunii de mar. Chiar daca este rudimentar, acest exemplu indica modul in care patternuri
de activare (potentiale electrice) se pot comb in a astfel ,neat sa rezulte asociatii distincte.

Figura 3- Reprezentarea notiunii de papagal prin combinarea de patemuri asociative

Recent, teoreticienii incearca sa integreze intr-o singura teorie cele doua abordari. Ei considera
conexionismul ca ceva complementar paradigmei procesarii informatiei. Astfel, reprezentarile imagistice
sau propozitionale (abordarea clasica) sunt considerate ca reprezentand un anumit nivel de generalitate
al reprezentarii - un nivel general, similar celui semantic din teoria lui Marr (prezentata in primele cursuri)
-, in timp ce modelele computationale din abordarea neoconexionista se considera ca reprezinta nivelul
implementational, conform aceleia~i teorii ale lui Marr.

8
 MEMORIA- PERSPECTIVA TRADITIONAL.A $1 CEA COGNITIVISTA.
DURATA, STRUCTURA $1 PROCESELE MEMORIEI.
MEMORIA IMPLICIT.A $1 CEA EXPLICIT.A. REAMINTIREA $1 UITAREA..
A. MEMORIA - REPERE GENERALE

Memoria nu este perfecta, mintea noastra nu este asemenea unui bande de magnetofon, unele informatii
sunt uitate, alte sunt modificate. Astfel, tu, eu, sau oricine i?i aminte?te cateva informatii ?i uita restul. Memoria
este pastrarea ?i mentinerea infonnatiilor. Acestea includ abilitati precum mersul pe bicicleta sau legarea
?ireturilor. De asemenea, include fapte care nu se schimba niciodata (ziua ta de na?tere }, fapte care se schimba
rar (adresa dvs. de corespondenta) ?i fapte care se schimba frecvent (in cazul in care ati lasat cheile ). va amintiti
cele mai importante experiente ?i unele dintre cele mai putin importante, multe fapte utile ?i multe lucruri pe care
nu le puteti imagina vreodata. (Philip, 2006, p. 364)
Teoriile care se ocupa de memorie considera in acela~i timp atat structura acesteia, cat ~i procesele implicate
in memorare. Structura se refera la modul in care memoria (sau sistemul mnezic) este organizat, in timp ce
procesele se refera la activitatile ce se desfa~oara in cadrul sistemului mnezic.
De asemenea. memoria si invatarea sunt strans legate intre ele ~i foarte similare din unele puncte de vedere.
Astfel, ambele implica o serie de stadii. Primul stadiu se refera la procesele implicate in timpul prezentarii
materialului de invatat, iar aceasta etapa se nume~te codificare. Ca urmare a codificarii infonnatiei, o parte din
aceasta este stocata in sistemul de memorare, deci stocarea este al doilea stadiu. Al treilea, ~i ultimul stadiu,
consta in reactualizarea materialului de invatat, ce implica descoperirea ~i extragerea informatiilor stocate in
memorie.
Am precizat aceasta importanta distinctie intre structura ~i procese ~i intre diversele stadii ale invatarii ~i
memoriei pentru ca ele apar inerent in orice fenomen psihic ce implica invatarea sau memorarea. Astfel, nu
putem avea structuri fara procese ~i redare fara o codare sau o stocare initiala. Tulving ~i Thompson (1973),
autorii unei teorii influente asupra memoriei, au precizat: ,,Numai ceea ce a fost stocat poate fi redat ~i modul in
care este redat depinde de modul in care s-au desfa~urat stocarea ~i codarea."

B. TEORII EXPLICATNE ~I CONCEPTE IMPORTANTE

Teoriile ce s-au ocupat de studiul structurii memoriei se incadreaza Tn doua mari paradigme, oarecum
apropiate una de alta: paradigma metaforei spa(ia/e ~i paradigma depozffebr mnezice. Multe dintre teoriile
subordonate metaforei spatiale sunt modele conexe psihologiei (in principal sunt generate de a?a-numita
paradigma a engramarii ?i sunt de tip bio-fizio-neurologice) iar cele psihologice sunt dezvoltari din ce in ce mai
flexibile a paradigmei depozitelor mnezice (teoria blocurilor de memorie, teoria nivelului de procesare, teoria
dublei-codari ?i teoria memoriei de lucru).

1. Studiile c/asice ale Jui Ebbinghaus asupra memoriei

Hermann Ebbinghaus ?i-a centrat cercetarile asupra unei abordari pe care o admitem fara indoiala: el a

1
invatat un material nou, astfel incat sa ~tie exact ce a invatat cineva ~i cand. Apoi a masurat memoria dupa
diferite intarzieri. Pentru a fi sigur ca materialul este nou, el a folosit liste de silabe fara sens. El a scris 2.300 de
silabe, constituite dintr-o vocal a incadrataintre doua consoane, le-a asamblat in mod aleatoriu in liste, cercetand
memoria. Acesta propune ~i utilizeaza consecvent in studiul experimental al memoriei silabele fara sens,
acestea fiind estimate ca fiind simple, egale in dificultate, cuantifiabile, susceptibile fara sens. (Kaiat, 2017, pp.
215-216)

.., 50
....,c::!::.
....
,= 40

=
.b
..,= 30
..,Q.
!:: 20
..,
"'
..,u
=
=s. 10
..,
'..:l
..,Q.
~ 0 10 20 30 40
Numarul de silabe de pe lista

Figm·a 1 - Imagine preluata ~i adaptata din Kalat, 201 7

Dupa efectuarea acestor experimente, Ebbinghaus a stabilit cateva principii importante ale memoriei.
Un principiu, uneori cunoscut sub numele de curba de uitare Ebbinghaus, este ca cele mai multe uitari au loc
in primele ore ~i zile de invatare (vezi figura 1). Dupa cateva zile, rata la care informatiile se pierd din memorie
este foarte lenta ~i treptata. El a aratat, de asemenea, ca, pe masura ce numarul de silabe de pe o lista a crescut,
numarul de incercari pentru a afla lista a crescut exponential. 0 lista cu 36 de articole i-a luat de 50 de ori
numarul de repetari pentru a invata ca o lista cu 7 articole. Ebbinghaus nu a studiat doar liste arbitrare; el a
incercat, de asemenea, sa memoreze mai multe informatii semnificative, in special diferite sectiuni ale poeziei
Don Juan. El a descoperit ca avea nevoie de doar o zecime mai multe recitari pentru a memora poezia, a~a
cum trebuia sa-~i memoreze numarul echivalent de silabe arbitrare. lnformatiile utile sunt mai u~or de memorat
(Kalat, 2017, p.216)

2. Teorii localizaponiste. Metafora spavata este in substratu/ modelelor locaKzafioniste. Atunci cand
oamenii se gandesc la ceea ce se petrece in mintea lor, in memoria lor, adesea ei o localizeaza intr-un spatiu
dat ce conUne ganduri, amintiri ~i idei, la fel cum diverse obiecte s-ar gasi intr-o camera. Astfel, ei folosesc
adesea expresii ce ilustreaza o asemenea orientare spatiala, cum ar fi: ,,caut ni§te amintiri pierdute, ideea mi-a
ta§nit dintr-un coif' etc. Astfel, confonn paradigmei metaforei spafia/e, infonnafiile memorate sunt tratate
ca obiecte ce sunt stocate in diferite locafii din minte, iar procesul redarii implica o cautare in minte a
2
informafiilor stocate.
Metafora spatiala sufera insa numeroase limitari. Spre exemplu, ea nu explica unele fenomene, cum ar fi
acela ca oamenii pot decide foarte rapid atunci cand nu §tiu ceva (spre exemplu, ca nu am fost niciodata in
Zair). Daca metafora spatiala ar fi o paradigm a viabila, atunci a decide ca nu cunoa§tem ceva ne-ar lua un timp
imens de gandire dat fiind faptul ca va trebui sa cautam, ,,sa scotocim" intreaga minte, memorie pentru a decide
ca informatia cautata nu se afla acolo.
De asemenea, metafora spatiala mai implica faptul ca sistemul mnezic uman este un sistem mai degraba
inflexibil, decat unul flexibil, un sistem oarecum similar cu maniera de aranjare §i catalogare a ca~ilor intr-o
biblioteca, o parte mai apropiate unele de altele, iar o alta parte - mai departate unele de altele. lnsa acest sistem
nu explica flexibilitatea relativ mare pe care o intalnim in procesul de redare a informatiilor, unde informatii dintre
cele mai diverse pot fi red ate simultan, chiar daca ele aparent pare au sa nu fi fost stocate impreuna, in acela§i
loc.
In timp au aparut alte variante ale acestei teorii, pe care le prezentam mai jos.
3. Modele biologice ~; fiziologice ale memoriei.
a)Teoria engramarii. Exista mai multe teorii care considera ca anumite elemente chimice sau fenomene
electrice ale celulei nervoase ar explica stocarea informaUei in creier. Structura biochimica a engramarii sau a
urmelor de memorie nu este inc a cunoscuta. Cercetatorii nu au ajuns la un acord in ceea ce prive§te modul de
stocare a informatiilor in memorie §i a localizarii acestora. Behaviori§tii considera ca nu putem explica
comportamentul uman doar ca rezultat al raspunsurilor simple, incon§tiente §i conditionate. Teoriile cognitiviste,
de asemenea, afirma c a animalele §i oamenii gandesc §i actioneaza pe baza unor imagini mentale
(Havarneanu,2019,p. 77).
Aceste modele incearca sa identifice suportul anatomic al memoriei, structurile cerebrale raspunzatoare de
encodarea, pastrarea 9i reactualizarea informatiilor. Inca din 1917, K. S. Lashley a inceput un amplu program
de cercetari asupra a ceea ce el a numit "brain engram", un fel de structura (ipotetica) a unui singur element
memorat (apud Zlate, 1999, p. 444). Pornind de la ipotezele conditionarii clasice descrise de Pavlov, conform
carora invatarea depinde de conexiuni consolidate intre doua zone ale creierului, Lashey a vrut sa descopere
daca o taietura undeva in creier ar putea intrerupe aceasta conexiune 9i poate elimina raspunsul invatat. El a
instruit 9obolani in labirinturi 9i intr-o sarcina de discriminare a luminozitatii. Ulterior, facand taieturi adanci in
diferite locatii din cortexul lor cerebral, a observat ca nicio taietura nu afecteaza semnificativ 9obolanii. Lashey
a testat, de asemenea, daca anumite.pa~i din cortexul cerebral au un rol mai important in procesul de invatare.
A instruit 9obolani in labirinturi inainte 9i dupa ce le-a scos po~iuni mari din cortex. Acesta a observat ca leziunile
afecteaza performanta, dar aceasta depinde mai degraba de cantitatea de leziuni cerebrale decat de locatia
leziunilor. Astfel, Lashey a propus doua principii despre sistemul nervos (conform Kalat, 2009, pp. 404-407).:
• echipotenfiaHtatea - toate pa~ile cortexului contribuie in mod egal la formarea unor comportamente
complexe, cum arfi invatarea, 9i orice parte a corexului poate fi substituita de orice alta parte;
3
 • acfiunea in masa - cortexul functioneaza ca un ,ntreg.
Una din concluziile lui a fost aceea ca ,nvatarea depinde de mai multe zone corticale, dar fiecare
contribuind ,n mod diferit
Teoria lui Lashey a deschis drumul elaborarii unei noi teorii, aceea a localizarilor dinamice sau functionale.
Potrivit acestei teorii, scoa~a cerebrala nu este echipotentiala Tn toate zonele sale, dimpotriva, diversele sale
regiuni sau circumvolutiuni au de 1ndeplinit roluri diferentiate ,n realizarea functiilor psihice. Cu alte cuvinte, fara
a se nega existenta unei zone principale, specifica unei anumite functiuni, se arata ca ea este conectata cu
multe alte zone, care sunt capabile sa preia functiile acesteia, atunci cand este afectata (intervine a9a-numitul
fenomen de compensare). Neurochirurgul Wilder Penfield a descoperit ,n 1959 posibilitatea de a produce
revenirea memoriei la pacientii sai prin stimularea cu ajutorul curentului electric a anumitor pa~i din lob ii frontali.
In timpul unei operatii, atingand o anumita parte a creierul unei femei, ea a auzit un sunet specific, ca o muzica.
Aceasta descoperire I-a facut pe Penfield sa creda ca memoria ,9i are locul de stocare 1n anumite zone,
distribuite inegal pe toata suprafata creierului (Zlate, 1999, p. 444).
Luand ,n considerare datele oferite de clinica neurologica 9i neurochirurgicala, putem desprinde doua mari
circuite care controleaza starea 9i dinamica memoriei ,n ansamblul ei:
• circuitu/ fronto-parieto-temporo-occipital, ,n cadrul caruia rolul coordonator revine lobului frontal, care
monitorizeaza 9i reglarea reactualizarii;
• circuitul fronto-temporo-Bmbic, care asigura monitorizarea tezaurului memorativ latent.
Afectarea primului circuit duce la blocarea pa~iala sau totala a reactualizarii, precum 9i a achizitiei ulterioare
de informatii noi; afectarea celui de al doilea duce la destramarea tezaurului acumulat pana la aparitia afectiunii
(Golu, 2007, p. 568-569).
b) Teoria neuronala.. Spre deosebire de modelele anterioare, care incercau sa localizeze anatomic
memoria sau diferitele ei tipuri, noua categorie de de modele explicative-interpretative urmare9te sa evidentieze
rolul organizarii 9i functionarii neuronilor, ,ntemeindu-se pe modelul retelelor reverberante descris de Hebb.
Argumentul principal H constituie faptul ca informatia, pentru a fi engramata, trebuie aparata de actiunea
zgomutului de fond 9i reiterata. Aceasta nu se poate realiza decat ,n cadrul unui contur ,nchis, unde codurile
bioelectrice care poarta ,n aceasta faza informatia pot fi mentinute un anumit interval de timp 9i dupa ,ncetarea
actiunii stimulului (Golu, 2007, p. 570).
Mai mult, Hebb sugereaza ca bazele neurologice pesntru MSD 9i MLD sunt diferite. In MSD, un circuit de
neuroni actioneaza repetat, creand astfel o "urma" mnezica. Numai ca aceasta "urma" este instabila 9i nu
conduce la modificari profunde ,n structura fizica a creierului. De aceea, pentru ca informatia sa treca din MSD
,n MLD este necesara o reala modificare fizica a creierului, care va lua forma unei noi legaturi ,ntre neuroni.
Pornind de la ipoteza lui Hebb, au fost propuse 9i alte ipoteze:
• ipoteza bioelectrica- postuleza ca activitatea electrica a circuitelor reverberante dispune de capacitatea
de a se mentine pentru un timp mai 1ndelungat
4
 • ipoteza sinaptica - presupune ca rezistenta sinaptica la trimiterea excitatiei intre neuronii contigui
slabe9te in cursul invatarii
• ipoteza nevrog.ica - implica celulele gliale in procesele de memorizare
• ipoteza imbogafirii sinaptice a sistemuk.Ji nervos - precizeaza cre9terea numarului sinapselor potential
eficace, fapt care permite elaborarea circuitelor neuronale 9i cre9terea capacitatii de achizitie 9i retinere.
Descoperirea fenomenului de potentializare pe termen lung (PTL) constituie un argument decisiv in
favoarea ipotezei lui Hebb referitoare la plasticitatea proceselor neuronale. Bliss 9i Lomo (1973) au aratat ca o
stimulare electrica scurta de inalta frecventa a fibrelor proiectate pe populatiile neuronale ale hipocampului
antrena o hiperexcitabilitate durabila a celulelor efectoare hipocampice. Fenomenul PTL a fost regasit 9i in alte
arii corticale in care se presupune ca ar fi localizate diferite tipuri, feluri sau sisteme mnezice (apud Zlate, 1999,
p. 445).
ldeea potrivit careia "engramele" ar fi situate la diferite niveluri neurale din creier s-a accentuat 9i mai mult.
Exista chiar o terminologie unanim acceptata(conform Zlate, 1999, pp. 445-447). pentru a desemna nivelurile
organizarii neuronale: molecule - sinapse - neuroni - circuite - arii corticale - sisteme - sistem nervos central,
toate dispuse intr-un plan ierarhic, de la cele mai simple la cele mai complexe. Se considera ca este posibila
stocarea informatiilor, sub form a de entita 9i massive, la fiecare dintre aceste niveluri, totul depinzand de
complexitatea celor memorate. De pilda, informatiile simple pot fi stocate la nivelul moleculelor sau al sinapselor

9i chiar intr-o zona speciala din creier, pe cand informatiile complexe pot fi "raspandite" peste tot, pe intreaga
harta neuronala sau in intregul sistem, putandu-se intinde pe mai multe arii ale creierului
c) Teorii biochimice fi bioelectrice. Unii cercetatori nus-au multumit doar cu evidentierea rolului circuitelor
neuronale in memorie, ci au mers 9i mai departe, patrunzand in intimitatea neuronului. Cand experienta schimba
un neuron, se schimba activitatea sa chimica. Prin urmare, cercetatorii au inceput sa caute substantele chimice
din neuroni raspunzatoare de realizarea memoriei.
Elementele din compozitia interna a neuronului (mai ales din protoplasma 9i nucleul acestuia), in stare a
explica memoria, trebuiau sa satisfaca doua conditii esentiale: sa dispuna de o foarte mare capacitate de a
realiza combinatii; sa ramana permanent "deschise" 9i pentru alte posibile combinatii in viitor. Cei mai multi
cercetatori au ajuns, in urma investigatiilor efectuate, la concluzia ca astfel de conditii sunt indeplinite de acidul
dezoxiribonucleic (AON) 9i acidul ribonucleic (ARN) din celulele corticale, fiecare dintre ace9tia avand roluri
diferite in procesul memoriei. Primul, ADN-ul, ar avea rolul de pastrare a infomatiei, pe cand eel de-al doilea,
ARN-ul, de prelucrare a acesteia 9i de "transportare" la suprafata sau in protoplasma din jur. AD N-ul a fost numit
purtator, iar ARN-ul, mesager. Nucleoproteinele sunt formate din doua lanturi paralele dispuse in spirala, fie care
Iant continand o succesiune regulata de acid fosforic (P) 9i riboza (dR); intre cele doua lanturi se afla o serie de
punti care contin o baza purinica (adenina 9i guanina, atat pentru AON, cat 9i pentru ARN) 9i una primidinica
(citozina 9i timina pentru AD N 9i citozina 9i uracil pentru ARN). Faptul ca nucleoproteinele dis pun de patru semne
ce se pot combina intr-un numar foarte mare de variante ar explica puterea mare a acestor substante de a fixa
5
~i pastra informatiile. Unele calcule arata ca toate cuno~tintele unui om de cultura ar putea fi inscrise in 0,02
grame de acizi nucleici (Zlate, 1999, p.447-449).
McConnell (conform Zlate, 1999) a facut experiente cu un vierme primitiv numit "planaria". Acesta a invatat
o "reactie conditionata" facand 150 de incercari. Taiat in doua, el se reface. Exemplarul provenind din coada
viermelui (opusa celei cu ganglioni cefalici) invata aceea~i reactie facand doar 40 de incercari. McConnell
presupune ca experienta acumulata de planaria se pastreaza 1n ARN, comun ambelor pa~i din corpul palnariei
initiale. lpoteza i~i gase~te confirmarea in alt caz, cand viermele este introdus intr-o solutie dizolvata a ARN-
ului, caz in care nu se mai observa niciun transfer de experienta. Tot acela~i cercetator constata ca atunci cand
un vierme mai mare inghite un altul mai mic, dupa ce acesta din urma invata o reactie, viermele eel mare
realizeaza ~i el perfomante superioare celor obtinute de viermii care n-au cons umat viermi~ori '7nvatati".
Jacobson (conform Zlate, 1999) a experimentat folosind ~oareci care 1nvata un labirint. Apoi a extras din
creierul acestora ARN ~i I-a injectat in creierul altor ~oareci. Ace~tia invata acela~i labirint facand mai putine
erori. Alti cercetatori, repetand aceasta experienta, n-au obtinut totu~i rezultate similare. Apoi s-a observant ca
progresele mai rapide ale ~oarecilor injectati cu ARN s-ar putea explica nu prin structura acestei substante
(modificate prin invatare), ci pur ~i simplu datorita excitarii produse prin injectarea respective.
in ce fel ar avea loc engramarea in ARN? Hyden o explica in felul urmator: excitand ARN-ul, el creeaza
anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la form area lor. Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat
ca structura de eel initial, activeaza proteinele respective, emitand impulsuri ducand la formarea imaginii.
Desigur, o imagine ar implica o coordonare de zeci de mii sau sute de mii de impulsuri. Este o ipoteza care nu
intrune~te acceptul tuturor neurobiologilor.
Eccles sustine o alta ipoteza (Conform Cosmovici, 1999, pp. 137-138) pe care o prezentam pe scurt. Un
neuron transmite o excitatie prin axonul sau. Acesta, prin sinapse, intra in legatura fie cu dendritele, fie cu corpul
altei cellule nervoase. Dupa Eccles, o excitatie repetata a neuronului ar duce la aparitia unor noi puncte de
contact (prin prelungiri ale axonului) cu celula urmatoare, ceea cea ar facilita circulatia influxului nervos ~i ar
explica posibilitatile de reamintire. Formarea noilor puncte de contact ar presupune insa o durata de 6 ore -fapt
confirmat de unele observatii.
Constatand ca acizii ribonucleici sunt mai putini numero~i 1n celulele nervoase, ei gasindu-se mai mult in
mu~chi ~i in celulele sexuale, ~i, de asemenea, ca structurile lor sunt relativ stabile, ceea ce face ca modificarile
ce se produc in ei sa fie lente ~i sa necesite mult timp, unii autori propun orientarea catre alte substante, care
sa se gaseasca in cantitate mare in celulele nervoase ~i sa dispuna de o mare mobilitate. Cercetatorul roman
Eugen Macovski (1996, 1967) crede ca astfel de substante ar fi fosfolipidele, particule labile ale materiei vii, ce
oscileaza, se pot deplasa independent ~i mai ales se pot restructura rapid. Ele au proprietatea de a genera
impulsuri electronervoase ce determina modificari filiforme ale materiei proteice, ori retele bi- sau
tridimensionale. Datorita acestor proprietati, fosfolipidele au o mai mare putere de intiparire, pastrare ~i evocare.

6
Se contureaza astfel o noua directie de cercetare, bazata pe ipoteza existentei unor mecanisme bioelectrice, nu
numai biochimice.
Potrivit acestor date (conform Zlate, 1999, pp. 448-449) se poate trage concluzia ca memoria umana ar putea
fi ameliorata prin consumarea Tn exces sau prin inocularea directa Tn sange a unor asemenea substante.
lndustria farmaceutica s-a ~i angajat Tn directia fabricarii unor "pilule" ale memoriei. Laboratoarele Parke-Davis
au fabricat produsul numit tacrina (un inhibitor al acetilcolinesterazei}, considerat revolutionar Tn tratarea
simptomelor maladiei Alzheimer; laboratoarele japoneze EISAI au prod us un nou medicament botezat donepezil
(EZOZO}, nu atat de eficace ca primul, dar mai putin toxic; laboratoarele Sandoz lucreaza asupra unei pilule de
acela~i tip, ENA713; laboratoarele Bayer au testat cu rezultate contradictorii produsul metrifonat.

4. Mode/e psihologice ale memoriei.

Paradigma depozitelor mnezice - este un prim model (deja devenit "c/asic") propriu-zis psihobgic, care,
de?i inca oarecum asemanator modelelor locaHzafioniste de tip fiziobgist prezentate pana acum, deschide
drumul specific abordaribr psihologice ae domeniu/ui memoriei.
a) Teoria blocurilor de memorie - sau strudura memoriei (Atkinson & Shiffrin)
Prima teorie de acest gen a fast dezvoltata de Atkinson ~i Shiffrin in 1968. Eu au presupus ca memoria
umana poate fi descrisa structural ca fiind alcatuita dintr-un numar de depozite, fiecare continand un anume fel
de informatii. Astfel, cei doi psihologi au identificat trei astfel de depozite mnezice (sau memorii): depozitu I sau
memoria senzoriala, depozitul sau memoria de scurta durata §i depozitul sau memoria de imga durata.
In teoria blocurilor de memorie (Atkinson §i Shiffrin, 1968) se presupune ca exista trei depozite de memorie.
Acestea dau posibilitatea stocarii informatiilor pentru perioade variabile de timp. Pentru fiecare dintre acestea
exista anumite reguli dupa care functioneaza §i ele servesc anumitor scopuri. Deoarece informatia trebuie sa
treaca prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge Tn eel permanent, vorbim de trei blocuri de memorie
legate Tntre ele §i nu de trei memorii separate.
Cele trei blocuri de memorie sunt:
► Registrul sensorial (numit ~; memorie senzoriala) (MS)
► Memoria de scurta durata (MSD)

► Memoria de lunga durata. (MW)

Atkinson §i Shiffrin au combinat (~i de multe ori au ~i suprapus) tipurile §i formele mnezice cu procesele
mnezice. Ei le-au structurat Tntr-o succesiune riguroasa oferind, Tn final , un model bine structurat §i Tnchegat al
tipurilor de memorie. Modelul lui Atkinson ~i Shiffrin se nume~te structural, deoarece Tncearca sa surprinda
arhitectura proceselor ~i a mecanismelor mnezice, modul lor de Tnlantuire. Unii autori I-au denumit ~i modal
(Murdock, 1972), pentru ca se refera la modulele din care se compune memoria. Alti autori au preferat sa TI
numeasca stadia!, pentru ca fluxul informational se deplaseza Tn stadiu, de la un modul la altul (Zlate, 1999,
p.450)

7
 Stimulii din mediu

Reactie _J
Rgura 2. Reprezentarea graf,ca a mode ii iii structural ( Atkinson §i Shiffrin,1968), preluata ?i adaptata din
Ka/at (2017)
Memoria senzoriala
lnformatiile ce "bombardeaza" organele noastre de simt sunt stocate in acest depozit mnezic, dar
stocarea se realizeaza pentru o perioada foarte limitata de timp. Teoreticienii din domeniul memoriei ~i al teoriilor
privind reprezentarea mentala sunt de acord ca orice stimul produce o stare de activare, asemanatoare unui
potential energetic ce determina activarea sau inhibarea unei anume informatii stocata anterior. in plan subiectiv ,
acest potential de activare se simte ca pe un grad de familiaritate a stimulului sau informatiei respective, grad
de familiaritate ce se presupune ca depinde de doi factori: frecventa ~i recenta activarii acelor stimuli.
Funcfia esentiala a memoriei consta in pastrarea informatiei senzoriale pana cand alte procese
cognitive sunt capabile s-o preia, s-o analizeze, s-o interpreteze ~i sa-i dea inteles. Rolul ei apare ~i mai evident
in situatiile in care asupra organelor noastre de simt actioneaza simultan mai multe insu~iri. In timp ce noi
procuram informatii despre o insu~ire, informatia despre alte insu~iri nu se pierde, ci este men\inuta pana cand
ii vine randul sa fie procesata. Pentru ca memoria senzoriala sa pastreze informatia senzoriala pana cand
aceasta va deveni obiectul analizei - este necesar ca ea sa satisfaca anumite cerinte:- starea informatiei intr-o
forma veridica, astfel incat aceasta sa reflecte cu exactitate ceea ce s-a intamplat la nivelul receptorilor
senzoriali; sa dispuna de o mare capacitate de stocare, sa pastreze intreaga informatie venita de la receptorii
senzoriali; sa se intinda pe o perioada scurta, lasand loc pentru noile informatii care sosesc (Zlate, 1999, p.
414). In privin\a memoriei senzoriale exista tot atatea tipuri de memorii senzoriale cate tipuri de senzatii
cunoa~tem (vizuala, auditiva, tactila, kinestezica, gustativa, olfactiva etc). Cel mai frecvent studiate (conform
Golu, 2007, p. 574).~i in legatura cu care se cunosc mai multe informatii sunt memoria vizuala (numita ~i iconica)
~i memoria auditiva (numita ~i ecoica)
Memoria senzoriala contine informatii ce nu sunt stocate pentru mult timp acolo datorita scaderii gradului de
activare, deci are loc o deteriorare a reprezentarii stimulului in memorie. Rolul memoriei senzoriale este de a
15
stoca informatiile provenite de la stimulii externi un timp suficient de mare astfel ca mecanismele atentionale sa
permita sistemului cognitiv prelucrarea acestora ~i stocarea lor in urmatorul sistem (depozit) mnezic, memoria
de scurta durata. Teoreticienii ce au dezvoltat ulterior teoria lui Atkinson ~i Shiffrin au precizat ca exista mai
multe depozite mnezice senzoriale, cate unul pentru fiecare simt in parte. Astfel, avem o memorie senzoriala
vizuala (sau iconica), o memorie senzoriala auditiva (sau ecoica), o memorie senzoriala tactila, una olfactiva
etc.
Cercetarile din domeniul memoriei senzoriale s-au concentrat in special asupra determinarii perioadei de
deteriorare a informatiilor sau cu alte cuvinte, a perioadei in care scade potentialul sau gradul de activare a
reprezentarii stimulului in memorie. Astfel, rezultatele au indicat o perioada de deteriorare de 0.5 secunde pentru
informatia vizuala ~i una de aproximativ 2 secunde pentru informatiile auditive. Detalii privind aceste cercetari
puteti gasi in manualul lui Mircea Miclea, Psihobgie cognftiva (1999).

Memoria iconica (paragraf redactat pe baza manuailili lui Mic/ea, 1999, pp.198-199). Relevante sunt o serie
de expelrimente derulate se Sperling. Subiectilor Ii s-a prezentat la tahitoscop o configuratie de litere intr-un timp
de expunere de cateva sutimi de secunda. Dupa expunerea acestor litere, daca subiectilor din grupul
experimental Ii se cere sa reproduca configuratia, ace~tia vor oferi in medie 3-4 raspunsuri corecte indiferent de
numarul de litere de pe display motivand ca au retinut mai multe litere dar in timpul reproducerii primelor litere
le-au uitat pe celelalte. Pentru a preveni aceasta situatie, Sperling (1960) a prezentat unui grup de subiecti o
configuratie de litere. Fiecare serie de litere era expusa pe o durata de 50 milisecunde, apoi erau administrate
subiectilor diverse categorii de sunete. Daca sunetul avea o intensitate mai ridicata, subiectii trebuiau sa
reproduca itemii din ~irul superior, daca era de intensitate medie, itemii din randul din mijloc, iar daca era de o
intensitate scazuta, itemii din ~irul de jos. Mentionand ca subiectii nu erau avizati care dintre aceste sunete
urmau sa fie puse, astfel nu i~i puteau orienta atentia catre un anumit stimul.
Rezultatele au fost net superioare tata de cele de la primul experiment. Aceste performante erau obtinute
doar daca stimulul sonor care declan~a reproducerea survenea la un interval de pana la aproximativ 100
milisecunde dupa terminarea expunerii grafemelor respective. In conditiile in care sunetul era amanat dupa 150-
200 milisecunde aparea o deteriorare a performantelor. Astfel rezulta ca durata de retentie a stimulilor vizuali
este de 100 milisecunde, realizandu-se preatentional, avand o capacitate nelimitata.
Functia memoriei iconice se poate observa in extragerea trasaturilor fizice dupa incetarea stimularii - un
stimul de scurta durata este "prelungit" in memorie pentru a-i putea extrage caracteristicile fizice semnificative,
ce vor constitui inputuri pentru unele procesari ulterioare. Observam ca durata memoriei iconice, senzoriale in
general corespunde rastimpului necesar pentru activarea detectorilor de trasaturi
Memoria ecoica. Cercetarile experimentale asupra acestei forme a memoriei senzoriale sunt foarte
asemanatoare cu cele relatate pana acum. Unele dintre ele au modificat tehnica lui Sperling, pentru a o adapta
memoriei auditive. Astfel, (Momy, Bates ~i Barnett ,1965 conform Zlate, 1999, p. 416-417) se prezentau simultan
9
subiectilor secvente de consoane ce veneau din patru amplasamente diferite. Cand se cerea sa se precizeze
cantitatea de informatii primita de la un singur amplasament, se indica o cantitate mai mare decat atunci cand
se raporta informatia primita de la toate o data. S-a §i emis metafora ,,omului cu patru urechi", mai productiv
decat omul cu doua urechi. Un experiment aproape identic cu eel efectuat de Sperling apartine lui Crowder §i
Morton (1969), care n-au facut altceva decat sa inverseze stimulii. Stimulii auditivi au fost insotiti de fascicule
luminoase de intensitati diferite (ridicata, medie, scazuta). Subiectii trebuiau sa reactualizeze cat mai multi stimuli
auditivi din seria initiala, in functie de intensitatea stimulului luminos. Marind intervalul dintre stimulii auditivi
prezentati concomitent si stimulii vizuali ulteriori, cercetatorii au constatat ca pe masura ce distanta dintre cele
doua categorii de stimuli cre§te, ajungand pana la aproximativ 2 secunde, performantele subiectilor scad. De
aici s-a tras concluzia ca memoria senzoriala auditiva (conform Miclea, 1999, p.191) are o durata mai mare
decat cea vizuala (de 1,5-2 secunde, comparativ cu 100 milisecunde)

Memoria de scurta durata

Distinctia intre memoria de scurta durata §i ce de lunga durata, poate fi considerata ca fiind identica cu cea
dintre memoria primara §i secundara, a§a cum au fost acestea descrise de William James inca din 1890. Astfel,
memoria primara (sau cea de scurta durata, in cazul nostru), contine informatii ce sunt supuse atentiei con§tiintei
noastre imediat ce stimulii au fost perceputi §i de aceea ele se refera la prezentul psihologic. Memoria secundara
(de lunga durata, in cazul nostru), contine informatii despre stimuli sau evenimente ce au existat candva in
con§tiinta §i care fac parte din trecutul nostru psihologic.
Cele doua atribute cheie, ce descriu memoria de scurta durata, sunt:
• capacitatea extrem de limitata de depozitare (cercetarile au identificat aceasta capacitate ca fiind de 7+2
itemi ce pot fi stocati);
• fragilitatea extrem de mare a stocarii, orice stimul distractor conducand la uitarea rapid a a informatiei.
Capacitatea memoriei de scurta durata §i studierea acesteia in general se face prin metoda reamintirii in
serie, a reamintirii lib ere §i prin masurarea lungimii seriilor de stimuli ce pot fi memorati. Cercetarile din domeniul
memoriei de scurta durata coincid in unele aspecte cu cele privind atentia.

Memoria de lunga durata

Memoria de lunga durata contine practic toate cuno§tintele pe care le posed a individul §i exista unele dovezi
ca capacitatea acesteia este nelimitata. In acela§i timp, se mai considera ca informatiile stocate in memoria de
lunga durata nu se deterioreaza niciodata, iar uitarea lor nu se produce ca urmare a disparitiei informatiilor din
memorie, ci cauzata de fapt de imposibilitatea persoanei de a le activa.

Conform lui Zlate (1999, p. 418), un prim criteriu diferentiator intre MSD §i MLD ii constituie continutul celor
doua tipuri de memorie. MLD pastreaza mai ales informatiile trecute, de mare importanta, impregnate de
10
valoare, de semnificatie §i utilitate pentru viata individului, pe cand MSD permite operarea cu informatii imediate
§i recente, mai marunte, poate mai banale, momentan-semnificative, din a caror succesiune se incheaga viata
individului.
Capacitate a celor doua tipuri ale memoriei reprezinta un alt criteriu distinctiv. in timp ce MSD are o capacitate
limitata, redusa, capacitatea MLD este practic nelimitata, prima retinand o parte din informatia encodata, cealalta
aproape toata informatia encodata. Conform lui George Miller, capacitatea memorie de scurta durata este
cuprinsa intre 5-9 itemi cu o valoare optima de 7 itemi ,, Numarul magic 7". Astfel, memoria depinde de
schimbarile sinapselor raspindite pe suprafata celulelor. Putem sa stocam mai multe informatii in memoria de
scurta durata prin gruparea ( en. chunking) itemilor in secvente cu inteles. Dorind sa vada daca valoare optima
este reala in vederea capacitatii memoriei senzoriale, unii psihologi (Cowan, 2010; Mandler, 2013) au cercetat
mai de aproape aceasta problema ~i au ajuns in final sa fie mai favorabili in tata valorii optime de 4 grupari ,n
loc de 7 (Kalat, 2017, p. 220).
Durata celor doua tipuri de memorie le diferentiaza §i mai mult una de alta. MSD are o durata de maximum
15-20 de secunde, pe cand durata MLD este nelimitata, intinzandu-se de-a lungul intregii vieti a
individului.(Miclea, 1999)
Extrem de diferenUate intre ele sunt ~i procesele celor doua tipuri ale memoriei, intr-un fel se realizeaza
codarea, stocarea §i recuperarea in MSD §i in cu totul altfel in MLD. Codarea in MSD este fonologica, pe cand
in MLD este semantica, in prima se encodeaza patternurile de sunete, in cea de-a doua intelesurile itemilor.
Stocarea §i mai ales prelungirea duratei ei se obtine 1n MSD prin autorepetare (repetare fara incetare a
informatiei), numita §i repetitie de mentinere, sau pringruparea itemilor, in timp ce in MLD marimea duratei
stocarii se obtine prin repetitia elaborativa (proces care presupune formarea asociatiilor intre Hernii deja aflati
in memorie) §i prin organizarea itemilor,n retele, scheme mnezice, scenarii etc. ( conform Zlate, 1999, p. 420).
Reactualizarea infomatiilor din cele doua tipuri de memorie se realizeaza §i ea diferit. Dupa cum am aratat
in alta parte, unii autori cred ca reactualizarea din MSD se datoreaza procesarii seriale a informatiilor, pe cand
reactualizarea din MLD presupune o procesare paralela.
De asemenea, efectul pozitiei seriale, s-a considerat ca efectul de recenta (reamintirea mai buna a itemilor
de la sfar§itul listei) este specific MSD, iar efectul de primaritate (evocarea mai buna a itemilor de la inceputul
unei liste) MLD.
De asemena, uitarea este ~i ea o sursa de diferentiere intre cele doua tipuri de memorie. Unii teorticieni
explica uitarea din MSD prin teoria degradarii traseelor mnezice ca urmare a neutilizarii informatiei, a nerepetarii
ei, in timp uitarea din MLD este explicata prin teoria interferentei, amestecarea informatiilor ( conform Zlate,
1999, p. 421).

Alte detalii privind cercetarile privind diferenta intre memoria de scurta §i lunga durata gasiti in manualul lui
Miclea (1999) la capitolul privitor la sistemele mnezice. Ceea ce mai este important sa retineti este ca informatiile
11
din memoria de lunga durata sunt de mai multe tipuri (semantice, episodice, procedurale), fiecare dintre acestea
corespunzand anumitor particularitati in prelucrarea informatiei. lnformatiile semantice se refera la cuno~tintele
generale pe care le are o persoana despre lumea inconjuratoare, informatii ce sunt generale ~i nu depind de un
context anume (ce este o bicicleta, ce este un pian etc.). lnformatiile episodice se refera la informatii privind
evenimente pe care le-a trait persoana respectiva (amintirile). lnformatiile procedurale se refera la modalitatea
in care diferite sarcini sunt realizate (cum se canta la un pian, cum se conduce un autovehicul etc.). Mai jos
aveti sintetizata relatia 9i diferentele dintre MSD 9i MLD, asa cum sunt ele teoretizate in modelul blocurilor de
memorie. (Atkinson & Shiffrin, 1971)
Tabel 1
Principalele diferenfe intre memoria de scurta durata fi memoria de lunga durata (tabel preluat 9i adaptat din
Miclea, 1999)
ASPECTE DIFERENTIALE TIPURI DE MEMORIE

MSD MLD
1. Capacitate Limitata Nelimitata
2. Durata Limitata Nelimitata
3. Tipul de codare al informatiei Verbala sau imagistica Semantica
4. Actualizare Seriala Paralela
5. Baza neurofiziologica Hipocampus Ariile parieto-occipitale
stgangi
Memoria de lunga durata nu este total independenta de cea de scurta durata, ba chiar unele teorii
recente sustin ca cele doua depozite sau sisteme mnezice arfi in legatura unele.cu altele, in sensul ca memoria
de scurta durata ar fi de fapt partea activa a memoriei de lunga durata. Privite din acest pun ct de vedere, nu mai
avem de-a face cu doua sisteme mnezice diferite, ci de fapt cu un singur sistem mnezic, dar care poate avea
doua stari de activare. Jn acest context, Baddeley & Hitch (1974) au aratat ca, de fapt, intre memoria de scurta
durata 9i memoria de lunga durata nu exista diferente structural (calitative) - a9a cum sustineau Atkinson &
Shiffrin (care afirmasera ca MSD 9i MLD sunt blocuri de memorie diferite ). Mai precis, diferentele care se pot
constata intre cele doua constau in existenta a doua stari ale aceluia9i sistem, nu din diferentele dintre doua
sisteme diferite. Memoria de scurta durata ( care este coextensiva cu memoria de lucru), reprezinta cuno9tintele
activate din memoria de lunga durata. Pe scurt, memoria de scurta durata (sau de lucru) este partea activata a
memoriei de lunga durata. Diferentele dintre memoria de scurta durata 9i lunga durata sunt a9adar, de stare sau
de nivel de activare a cuno 9tintelor. Ele nu sunt doua sisteme mnezice autonome. Din multimea totala a
cuno 9tintelor de care dispune subiectul uman (MLD), acele cuno 9tinte care sunt temporar mai activate vor fi
numite memorie de scurta durata sau, preferabil - memorie de lucru (conform Miclea, 1999, p. 193)

C. MEMORIA DE LUCRU (MODELUL LUI BADDELEY & HITCH)

12
 De§i aparent similare una cu cealalta, memoria de scurta durata §i cea de lucru sunt totu§i diferite.
Baddeley §i Hitch (1974) au propus chiar inlocuirea conceptului de memorie de scurta durata cu eel de memin
prim a sa varianta, modelul memoriei de lucru a fost formulat de Alan Baddely ~i Graham Hitch (197 4), fiind
perfectionat ulterior de Baddeley (1986, 1990, 1995). Ace~tia au pornit de la o limita a modelului structural
formulat de Atkinson ~i Shiffrin, care au conceput memoria de scurta durata ca pe un modul sau un depozit care
stocheaza ~i trateaza informatiile 1n timpul procesului de invatare, rationament ~i intelegere. Studiul pacientilor
cu tulburari neuropsihologice a ridicat insa o problem a dificila. Daca rolul memoriei de scurta durata este crucial
pentru invatare, rationament ~i planificare, atunci pacientii a caror MSD este tulburata artrebui sa aiba dificultati
in invatarea de lunga durata, distorsiuni de rationament, intelegere ~i planificare, fapt care n-a fost ins a observat
la ace~ti pacienti. Concluziile cercetatorilor au fost ca exista o memorie de lucru cu componente multiple, fie care
dintre ele indeplinind sarcini specifice. A~a se explica de ce atunci cand o componenta este deficitara, alta sau
altele ramase intacte compenseaza activitatea celei deficitare.
Dupa Baddeley ~i Hitch, memoria de lucru se compune dintr-un administrator/executor (controlor) central ~i
doua subsisteme: unul specializat in tratarea verbala (bucla articulatorie sau fonologica), iar celalalt specializat
in tratarea imagistica (calea vizuo-spatialaorie de lucru, ei considerand ca aceasta din urma ar include-o pe
pnma.
Sistematizand, cele trei componente ale modelului sunt:
► un executor central, ce corespunde mecanismelor atentiei;
► bucla articulatorie sau fonologica, ce mentine informatiile intr-o forma sau modalitate de codare
fonologica (bazata pe vorbire), similara unui limbaj interior;
► un sistem de codare audio-vizual.

1'

Reprezentllri
schcmatice ..,.,.,___., Buell
Sistcm executiv central
vizuale ~i
spatialc ,.
.. fooologicll

Figura 3- Mode/ul memoriei de /ucru (imagine pre/uata din Zlate, 1999)

Principalele postulate ale modelului memoriei de lucru sunt( foarte bine sintetizate de Zlate, 1999, p. 455).:
► renuntarea la ideea unitatii memoriei de scurta durata ~i inlocuirea ei cu functionarea memoriei
de lucru in subsisteme specializate pentru sarcini diferite;
► fiecare dintre sistemele memoriei de lucru poseda resurse proprii ~i o relativa autonomie de
functionare;
► stocajul temporar nu este pasiv, informatia este mentinuta la un inalt nivel de evocabilitate,
permitand subiectului sa actioneze asupra ei pentru a o putea transfera in MLD sau pentru a o folosi intr-o
1.)
 reactie motorie;
► nu exista trasee obligatorii care sa duca spre MLD; dimpotriva, se sugereaza functionarea
paralela a acestora;
► se accentueaza 9i ideea existentei unor resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive

Administratorul central functioneaza ca un sistem atentional 9i nu ca o unitate de stocaj mnezic. Depinde

de functionarea lobilor frontali. El interactioneaza cu MLD 9i se sprijina pe mecanismul de luare a deciziei 9i de
control al memoriei de lucru. indepline9te doua categorii de functii:
a) recrutarea 9i realizarea operatiilor cerute de sarcina curenta;
b) alocarea capacitatilor in alte subsisteme ale memoriei de lucru, facand astfel posibila realizarea sarcinii
cognitive.
Bue/a articulatorie (fonologica) a fost conceptualizata pentru a sublinia importanta codarii limbajului in
memoria de lucru. Rolul ei consta in a stoca 9i manipula materialul verbal. Contine doua componente importante:
o unitate de stocaj fonologic, capabila a retine informatiile provenind de la limbaj ?i un proces articulator
corespunzator limbaju/ui interior. Traseele mnezice din unitatea de stocaj fonologic sunt supuse 9tergerii 9i devin
irecuperabile dupa 1-2 secunde. Reimprospatarea lor se poate face printr-un proces de control articulator care
sta la baza autorepetitiei subvocale. Baddeley arata ca esenta buclei fonologice este ca "engramul" mnezic
depinde de viteza de repetitie 9i ca ea este aproape echivalenta cu numarul elementelor ce pot fi pronuntate in
2 secunde. Timpul elementelor remintite este in functie de timpul articularii.
Ca/ea vizuo-spafiala este responsabila de stocarea 9i manipularea imaginilor mintale, a materilului vizuo-
spatial. Contine doua componente separabile dar coordonate: una pentru tratarea formelor, pentru detectia lui
"ce", alta axata pe tratarea localizarilor, deci a lui "unde". Cele doua componente (vizuala 9i spatiala) corespund
unor structuri cerebrale diferite
Memoria de Jucru poate fi definita, in cadrul acestei teorii, fi astfel: ansamblu/ cunoftinfelor fi
mecanismelor de procesare activate in vederea rezolvarii unei probleme
Aceasta include de asemenea 9i functionarea executiva, care administreaza schimbarile de atentie. 0
metoda simpla de a masura cat dureaza pentru centrul executiv sa schimbe atentia (exemplu preluat din Kalat,
2017, p. 223).este de a recita cu voce tare o poezie, un cantec sau un pasaj pe care ii 9tii foarte bine 9i sa
cronometrezi cat dureaza. Apoi masoara cat dureaza sa spui acela 9i lucru in gand. in cele din urma, masoara
cat dureaza sa alternezi - primul cuvant cu voce tare, al doilea in gand, al treilea cu voce tare 9i a9a mai departe.
Alternand dureaza mai mult pentru ca continui sa-ti schimbi atentia. Oamenii care obtin rezultate bune la astfel
de sarcini au o capacitate mare a memoriei de lucru. in general, ei obtin rezultate bune 9i la alte sarcini, cum ar
fi performanta 9colara, intelegerea mai buna a punctului de vedere al celortalti 9i invatarea unei a doua limbi
Accentuam asupra ideii ca executorul central, care are capacitate limitata, este elementul de baza al
memoriei de lucru. El are sarcina de a executa operatii cognitive, de a procesa informatiile mentinute in stare
14
de activare de bucla articulatorie ~i codificate de sistemul de co dare.
Teoriile privind memoria de lucru, precum ~i rezultatele cercetarilor din domeniu s-au dovedit mai valide
ecologic decat cele ce luau in considerare distinctia intre memoria de scurta ~i cea de lunga durata. Cu toate
acestea, mai exista inca neclaritati privind rolul jucat de executorul central ~i localizarea neurofiziologica a
acestuia. In cele din urma s-a ajuns la concluzia ca acest executor central este de fapt compus din mai multe
componente, la fel cum mecanismele atentiei sunt ~i ele neunitare.

D. PROCESELE MEMORIEI • TEORIA NNELURILOR DE PROCESARE ( CRAIK ~I LOCKHART 1972)

0 distinctie importanta ce se face in psihologia cognitiva este cea dintre continut ~i procese. In timp ce
continutul poate lua mai multe forme ~i exista independent in timp, procesele (adica manipularea acelor
continuturi) sunt dependente de resursele cognitive implicate ~i exista independent in timp.
Cercetarile lui Craik&Lockhart pun din nou in discutie pertinenta modelului depozitelor mnezice, ( modelul
celor trei blocuri de memorie) considerand ca acesta este prea simplist. Autorii considera ca exista numai o
singura memorie in afara memoriei senzoriale. Durabilitatea informatiei stocate (de o durata mai surta sau mai
lunga) depinde de cat de profund au fost prelucrate ~i codate informatiile in memorie.
lnformatiile vor fi pastrate putin timp daca vor fi procesate la un nivel superficial. Conform acestui model de
abordare, diferentele dintre MSD ~i MLD, care au fost descrise anterior de Atkinson&Shiffrin, nu se refera la
doua sisteme de memorie care opereaza dupa principii diferite, ci vizeaza nivele diferite de procesare a
informatiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi des pre un continuum al nivelurilor de procesare care
merge de la foarte simplu la complex .
In principal, procesele implicate in memorare pot fi descrise prin mentionarea celor trei etape, amintite la
inceputul cursului (codificare, stocare, reactualizare). Craik ~i Lockhart (1972) au propus o teorie a nivelului de
procesare a informatiilor pentru a descrie procesele memoriei. Ei au pomit in elaborarea acestei teorii de la
rezultatele experimentale ce demonstrau ca cu cat materialul este mai prelucrat la un nivel mai profund, cu atat
acesta este mai bine retinut decat eel prelucrat superficial. Ei au presupus ca ceea ce determina "profunzimea"
prelucrarii sunt modul de interventie a proceselor atentionale ~i perceptuale ce intervin in etapele de codificare
~i stocare a informatiei. Pe plan subiectiv, o informatie este mai profund prelucrata cu cat ea este mai bine
inteleasa sau inclusa in contextul cuno~tintelor anterioare.
Cele doua idei fundamentale care stau la baza acestui modelsunt ca : durata memoriei este un produs
secundar al percepfiei ~; infeegerii (ca dovada cane reamintim mai bine informatiile, evenimentele la care am
avut acces prin perceptie sau rationament); ~i ca refinerea diferita a unui eveniment se produce in funcfie de
nivek.J I la care a fost procesata info mafia (adancimea procesarii).

Postulatele modelului (sintetizate de Zlate, 1919) sunt urmatoarele:

► memoria este un subprodus al proceselor perceptive ~i intentionale;
15
 ► performanta memoriei este determinata de tipul de analiza, de nivelul la care are loc analiza, tocmai
acest nivel de tratare influentand facilitatea cu care itemul va fi recunoscut sau reamintit;
► atentia acordata atributelor semantice determina o memorie mai buna decat atentia acordata
componentelor nonsemantice, deoarece analiza semantica presupune un nivel mai profund de procesare,
ceea ce permite ca traseele mnezice sa fie mai puternice;
► informatia semantica dureaza mai mult decat cea nonsemantica.

Adancimea procesarii ( complexitatea prelucrarii informatiei)

presupune distinctia intre trei niveluri:
► niveiJI superf,cial - aparenta fizica a stimulului; de
exemplu, cuvantul cu care opereaza este scris cu litera
mare? care sau cate litere dintr-un cuvant sunt ingro~ate?
etc;
► niveiJ I fonobgic - cuvantul dat rimeaza cu ...?;
► niveiJI semantic- care este continutul cuvantului?.

Figura 4 -Ni:\leluri de procesare a

inf ormaJiilor (imagine preluata din
Zlate, 1999)
Un experiment efectuat de Craik impreuna cu Tulving in 1975
(conform Kantowitz, Roediger & Elmes, 2009, p. 275) a avut ca scop aducerea de dovezi care sa sustina acest
model. Cercetatorii au prezentat subiectilor 60 de cuvinte ~i dupa fiecare cuvant trebuiau sa raspunda la anumite
intrebari despre cuvant. De expemplu, Ii se prezenta cuvantul URS (BEAR), urmat de una din intrebarile:
cuvantul este scris cu majuscule? (nivelul superficial), rimeaza cu cuvantul "scaun" (chair)? (nivelul fonetic), este
un animal? (nivelul semantic). Cercetatorii au prezis ca cuvintele prelucrate la nivelurile mai profunde de
procesare ar trebuii sa fie mai bine amintite decat cuvintele procesate la nivelul superficial . Astfel, ei au gasit
dovezi ca profunzimea prelucrarii nu e singurul factor ce determina memorarea informatiilor in memoria de lunga
durata. Ei au observat ca elaborarea materialului de invatat are o influenta foarte mare. Ei au descris elaborarea
ca fiind cantitatea de procesare la care este supusa informatia in etapa de codare a ei (este oarecum similara
cu profunzimea procesarii, dar se refera mai mult la etapa de codare a stimulilor).
Eysenck (1979) a precizat ca pe langa profunzimea ~i elaborarea procesarii, un factor important asupra
memorarii este distinctivitatea procesarii. Cu cat procesarea unei informatii este mai distinctiva (mai unica,
comparativ cu celelalte procesari), cu atat memorarea este mai buna. Astfel, inserarea unei cifre intr-o serie de
litere fara sens ce trebuie memorate, va ajuta memorarea ~irului, mai mult decat daca aceasta cifra ar fi lip sit.
Explicatia consta in faptul ca prin inserarea cifrei, ~irul respectiv a devenit mai unic, mai deosebit decat celelalte
~i in consecinta este retinut mai bine.
Principala critica adusa modelului o reprezinta "circularitatea" presupusa de el (subliniata ~i de Zlate, 1999,
16
p. 452): subiecpi aflafi in condipa de tratare semnatica obfin performanfe mai bune deoarece engramarea
rea.izata de ei este mai profunda; Dar de ce este insa engram area mai profunda? Pentru ca subiecfii recurg la
o engramare semantica. Circularitatea este urmatoarea: profunzimea engramarii este definita prin numarul de
cuvinte reactualizate iar numarul cuvintelor reactualizate este luat ca o masura a adancimii tratarii informatiei.
Or, se 9tie chiar din experienta cotidiana ca nu intotdeauna encodarea semantica conduce la obtinerea unor
performante bune. Exista 9i suficient de multe situatii in care engramarea superficiala este mai performanta.
Tinnand cot de aceste limite, , cu timpul, cei doi autori 9i-au flexibilizat conceptia conceptia. Ei au renuntat la
conceptul de "profunzime a engramarii", considerand ca ceea ce explica performanta mnezica este, pe de o
parte, caracterul distinctiv al analizei initiale, pe de alta parte, integrarea evenimentului memorat in ansamblul
bine organizat al experientei anterioare

E. TIPURI DE ACTIVARE A CONTJNUTURILOR MNEZICE : MEMORIA DECLARATIVA VS MEMORIA PROCEDURALA (NON-

DECLARATIVA)

Ceea ce este eel mai important de subliniat in aceasta distinctie e faptul ca ea se bazeaza pe experienta
subiectiva la momentul redarii informatiei. Testele traditionale de memorie implicita constau in probe de
completare de cuvinte, fraze, imagini, sarcini perceptuale la limita perceptiei etc.
Pentru continuturile stocate pentru o durata indelungata (ceea ce ar corespunde MLD) intalnim ( prima data
la Tulvig, 1972) distinctia dintre memoria declarativa 9i memoria non-declarativa. Eysenck (2010, p. 315)
subliniaza distinctia realizata de Tulvig intre cele doua subsisteme ale memoriei de lunga durata, accentuind ca
► memoria dec/arativa necesita con9tientizarea clara (adica aducerea explicita in registrul memoriei de
lucru) a evenimentelor, notiunilor sau intamplarilor, adica se refera la continuturile mnezice ce pot fi descrisa

9i declarata (de obicei, memoria declarativa poate fi considerata drept memorie explicita )
► memoria non-declarativa este cea care nu implica con9tientizarea, ci ea se rem area in schimbarile de
comportament. (de obicei este numita 9i asociata cu memoria implicita ce implica imbunatatirea performantei
in absenta con9tientizarii)
Graf ~i Schachter (1985) au facut primii distinctia dintre memoria explicita ~i cea implicita, integrand sub
aceste concepte (mult mai elocvente) conceptele anterioare (declarativ vs non-declarativ/procedural):
,,Memoria explicita este dezvaluita atunci cand performanta la o sarcina solicita reamintirea con~tienta a
experientei anterioare. Memoria implicita, este insa prezenta atunci cand performanta la o sarcina este
faci5tata de experienta anterioara, in absenta reamintirii con~tiente." (Graf si Schachter, 1985). Astel, sesizam
ca masuratorile traditionale privind memoria (reamintirea libera, reamintirea dirijata, recunoa~terea) implica
toate prezenta unor instructiuni directe date indivizilor de a-~i activa informatia stocata anterior. in consecinta,
aceste masuratori nu sunt decat o masura a memoriei explicite.
Memoria declarativa (care are continuturi activate explicit) este accesibila "con~tiintei ~i include fapte,
episoade, ~iruri de evenimente din viata. Cuno~tintele cognitive, cum ar fi hart,ile mentale ~i diferitele abilitati
17
necesare pentru gandire ~i rezolvarea de probleme se gasesc in memoria declarativa. Memoria procedurala se
dezvolta, probabil, inaintea celei declarative, aceasta explicand de ce suntem capabili sa invatam in copilarie,
iar ca adulti sa nu avem amintirea fetelor ~i evenimentelor din copilarie" (Havarneanu, 2019).
Memoria procedura/a (care are continuturi activate explicit implicit) "este accesibila doar prin "actiune, prin
angajarea deprinderilor ~i operatiilor cu ajutorul carora continuturile mnezice sunt ihtiparite. Majoritatea
lnformatiilor stocate in acest tip de memorie par sa fie achizitionate conform principiului conditionarii clasice ~i
operante". (Havameanu, 2019). in acest context memoria procedurala se refera la invatarea abilitatilor motorii

9i cognitive ce se manifesta intr-o gama larga de situatii - invatarea mersului, apoi a mersului pe bicicleta sunt
bune exemple de memorie procedurala (Eysenck, 2007, p. 318).
Prezentam mai jos un tabel sintetic comparativ intre memoria explicita 9i cea implicita
Tabel 1
Memoria expHcita vs memoria implicita Tabet pre/uat i adaptat din Mic/ea (1999)
ME MORIA EXPLICITA ME MORIA I MPLICITA
1.Con\ine cuno~tin\e despre fapte sau stari de lucruri. 1'. Con\ine cuno~tin\e despre reguli sau prceduri
(cuno~tin\e procedurale) ~i despre asocierile regulate
ale unor stimuli (vezi condi\ionarea clasica).
2. Cuno~tin\ele sunt verbalizate ~i fac obiectul unei 2'. Cuno~tin\e neverbalizabile sau greu verbalizabile;
reactualzari inten\ionate, con~tiente. nu sunt accesibile printr-un efort inten\ionat, con~tient.
3. Este estimate prin teste de recunoa~tere sau 3'. Este estimate prin impactul asupra modului efectiv
reproducere. de realizare a unei sarcini, prin amorsaj sau
conditionare.
4. Reprezentarea cuno~tin\elor verbal, imagistica, 4'. Reprezentarea cuno~tin\elor: nonverbala, reguli de
semantic a. producer.
5. Se deterioreaza in cadrul amneziei. 5'. Ramane neafectata de amnezie.
6. Are o loca\ie cerebrala relativ unitara: structurile 6'. Are loca\ii cerebrale diferite de ale memoriei
limbic-biencefalice, in special hipocampusul. explicite ~i diparate: structurile cortico-striate pentru
deprinderi ~i habitudini, cerebelul pentru condi\ionarea
clasica.
7. Are o flexibilitate ridicata (poate fi folosita in multe 7'. Are o flexibilitate redusa (poate fi folosita numai in
situa\ii). situa\ii identice sau foarte asemanatoare cu cea de
invatare).
8. Fiabilitate redusa (epugnabila la interferente). 8'.Fiabilitate mare (inexpugnabila la interferente etc.).
9. Filogenetic (~i ontogenetic ?) mai recenta. 9'. Filogenetic (~i ontogenetic ?) mai timpurie.

in final, trebuie precizat ca in viata de zi cu zi, in sarcinile de memorie intervine ~i memoria explicita ~i cea
implicita, cu un accent mai mare pe cea din urma, mai ales in invatarea sociala. Prcatic, memoria implicita nu
se deosebe~te de cea explicita prin continut, ci mai ales prin procese.
18
 F. UN "AVATAR" AL DISTINCflEI OBIECTIV·SUBIECTIV- MEMORIE SEMANTICA VS MEMORIE EPISODICA

Detaliem in acest context cele doua sus-sisteme mnezice ale memoriei declarative. Ceea ce poate fi
declarat/narat (verbal sau, poate doar Tn gand - adica subvocal) este Tntotdeauna ceva de natura unor
cuno 9tinte. Unele dintre aceste cuno 9tinte au devenit independente de momentul 9i situatia Tn care au fast
stocate (de exemplu tabla Tnmultirii, sau formula chimica a apei) iar altele sunt strict legate de experienta
personala de viata (sunt profund subiective) 9i au forma amintirilor (care au fast stocate de-a lungul anilor de
viata - de exemplu numele celui mai bun prieten din copilarie sau prima zi de 9coala) .
De 9i ambele tipuri de continuturi sunt declarative, specificul lor este diferit 9i sta la baza distinctiei Tntre
memoria semantica 9i memoria episodica.
Tulving (1972) este eel care a marcat distinctia intre memoria episodica 9i semantica, clarificand ca
► memoria semantica stocheaza informatii / aspect semnificative despre lume, inclusiv fapte generale

9i abstracte ..
► memoria episodica implica stocarea 9i recuperarea anumitor evenimente de viata (uneori inclusiv
locul 9i ora) eel mai adesea sub forma amintirilor
Memoria semantica - continurile semantice (ce alcatuiesc cunoa 9terea semantica) sunt fundamentale
pentru aproape toate aspectele cunoa 9terii - ele asigura Tntelegera, modul Tn care 9tim la ce folosesc anumite
obiecte, ne permite sa anticipam modul Tn care vor interactiona diferite entitati din lume 9i da sens limbii. Aceste
continuturi semantice sunt organizate in retele semantice, pe baze taxonomice generate fie de similarftatea
caracteristicbr ce asigura incadrarea intr-o anumita categorie (de exemplu, cainele 9i pisica sunt ambele
animale) fie tematic, (pe baza coexistentei Tn acelea9i evenimente sau scenarii - de exemplu, cainele 9i lesa
sunt implicate Tn tematica/scenariul mersului).
Memoria semantica permite achizitia ~i reUnerea informatiilor factuale despre lume; foarte importanta pentru
procesul instructiv-educativ; dispune de o mare semnificatie sociala; este puternic legata de inteligenta.
Memoria semantica presupune o organizare sistematica a informatiei (de la cuno9tintele generale ce pot fi
foarte variate, catre cele foarte specifice). lnformatiile sunt organizate Tn retele semantice, Th scheme ~i scenarii
cognitive, Tn retele propozitionale. Collins 9i Quillian (1969), sustin faptul ca memoria semantica este organizata
Tn retele formate din concepte ce sunt stocate 9i ierarhizate la eel mai Tnalt nivel. Aceasta abordare a fast
completata de teoria raspandirii activarii care sustine ca activarea unui concept produce activarea 9i raspandirea
conceptelor semantice Tnrudite (apud Eysenck, 2007, p. 328) promovata Tn modelul ACT: nivelul de activare Tn
retea determina rata 9i probabilitatea de reactualizare Astfel, aceasta teorie poateexplica 9i prezice rezultate de
interferenta Tn memorie, specificul ra 9ionamentelor asociative, efectul exercitiului/antrenamentului asupra
memoriei, diferentele dintre recunoa 9tere 9i reactualizare, efectele procesarii elaborative/profunde 9i efectele
reactualizarii reconstructive (Anderson, 1983)
Conceptul de memorie semantica integreaza urmatoarele aspecte::
19
 ► determinarea semnificatiilor in cadrul sistemului lingvistic, derivate din relatiile pe care elementele
sistemului le mentin intre ele;
► aspectul referential al limbajului, incluzand legaturile dintre semnificatii §i relatiile acestora cu realitatea
exterioara;
► ansamblul aspectelor functionale legate de sistemul de prelucrare semantic a a informatiilor.
Pe scurt, a9a cum sintetiza 9i Zlate (1999, p. 441) memoria semantica este acontextuala, fara coordonate
spatio-temporale riguroase; actualizatoare de cuno§tinte §i, prin urmare, independenta de identificarea
personala a individului cu trecutul; flexibila; putin sensibila la uitare (influentati de variatiile contextelor de
recuperat).
Memoria episodica - permite achizitia §i retinerea informatiilor cu semnificatie personala, autobiografica (a
§i fost numita, de altfel, ,,sistem de fixare autobiografica" sau ,,rezerva autobiografica"). Ea intipare§te, stocheaza
§i reactualizeaza informatiile provenite din experienta concreta, particulara, circumscrisa spatiului §i timpului
personal. fn functie de continutul 9i tipul de informatie memoria episodica contine evenimente externe, episoade,
referinte la propriul eu, credinte extrem de singulare §i diferentiate in functie de destinul individual al omului.
Modul de organizare a informatiilor este secvential, cronologic. Procesele implicate sunt de codare temporala,
procesare puternic influentata de factori afectivi, evenimentele sau activitatile gravitand in jurul unui nod
emotional; activare situationala, spontana, preferentiala, deseori haotica. Memoria episodica este contextuala,
legata de coo rd on ate spatio-temporale concrete, precise; evocatoare a trecutului, dependenta de identificarea
individului cu trecutul; mare stabilitate §i durabilitate: sensibila la uitare; putin influentata de variabilitatea
contextelor de recuperare. Vom reveni cu detalieri cu privire la acest tip de memorie in sectiunea urmatoare.

De exemplu - cand ne amintim ca ieri am vazut o ma§ina de pompieri trecand in viteza pe o strada centrala
a ora§ului vorbim despre memoria episodica. Abilitatea de a spune ca ma§ina de pompieri este de culoare ro§ie
§i este dotata cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor, se datoreaza faptului ca informatia provine din
memoria semantica, de la termenul de ma§ina de pompieri. De§i ambele tipuri de continuturi provin din memoria
de lunga durata, memoria semantica este mai durabila decat cea episodica

G. REAMINTIREA $1 UITAREA

De-a lungul anilor au fost propuse numeroase teorii privind reamintirea §i uitarea. Teoreticienii memoriei au
fost preocupati in special de modul in care este afectata probabilitatea reamintirii de forma specifica a testelor
utilizate. Astfel, primul rezultat important observat a fost acela ca memoria pentru recunoa§tere este superioara
celei pentru reamintire (Parkin, 1993), §i multi cercetatori §i-au propus sa exploreze cauzele ce stau la baza
acestei diferente. inainte de a studia teoriile preocupate de diferentele dintre memoria la recunoa§tere §i cea la
reamintire, ne vom opri asupra teoriei interferentei, ce se concentreaza asupra explicarii rolului interferentei in
uitare.
20
 NEOCONEXIONISM SI
, NEUROCOGNITIVISM-0 SCURTA TRECERE iN REVISTA. AMNEZIA- CA
FORMA PATOLOGICAA UITA.RII. TEORII DESPRE MEMORIE ~I AMNEZIE.
MEMORIA AUTOBIOGRAFICA. FLASHBULB MEMORY.
MEMORIA iN DEPOZITIILE MARTORILOR MEMORIA PROSPECTIVA.

A. MEMORIA DIN PERSPECTIVA (NEO) • CONEXIONISTA ~I DIN PERSPECTIVA NEUROCOGNITIVA

PERSPECTIVA (NEO) - CONEXIONISTA. Din perspectiva conexionista, teoreticienii fac asumptii diferite despre
modul in care se stocheaza ~i se redau informatiile. Astfel, prima, ~i cea mai importanta asumptie privind
memoria din perspectiva conexionista, este aceea ca oamenii nu stocheaza informatia despre o tinta (obiect,
persoana, eveniment) intr-un singur loc din memorie, ci in mai multe. Astfel, sa presupunem ca aveti un prieten
pe care-I cheama George, care e student, are 25 de ani, necasatorit ~i locuie~te cu parintii. In conformitate cu
modelul conexionist (prop us de McClelland ih 1981 ), fiecare din aceste bucati de informatie sunt stocate separat
in diferite zone sau unitati de memorie. Astfel, redarea implica dobandirea accesului la una sau mai multe unitati
de memorie, ce pot activa apoi alte unitati, iar informatia astfel obtinuta este de fapt recreata ~i nu doar
reamintita, in mod pasiv. Spre exemplu, la intrebarea ,,Care a fost primul ministru al Angliei, barbat, foarle
dominant §i care a ca§tigat alegerile genera le de trei ori la rand?" un englez ar raspunde fara ~ovaire ,,Thatcher",
chiar daca informatia continuta in intrebare, ca primul ministru a fost barbat, este neconcordanta cu realitatea.
Experimentul a fost realizat ~i a dovedit acest lucru, sustinand ipoteza stocarii informatiei in locatii sau unitati
diferite de memorie, precum ~i generalizarea ~i generarea spontana de noi informatii. Astfel, revenind la
exemplul nostru cu informatiile despre George, sa presupunem ca ati uitat varsta acestui prieten. Atunci, pe
baza celorlalte informatii pe care le aveti (ca e student, necasatorit etc.) puteti fi capabili sa identificati sau sa va
reamintiti varsta sa cu o oarecare precizie.
Calitatile acestei abordari rezida in faptul ca ea presupune o procesare a informatiilor paralela (mai multe
procese ce se desfa~oara simultan) ~i nu una seriala (cate un singur proces la un moment dat), precum ~i o
stocare dispersata a informatiilor. Valoarea ecologica a acestei abordari a fost observata prin studiul memoriei
varstnicilor. Astfel, memoria umana nu scade in volum odata cu varsta, eel putin nu Tn aceea~i masura in care
are loc degradarea creierului. Deci, daca informatia ar fi fost stocata doar intr-un singur loc, atunci pierderea de
celule cerebra le (care se produce zilnic) ar fi devastatoare pentru individ.

PERSPECTIVA NEUROCOGNITIVA: 0 abordare relativ noua ~i care furnizeaza informatii importante pentru validarea
ecologica a rezultatelor teoriilor despre memorie este abordarea din perspectiva neurocognitiva. Cele mai multe
dintre cercetarile din acest domeniu au avut ca subiecti pacienti care aveau afectiuni cerebrale, sau prezentau
distrugeri ale unor diverse zone cerebrale.
Metoda eel mai des utilizata in aceasta abordare este metoda disocierii. De obicei, utilizand aceasta metoda,

1
subiectul este pus sa execute doua sau mai multe sarcini, simultan. Apoi se compara performanta indivizilor ce
au leziuni cerebrale in diverse zone ale creierului cu cei normali. lpoteza de baza a metodei este ca oamenii
poseda mai multe sisteme mnezice, sau eel putin mai multe locatii in care se stocheaza informatia (revedeti
abordarea conexionista asupra memoriei). Deci, indivizii ce prezinta leziuni ar trebui sa nu aiba performante
bune la unele dintre sarcinile prezentate simultan, dar ar trebui sa nu aiba practic nici o problem a cu alte sarcini.
Pe de alta parte, indivizii normali, ar trebui sa nu aiba probleme in executarea nici uneia dintre sarcini, tocmai
pentru ca informatiile lor sunt stocate in diferite parti ale memoriei §i creierul lor nu este afectat.
Un exemplu in acest sens Tl constituie experimentul realizat de Shallice §i Warrington (1970), care §i-au
propus sa investigheze teoria lui Atkinson §i Shiffrin (1968) privind memoria de scurta durata (de lucru, de fapt)
§i cea de lunga durata. Astfel, Atkinson §i Shifrrin au presupus ca informatiile din memoria de scurta durata tree
in cea de lung a durata prin intermediul unor mecanisme de repetare auditiva a informatiei (similar cu repetarea
unui numar nou de telefon pentru o perioada scurta de timp). Shallice §i Warrington au verificat aceasta ipoteza
folosind subiecti normali §i subiecti ce aveau leziuni cerebrale Tn zona creierului ce se presupunea ca
controleaza vorbirea §i perceperea limbajului. Memoria de scurta §i cea de lunga durata au fost investigate la
cele doua grupuri de pacienti §i au constatat Tntr-adevar deosebiri Tntre subiectii cu leziuni (aveau o memorie de
scurta durata foarte slaba, dar una de lunga durata foarte buna), darnici o deosebire la subiectii normali (ambele
tipuri de memorie functionau foarte bine).
intrucat cursul de fata nu e specializat in prezentarea abordarii neurocognitive, ne limitam aici cu expunerea
acestui punct de vedere.

B. AMNEZIA- CA FORMA PATOLOGICA A UITARII

Amnezia reprezinta starea in care persoanele sunt incapabile sa-§i reaminteasca in mod frecvent
experientele anterioare, uneori petrecute la intervale mici de timp fata de momentul reamintirii.
in ultimii 20 de ani s-a acordat o importanta deosebita cercetarilor privind amnezia, cercetari realizate in
cadrul paradigmei neurocognitive. De ce sunt pacientii amnezici a§a de interesanti pentru studiul memoriei? Gel
putin din doua motive: in primul rand, ei sunt considerati adevarate ,,teste" ale teoriilor privind memoria, putand
sa infirme sau sa confirme diverse modele teoretice propuse; in al doilea rand, studierea amneziei poate
conduce la descoperirea unor noi teorii privind mecanismele memoriei, mai ales prin considerarea distinctiei
dintre indivizii normali §i cei amnezici.
Sindromul amnezic, a§a cum este el cunoscut in literatura de specialitate se caracterizeaza prin:
► abilitate extrem de slaba in reamintirea noilor informatii Tnvatate dupa producerea amneziei (amnezie
anterograda);
► dificultate in reamintirea evenimentelor petrecute inainte de amnezie (amnezia retrograda, intalnita des la
pacientii cu sindromul Korsakoff, cauzat de alcoolism);
► pacientii amneziei nu difera de cei normali prin memoria de scurta durata §i cea implicita, ci prin cea de
2
 lunga durata ~i prin cea explicita;
► ei nu sunt total lipsiti de abilitatile lor de invatare, in ciuda memoriei lor slabe de lunga durata ~i a celei
pentru noile infarmatii.
Sindromul amnezic po ate fi produs prin leziunea diferitelor structuri ale creierului, diencefalul ~i lobul temporal
median dar inca nu este clar daca pacientii ce au doar una dintre aceste regiuni lezata difera intre ei (cei cu
diencefalul lezat de cei cu lobul temporal lezat). lmposibilitatea practica a stabilirii cu precizie a leziunii constituie
una din criticile aduse acestei abordari.
Subiectii eel mai frecvent falositi in studiul amneziei sunt cei ce sufera de sindromul Korsakoff, sindrom
cauzat de alcoolismul cronic. Motivul falosirii acestor subiecti consta in aceea ca ei prezinta acela~i tip de
leziune, deci ei pot fi considerati oarecum similari unii cu ceilalti. Pe de alta parte, ceea ce este greu de controlat
~i verificat experimental, este gradul de dezvoltare al amneziei, pentru ca amnezia nu apare ~i se instaleaza
deodata la ace~ti pacienti, ci intr-un mod gradual, deci precizarea gradului amneziei are o mare importanta in
studiul acestor pacienti.
Cu toate criticile ~i limitele acestei abordari (neurocognitive), cercetarile asupra amnezicilor ~i-au dovedit
totu~i valoarea in validarea teoriilor privind memoria.

C. TEORII DESPRE MEMORIE ~I AMNEZIE

Atunci cand au aparut primele cercetari ce investigau memoria ~i amnezia, cercetarile aveau drept scop
verificarea teoriilor din domeniul memoriei utilizand pacientii amnezici. De cativa ani 1ncoace, teoreticienii nu ~i-
au mai propus verificarea teoriilor privind memoria pe subiecti amnezici, ci au inceput sa considere rezultatele
obtinute in experimentele cu amnezici pentru a dezvolta noi teorii, noi explicatii ale acestor rezultate.
lpoteza cea mai importanta care a fast verificata utilizand persoane amnezice a fast aceea~i a existentei unui
singur sau a unor mai multe sisteme mnezice in care sunt stocate infarmatiile din memoria de lung a durata. Cei
mai multi dintre teoreticieni au argumentat ca exista eel putin doua procese asociate memoriei de lunga durata.
Alti teoreticieni, preocupati mai mult de studiul memoriei ca sistem, au incercat sa identifice sistemele cerebrale
implicate in memorie. Ambele abordari teoretice au primit suport de pe urma utilizarii subiectilor amneziei in
aceste cercetari.
0 alta distinctie teoretica 1n care amnezicii sau stare a amnezica a avut o relevanta crescuta, a fast distinctia
intre memoria episodica (sau autobiografica; amintirile sau evenimentele la care a luat parte o persoana) ~i cea
semantica (cuno~tintele generale pe care le are acea persoana). Chiar daca au fast critici ce au accentuat faptul
ca distinctia se face mai mult la nivelul continutului decat la eel al proceselor implicate, cei mai multi teoreticieni
considera ca exista sisteme mnezice diferite in care se stocheaza infarmatiile episodice ~i cele semantice.
Starea amnezica a fast falosita in experimente tocmai in scopul de a diferentia intre cele doua tipuri de memorie,
~tiut fiind faptul ca amnezicii au dificultati 1n special in a-~i reaminti in special infarmatiile episodice, in timp ce
infarmatiile semantice sunt relativ intacte la astfel de persoane.
3
 Alt domeniu in care starea amnezica ~i-a gasit aplicatii a fost acela al contextului in care are loc memorarea
~i reamintirea. Conform principiului specificitatii codarii enuntat de Tulving ~i Thompson, performanta mnezica
depinde de suprapunerea dintre conditiile la invatare cu cele de la redare Deci, cu alte cuvinte depinde atat de
contextul invatarii, cat ~i de eel al redarii. Experimentele realizate pe loturi comparative de subiecti amnezici ~i
normali au evidentiat ca amnezicii au performante foarte slabe in a-~i reaminti informatiile legate de contextul
invatarii, deci principiul specificitatii codarii pare sa nu se aplice la ace~ti indivizi. De asemenea, aceste rezultate
sunt in concordanta ~i cu cele privind diferenta dintre memoria episodica ~i cea semantica, deoarece se
considera ca memoria episodica este o memorie a contextului, in timp ce memoria semantica contine informatii
ce nu sunt in nici un fel legate de vreun context.
Dupa cum se observa din aceasta scurta trecere in revista a utilizarilor starii de amnezie in studiile asupra
memoriei, amnezia poate sa constituie un indice al validarii unor teorii despre memorie, precum ~i punctul de
plecare privind dezvoltarea unor noi abordari.

D. MEMORIA AUTOBIOGRAFICA

Atunci cand cei mai multi dintre noi ne gandim la memorie, o consideram adesea in contextul vietii ~i
experientei noastre de zi cu zi. Memoria ca ~i experienta de viata zilnica a inceput sa fie studiata intr-un mod
riguros doar de putin timp. Cu to ate criticile ce i s-au adus, critici legate in principal de imposibilitatea controlarii
riguroase a tuturor factorilor ce intervin in memoria noastra de zi cu zi, studiul acestui tip de memorie nu este
lips it totu~i de valoare ~tiintifica. Astfel, principalele avantaje pentru care noi studiem memoria autobiografica ar
fi:
► importanta acesteia pentru depozitiile martorilor;
► complementaritatea unor cercetari ,,naturale" fata de cele realizate in laborator;
► studiul memoriei ,,in vivo", in viata de zi cu zi, poate furniza baza pentru cercetarile mai riguroase de
laborator, furnizand premise pe care in mod normal nu le-am putea banui.
lmportanta memoriei autobiografice, a amintirilor este mare ~i numai daca ne gandim ca acestea au legatura
cu trairile afective ~i cu scopurile majore ale individului. Exista apoi o serie intreaga de cercetari ce au evidentiat
faptul ca informatiile ce au legatura cu propria persoana sunt reamintite mult mai bine decat cele referitoare la
alte persoane. O explicatie unitara a acestui fen omen nu a fost inca gasita.
Oamenii poseda o enorma cantitate de informatii autobiografice, informatii ce variaza de la unele foarte
generate, la altele extrem de specifice. Conway ~i Bekerian (1987) au identificat urmatoarele trei niveluri in care
se incadreaza informatiile autobiografice:
1) perioada de viata - perioade foarte mari de timp definite prin situatii stabile majore (lucrul la o firma anume,
mariajuI etc.)
2) evenimente genera le - evenimente repetate sau extinse acoperind perioade de Iuni sau chiar zile (vacantele,
sesiunea etc.)
4
3) evenimente specifice -imagini, sentimente, detalii ce au legatura cu evenimentele generale, dar care dureaza
doar ore, minute sau chiar secunde.
Fiecare dintre aceste tipuri de informatii poate afecta in mod deosebit procesul amintirii. Spre exemplu,
perioadele de-o viata sunt indici ai reamintirii mult mai buni decat celelalte tipuri de informatii autobiografice;
adica evocarea perioadelor de viata (anii de liceu, copilaria etc.) pot ajuta foarte mult reamintirea anumitor
intamplari, de cat evocarea unor evenimente generale sau a celor specifice (ex. ca s-a intamplat intr-o zi de luni,
sau ca era sambata etc.).
in general se considera ca memoria autobiografica este organizata intr-un mod ierarhic ~i ca partea
superioara, generala a ierarhiei este mai putin supusa schimbarii decat partea inferioara, specifica. Acest lucru
este de mare importanta in special pentru studiul memoriei martorilor, mai ales cea care se refera la detalii.
Exista mai multe metode de a investiga memoria autobiografica:
Memoria de-o viata (lifetime memory) este studiata in special la persoane mai in varsta de 30 de ani. Metoda
preponderenta pentru a o studia consta in solicitarea adresata subiectilor de a lista evenimentele mai importante
pe care le-au trait la o anumita varsta. Evenimentele pe care subiectii trebuie sa le evoce pot fi evenimente
personale, dar ~i evenimente publice. De obicei, pentru a avea o valoare normativa ridicata evenimentele alese
se refera la situatii tipice pentru varsta respectiva sau la evenimente publice din acea perioada.
Din experimentele realizate s-au constatat urmatoarele caracteristici: memoria de-o viata joaca o functie de
retentie dezvoltata mai ales pentru amintirile de la varstele intre 15-25 ani; amintirile din aceasta perioada sunt
foarte numeroase comparativ cu cele de la alte varste, iar amintirile din copilarie sunt adesea cuprinse de o
amnezie temporara, mai accentuata pentru amintirile din primii 5 ani de viata. Se presupune ca aceasta
distributie a amintirilor de-a lungul vietii reflecta curb a uitarii, a amneziei cauzata de inaintarea in varsta. Faptul
ca amintirile de la 15-25 de ani sunt foarte numeroase nu este pe deplin explicat in termeni cauzali, dar exista
cateva observatii in legatura cu aceste amintiri, ce evidentiaza unii posibili factori ce pot influenta retinerea
acestor informatii in memorie. Doi astfel de factori, mai importanti sunt: a) foarte multe dintre amintirile din
aceasta perioada se refera la evenimente sau situatii pe care individul le traie~te pentru prima data (obtinerea
unei slujbe, absolvirea facultatii, casatoria etc.); b) in aceasta perioada, a adolescentei ~i a adultului tanar,
individul i~i formeaza propriile conceptii despre sine, conceptii legate foarte mult de scopurile ~i temele generale
de viata ale persoanei.
0 alta explicatie privind distributia cantitativa a informatiilor din memoria de-o viata consta ~i in dezvoltarea
capacitatii de verbalizare la varste adulte comparativ cu perioada copilariei, precum ~i in ace ea ca adultii se simt
mai implicati in evenimentele publice decat copiii. Ca exemplu, un adult i~i poate am inti de o vacanta in termenii
locului ~i perioadei de desfa~urare a ei, in timp ce copiii i~i pot aminti in mod pregnant ca prietenul pe care I-au
intalnit acolo a vomat dupa un pranz neobi~nuit luat la restaurantul japonez.
Studiu/jurna~brpersona/e este o metoda conceputa pentru a evita distorsiunile ce pot aparea in evocarea
informatiilor autobiografice, mai ales cand perioada de timp scursa de la producerea evenimentului este mare.
5
Linton (1975) ~i Wagenaar (1986) au realizat primele studii sistematice in care au folosit ca metoda tinerea unui
jurnal zilnic privind evenimentele mai importante petrecute in fiecare zi. Primele rezultate ale acestor cercetari,
desfa~urate de-a lungul unei perioade impresionante de timp (pana la 6 ani durata), au evidentiat ca oamenii
uita extrem de mult din informatiile autobiografice, mai ales daca acestea nu sunt activate sau reamintite dupa
un anumit timp. Explicarea acestei uitari se poate face in termenii diferentei dintre memoria semantica ~i cea
autobiografica. Astfel, multe situatii, evenimente pe care le traim in viata de zi cu zi sunt repetitive ~i
asemanatoare (spre exemplu, in fiecare zi veniti la Universitate aproximativ urmand acela~i traseu), de aceea
reamintirea lor e ingreunata, atat prin interferenta, cat ~i prin transformarea informatiei din autobiografica in
semantica. Ca exemplu, noi nu ne mai aducem aminte exact situatia unde am invatat ca 2+2=4 (autobiografica),
intrucat activand aceasta informatie de foarte multe ori ea a intrat in memoria noastra semantica, iar contextul
invatarii ei s-a uitat. Deci, cu timpul, prin repetitie, informatia autobiografica se transforma in informatie
semantica.
0 observatie interesanta privind memoria autobiografica este aceea ca factorii afectivi s-au dovedit a avea o
influenta mult mai mica asupra amintirilor decat se presupunea anterior. Astfel, este adevarat ca evenimentele
ce au avut un impact emotional mare asupra individului vor fi reamintite mai bine decat cele cu impact emotional
mai mic, dar aceasta diferenta nu este nici pe departe atat de mare pe cat se presupunea anterior, ea fiind
considerata a fi relativ mica. Explicarea acestei diferente mici ar consta fie in scaderea in timp a pragului de
activare a informatiei afective comparativ cu celelalte tipuri de informatie, fie datorita faptului ca informatia
afectiva nu este codificata la fel de bine ca ~i alt tip de informatie.
Una din problemele cele mai interesante in studiul jurnalelor ~i a memoriei autobiografice a fost aceea a
strategiilor pe care le utilizeaza oamenii in procesul reamintirii informatiilor autobiografice. Linton (1975) a
observat ca atunci cand oamenii i~i amintesc informatii despre evenimente petrecute pana in urma cu 2 ani, ei
~i le reamintesc intr-o ordine cronologica, legate de contextul temporal in care ele s-au desfa~urat. Daca
perioada din care trebuie sa-~i aminteasca evenimentul este mai veche de 2 ani, atunci oamenii au tendinta de
a grupa evenimentele ~i informatiile despre acestea in categorii semantice (evenimente sportive, culturale etc.).
In cursul reamintirii informatiilor autobiografice oamenii adesea dateaza evenimentele petrecute. Cercetarile
au indicat ca aceasta datare se realizeaza in proportie de peste 70% pe baza unor rationamente ~i doar in
propo~ie de aproximativ 30% pe baza informatiilor codificate despre evenimentul in cauza. Spre exemplu, in
mod obi~nuit, oamenii nu retin, odata cu informatia despre un eveniment ~i informatii privind data desfa~urarii
acelui eveniment, ci in cursul reamintirii ei deduc aceasta informatie prin rationament, prin raportare la alte
evenimente pentru care ei retinusera data producerii lor. Daca intrebam pe cineva cand, in ce perioada exacta
a fost in concediu anul trecut, persoana respectiva nu va da un raspuns rapid la aceasta intrebare pentru ca nu
are informatia stocata in memorie, ci se va angaja intr-un proces de rationare pentru a deduce perioada de
concediu; e posibil sa se gandeasca ca de obicei i~i ia concediul in luna august, apoi sa-~i aminteasca detalii
despre evenimentele petrecute la serviciu dinaintea plecarii in concediu ~i astfel sa deduca, cu o buna
6
aproximatie, data plecarii in concediu.
in fine, una din preocuparile psihologilor in legatura cu amintirile autobiografice este aceea a acuratetei
acestor informatii. Studiile de pana acum, ce au relevanta mai ales pentru psihologia judiciara privind depozitiile
martorilor, releva ca oamenii poseda informatii ce sunt doar relativ acurate in comparatie cu evenimentele
petrecute in realitate. Deci, ceea ce-§i aduce aminte cineva despre un eveniment la care a luat parte reprezinta
nu descrierea reala a evenimentului petrecut, ci trairea acelui eveniment din punctul de vedere §i perspectiva
spatio-temporala a acelei persoane. Deci spusele cuiva despre un eveniment, presupunand ca nu exista intentia
de a minti, sunt adevarate, dar in mod relativ. Un factor important care intervine in distorsionarea amintirilor
cuiva este acela ca informatiile din memorie sunt supuse degradarii, atat prin adaugarea ulterioara de noi
informatii despre evenimentul respectiv, cat §i prin uitare. Acuratetea amintirilor autobiografice va fi discutata
mai tarziu, atunci cand o sa tratam separat memoria in depozitiile martorilor.

E. FLASHBULB MEMORY (MEMORIA "INCANDESCENTA ")

Exista mai multe motive pentru care unele evenimente sunt reamintite mai bine decat altele. Doi factori,
interconectati unul cu altul, determina o reamintire mai buna a unor evenimente fata de altele. Ace§ti factori sunt:
efectul raportarii la sine §i flashbulb memory (nu exista un echivalent perfect in limba romana). Chiar daca
ace§ti doi factori au fost tratati separat in investigatiile psihologice, ei nu actioneaza independent unul de celalalt.
Efectul raportarii la sine se refera la faptul ca informatiile sunt mult mai bine retinute §i au o influenta mai
mare atunci cand implica persoana respectiva, decat atunci cand informatiile sunt impa~iale, lipsite de
importanta personala pentru individ. Rogers, Kuiper §i Kirker (1977) au efectuat un studiu in care patru grupe
de subiecti trebuiau sa faca diverse judecati asupra unor adjective plasate intr-o lista. Un grup de subiecti
trebuiau sa faca judecati semantice (,,inseamna acela§i lucru ca §i ...?"), alt grup trebuiau sa faca judecati
structurale (,,contine lite re mari?"), altii faceau judecati fonemice (,,adjectivul rimeaza cu ...?") §i ultimul grup de
subiecti trebuiau sa faca judecati auto-referentiale (,,adjectivul te descrie ca persoana?"). Reamintirea ulterioara
a informatiei a demonstrat ca performantele cele mai bune le-a obtinut grupul de persoane care a memorat
informatia cu referire la ei in§i§i. Autorii au explicat acest efect al raportarii la sine prin aceea ca oamenii poseda
o schema-de-sine care nu este altceva decat o structura organizata in memoria de lunga durata ce contine
cuno§tinte despre sine, despre propria persoana. Atunci cand oamenii fac judecati auto-referentiale (cu referire
la sine), aceasta schema este activata §i ajuta ulterior la reamintirea mai bun a a informatiei, pe de o parte pentru
ca faciliteaza procesarea mai profunda a informatiilor, iar pe de alta parte, pentru ca schema-de-sine serve§te
ca indicator in aducerea aminte.
Cercetari ulterioare au mai relevat faptul ca aceasta reamintire mai buna a informatiilor cu referire la propria
persoana se explica §i mai bine in termenii organizarii informatiei in memorie. Klein §i Kihlstrom (1986) au
manipulat intr-un experiment posibilitatea organizarii informatiilor in memorie in diverse sarcini. Astfel, facilitarea
7
in reamintire nu a depins de faptul ca infarmatiile au sau nu referire la propria persoana, ci doar de simpla
organizare a lor in memorie. Deci, efectul raportarii la sine cre§te capacitatea mnezica prin mai buna organizare
a informatiilor in memorie.
Brown §i Kulik (1977) au propus pentru prima data termenul de flashbulb memory. Ei au pornit de la faptul
surprinzator ca oamenii par capabili sa retina faarte clar §i detaliat informatii despre evenimentele publice
dramatice, chiar daca oamenii nu au luat parte direct la acel eveniment. Exemple de astfel de evenimente sunt
U§Or de oferit: asasinarea sau executia vreunui §ef de stat (pre§edintele Kenedy, Ceau§escu}, explozia unor
avioane sau nave cosmice (naveta Challenger, avionul de la Balote§ti) etc. Cei doi autori au observat ca
informatiile despre astfel de. evenimente sunt nu numai foarte clare §i acurate, dar au §i o rezistenta mare in
timp privind uitarea (se uita faarte greu).
Brown si Kulik au presupus ca astfel de infarmatii sunt speciale prin aceea ca in retinerea lor sunt folosite
mecanisme neurale decat cele falosite pentru retinerea celorlalte informatii. Ei au motivat aceasta explicatie prin
aceea ca oamenii retin in flashbulb memory nu numai informatiile legate strict de evenimentul in cauza, ci §i alte
informatii adiacente cum ar fi: sursa informatiei (de unde avem informatiile, ex. de la lV, de la un coleg etc.},
contextul in care a fast aflata infarmatia (unde ne aflam §i ce faceam cand am auzit de evenimentul respectiv;
ex. la cutremurul din 1977 tocmai stateam la mas a etc.}, starile emotionale prin care am trecut noi, dar §i ceilalti
participanti la eveniment, precum §i informatii privind consecintele evenimentului respectiv pentru noi in§ine sau
pentru cei din jur.
Alti psihologi i-au contrazis pe Brown §i Kulik §i au afirmat ca flashbulb memory nu difera esential de amintirile
obi§nuite, ci difera doar in termenii "tariei" sau intensitatii cu care sunt retinute astfel de infarmatii comparativ cu
cele obi§nuite. Realizand o serie de experimente privind memoria pentru flashbulb memory §i cea pentru
evenimentele obi§nuite, McCloskey, Wible §i Cohen (1988) au evidentiat ca §i flashbulb memory pot fi supusa
uitarii §i modificata de infarmatiile ulterioare, chiar daca intr-o masura mai mica decat amintirile obi§nuite.

F. MEMO RIA iN DEPOZIJIILE MARTORILOR

Una din trasaturile negative ale sistemului juridic din cele mai multe tari din lume este aceea ca multe
persoane au fost puse in inchisoare doar pe baza unor declaratii ale martoriloroculari. Statisticile arata ca anual
sute sau chiar mii de indivizi din intreaga lume cad victime ale acestor depozitii false sau gre§ite. Doar de putin
timp psihologii au inceput studierea depozitiilor martorilor oculari §i a factorilor care cresc sau scad validitatea
acestor depozitii.
0 modalitate prin care depozitiile martorilor sunt deformate este tendinta confirmatorie sau ceea ce se mai
nume§te ,,autoimplinirea profetiei", unde evenimentele sunt reamintite astfel incat ele sa coincida cu
expectantele persoanei in cauza. Astfel, intr-un experiment, studentii de la doua universitati au urmarit un meci
de fotbal (american) §i au fast dupa aceea rugati sa-§i aminteasca diferite faze; petrecute in timpul jocului. Unul
din rezultatele cele mai evidente obtinute in acest experiment este acela ca studentii au mentionat ca au vazut
8
mai multi membri ai echipei adverse facand faulturi, decat membri ai propriei echipe in aceea~i situatie.
De asemenea, un alt factor ce afecteaza serios memoria martorilor este implicarea afectiva a martorului in
cursul evenimentelor la care participa, chiar daca aceasta participare este indirecta. Astfel, intr-un studiu realizat
de Loftus ~i Burns (1982), le-a fost prezentata subiectilor o caseta video infati~and comiterea unui jaf executat
cu mana armata. 0 versiune a jafului, prezentata uneia din cele doua grupe de subiecti, nu continea scene
violente (nici o persoana nu a fost impu~cata), in timp ce in cealalta versiune, un tanar este 1mpu~cat exact cand
jefuitorii se pregateau sa paraseasca locul faptei. Diferentele dintre reamintirile celor doua grupe de subiecti au
fost foarte mari, subiectii ce au urmarit scena violenta facand mult mai multe gre~eli decat ceilalti ~i fiind
incapabili sa reproduca cu acuratete evenimentele desfa~urate cu mai mult de doua minute inainte de scena
violenta. Astfel, violenta, implicarea emotionala a martorului cauzeaza un fel de "eclipsare" a evenimentelor
anterioare ~i produce deteriorarea amintirilor. Daca acest efect a fost obtinut in conditii de laborator, unde
participantii doar asista la eveniment, imaginati-va ce puternic este efectul intr-o situatie reala, unde chiar viata
martorului poate fi pusa in pericol.
De-a lungul anilor, psihologii au identificat mai multi factori ce afecteaza memoria ~i depozitiile martorilor
oculari:
1) informatiile post-evenimentiae pot distorsiona in mod sistematic amintirie martoribr oculari.
Aceste informatii pot proveni din relatarile evenimentului de catre alte persoane (martori) sau din relatari din
mass-media, dar pot sa provina foarte bine ~i din intervievarea ulterioara ~i repetata a martorului. Spre exemplu,
subiectii intrebati ,,Cu ce viteza s-au ciocnit autovehicolele?" vor supraestima viteza comparativ cu cei 1ntrebati
,,Cu ce viteza s-au atins vehicolele?". La fel, subiectii intrebati ,,Ati vazut parbrizul spart?" vor da mai multe
raspunsuri afirmative decat cei intrebati ,,Ati vazut vreun parbriz spart?", chiar daca in realitate nu s-a spart nici
un parbriz. Cu cat distanta 1n timp de la producerea evenimentului pana la momentul chestionarii este mai mare,
cu atat probabilitatea de a face erori in relatare este mai mare. 0 limita a cercetarilor de ace st fel este aceea ca
ele se refera la memoria martorilor pentru detalii ~i nu la aceea pentru eveniment in ansamblu, care se
presupune ca este totu~i acurata. Oricum, uneori in anumite procese, factorii hotaratori in stabilirea verdictului
pot fi legati de astfel de detalii.
2) identificarea suspec{ibr este un alt domeniu important in care memoria martoribr a fast investigata.
De obicei, recunoa~terea suspectului se face prin tehnica alinierii (toate persoanele se a~eaza in rand). In
acest caz, recunoa~terea suspectului este de fapt o recunoa~tere relativa, bazata pe comparatia intre toate
persoanele aliniate. Din aceasta cauza, cateva elemente influenteaza mult alegerea subiectului. Probabilitatea
de a face o judecata gre~ita este determinata de marimea functionala a liniei (definita ca fiind numarul de
persoane din linie care se potrivesc cu descrierea generala a subiectului de catre martor). Spre exemplu, daca
martorul ~tie doar ca suspectul a fost un barbat, atunci marimea functionala a unei linii formata din trei barbati
~i doua femei va fide 3, atat cat este ~i numarul barbatilor din linie. Probabilitatea de a gre~i mai este determinata
~i de faptul ca martorul ~tie sau nu ca suspectul se afla printre cei din linie. Cu cat martorul banuie~te ca
9
suspectul se afla in linie, cu atat mai mare e probabilitatea sa de a gre~i. Cercetarile au indicat ca o tehnica
folositoare in a reduce probabilitatea de eroare este prezentarea secventiala a persoanelor din linie, deci nu a
tuturor deodata. Astfel, martorul va fi fortat sa faca judecati absolute, ~i nu judecati sau alegeri relative, ce pot
depinde de persoanele din linie.
lntervievarea martorilor este una dintre caile cele mai des intalnite prin care se poate altera memoria
martorilor. Loftus ~i colegii sai au studiat timp de mai multi ani modul 1n care chestionarea martorilor le poate
afecta memoria pentru evenimentele produse. 0 parte din efecte au fost discutate la punctul 1) ~i ele se leaga
in special de faptul ca informatiile ulterioare pot afecta memoria martorilor, mai ales memoria pentru detalii. in
urma cercetarilor psihologilor, politi~tilor, detectivilor ~i altor persoane ce se ocupa de intervievarea martorilor
le-au fost propuse diverse variante de interviuri, ce cauta sa elimine cat mai putin influentele externe asupra
memoriei martorilor.
Dintre aceste variante, cele mai cunoscute ~i apreciate sunt interviul cognitiv de baza ~i interviul cognitiv
avansat.
lnterviul cognitiv de baza are urmatoarele aspecte-cheie:
a) i se cere martorului sa incerce sa retraiasca mintal momentul crimei astfel incat recreeze contextul extern ~i
intern (sentimente etc.) in care s-a aflat atunci;
b) martorul trebuie apoi sa redea tot ceea ce a gandit ~i simtit in acel moment, chiar daca amintirea sa este
fragmentata;
c) martorul este rugat apoi sa redea detalii ale contextului crimei in diverse ordini (ex. i se pot cere mai intai
detalii despre imbracamintea agresorului, apoi detalii despre vreme etc.), cu mentiunea ca nu i se vor pune
intrebari specifice ci doar ihtrebari generale de tipul ,,Ce altceva, ce detalii ~i mai aminte~ti despre ...?";
d) in finalise cere martorului sa povesteasca evenimentul din diferite perspective (ex. a altor martori existenti).
Cercetarile asupra acestei metode au indicat-o ca fiind superioara chiar intervievarii martorilor in stare de
hipnoza.
lnterviul cognitiv avansat include toate elementele interviului cognitiv de baza la care se mai adauga ~i alte
recomandari ce tin de limbajul folosit in chestionarea martorului (limbajul sa fie adaptat nivelului intelectual ~i
cultural al martorului) ~i alte elemente privind comportamentul nonverbal ~i mediul de desfa~urare a interviului.
Eficacitatea acestei tehnici a fost mai buna decat aceea a interviului cognitiv de baza.

G. MEMORIA PROSPECTIV.A

Aproape toate studiile privind memoria umana se concentreaza doar asupra memoriei retrospective, adica
asupra modului in care oamenii i~i aduc aminte trecutul. Cu toate acestea, o mare parte din viata zilnica are de-
a face cu memoria adica implica reamintirea unor lucruri pe care urmeaza sa le facem in viitorul apropiat (ex.
sane intalnim cu cineva, sa mergem undeva etc.). A~a cum sublinia Baddeley (1990), memoria retrospectiva
difera de cea prospectiva nu numai in termenii orientarii (trecut versus viitor), dar ~i in ceea ce prive~te continutul

10
informational In timp ce memoria retrospectiva implica mai mult informatii de tipul ce (ce s-a intamplat), memoria
prospectiva implica preponderent informatii de tipul cand (cand se va intampla).
0 alta diferenta importanta intre cele doua tipuri de memorie este aceea ca memoria retrospectiva este mult
mai legata de stimulii externi, in timp ce memoria prospectiva tine mai mult de stimulii interni, in special scopurile
~i motivatia persoanei.
Studiile asupra memoriei prospective sunt de data recenta ~i pana in prezent nu se cunosc foarte multe
despre acest gen de memorie, (iar spatiul cursului nu ne permite sa intram in foarte multe detalii). Ceea ce mai
e important de retinut este ca chiar ~i in cadrul memoriei prospective exista diferente informationale ~i Elis (1988)
le-a identificat ca atare. Astfel, in memoria prospectiva intalnim doua tipuri de informatii: ,,pulsiunile" ~i ,,pa~ii"
(po ate ca traducerea in romane~te nu e foarte exacta). Pulsiunile sunt informatii specifice ce trebuiesc reamintite
la un moment bine stabilit in viitor(ex. ca trenul pleaca la ora 14:00). Pa~ii se refera la un lucru pe care persoana
Tl po ate executa oricand in viitor intr-o perioada mai indelungata, deci Tntr-un anume interval de timp. Pulsiunile
au o mai mare valoare subiectiva decat pa~ii ~i se considera ca cele doua tipuri de informatie sunt codificate ~i
reamintite prin mecanisme specifice fiecareia.

11
 OBIECTE, CONCEPTE $1 CATEGORII. DEFINING-ATTRIBUTE THEORY.
CHARACTERISTIC-ATTRIBUTE THEORY (PROTOTIPUL).
FORMAREA CONCEPTELOR. COMBINAREA CONCEPTELOR.
INSTABILITATEA CONCEPTELOR

A. OBIECTE, C0NCEPTE ~I CATEG0RII

in cursul anterior am observat cum pot fi reprezentate cuno§tintele. Deci ne-am referit mai mult la
modul in care acestea sunt reprezentate decat la ce anume este reprezentat. in cadrul acestui curs ne
vom referi la continutul §i modul de organizare a cuno§tintelor in sistemul cognitiv uman. Dar, inainte de
a trece direct la subiectul nostru sa incercam sa raspundem la intrebarile de ce avem nevoie de
cuno§tinte §i de ce acestea trebuie sa fie organizate.
De ce avem nevoie de cuno§tinte? in primul rand, acestea sunt folosite pentru a ne putea descurca
§i comporta adecvat in lumea inconjuratoare. in modul eel mai general putem spune ca cuno§tintele
noastre sunt toate informatiile pe care le-am dobandit fie genetic, fie ca urmare a experientei personale.
Daca nu am avea unele cuno§tinte nu am putea sa facem unele lucruri. Spre exemplu, daca nu am avea
cuno§tinte (procedurale) despre cum sa "calarim" o bicicleta, atunci am putea petrece ore intregi
caznindu-ne sa urcam pe bicicleta, sane mentinem echilibrul, cu alte cuvinte nu ne-am putea comporta
adecvat in aceasta situatie. Tot ca exemplu, daca nu ati fi acum aici la acest curs, daca nu v-ati nota
ceea ce va spun, atunci nu ati fi capabili sa raspundeti adecvat, de unul singur, la intrebarile puse la
examen. Pe scurt, cuno§tintele stau la baza tuturor activitatilor §i comportamentelor noastre.
De ce trebuie cuno§tintele sa fie organizate? Nu este necesar doar sa acumulam §i sa stocam
experienta personala. Trebuie sa o organizam intr-o maniera economica §i informativa. Pentru a ilustra
importanta organizarii informatiei Tn memorie vom face apel la descrierea unui personaj, cu o memorie
prodigioasa, imaginat de celebrul scriitor sud-american Jorge Luis Borges (1964):
"... Funes i§i amintea nu numai fiecare frunza a ftecarui copac din fiecare padure, dar de asemenea
§i fiecare moment in care e-a perceput sau imaginat.
... El era, daY-ne voie sa nu uffam, aproape incapabif de a genera orice felde idee, in sensul platonic
al cuvantuiJi. Nu numai ca era foarte dificil pentru dansul sa inteeaga ca simbolul generic de caine
includea o gramada de indivizi de diferffe marimi §i tonne; dar ii deranja enorm faptul ca cainee vazut la
ora trei §i paisprezece minute (dintr-o parte) avea acela§i nume cu cainele vazut la ora trei §i
cincisprezece minute (din fata). Propriul chip din ogfrnda, propriile maini, ii surprindeau de ftecare data
cand §i e vedea."
Din fericire, nici o fiinta umana nu e ca acest personaj bizar (eel putin nu indivizii sanato§i mintal). Noi
suntem capabili sa identificam categorii de obiecte, cum ar fi cainii, tocmai prin evitarea faptului de a ne
reaminti fiecare caine pe care I-am vazut §i fiecare form a pe care ace§tia o vor fi avut.
Sistemul cognitiv uman (memoria Tn mod special) necesita o oarecare economie in procesul de
organizare a experientei anterioare. Economia cognitiva se obtine prin impartirea lumii Tnconjuratoare Tn
clase §i categorii de lucruri, tocmai pentru a descre§te cantitatea de informatii pe care trebuie sa o
Tnvatam, percepem, reaminti §i recunoa§te. lar odata ce conceptele au fost formate, ele Tnsele sunt
organizate ierarhic, crescand astfel economia §i accesul la informatie al sistemului cognitiv.
Exista insa o balanta Tntre tendinta spre economie §i tendinta de a fi cat mai informativ. Aceste

1
tendinte sunt opuse una celeilalte §i cre§terea uneia duce la scaderea celeilalte. Ca exemplu, daca am
avea numai trei categorii pentru toate lucrurile §i fiintele ce le intalnim (animale, plante §i orice altceva),
vom avea un sistem conceptual foarte economic, dar care este foarte putin informativ, el nepermitandu-
ne sa facem distinctie intre mai multe animale de pilda. Psihologii considera ca exista un nivel ,,natural"
de categorizare adica unele categorii sunt mai folosite, mai naturale decat altele Astfel de categorii sunt
numite categorii de baza. Spre exemplu, utilizam mai des categoriile de ,,scaun" sau ,,masa" decat pe cea
de ,,mobila" sau pe cea de ,,scaun cu trei picioare". Pentru detalii privind categoriile de baza gasiti in
volumul lui M. Miclea.
Studiul organizarii cuno§tintelor umane a fost foarte mult influentat de teoriile filosofice. In general se
considera ca exista diferente fundamentale intre obiecte (ex. caine, pisica, masa, spalator de vase etc.)
§i relatiile ce exista intre acestea (ex. pe, sub, deasupra, lovit etc.). Psihologii cognitivi§ti se ocupa de
modul in care obiectele sunt organizate §i reprezentate in memorie sub forma de concepte §i apoi cum
se grupeaza acestea in categorii.
In mod traditional, psihologii au avut tendinta de a ignora relatiile, in favoarea studierii obiectelor, dar
cercetarea recenta acorda o mare importanta formarii §i relatiilor ce exista intre concepte.

B. DEFINING-ATTRIBUTE THEORY

Traducerea numelui acestei teorii ar fi: teoria definirii atributelor, dar aceasta e doar o traducere
aproximativa, de aceea e de preferat sa consideram numele teoriei ca atare, in limba engleza.
Asumptia de baza ce stain spatele acestei teorii este una foarte simpla §i totodata foarte plauzibila:
Noi facem generalizari pornind de la similaritatile existente intre instantele (sau exemplarele) diferitelor
obiecte §i ignorand diferentele. Spre exemplu, noi ne formam conceptul general de caine observand care
sunt caracteristicile (atributele) comune ale diver§ilor caini pe care ii intalnim (patru picioare, blana, latra,
coada etc.) §i ignorand diferentele ce nu sunt esentiale in definirea categoriei (marime, forma, culoarea
blanii etc.). Deci, ideea de baza a acestui model teoretic este aceea a similaritatii.
In cadrul acestei teorii, doua sunt notiunile de baza: trasatura (acel set de atribute sau caracteristici
comune) §i extensia (totalitatea tuturor membrilor categoriei). Spre exemplu, conceptul de burlac are ca
trasatura un get de atribute (barbat, singur sau necasatorit, adult), in timp ce are ca extensie toate
exemplarele acestei categorii (domnul X, Y, Z etc. pe care ii cunoa§tem ca avand acele atribute). In cele
ce urmeaza vom folosi cuvantul generic de atribut atunci cand definim trasatura unui concept §i termenul
de instanta sau membru pentru a defini extensia conceptului.
Teoria definirii atributelor po ate fi astfel rezumata:
• intelesul unui concept poate fi descris de o lista conjunctiva sau aditiva (se insumeaza) de atribute
(trasatura);
• aceste atribute sunt unitatile de baza din care sunt formate conceptele;
• fiecare atribut este necesar §i toate, in total sunt suficiente pentru ca ceva sa fie identificat drept
instanta sau membru al unei categorii;
• ceea ce este §i ceea ce nu este o instanta a unei categorii este foarte clar definit, deci exista o granita
foarte clara intre membrii §i ne-membrii unei categorii, a unui concept;
• fiecare membru al unei categorii este in mod egal reprezentativ pentru categoria respectiva (spre
ex., ,,marul" este la fel de reprezentativ pentru categoria de ,,fruct" ca §i ,,para");

2
• atunci cand conceptele sunt organizate ierarhic, conceptele subordonate contin obligatoriu ~i
atributele conceptelor supraordonate (ex. conceptul de "randunica" contine ~i atributele conceptului
general "pasare").
Numeroase experimente au ilustrat ~i verificat asumptiile teoriei definirii atributelor. fn aceste
experimente s-a studiat mai ales modul in care oamenii i~i formeaza conceptele ~i categoriile ~i in care
se opereaza cu acestea. fn mod tipic, Ii se oferea subiectilor dive~i stimuli care aveau unele trasaturi
(atribute) in comun. Spre exemplu Ii se puteau oferi diverse figuri geometrice cu anumite trasaturi (forma,
culoare etc.) apoi Ii se cerea subiectilor sale grupeze sau sale recunoasca ca facand parte din diverse
grupuri (ex. toate patratele ro~ii).
De~i aceste experimente au confirmat teoria definirii atributelor, unele evidente empirice nu puteau fi
explicate pe baza ei. Spre exemplu, una din aceste evidente se refera la faptul ca, conform teoriei fiecare
exemplar sau instanta sunt la fel de reprezentative pentru categoria respectiva. fn practica, s-a constatat
insa ca unele exemplare sunt mai reprezentative, mai tipice pentru categoria respectiva decat altele.
Astfel, pentru categoria ,,fruct", s-a observat ca instanta ,,mar" este mult mai reprezentativa decat
instanta "ananas"; la fel pentru categoria sau conceptul de "pasare" s-a observat ca instanta ,,pescaruf
e mai reprezentativa decat cea de ,,canar". Aceste rezultate au fost obtinute masurand timpul de reactie
al persoanelor la identificarea unui membru ca facand parte dintr-o categoric (Ex: ,,Este marul un fruct?"
~i ,,Este ananasul un fruct?"). Daca teoria definirii atributelor ar fi fost perfect valabila, atunci timpii de
reactie la cele doua intrebari nu artrebui sa difere, fapt neobservat in practica. Deci, de~i pare anormal,
similaritatea dintre obiecte nu este aceea~i, adica un mare mai similar cu un fruct, decat un ananas. La
fel, marul e vazut ca fiind mai similar cu ananasul decat este vazut ananasul ca fiind similar cu marul (!).
Un alt aspect empiric, legat de cele de mai sus, ce contrazice teoria definirii atributelor se refera la
granita sau delimitarea dintre concepte ~i atributele lor. Teoria prezice ca intre membrii ~i non-mernbrii
unei categorii, ca ~i intre categorii diferite exista o granita bine definita. fn practica, acest lucru nu se
intampla intotdeauna. Spre exemplu, ,,un scaun" este vazut de toata lumea ca facand parte din categoria
de "mobila", dar ,,un raft de biblioteca este perceput de unii ca facand parte din aceea~i categoric, in timp
ce altii considera ca nu. Daca ace st efect apare in cazul categoriilor formate din obiecte fizice, cu atat va
fi el mai mare in cazul categoriilor sociale.
Pentru a integra ~i aceste aspecte a aparut teoria atributelor caracteristice sau a prototipului.

C. CHARACTERISTIC-ATTRIBUTE THEORY (PROTOTIPUL)

Teoria prototipului a aparut pentru a rectifica unele deficite ale teoriei atributelor definitorii.
Exista in acest domeniu doua curente teoretice. Astfel, unul dintre acestea (considerat de unii drept
adevarata teorie a prototipului) considera ca prototipul este ace I exemplar ideal al unei clase de obiecte
care poseda caracteristicile esentiale ~i descriptive ale intregii clase de obiecte. Astfel, un obiect este un
membru al unei clase daca el poseda - alaturi de alte atribute - caracteristicile esentiale ale prototipului.
Alt curent teoretic considera insa ca prototipul este ad literam exemplarul ce define~te eel mai bine clasa
respectiva de obiecte, deci exemplarul tipic. Spre exemplu, daca consideram ca marul este exemplarul
tipic pentru clasa de obiecte fructe, atunci un alt obiect face parte din aceea~i categorie daca el are cat
mai multe caracteristici comune cu ale marului, deci cu ale exemplarului tipic.
De~i ambele curente teoretice prezentate anterior se refera la aceea~i paradigma, unii psihologi le

3
trateaza separat considerand primul curent ca alcatuind teoria propriu-zisa a prototipului, iar al doilea
curent ca alcatuind teoria exemplarului.
In cele ce urmeaza, vom face §i noi aceasta distinctie pentru a le intelege mai bine pe cele doua,
urmand ulterior a le trata impreuna. Deci, teoria prototipului va fi considerata cea care corespunde
primului curent teoretic. Astfel, recapituland, prototipurile sunt ni§te exemplare ideale (ele pot sa nu aiba
un corespondent real), care poseda atributele caracteristice pentru a descrie clasa respectiva. Ca
exemplu, categoria de ma§ina-sport poate fi descrisa de un prototip. Acest prototip poate sa aiba
urmatoarele calitati: sa fie o ma§ina joasa, cu motor putemic, cu doua locuri §i doua portiere, eventual
decapotabila. Acesta fiind prototipul pentru categoria de ma§ina-sport puteti observa ca toate
exemplarele pe care le putem intalni din aceasta categoric poseda aceste caracteristici esentiale §i
minime, dar poseda in plus §i alte caracteristici ce nu sunt esentiale pentru prototip (cum ar fi culoarea,
de exemplu.).
De cealalta parte, teoria prototipului bazata pe exemplar (sau teoria exemplarului) porne§te de la
premisa existentei unei tipicitati variabile. Tipicitatea este gradul in care o caracteristica, un obiect este
reprezentativ(a) pentru o intreaga clasa de obiecte. Astfel, intreaga clasa de obiecte nu mai e definita de
un exemplar ideal, ci de unul real. Revenind la exemplul nostru cu categoria ma§ina-sport, aplicand teoria
exemplarelor, se presupune ca noi nu avem formata in mintea noastra o imagine ideala ci mai degraba
avem de-a face cu un exemplar concret pe care ii consideram tipic pentru aceasta categoric. In cazul
nostru, se presupune ca atunci cand ne reprezentam categoria de ma§ina-sport noi ne imaginam o
anume ma§ina sport pe care o §tim (ex. Ferrari-ul ro§U pe care fi are vecinul nostru de la etajul 3). Apoi,
comparam orice alt exemplar pe care il intalnim cu acest exemplar-model pe care il avem stocat in
memorie §i daca gasim suficiente asemanari atunci decidem ca §i al doilea face parte din categoria
ma§ina-sport.
Teoria exemplarelor se considera ca se aplica in special in domeniul categoriilor sociale, unde
granitele dintre categorii precum §i definirea acestora sunt foarte vagi. De exemplu, categoria de
persoana sociabila este mai probabil ca este reprezentata mintal mai degraba sub forma exemplarelor
decat sub forma prototipurilor. Astfel, e mai probabil ca noi avem in minte un model anume, o persoana
pe care o §tim foarte bine §i pe care o consideram ca un exemplar al categoriei de persoane sociabile
(ex. Mitica de la etajul trei), dee at ca avem in minte un model ideal despre cum ar trebui sa fie o persoana
ideala, sociabila. De aceea, atunci cand intalnim o persoana necunoscuta §i dorim sa §tim cum este ea
in termenii sociabilitatii, noi o comparam pe aceasta (sau trasaturile pe care ea le poseda) cu acelea ale
exemplarului nostru tipic (Mitica). Atunci cand aceasta potrivire este mare (persoana in cauza are mult
trasaturi comune cu Mitica) noi o includem in categoria sociabil.
Recent, psihologii au inceput sa considere cele doua curente teoretice ca stand la baza aceleia§i
teorii sau descriind aceea§i realitate fenomenologica. Aceasta s-a intamplat pentru ca evidentele practice
§i experimentale nu dau ca§tig de cauza in mod exclusiv numai unuia din cele doua curente teoretice.
Rezumand pe scurt, teoria prototipului (privita din ambele puncte de vedere) ar avea urmatoarele
ca racteri stici:
• Conceptele au o structura prototipica; prototipul este fie o colectie de atribute caracteristice, fie
exemplarele ce descriu eel mai bine o clasa de obiecte, deci conceptul;
• Nu exista un set fix de atribute necesare §i suficiente care sa determine gradul de apartenenta la o
anume categorie; acesta depinde de posed area doar a unora dintre atributele caracteristice §i anume

4
 ale celor considerate a fi cele mai tipice sau reprezentative pentru categoria in cauza;
• Granitele sau limitele dintre categorii sunt nee la re ~i imprecise; ce anume este ~i ce anum e nu este
membru al unei categorii este slab definit, de aceea, unele obiecte pot fi considerate ca facand pa rte
din mai multe categorii (ex. nu se poate preciza exact daca ro~ia face parte din categoria de fruct
sau cea de leguma);
• lnstantele (exemplarele) ce fac parte dintr-un concept pot sa varieze in term en ii tipicitatii, deci
exemplarele unui prototip difera 1ntre ele din punctul de vedere al tipicitatii (unele exemplare sunt
mai tipice decat altele; ex. marul e mai tipic pentru categoria de fruct decat ananasul).
• Apartenenta la o categorie este determinata de similaritatea dintre atributele unui obiect ~i cele ale
prototipului.
Diverse lucrari experimentale. au confirm at aspectele teoretice descrise de teoria prototipului. Astfel,
unele din studiile cele mai elocvente pentru a testa aceasta teorie au fost in domeniul transcultural,
anume in studiul categorizarii in culorilor in diferite culturi. Se ~tie, spre exemplu, ca unele culturi au mai
multe nume pentru culori decat alte culturi. Astfel, cultura americana poseda o mare varietate de nume
pentru culori, in timp ce triburile de papua~i din Noua Guinee poseda foarte putini termeni despre culori;
spre exemplu, ei au doar doua nume de culori principale pentru intunecat ~i luminos. Berlin ~i Kay (1969)
au studiat aceste diferente ~i au presupus ca acestea sunt doar diferente aparente. Ei au introdus
termenul de culori focale ~i culori non-focale. Culorile focale, spre deosebire de cele non-focale, sunt
acele culori de baza ce sunt denumite printr-un singur cuvant, intelesul lor nu se suprapune cu eel al altor
termeni (spre exemplu, numele mu~tar din limba noastra nu po ate fi considerat nume de culoare) ~i nu
se refera la clase mici de obiecte (ex. cuvantul blond nu e considerat nume de culoare). Cei doi cercetatori
au descoperit ca, cu toate diferentele dintre culturi, marea majoritatea a limbilor existente in lume i~i
extrag numele despre culori dintr-un numar de 11 culori de baza.
Alte experimente, efectuate atat cu categorii naturale, cat ~i cu categorii artificiale, au demonstrat ca
elementele propuse de teoria prototipului sunt valide ~i pentru categoriile sau prototipurile naturale, dar
~i pentru cele artificiale. De asemenea, alte serii de date au demonstrat validitatea existentei ierarhiilor
prototipurilor. Se considera ca exista trei nivele de ierarhie ale prototipurilor: un nivel supra ordonat (ex.
arme, mobila), un nivel de baza (ex. pistol, scaun) ~i un nivel specific, subordonat (ex. pistol de 42, scaun
de bucatarie ).

D. FORMAREA CONCEPTELOR

Pana acum am vazut ca originea conceptelor are la baza distingerea similaritatilor obiectelor din
lumea inconjuratoare, similaritati ce se refera la atribute sau categorii ale acestor obiecte, ce sunt
elemente ale clasei respective. Spre exemplu, ne formam conceptul de caine prin observarea
similaritatilor dintre diver~i caini pe care ii intalnim. Aceasta asumptie ne spune insa foarte putin despre
modul in care se formeaza conceptul, despre modul in care functioneaza aceasta similaritate.
Un aspect interesant este ace la evolutionist privind ce concepte sau categorii sunt invatate prime le,
~tiuta fiind legatura stransa dintre limbaj ~i concepte. Astfel, cercetarile au indicat ca copiii au tendinta de
a invata mai intai categoriile de baza (ex. scaun), apoi pe cele subordonate sau specifice (scaun de
bucatarie) ~i abia mai tarziu pe cele supraordonate (mobila). Teoria cea mai populara care explica
formarea conceptelor este teoria lui Tsversky,

5
 Modelulde contrastalsimilaritafi (Tsversky, 1977)
Tsversky, prin modelul sau a presupus ca judecatile de similaritate pe care le fac oamenii privind
diverse obiecte sau in functie de atributele pe care obiectele le au in co mun, dar ~i in functie de atributele
pe care fiecare obiect le poseda ~i sunt diferite de ale celorlalte. Modelul se nume~te ,,de contrast" pentru
ca asemanarile dintre obiecte sunt puse in contrast cu deosebirile ce exista ihtre ele. Matematic, aceasta
se poate scrie astfel:
s(a,b) = 0 ~An B)- a f(A-B)- pf(B-A)
Chiar daca aceasta relatie pare foarte complicata ea se cite~te astfel:
"Gradul de similaritate dintre obiecte (conceptele) a ~i b { s(a,b)} este determinat de diferenta dintre
numarul de atribute sau caracteristici pe care le au in comun cele doua obiecte 0 ~An B) ~i atributele prin
care a difera deb a f(A-B) ~i b difera de a pf(B-A)".
Coeficientii 0, a ~i pexprima importanta sau salienta acelor atribute.
Revenind cu un exemplu ~i mai concret, sa consideram modul in care oamenii judeca asemanarea
dintre un mar, o pruna ~i o portocala. Deci, gradul de asemanare dintre ele este dat de diferenta dintre
numarul de atribute pe care le au in comun cele doua obiecte (vezi tabelul de mai jos) ~i cele prin care
se deosebesc. Ca observatie, atributele pe care le mentionam mai jos sunt atributele ce sunt cele mai
saliente (aduse in memorie eel mai u~or) in legatura cu obiectele respective.
Exemplu (adaptat dupa M.Miclea):
marul pruna portocala
rO$U ro$Ie portocalie
tare rotunda rotunda
rotund moale dulce
dulce dulce cre$te in porn
cre$te in porn cre$te in porn are acid citric
este tropicala
Deci, daca am considera ca cei trei coeficienti sunt identici ~i egali cu 1 - adica asemanarile dintre
cele doua obiecte au aceea~i importanta subiectiva ca ~i deosebirile, atunci putem calcula gradul de
similaritate astfel:
s(mar, pruna)=4-1-1, deci s(mar, pruna)=2 (exista 4 trasaturi comune, 1 pe care o are marul ~i nu o are
pruna ~i 1 pe care o are pruna ~i nu o are marul)
s(mar, portocala)=3-2-3, deci s(mar, portocala) = -2
Faptul ca al doilea grad de similaritate este negativ in cazul marului ~i portocalei inseamna ca cele
doua obiecte mai mult se deosebesc decat se aseamana. Cu cat gradul de similaritate este mai mare,
cu atat atributele prin care se aseamana cele doua obiecte sunt mai numeroase decat suma atributelor
prin care ele difera.
Acest model explica ca atunci cand comparam similaritatea dintre doua obiecte, ea depinde de sensul
in care se face comparatia. Adica ni se pare ca un mar este mai similar cu o lamaie, dar ca lamaia este
mai putin similara cu marul. Acest efect este cauzat de informatiile mai multe pe care le avem despre
mar de cat cele pe care le avem despre lamaie. Exista mai multe proprietati pe care ace st model le explica
privind asemanarea dintre obiecte sau concepte. Detalii despre acestea ~i exemple privind modul de
functionare al acestui model puteti gasi in volumul lui M. Miclea.

6
 E. COMBINAREA CONCEPTELOR

Categoriile se pot form a in urma combinarii conceptelor. Psihologii cognitivi§ti au descoperit mai multe
metode de combinare, prin care se formeaza noi concepte. intrucat multe din concepte sunt exprimate
prin limbaj §i sunt de natura gramaticala (sau au proprietati gramaticale ), multe din regulile de combinare
se refera la reguli de gramatica. Cateva din aceste metode sunt descrise mai jos:
• combinatii de tipul adjectiv-substantiv (ex. fructe ro§ii);
• combinatii de tipul adverb-adjectiv-substantiv (ex. fructe foarte ro§ii),
• combinatii de tipul verb-substantive (ex. pasarile mananca insecte);
Prin regulile de combinare se pot obtine fie categorii subordonate unora generale (ex. fructe ro§ii),
dar pot sa fie §i categorii noi (ex. flori false, care nu fac parte din categoria flori).
Ceea ce i-a preocupat pe psihologii care au studiat combinarea conceptelor a fost modul in care
membrii acestor noi concepte i§i pastreaza sau i§i pierd tipicitatea. Adica, cat de tipic este un exemplar
din categoria fruct rD§U (ex. marul) pentru categoria de fruct §i pentru categoria de ro§U. Cercetarile din
acest domeniu sunt abia la inceput, dar rezultatele de pana acum sustin ideea ca intr-un astfel de caz,
cele doua concepte implicate in formarea noului concept nu contribuie in mod egal la aceasta Astfel, in
exemplul nostru, categoria de fruct are o pondere mai mare decat categoria de rD§U in formarea
conceptului combinat fruct rD§U. De aceea, marul e vazut mai tipic pentru categoria de fruct decat pentru
cea de rD§U.
0 alta neclaritate privind combinarea conceptelor este faptul ca uneori, ceea ce este considerat la un
moment data fi un atribut, devine el insu§i un concept. Spre exemplu, uneori se considera ca marul este
concept §i fruct sau rD§U este atribut, iar alteori invers. Aceasta confuzie provine de la faptul ca ambele
notiuni (conceptul, atributul) au la baza generalizarile ce se fac pe baza intalnirii unor instante
(exemplare) ale categoriei respective. $i conceptul ia na§tere pe baza unor generalizari, dar §i atributele,
fiind proprietati, sunt generalizari. Distinctia conceptuala dintre atribute §i concepte nu este inca bine
definita, iar teoriile din domeniu au rezolvat aceasta divergenta prin raportarea la limbajul comun;
cuvintele mai des folosite pentru a numi clasele de obiecte (ex. fruct) sunt considerate concepte, iar cele
ce se folosesc pentru a defini clasele de obiecte sunt considerate a fi atribute (ex. ro§U, tare etc.).

F. INSTABILITATEA CONCEPTELOR

Pana in anii '80 se considera ca - odata formate - conceptele §i in general cuno§tintele raman stabile
in timp. Pornind de la experimente ce foloseau reamintirea dirijata, Barsalou (1982) a demonstrat ca
informatiile noastre, deci §i conceptele, sunt ceva foarte dependent de context. De exemplu, daca se
prezinta propozitia ,,Omul a ridicat pianul" comparativ cu propozitia ,,Omul a acordat pianul", pianul are
anumite proprietati dominante care depind de contextul propozitional in care se gase§te. Astfel, in prima
propozitie se pune accentul pe greutatea pianului, iarin a doua propozitie este evidentiat atributul pianului
de. a scoate sunete placute. Cu alte cuvinte, la un moment dat, noi nu avem activate in minte toate
atributele unui concept, ci doar un anume subset al acestora, subset care depinde de contextul in care
ni se prezinta conceptul. Deci, conceptele sunt instabile in sensul in care ele incorporeaza diferite
informatii in diferite situatii. lnstabilitatea unui concept poate fi §i de natura culturala. Astfel, in anumite

7
culturi, un exemplar e considerat a fi tipic pentru o categorie in timp ce in alte culturi, alt exemplar este
preferat. Spre exemplu, la chinezi, lebada e tipica pentru categoria de pasare, in timp ce la americani,
pescaru~ul e tipic pentru aceasta categorie.
In fine, instabilitatea conceptelor depinde de taria asociata cu acestea in memorie. Daca dorim sa
facem curatenie in casa, in debara ~i sa mai "scapam" de unele lucruri de care nu mai avem nevoie, ne
putem construi o categorie sau un concept ad-hoc cum ar fi lucruri bune de vandut in talcioc. Aceasta
categoric serve~te doar unui scop activat temporar (vanzarea) ~i va disparea odata ce atingem scopul.
Aceasta instabilitate a conceptelor contribuie foarte mult la explicarea faptului ca diferiti oameni nu
percep acela~i lucru ca fiind identic.

8
 RELA111, SCHEME, EVENIMENTE. CONCEPTELE RELATIONALE.
SCHEME $1 SCENARII. ACHIZITIONAREA SCHEMELOR

A. RELATH, SCHEME EVENIMENTE

in cursul anterior am vazut ca ideile noastre despre lumea Tnconjuratoare se refera la concepte, mai
ales la conceptualizarea diverselor obiecte (clasificare, categorizare etc.). in cursul de fata vom studia ~i
alte tipuri de conceptualizari ~i concepte, anume cele relationale ~i evenimentiale. Deci, oamenii T~i
reprezinta lumea exterioara In termenii obiectelor, relatiilor ~i a combinatiilor complexe dintre acestea
(ex. evenimente ~i scenarii).
Chiar ~i formarea conceptelor despre obiecte, despre care am vorbit In cursul anterior implica
existenta unor scheme (concepte) relationale. Acestea au un rol important Th special In stabilirea
ierarhiilor dintre concepte.
Cuno~tintele care se gasesc ,ntr-o anumita relatie unele cu altele (ex. In relatii de ierarhie, de legatura
semantica etc.) formeaza un tip special de concept numit schema. Acestea sunt structuri de cuno~tinte
~i, de regula ele sunt formate din mai multe concepte ce sunt Tntr-o anume relatie unele cu altele.
Teoriile - foarte recente, de altfel-din psihologia cognitiva care trateaza conceptele schematice (adica
schemele) formeaza a~a-zisa abordare explicativa a conceptelor.
in cele ce urmeaza ne vom ocupa de conceptele ce se refera la obiecte, dar vom aborda lucrurile din
perspectiva schemelor relationale.

B. CONCEPTELE RELAJIONALE

Astazi psihologii au cazut de acord ca exista mai mult decat doar simplele concepte ce se refera la
obiecte (de tipul caine, pisica, fructe etc.), chiar daca marea majoritate a cercetarilor s-a concentrat
asupra acestora. Astfel, o parte semnificativa a cuno~tintelor noastre declarative se gase~te stocata sub
forma conceptelor relationale. De exemplu, conceptele relationale sunt In special formate din verbe,
adverbe ~i adjective, daca ar fi sa le gasim un echivalent gramatical In limbaj, cum ar fi: lovit, tras, pe,
sub, Tntre, mare, mic etc.
A~a cum am vazut In cursul anterior, conceptele pot fi caracterizate prin liste de atribute sau trasaturi.
Adica conceptul de mar era definit prin lista de atribute: ro~u, create In copac, tare, dulce. Conceptele
relation ale nu mai pot fi reprezentate astfel. De. aceea, au trebuit imaginate alte forme de reprezentare
pentru acest tip de concepte. Unul dintre acestea ar fi eel furnizat de modelul propozitional de
reprezentare al conceptelor, deci de reprezentarile propozitionale.
Sa reluam putin consideratiile privind reprezentarile propozitionale descrise In modulele anterioare.
Dupa cum am vazut pana acum, reprezentarile propozitionale sunt considerate a fi entitati explicite,
discrete ~i abstracte care reprezinta continutul ideatic, mental. Ele reprezinta obiectele conceptuale ~i
relatiile dintre acestea ,ntr-o forma ce nu depinde de limba folosita (ex. oamenii ,~i reprezinta
propozitional relatia dintre o carte ~i o masa pe care e a~ezata cartea In aceea~i forma indiferent ca o
fac In ruse~te sau In engleza) sau de organele de simt implicate, vizual, auditiv, olfactiv sau tactil. Cu alte
cuvinte, reprezentarile propozitionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activitatilor

1
cognitive.
Aceste aspecte pot parea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi sa caracterizam
reprezentarile propozitionale daca ele sunt abstracte, nu depind de limbaj ~i nici de modalitatea
senzoriala. Psihologii cognitivi~ti au rezolvat aceasta problema pornind de la unele notiuni de logica.
Astfel, notiunile de predicat ~i argument descriu eel mai bine reprezentarile propozitionale. Un predicat
este orice poate avea sau lua argumente. Exprimarea poate parea neclara, dar in exemplul de
reprezentare propozitionala ,,Cartea de pe birou" predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE ~i
8/ROU. Predicatele ~i argumentele se noteaza in scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele
obi~nuite (pe, carte, birou }, dar ~i pentru a intelege ca ele fac referire la reprezentarea mentala,
propozitionala a obiectelor mentionate. A~a cum se observa mai sus, predicatul are rolul de a ega intr-un
fel anume argumente. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietati pe care le au argumentele.
in exemplul nostru, predicatul PE ne indica relatia care exista intre cele doua argumente, CARTE ~i
BIROU. Notarea sau exprimarea grafica a acestei reprezentari mentale se face in felul urmator:
PE (CARTE, BIROU)
Ordinea in care sunt a~ezate argumentele indica directia relatiei intre cele doua argumente. A~a cum
spuneam anterior, un predicat poate exprima ~i o proprietate a argumentului. Reprezentarea
propozitionala ,,Marul este rD§U" poate fi exprimata astfel:
RO~U (MAR)
De asemenea ~i reprezentari propozitionale, deci ~i relatii mai complexe, mai complicate pot fi
exprimate in scris. Spre exemplu reprezentarea propozitionala ,,Dan I-a K)Vif pe Marius §i ~a ranif' se
scne:
LOVIT (DAN, MARIUS) RANIT (MARIUS)
Chiar daca avem de-a face cu doua predicate in exemplul anterior, in total, spunem ca aceasta este
o singura reprezentare propozitionala.
Va reamintim ca exista diferente mari intre modul in care utilizeaza logicienii notiunile de predicat ~i
argument ~i acceptiunea data de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, in logica, propozitiile pot fi
doar adevarate sau false, ceea ce in psihologie nu are mare importanta atunci cand descriem o
reprezentare propozitionala. Aplicatiile cele mai frecvente ale acestei abordari privind reprezentarea
propozitionala au fost in domeniul modelarii computerizate a proceselor cognitive, mai ales cele implicate
in categorizare ~i gandirea deductiva.
Din punctul nostru de vedere, conceptele relationale sunt tocmai predicatele folosite in reprezentarea
propozitionala. Pentru a indica mai clar directia relatiilor ce exista intre obiectele descrise in
reprezentarea propozitionala (ex. intre carte ~i birou sau intre Dan ~i Marius}, psihologii au convenit ca
primul argument (obiect) reprezinta agentul, al doilea argument reprezinta recipientul, iar al treilea
argument (in caz ca el exista) reprezinta instrumentul. Agentul este obiectul care initiaza sau de la care
porne~te actiunea, proprietatea, recipientul e obiectul care prime~te proprietatea sau asupra caruia este
indreptata actiunea, iar instrumentul reprezinta modalitatea sau obiectul prin care se realizeaza actiunea
sau proprietatea. Deci, reprezentarea propozitionala:
Dan I-a lovit pe Marius cu un bat
se scrie:
lovit (DAN, MARIUS, BAT)
Pozitia pe care o ocupa argumentele indica ~i rolul pe care ele ii joaca sau exprima relatia dintre ele.

2
 Dezavantajul acestui mod de reprezentare a conceptelor relationale consta ,n aceea ca exista o
diferenta 1ntre. descrierea lingvistica a relatiei ~i reprezentarea mentala a conceptului relational. Astfel,
daca ne reprezentam propozitia "Pisica este in camera", descrierea lingvistica a acestui concept nu
precizeaza, de exemplu, daca pisica se gase~te langa U§a sau langa fereastra. Deci, ca alternative la
acest tip de reprezentare ~i pentru a re media acest "defect" ar fi sa utilizam o reprezentare relationala
mult mai complexa. Johnson-Laird a propus notiunea de primitive semantice din care se presupune ca
sunt formate conceptele relationale. Aceste primitive semantice sunt acte sau actiuni utilizate ca §i un
cadru de referinta pentru a descrie relatiile ce exista sau pot exista 1ntre obiecte. Ele sunt 1n numar de
12-15 §i sunt de fapt actiuni simple, de baza, a caror combinare poate descrie orice alta actiune mai
complexa. in termeni metaforici putem considera aceste primitive semantice ca pe ni§te atomi ai
conceptului relational, din care se pot forma toate.celelalte tipuri de concepte relationale.
Nu vom intra in detalii privind ace§ti "atomi" ai conceptelor relationale, ci vom da doar cateva exemple
de astfel de tipuri:
• ATRANS -transfer de posesie (ex. a da, a primi, a 1mprumuta etc.)
• PTRANS-transferfizic dintr-un loc1n altul (ex. a merge, a conduce etc.)
• MTRANS -transfer mental de informatii (ex. a sfatui, a ordona etc.)
• INGEST - a ingera, a introduce ceva in organism (ex. a manca, a respira etc.)
Am prezentat tipurile de mai sus doar cu titlul de exemplu. Esential pentru dumneavoastra este sa
retineti ca, cu ajutorul acestor ,,atomi", se descrie practic orice fel de relatii existente intre diferite
concepte.
Va veti ,ntreba, pe buna dreptate, daca acest model teoretic poate fi ,ntalnit §i ,n practica, daca
oamenii chiar utilizeaza astfel de scheme relationale ,n viata lor de zi cu zi. Exista dovezi experimentale
ce confirma ca intr-adevar modelul de mai sus este ,ntalnit in practica. Astfel, dovezile provin in special
din domeniul 1ntelegerii limbajului. Studiile cele mai elocvente ,n aceasta privinta sunt cele realizate de
Gentner (1975, 1981) §i Coleman §i Kay (1981). Gentner a precizat ca, pentru a fi 1nteles, limbajul este
descompus in verbe, iar acestea nu sunt altele decat tocmai primitivele semantice care sunt folosite §i in
reprezentarile schematice. Deci, implicit, oamenii impart limbajul in acei ,,atomi" semantici pentru a-1
1ntelege. Gentner, Coleman §i Kay au sustinut aceasta ipoteza aratand ce efecte pot avea organizarea
acestor primitive semantice in memorie. Astfel, ei au utilizat sarcini de reamintire dirijata §i au demonstrat
ca verbele ce fac parte din categoria primitivelor semantice sunt indicatori mult mai buni ai reamintirii,
decat celelalte verbe. in sustinerea ipotezei lor a mai contribuit §i faptul ca schemele relationale conectate
prin verbe generale, nespecifice sunt mult mai slab reamintite decat schemele relationale conectate prin
verbe specifice, care sunt mult mai apropiate de primitivele semantice.

C. SCHEME ~I SCENARII

A§a cum mention am §i mai devreme, este ceva inerent pentru fiinta umana sa organizeze informative
de care dispune, fie stabilind o ierarhie intre informatii, concepte, fie organizandu-le dupa alte principii.
Aceasta organizare difera de simpla ierarhizare a informatiilor §i se poate face fie temporal, fie cauzal,
reflectand astfel cate ceva din lumea inconjuratoare.
Spre exemplu, pentru a ne reprezenta noua notiunea cineva cite§te un afi§, este necesar sa avem
cuno~tinte referitoare atat la acutul citirii, cat §i la ,,obiectele" implicate in relatie (persoana §i afi§ul). Ace st

3
tip de reprezentare sau cuno§tinte sunt organizate sub forma schemelor §i scenariilor.
Schema, o multime structurata de concepte, a fost mentionata prima data de catre filosofi , iar Kant
chiar considera schemele ca fiind ceva innascut, ca o ,,grila de lectura" prin care percepem lumea
inconjuratoare. Din domeniul filosofiei, notiunea de schema a trecut in eel al psihologiei. Astfel, Bartlett,
initial un neurofiziolog, a considerat ca expectantele oamenilor pot sa ia forma unor scheme, iar acestea
pot influenta procesele psihice ale oamenilor. In 1932, el a realizat o serie de experimente ce foloseau
ca materiale povestiri, basme ale diverselor culturi. Spre exemplu, intr-un astfel de experiment el a dat
unor subiecti englezi sa citeasca §i sa memoreze o serie de povestiri §i basme ale amerindienilor. Aceste
basme Ii s-au parut europenilor extrem de stranii, intrucat relatiile cauzale intre diferitele personaje,
obiecte §i 1ntamplari din povestire nu erau acelea§i cu cele intalnite in basmele europene. Pu§i sa-§i
reaminteasca, la diferite intervale, continutul povestirilor, Bartlett a observat ca englezii nu i§i reaminteau
basmele cuvant cu cuvant, ci ei de fapt TI reconstruiau. Aceasta reconstructie era facuta in concordanta
cu schemele lor despre cum ar trebui sa arate un basm §i, ca atare, se indeparta mult de la ceea ce ei
citisera initial. Piaget a preluat ulterior aceste teorii §i modele privind schemele §i a incercat sa le aplice
la copii, pentru a intelege schimbarile ce au loc in cognitia lor.
Abia in anii '70 teoriile despre scheme au inceput a fi mai bine dezvoltate §i fundamentate. Integrand
pe scurt aceste teorii, schemele au urmatoarele caracteristici:
• ele constau in diferite relatii §i variabile, dar exprima §i valorile pe care le pot lua aceste variabile;
• relatiile pot lua diferite forme, de la relatii simple (ex. a lovi, a impinge) pana la relatii complicate,
cauzale (ex. a preveni, a cauza, a dori);
• variabilele contin concepte sau alte sub-scheme care trebuie sa satisfaca anumite cerinte (ex. in
schema lovit [Marius, Dan, BaU ultimul argument, conceptul ,,bat' trebuie sa indeplineasca conditia
de a fi un obiect inanimat);
• schemele contin o serie de informatii codate foarte generale care se pot aplica intr-o serie de situatii
specifice (in exemplul de mai sus, lovit nu este o informatie specifica ce descrie doar situatia
mentionata, ci ea poate fi aplicata §i in multe alte situatii, cum ar fi un accident rutier etc.);
• schemele lasa adesea loc pentru sau sunt asociate cu alte concepte 1ntr-un mod inerent. (concepte
- sau mai corect, valori - ce sunt completate de eel ce folose§te schema intr-un mod propriu (ex., in
schema platit (Ion, Dan] §tim sigur doar ca Ion i-a platit ceva lui Dan, insa noi asumam ca plata s-a
facut cu bani §i nu cu altceva, de§i nimic din propozitie nu ne spune acest lucru).

Scenariile sunt considerate de unii drept scheme cauzale, iar de catre altii o categorie anume,
specifica de reprezentare mentala. Scenariile sunt structuri mentale formate din componente ce contin,
la randul lor actiuni specifice. Caracteristica de baza a scenariului este ca actiunile specifice se
desfa§oara intr-o ordine bine stabilita, de obicei o ordine temporala §i cauzala.
Schajock §i Abelson (1977) au propus o teorie a scenariilor, incercand sa inteleaga modul in care
oamenii i§i reprezinta §i inteleg cuno§tintele utilizate pentru a descrie un eveniment (ex. mersul la
restaurant). Pentru aceasta, ei au oferit subiectilor texte similare cu eel de mai jos:
Ruth §i Mark au luat pranzul la restaurant astazi. Lor le-a placut foarte mutt mancarea,
dar au fost tot timpul ingrijorati de costul pranzuk.Ji. lnsa cand nota de plata a sosit dupa
inghetata, ei au fost placut surprin§i sa afle ca pretul a fost rezonabil.

4
 Atunci cand citim acest pasaj noi inferam o serie de cuno§tinte, care nu sunt specificate in mod direct
in pasaj. Astfel, noi vom deduce ca mancarea (mentionata in al doilea paragraf) era servita la restaurantul
unde cei doi luau pranzul (mentionati in primul paragraf), ca pranzul a continut ca desert o inghetata, ca
nota de plata nu a venit singura la cei doi, ci probabil adusa de vreun chelner etc. Schanck §i Abelson au
vrut sa demonstreze tocmai faptul ca oamenii activeaza (atunci cand citesc sau cauta sa inteleaga un
pasaj ca acesta) o multime mult mai mare de informatii, organizate intr-o maniera stereotipica, cu actiuni
intr-o ordine bine stabilita, pe care ei au numit-o scenariu. Conform teoriei lor, scenariul a manca la
restaurant contine patru componente (diviziuni): intratul, comandatul, mancatul, plecatul. Fiecare din
aceste componente contine actiuni specifice desfa§urate intr-o anumita ordine. Spre exemplu,
componenta intratul contine urmatoarele actiuni specifice: a intra pe U§a, a cauta o masa, a decide unde
sane a§ezam, a merge la masa §i a ne a§eza. La fel §i celelalte componente contin o serie de actiuni
intr-o ordine bine stabilita. Faptul ca ordinea actiunilor specifice este imuabila (sau eel mult poate varia
intre anumite limite) este dat de exemplu de simpla inversare a ordinii lor. Astfel, nu ne putem a§eza jos
fara a fi mers mai intai spre O masa.
Dovezi experimentale ca oamenii chiar utilizeaza scenariile au fost obtinute ulterior. Spre exemplu,
evidentierea schemei a manca la restaurant s-a facut prin a cere subiectilor sa listeze toate
comportamentele pe care ei le fac atunci cand se due la restaurant. Chiar daca s-au observat §i diferente
intre subiecti, toti, fara exceptie, au mentionat toate cele patru componente ale scenariului §i majoritatea
actiunilor specifice. De notat este faptul ca chiar daca unii subiecti au inclus o actiune in alta componenta
decat cea in care trebuia (ex au inclus plata in componenta mancatul, in loc sa o includa in ultima
componenta, pecatu~, ceea ce a ramas neschimbat la toti cei investigati a fost ordinea actiunilor
specifice.
Alte date experimentale provin din studiile privind luarea deciziilor. Atunci cand sunt in criza de timp,
oamenii au tendinta de a lua decizii bazate pe schemele-scenariu pe care ei le poseda anterior.
Fara indoiala ca a poseda scenarii bine stabilite poate fi util in unele cazuri (de fapt in majoritatea lor),
dar poate fi de asemenea §i daunator. Studii interesante au aratat ca schemele-scenariu pot duce la
distorsionarea relatarilor martorilor oculari. Aceste distorsiuni (studiate in Statele Unite pe subiecti ce au
fost martori la jafuri) se refera la nerelatarea corecta a ordinii actiunilor ce s-au petrecut in realitate.
Martorul are eel mai des tendinta de a relata actiunile in concordanta cu schema-scenariul sau despre
cum s-ar desfa§ura un jaf, nu dupa cum s-a desfa§urat el in realitate.
Mai mult, in viata noastra de zi cu zi schemele.§i scenariile joaca un rol hotaratorin perceptie. Astfel,
in locurile pe care le cunoa§tem, in situatiile pe care le intalnim des, avem tendinta de a folosi mai mult
schemele §i scenariile pe care ni le-am format despre aceste lucruri, decat de a le percepe cu adevarat.
Astfel, adesea putem ignora sau sane dam seama mult mai tarziu de lipsa anumitor obiecte familiare din
camera noastra, tocmai din cauza ca noi ne a§teptam ca ele sa fie la locul lor. Rolul schemelor §i al
scenariilor este acela de a ajuta, prin automatizare, la folosi eficient resursele cognitive, in activitati ce
implica cuno§tinte §i operatii noi.
In fine, efectele cele mai evidente ale schemelor §i scenariilor sunt cele din domeniul memoriei.
Rezultatul eel mai clar este acela ca lucrurile, faptele, informatiile concordante cu schemele noastre sunt
mai bine reamintite, iar cele neconcordante sunt mai bine recunoscute.

5
 D. ACHIZIJIONAREA SCHEMELOR

in general se cunoa§te putin despre modul in care se achizitioneaza schemele. Multe din teoriile
referitoare la scheme ori nu mentioneaza nimic despre modul in care ele se formeaza (le considera ca
pe ceva dat), ori generalizeaza teoriile aplicate in domeniul formarii conceptelor pentru a explica intr-o
maniera similara formarea schemelor.
Spre exemplu, adeptii celei de-a doua orientari considera ca scenariul a manca la restaurant se
formeaza prin observarea similaritatilor §i excluderea deosebirilor intre diferitele dati cand am fost §i am
mancat la restaurant. Spre exemplu, presupunand ca am fost doar de. doua ori la restaurant §i ca am
observat chelneri in primul restaurant §i chelneri §i chelnerite in al doilea restaurant, vom retine doar ca
la restaurant sunt chelneri §i vom face abstractie de faptul ca ei pot fi barbati sau femei.
Teoria cea mai elaborata care descrie modul in care se formeaza schemele este cea a lui Rurnelhart
§i Norman (1981). Ei au propus trei modalitati prin care se pot achizitiona schemele: acumularea,
ajustarea §i restructurarea.
Acumularea este pur §i simplu procedeul prin care se acumuleaza experientele, deci faptul ca noi
inregistram fiecare situatie, schema §i o ,,ajustam" la repertoriul deja existent de scheme §i situatii.
Ajustarea se refera la elaborarea §i la rafinarea conceptelor ce fac parte din schema in concordanta
cu experientele acumulate pana la momentul respectiv. Spre exemplu, putem descoperi ca un nou obiect
face parte din schema §i ca urmare TI vom incorpora §i pe acesta. Sau putem constata ca schema noastra
nu se mai aplica intr-o anume situatie §i astfel ne-o vom modifica.
Restructurarea se refera la crearea de noi scheme fie prin procesul de analogie, fie prin acela de
inductie.
Recent, teoriile neoconexioniste propun §i ele mode le de form are a schemelor, dar ace stea sunt abia
ca
dezvoltate §i constituie un argument impotriva faptutJi scheme le ar fi cuno§tinte explicite. A§a cum va
amintiti, teoriile neoconexioniste considera cuno§tintele ca fiind subsimbolice, adica ca ele se manifesta
doar sub form a unor potentiale de activare.

6
ATENJIA- REPERE CLASICE ~I MODELE COGNITIVISTE. ATENJIAAUDITIV.A CONCENTRAT.A.
ATENJIA VIZUAL.A CONCENTRAT.A. ATENJIA DIVIZAT.A. PROCESAREA AUTOMATA
A. ATENJIA - ASPECTE INTRODUCTIVE

Conceptul de atentie a fost luat in considerare inca de pe vremea filosofilor de la sfar~itul secolului
XIX, dar a fost ignorat de behaviori~ti, ce considerau ca nu se poate avea acces direct la procesele
psihice interne. Moray (1969) a subliniat ca termenul de atentie este uneori utilizat cu referire la
capacitate a de a selecta o parte din stimularea prezenta in vederea procesarii ulterioare a informatiei dar
termenul mai este folosit (cu un anumit grad de adecvare) ~i ca sinonim la termeni pre cum concentrare,
focalizare sau setare mentala.
Omul traie~te intr-un mediu extrem de complex, in care se gasesc obiecte numeroase ~i foarte variate,
astfel ca organele sale de simt sunt realmente ,,bombardate" de un numar imens de stimuli, totalizand
peste 100.000 biti intr-o secunda. Cu toate acestea, capacitatea umana de a prelucra aceste informatii
este extrem de limitata, de ordinul a 25-100 biti pe secunda. Data fiind aceasta capacitate limitata de
procesare in acest mediu hipercomplex, este necesara existenta unor mecanisme de selectie a
informatiei, mecanisme ce trebuie sa fie valide din punct de vedere adaptativ. Mecanismele
psihofiziologice implicate in aceasta selectie reprezinta atentia.
0 problematica importanta o reprezinta relatia dintre atentie ~i con~tiinta. Baars (1988) a precizat ca
oamenii sunt con~tienti daca ,,sunt indeplinite ambele dintre conditiile: 1. ei sunt capabili sa spuna dupa
aceea ceea ce s-a intamplat ~i ca au fost con~tienti de acest lucru ~i 2. cand putem verifica in mod
obiectiv rapoartele lor verbale." In acest context, al definirii con~tiintei in acest mod, atentia este ,,ceea
ce controleaza accesul la experienta con~tienta" (Baars, 1988). Astfel, prin intermediul atentiei putem
determina, eel putin pa~ial, continutul con~tiintei.
Exista o distinctie importanta intre atentia concentrata ~i cea divizata. Atentia concentrata este
studiata prin prezentarea a mai multor stimuli in acela~i timp, in timp ce subiectul este instruit sa se
concentreze, pentru a raspunde, doar asupra unuia singur. Acest tip de atentie ne furnizeaza informatii
asupra modului in care oamenii selecteaza unii stimuli fata de altii ~i asupra naturii acestui proces de
selectie. Stu di ind atentia divizata, subiectilor Ii se prezinta, de asemenea, mai multi stimuli in acela~i timp,
dar lor Ii se cere sa acorde importanta ~i sa raspunda la toti in acela~i timp. Aceste studii ne ofera date
privind limitele individului ih procesarea informatei ~i date asupra capacitatH atentionale.
Exista doua critici adresate cercetarilor din domeniul atentiei. Prima se refera la natura atentiei ce a
fost examinata in aceste cercetari. Atentia poate fi indreptata fie asupra stimulilor externi, fie asupra celor
interni. Astfel, majoritatea cercetarilor de pana acum au privit in special atentia externa ignorand-o pe
cea interna. Chiar daca motivul acestei ignorari este faptul ca experimentatorul este capabil sa controleze
intr-un experiment mai bine stimulii externi, decat cei interni, acest fapt reprezinta totu~i o limita a

1
cercetarilor din domeniul atentiei. 0 alta critica prive~te natura stimulilor utilizati in cercetari. Astfel, marea
lor majoritate sunt stimuli bidimensionali (figuri, cuvinte etc.), in timp ce in situatiile reale ace~ti stimuli
sunt tridimensionali. Cu to ate acestea, rezultatele cercetarilor folosind stimuli tridimensionali nu au diferit
in mod radical de cele ce au folosit stimuli bidimensionali.

8. CONCEPTE IMPORTANTE DIN PERSPECTIVA TRADfTIONAlA (MATERIAL PRELUAT ~I ADAPTAT DIN

HAVARNEANU, 2019)- FORME, MANIFESTARI ~I ATRIBUTE ALE ATEN"flEI

B1. Formele atenfiei

Dupa obiectul ei, se pot distinge mai multe tonne ale atentiei:

► Atentia in expectativa se manifesta cand a~teptam un anumit eveniment sau semnal la care
trebuie sa reactionam prompt. Se vorbe~te in acest caz de vigilenta. Vigilenta asigura reactii
prompte, de ea depinde siguranta in exploatare. Experimental, s-a constatat ca vigilenta incepe
sa scada dupa jumatate de ora, dar poate continua o ora ~i jumatate. Ea scade daca semnalele
critice sunt rare ~i cand apar multe semnale necritice, fara importanta.
► Atentia exterioara e prezenta cand urmarim obiecte, fenomene din mediul ambient ori mi~carile,
actiunile noastre.
► AtenVa interioara se concentreaza, prin dedublare, asupra vietii interioare, asupra propriilor
imagini, ganduri, sentimente. Este atentia angrenata in actul de introspectie.

Dupa proprietafile intrinseci ale atenfiei putem distinge intre

► Atentia involuntara care se realizeaza de la sine, fara efort. Ea este pasiva cand orientarea este
provocata de excitanti exteriori, de obicei noi ori puternici. I.P. Pavlov o caracteriza ca reflex de
orientare.
► Atentia voluntara presupune un efort de vointa (ca atunci cand trebuie sa invatam un curs
neinteresant).
► Atentia post-voluntara: ne concentram asupra unei activitati care nu ne place, dar in virtutea
exercitiului ~i experientei ea incepe sane atraga ~i ajungem sa o efectuam cu placere, fara sa
mai fie nevoie de efort voluntar.

B 2. Manifestarile ~; efectele atenpei

Dintre manifestarile ~i efectele atentiei amintim:
► Orientarea con~tiintei intr-o directie asigura o selec{ie a unor impresii, ce apar cu
maxima claritate, in raport cu altele care sunt mai ~terse. De exemplu cand citim o carte interesanta,

2
textul ne absoarbe toate gandurile, iar ceea ce se petrece in jur: zgomote, convorbiri nu este inregistrat.
Uneori suntem a§a de cufundati in lectura, incat nu mai §tim daca este dimineata sau dupa amiaza
► Concentrarea, intensificarea impresiei. Titchner a demonstrat experimental ca daca
prezentam unor subiecti o succesiune rapida de stimuli cand putemici, cand slabi, cerandu-le sa
urmareasca cu atentie producerea stimulilor slabi, diferentele percepute intre stimuli apar mai mici dee at
atunci cand atentia se fixeaza la cei puternici. Dupa Lev Tolstoi, marele romancier, orice obiect, cat de
mic, poate deveni enorm daca i se acorda mereu atentie. 0 mica umflatura sub piele, de care cineva se
teme ca ar fide natura canceroasa §i o urmare§te necontenit, ajunge sa-i cople§easca existenta. La fel,
floarea pe care un pensionar o ingrije§te.mereu capata o importanta majora §i furtul ei declan§eaza o
catastrofa morala!
► Claritatea unui obiect asupra caruia ne concentram atentia spore§te. Nu e vorba numai
de acomodarea vizuala cand privim, deoarece claritatea spore§te mult §i in cazul urmaririi unei
conversatii. Ea rezulta din intensificarea procesului con§tient.
► Rapiditatea perceperii unui eveniment: cand urmaresc atent sosirea unui prieten intr-o
piata aglomerata ~ observ mult mai repede decat atunci cand nu a§tept venirea lui.
► Modificarile motorii si expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrarii
atentiei. Cand a§tept un eveniment indepartat, ridic capul, sprancenele, apar cute orizontale pe frunte,
ochii sunt larg deschi§i. Dimpotriva, in atentia interioara, cautand sa-mi amintesc cat mai bine un text,
apar reactii inverse: plecarea capului, coborarea sprancenelor, ochii aproape se inchid etc.

B 3. Factori care intluenteaza concentrarea atenpei. Exista atat factori externi cat ~i factori interni
care favorizeaza concentrarea atentiei.
Factorii extemi care favorizeaza concentrarea atentiei:
► Noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor ne atrage cu u~urinta atentia.
► lntensitatea stimulilor este un al doilea factor. 0 lumina, un sunet puternic ne atrag atentia
imediat. De asemenea, obiectele mari, mai degraba decat cele mici. Culorile vii, mai mult decat cele pale.
Dar intensitatea trebuie considerate in mod relative in functie de contrast, un zgomot mic ne po ate at rage
atentia (intr-o clasa in care e o lini~te deplina, sesizam ~i bazaitul unei mu~te), iar unul mare nu (intr-o
hala unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar puternic, nu este observant).
► Mi$carea, schimbarea, variatia atrag atentia. De aceea, filmul retine mai u~or atentia decat
simplele fotografii ori plan~e.
Dar exista ~i factori interni contribuind la trezirea atentiei, eel mai important fiind interesul. Ceea ce
ne intereseaza ne atrage cu U§Urinta atentia. lnteresul e subordonat motivatiei, trebuintelor noastre. Daca

3
ne e foame, ne sar in ochi vitrinele tuturor cofetariilor. Cand cautam o anumita carte vedem de departe
orice stand de ca~i. Cand interesul intra in contradictie cu unul din factorii obiectivi, else dovede§te mai
puternic.

B 4. Atributele atentiei. Unele calitati (sau insu§iri) ale atentiei pot sa varieze de la o persoana la alta,
ele putand fi considerate aptitudini in legatura cu exercitarea unor profesii. Dintre atributele atentiei
amintim:
► Capacitatea de concentrare, de intensitate a atentiei. Gradul in care ne adancim in studiul unei
lucrari se poate masura prin rezistenta la excitanti perturbatori, in special la zgomot.
► Stabilitatea atentiei. Este o caracteristica variabila, desemnand posibilitatea unei concentrari
mai indelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particularitatile individuale ale persoanei
~i de natura obiectivelor urmarite.
► Volumul se refera la numarul de elemente care pot fi cuprinse deodata in centrul atentiei.
► Distributia este o proprietate a atentiei mult discutata. Aceasta consta in capacitatea de a urmari
simultan mai multe surse de informatie, obiecte sau activitati.

C. ATENJIA CONCENTRATA

Atenfia concentrata- este studiata prin prezentarea subiecfilor doi sau mai mufi stimu.i in acela?i
timp cerandu-e sa raspunda doar la unul dintre ei. Atenfia concentrata se actrveaza in situafiie in care
indrvizii incearca sa urmeze doar o singura sursa de informafie in timp ce le ignora pe ceelalte; mai
este cunoscuta si sub numele de atentie seectrva.
' '

C 1. ATENTJA VIZUAL.A CONCENTRATA

Cercetarile sistematice privind atentia auditiva au fost initiate in 1953, de Colin Cherry, un savant
britanic ce lucra in domeniul cercetarilor electronice. El a ajuns sa realizeze cercetari psihologice pornind
de la ceea ce el a numit problema cocktail party. El a fost uimit de capacitate a oamenilor de a urmari
doar o singura conversatie la o petrecere unde de obicei se desfa§oara mai multe conversatii, simultan.
Cherry a descoperit ca aceasta abilitate de discriminare se bazeaza pe concentrarea asupra diferentelor
fizice dintre mesajele auditive concomitente. Aceste diferente fizice includ de fapt diferente privind sexul
vorbitorului, intensitatea vocii §i bcatia in spatiu a acestuia. Atunci cand Cherry a prezentat doua mesaje,
rostite de aceea§i voce, la aceea§i ureche (eliminand astfel diferentele fizice amintite), mesajele au fost
extrem de dificil de separat folosind doar diferentele dintre intelesul lor.
Cherry a mai efectuat §i alte experimente privind "umbrirea" mesajelor auditive. Acest fenomen consta
in prezentarea a doua mesaje simultane la ambele urechi (de obicei in Ga§ti audio), dar in conditiile in

4
care subiectul trebuia sa acorde atentie doar unuia dintre ele (repetandu-1 cu voce tare pe masura ce TI
auzea, adica umbrindu-1 pe celalalt, ignorandu-1). Pe Cherry I-a interesat ce se intampla cu mesajul la
care subiectul nu a acordat atentie sau I-a ,,umbrit". El a observat ca ceea ce este retinut din ace st mesaj
,,umbrit" este nu continutul sau intelesul acestuia ci alte dimensiuni cum ar fi caracteristicile fizice: limba
in care era vorbit mesajul, sexu/ vorbitorului, tonaHtatea, prezenta unor alti stimuli sonori pe parcursul
derularii mesajului etc. Deci, mesajul al doilea, ,,umbrit", nu a fost practic procesat cognitiv deloc.
Pornind de la aceste cercetari ale lui Cherry, au fost dezvoltate mai multe teorii privind atentia auditiva
concentrata.
► Modelu/ filtraju/ui timpuriu - considera ca separarea procesarii informa\iei se realizeaza la
nivel senzorial.
► Modelu/ filtraju/ui tarziu - selectivitatea procesarii apare abia la nivelul proceselor superioare.
► Mode/ul filtrelor atenuante - selectivitatea apare la mai multe niveluri de procesare a
informa\iei

Teoria (modelul) filtrajului timpuriu - Broadbent (1958)

El a plecat de la cercetarile lui Cherry, dar ~i de la unele rezultate privind rezultatele obtinute la unele
sarcini de memorie auditiva. Spre exemplu, el a observat ca atunci cand subiectilor le erau prezentate
~iruri egale de numere la ambele urechi (spre exemplu: 456 la o ureche ~i 789 la cealalta ureche ), oamenii
au tendinta de a ~i le reaminti grupandu-le dupa urechea de provenienta ~i nu dupa faptul de a le fi
ascultat in acela~i timp (adica ei ~i le reaminteau in ordinea 456789 ~i nu 475869, adica grupate in
perechi).

lnlenJ1il~le a

La care
Memo-- l•iltrul
r.ia cle. s.enzo.. lnionatia
SClllrtli rfal
durat~

lnirarea
se:nzonal!t Stocarea pentru
(inr,ut) raspuns ulleriDr

Figura 1 -Modelul aten\iei selective al lui Broadbent (preluat ~i adaptat din Rusu, 2007, p. 94)

Modelul teoretic poene~te de la aceste rezultate ~i are urmatoarele postulate:

• doi stimuli sau doua mesaje prezentate in acela~i timp, au acces in paralel (adica simultan) in acela~i
,,buffer" senzorial (un fel de depozit-tampon in care sunt stocati temporar ace~ti stimuli);

5
• unul dintre stimuli (mesaje) este trecut printr-un filtru pe baza trasaturilor sale fizice, iar celalalt este
tinut Tn buffer-ul senzorial pentru a fi procesat ulterior;
• filtrul este necesar pentru a preveni supraTncarcarea peste capacitatea limita a mecanismelor de
procesare a stimulilor, mecanisme ce actioneaza dincolo de acest filtru.
Chiar daca teoria lui Broadbent explica rezultatele obtinute de Cherry, ea nu explica alte rezultate
descoperite experimental. Astfel, ea nu explica de ce, dupa o perioada de antrenament, subiectii sunt
capabili sa distinga Tntelesul mesajelor ce sunt ,,umbrite" (mesajul de la urechea la care subiectii nu
trebuiau sa fie atenti ~i pe care trebuiau sa-I reproduca cu voce tare), nu explica de ce un grad mare de
similaritate dintre cele doua mesaje conduce la o performanta mnezica slaba pentru mesajul ,,umbrit" etc.
Au mai existat unele studii ce au aratat, spre deosebire de Cherry ~i Broadbent, ca oamenii sunt
capabili sa prelucreze ~i Tntelesul mesajelor ,,umbrite". Astfel, Wright, Anderson ~i Stenman (1975) au
realizat un fel de reflex conditionat la cuvinte cu un anumit Tnteles, prin electrocutarea cu ~ocuri u~oare
a subiectilor, ori de cate ori auzeau cuvinte cu un anumit continut (spre exemplu, ei curentau u~or subiectii
la cuvinte ce aveau legatura cu mancarea). Ulterior, datorita reflexului conditionat, conductivitatea pielii
ajungea sa se modifice doar Tn prezenta cuvintelor cu ace! continut ~i Tn lipsa curentului electric. Apoi, ei
au prezentat subiectilor lor doua liste de cuvinte, la urechi diferite (o lista la o ureche ~i o lista la cealalta
ureche) cu instructiunea de a ,,umbri" un mesaj (deci de a-I repeta cu voce tare Tn timp ce-I auzea) ~i de
a-I ignora pe celalalt, masurand Tn acela~i timp conductivitatea electrica a pielii. Ei au observat ca ~i
atunci cand mesajul era ,,umbrit", dar continea cuvintele respective, raspunsul galvanic (modificarea
conductivitatii pielii) tot era prezent. Mai mult, raspunsul conditionat se producea chiar ~i Tn prezenta unor
cuvinte care sunau similar cu cuvintele pentru care era format raspunsul conditionat. Deci, chiar daca
erau prezente Tn mesajul ,,umbrit", cuvintele erau prelucrate nu numai fizic, ci ~i din punctul de vedere al
Tntelesului.
Un alt rezultat, ce vine sa sustina faptul ca oamenii proceseaza mai mult decat caracteristicile fizice
ale stimulilor din mesajele ,,umbrite" a fost fumizat de Gray ~i Wedderburn (1960). Ei au prezentat
subiectilor doua mesaje auditive simultan la ambele urechi, mesaje de tipul urmator: ,,cine 6 acolo" la o
ureche ~i ,,4 merge 1" la cealalta ureche. Tn mod ciudat, subiectii nu au prelucrat mesajele simultane
grupandu-le dupa ureche (caracteristici fizice ), ci grupandu-le dupa Tnteles (adica cine merge acolo ~i
461). Concluzia ar fi ca modelul propus de Broadbent nu e valid ~i ca, de fapt, selectia mesajelor se
realizeaza folosind ~i Tntelesul mesajului ~i are loc fie inainte de buffer-ul senzorial, fie dupa acesta.
Astfel, au aparut teorii alternative la cea a lui Broadbent.
Principalele critici sunt rezumate mai jos :

6
 ► MSD e considerata ca un loc anume in spatiul psihic. 0 multime de investigatii ulterioare au facut
improbabila aceasta ipoteza. MSD e, mai degraba, acea parte din MLD temporar activata. (Miclea,
1999, p. 114)
► Norman (1969) intrerupe experiemtnul de ascultare dihotomica pe la jumatatea timpului de
ascultare. El constata ca o pa rte importanta a mesajului ignorat po ate fi reamintita fara dificultate.
(Miclea, 1999, p. 115)
► Mc Kay (1973) prezinta la urechea la care era centrata atentia un mesaj ambiguu §i, simultan, la
cealalta, un masaj care determina modul in care este interpretat mesajul ambiguu. El a constatat ca
mesajul ambiguu a fost influentat de celalalt mesaj, ceea ce. contrazice filtrarea timpurie a mesajului.
(Miclea, 1999, p. 115)
► Gray §i Wedderburn (1960) au transmis mesajul "Cine 6 acolo?" la o ureche, §i la cealalta " 4
merge 1". Rapoartele subiectilor au fost in functie de inteles ("Cine merge acolo?" §i "4 6 1"). Faptul ca
selectia e in functie de inteles e inconsistenta cu teoria filtrarii timpurii. (Eysenck&Keane, 2010, p. 198)
► Write §i colab. (1975) administrau un §OC electric redus de fiecare data cand prezentau un anumit
cuvant. Ulterior, cuvantul era inserat intr-un mesaj pe care subiectii trebuiau sa ~ ignore, atentia lor fiind
pe un alt stimul. De§i nu con§tientizau prezenta cuvantului s-a observat o umezire a palmei, indicand
un raspuns emotional. (Miclea, 1999, p. 116)
Daca se pot prelucra la nivel semantic ~i mesajele care au fost ignorate, care au ie~it din sfera
atentiei, atunci inseamna ca filtrele opereaza intr-o etapa mai tarzie. (Miclea, 1999, p. 116)

Teoria filtrajului tarziu (Deutsch & Deutsch, 1963; Norman, 1969)

Teoria sustine ca toate inputurile sunt analizate egal pentru inteles §i filtrarea apare ca rezultat al
procesului selectiei tarzii. (Brown, 2006, p. 50)
Deutsch & Deutsch au sustinut ca toti stimulii sunt analizati in totalitate §i eel mai important sau
relevant determina raspunsul. Teoria plaseaza filtrul in procesare aproape de raspunsul final al sistemului
de procesare (Eysenck & Keane, 2010, pp. 199).
ShorHetm
ll'lt'mof)'

-·
I
Oe..1Setl '1"1d Oe\ltKh's 1 ------------------
~~~ v--------=--=--=--=--=--=--=--=--=--=--=-~------:
Figura 2. Filtrajul tarziu - modelul lui Deutch & Deutch - imagine preluata din Eysenck & Keane, 2010, p. 197)
Norman (1969) rafineaza ~i completeaza acest model. Conform acestui model, propus de Norman
(1969), procesarea stimulilor la nivel senzorial se realizeaza 1n mod automat. Stimulii din mediu initiaza

7
detectorii de trasaturi, care functioneaza, in marea lor majoritate, fara implicarea atentiei. Recunoa~terea
obiectelor presupune, insa, punerea in corespondenta a trasaturilor detectate cu modelele stocate in
memoria de lunga durata. Selectivitatea intervine dupa initierea procesarilor semantice.
Procesarea caracteristicilor fizice ale stimulilor se face nesegregationist. To ate mesajele sunt preluate
fara a fi segregate (disociate ), in aceea~i masura, pana la nivelul prelucrarii unor caracteristici semantice.
Apoi, mesajele cu valoare motivationala sau relevante pentru sarcina, pertinente, fac obiectul unor
procesari mai laborioase, iar celelalte sunt ignorate.

Figura 3 - Mode/ul filtraju/ui tarziu, teoria /ui Norman (1969) -pre/uat din Quinlan& Dyson, 2008, p. 289)

Temporar, unele dintre aceste modele sunt activate, partea activa a MLD formeaza MSD. Aceasta
activare temporara este mentinuta selectiv datorita unor mecanisme de pertinenta care stabilesc ce
informatii sunt relevente, pertinente sub aspect motivational ~i reclama alocarea atentiei. Atat mesajele
dublate de efort atentional, cat ~i cele receptionate pe canale alternative subcon~tient, sunt partial
procesate semantic. Ulterior, mecanismele de pertinenta selecUoneaza informatia semnificativa sub
raport motivational ~i ii asigura o stocare pe o durata de timp mai indelungata. A~a se explica de ce
sesizam numele nostru propriu rostit intr-o conversatie la care nu suntem atenti (Miclea, 1999, pp. 116-
117).
Conform acestui model, procesarea stimulilor la nivel senzorial se realizeaza in mod automat fara
implicarea atentiei. Recunoasterea obiectelor presupune, insa, punerea in corespondenta a trasaturilor
detectate cu modele stocate in MLD. De exemplu stimulul

8
 "PSIHLOGIE" sau
"pSiHoloGiE" sau "
P"""HOLOGIE"
activeaza
detectorul PSIHOLOGIE (Miclea, 1999, p. 116).

Principaee critici ale acestui model. Daca

filtrarea ar fi numai la nivel semantic, atunci nu ar
trebui sa intampinam nici o dificultate in a discrimina
net doua mesaje diferite prezentate la aceea~i
ureche, cu aceea~i intensitate, frecventa sau locatie.
In realitate, aceasta discrimare este extrem de dificila.
(Miclea, 1999, p. 117).
Cea mai relevanta critica a fost adusa de Anne oo. ~om ~o
,, o ~
Treisman ( conform Miclea, 1999, p. 118), sustiunuta
de urmatorul experiment. Mai intai subiectii primeau ~
-~o
D0 ~
. 0 1~ Q~I 0
intrebarea "se afla in figura a) un triunghi?". Apoi se
Q ,Elt O ~ b)
cerea identificarea unui stimul cu 2 trasaturi "se afla
in figura b) un patrat alb?" (forma + culoare). Ea a constatat ca, odata cu inmultirea distractorilor,
timpul de reactie ramane constant doar in cazul in care identificarea se poate face prin procesarea unei
singure trasaturi. Pentru procesarea conjugata a doua trasaturi, timpul de reactie cre~te liniar odata cu
cre~terea numarului de distractori. Cu alte cuvinte, procesarea unei trasaturi e preatentionala, automata,
iar procesarea unei conjunctii de trasaturi necesita alocarea de resurse cognitive speciale, deci este un
proces atentional, neautomat.
Astfel, procesarea segregationista a informatiei e prezenta inca de la nivelul combinarii
caracteristicilor fizice ale stimulului, ceea ce contravine filtrajului tardiv.

Teoria filtrelor atenuante (Treisman,1964)

Treisman (1964) a propus o teorie ce postuleaza ca mesajele carora nu Ii se acorda atentie sunt
atenuate sau reduse iar ~i iar (succesiv). Modelul sau ( de tip "hibrid") are sustine ca filtrul nu opereaza
in maniera discontinua ci ca un "reductor" al semnalelor - adica filtrul nu funtioneaza pe baza principiului
totul sau nimic, ci atenueaza semnalele receptionate, procedand la selectii succesive, la diverse niveluri
de procesare a informatiei

9
 Short term
Anenu,nor memory
l11n1ted
I =-
- ►---_-_-_-_-_-_-_-_-_-_-
_-►~------..!,_"PdCI~
TretSm.an·s auenuaoon N :----, - ,------
~~Y ~-------------=-- ---
T --- ----.:

Figura 3 Modelul filtrelor atenuante (imagine preluata ~i adaptata din Eysenck & Keane, 2010, p. 197)
Stimulii la care subiectul nu este atent sunt prelucrati in mai mica sau mai mare masura, in functie
de gradul de solicitare a capacitatii de procesare a sistemului cognitiv.
Daca prelucrarea stimulului la care subiectul este atent nu ii ridica dificultati deosebite, celelalte
mesaje,din afara campului atentiei, pot beneficia de procesari mai laborioase, chiar pana la nivelul
semantic. A~a se explica de ce, dupa un anumit antrenament cu sarcinile cu ascultare dihotomica,
subiectii pot relata tot mai multe lucruri despre mesajul non-dominant ( la care nu erau atenti).
Dimpotriva, daca mesajul dominant solicta o mare parte din resursele cognitive ale subiectului,
procesarea mesajului non-dominant este mult redusa. (conform Miclea, 1999, p. 118) (acest lucru a fost
confirmat ~i de cercetari bazate pe analiza raspunsului bioelectric al creierului )

0 diagram a comparativa a tuturor acestor modele (Eysenk si Keane, 2010) este prezentata maijos:
Registru Filtru Memoria de
senzorial selectiv scurta durata

----
I
T eoria fillrarii a lui N
----
Broadbent T
R
A
R
C
- Registru
senzorial
----
Filtru de
atenuare Capacitate
Memoria de
scurta durata
-►

Teoria atenuarii a lui

Treisman
I
"
T
R
A
R
-- flmitata

Registru ldemoria de
senzorial scurta durata
Teoria Deutsch si
Deutsch
I

"
T
R
A
R
E
-- -►

Figura 4. Schema unor mode le ale atentiei ( preluata ~i adaptata dupa Eysenk si Keane, 2010)

C 2. ATENJIA VIZUAU CONCENTRATA

De multe ori, analogia care este asociata conceptului de atentie vizuala concentrata, este aceea a
zonei de claritate obtinuta prin suprapunerea ~i reglarea a doua lentile. Astfel, la fel cum suprapunand ~i

10
regland doua lentile obtinem o zona mica de claritate, inconjurata de o zona mai mare.mai neclara, la fel
§i atentia vizuala concentrata ,,decupeaza" din stimulii lumii reale o zona de maxima claritate, lasand zona
inconjuratoare mai neclara. Desigur, aceasta comparatie este supra simplificata §i nu corespunde
totdeauna cu ceea ce se petrece de fapt, dupa cum vom vedea in continuare.
In realitate, forma pe care o poate lua zona de atentie nu este totdeauna circulara, ci ea poate lua
diverse forme (in forma de 0, spre exemplu). 0 alta problema importanta este aceea a stimulilor din afara
zonei de focalizare a atentiei. Unii teoreticieni considera ca ace§tia sunt ignorati total §i nu sunt procesati
deloc, in timp ce altii sustin ca exista o procesare partiala a acestora. Rezultatele experimentale susUn
ambele puncte de vedere, deci acest fapt pare sa depinda §i de alti factori, in afara de atentie. Oricum,
ceea ce s-a stabilit in mod sigur este ca stimulii din afara zonei de atentie nu perturba foarte mult
raspunsurile subiectilor la stimulii din zona de concentrare a atentiei.
Mai multe teorii au fost propuse pentru a descrie procesele cognitive implicate in atentia vizuala
concentrata. Dintre acestea, teoria lui Treisman este a obtinut multiple evidente experimentale.

Teoria integrarii trasaturilor (Treisman, 1988)

Teoria porne§te de la diferenta existenta intre trasaturile obiectelor (culoare, marime, contururi,
orientare spatiala) §i obiectele propriu-zise. Cele doua etape principale, descrise in cadrul acestei teorii
sunt:
• procesarea para/eta §i rapida a trasaturibrvizuae ale obiectelor. Aceasta etapa nu este dependenta
de atentie §i de numarul trasaturilor pe care le poseda un stimul §i po ate fi asimilata procesarii vizuale
primare.
• in cursul unei procesari seriae a informatiei, trasaturie sunt compuse pentru a forma obiectele. Ace st
proces este dependent de numarul de trasaturi ce trebuie procesate §i de aceea el este mai lent
decat primul proces. Atentia intervine aici prin concentrarea ei in diferite parti ale obiectului §i ajunge
in final sa cuprinda in "raza" ei intregul obiect §i locatia sa in spatiu. Un rol important in aceasta a
doua etapa ii joaca §i cuno§tintele anterioare ale individului.
Exemplu (pentru modelul lui Treisman). Sa presupunem ca stimulul pe care ii observa o persoana
este un scaun mare §i ro§U, de bucatarie. In prima etapa, care corespunde procesarii vizuale primare (de
regula aprox. 200 ms), persoana prelucreaza trasaturile de baza ale stimulului, cum arfi culoarea, forma,
orientarea in spatiu etc. Procesul fiind preatentional, aceasta prelucrare primara nu depinde de numarul
trasaturilor pe care le are obiectul perceput. In a doua etapa, persoana i§i folose§te atentia vizuala
concentrata pentru a compune diferitele parti ale obiectului pornind de la trasaturile sale (adica identifica
picioarele scaunului, partea de a§ezat etc.), ajungand pana la urma ca in campul atentiei sale vizuale sa
se afle intregul obiect §i pozitia sa in spatiu.

11
 Diverse experimente privind viteza de reactie §i periormanta 1n detectarea obiectelor, au confirm at
modelul propus de Treisman.

C. ATENJlA DNIZATA

Atenfia divizata - se studiaza tot prin prezentarea a eel pufin doi stimu.i in acelafi timp da cu
instrucfiunile de a raspunde tuturor stimu Hbr prezentafi. Acest tip de atenfie este cunoscut f i sub numee
de multi-tasking. Atenfia divizata se activeaza in situafii/e in care doua sarcini sunt efectuate in acelafi
timp
Ce se 1ntampla atunci cand oamenii 1ncearca sa faca doua lucruri 1n acela§i timp? Raspunsul trebuie
cautat, evident, 1n natura celor doua lucruri. Cateodata este U§Or sa executam doua sarcini simultan (ex.
sa conducem un autovehicul §i sa vorbim cu eel de alaturi}, dar alta data ace st lucru nu ne reu§e§te (este
arhicunoscuta §i anecdotica sarcina simultana de a-ti freca burta cu una din palme §i a te bate U§Or 1n
cre§tetul capului cu cealalta palma). Atentia divizata este unul din elementele ce contribuie la succesul
realizarii simultane a doua sarcini.
Chiar daca atentia divizata pare a fi foarte diferita de cea concentrata, Hampson (1989) afirma ca cele
doua tipuri de atentie vizuala seamana ,ntre ele mai mult decat ne-am putea noi imagina. El a
concluzionat ca orice proces, ce ajuta la realizarea unui tip de atentie, ajuta la realizarea §i a celuilalt (ca
exemplu, similaritatea crescuta a stimulilor-tinta cu cei din mediul ,nconjurator 1mpiedica atat atentia
concentrata, cat §i pe cea divizata: un pe§te printre alti pe§ti similari este greu atat de identificat, cat §i
de comparat cu ceilalti).
Exista mai multi factori care influenteaza periormanta. umana 1n sarcinile ce implica atentia vizuala
divizata:
• Similaritatea sarcinii. Similaritatea 1ntre cele doua sarcini poate fi: de modafrtate senzoriala, de
codificare, de proces. Cu cat similaritatea este mai pronuntata ,ntre stimuli, procese sau raspunsuri,
cu atat mai mult periormanta va fi mai scazuta §i resursele atentionale implicate vor fi mai mari.
Explicatia acestui fenomen ar consta 1n aceea ca resursele noastre cognitive sunt !imitate, iar
similaritatea mare 1ntre doua sarcini cre§te interierenta dintre ele, deci trebuie sa folosim acelea§i
resurse pentru mai multe procese.
• Practica. Exista cateva explicatii de ce practica sau exercitiul contribuie la 1mbunatatirea
periormantei. Mai 1ntai, subiectii pot sa-§i dezvolte strategii de executie ce conduc Tn timp la limitarea
interierentei. Apoi, este posibil ca repetarea unei sarcini sa conduca la diminuarea resurselor
atentionale ce le implica sarcina initial.
• Diticultatea sarcinii. Fara 1ndoiala ca abilitatea de a face doua lucruri simultan depinde 1n mare

12
 masura de. dificultatea acelor sarcini. Cu cat doua sarcini sunt mai complexe, cu atat §i executarea
lor simultana e mult Tngreunata. Explicatia acestui fenomen tine atat de procesul de interferenta Tntre
sarcini, cat §i de natura limitata a resurselor cognitive.

Teorii ce stau la baza explicarii fenomenelor din cadrul atentiei vizuale divizate:
Teoriile ,,gatului de sticla"
Aceste teorii se bazeaza pe dovezile experimentale privind perioada refractara psihologica. Atunci
cand unei persoane i se prezinta doi stimuli la o distanta foarte scurta de timp unul de altul, persoana fie
nu va percepe prezenta celui de-al doilea stimul, fie va raspunde foarte greu la acesta. Acest efect este
cunoscut sub numele de perioada refractara psihologica, similara Tntrucatva stimularii peste prag a
terminatiilor nervoase. Welford a propus prima data o astfel de teorie a ,,gatului de sticla" 1n procesarea
cognitiva. Astfel, a§a cum Tntr-o sticla de un litru nu putem turna tot lichidul dintr-o data, ci doar pe rand,
a§a §i 1n procesare, la un moment dat, oamenii pot sa opereze doar cu un numar limitat de informatii.
Aceasta gatuitura 1n procesul prelucrarii informatiilor este situata la un nivel inferior, considerat adesea
pre-con§tient. Adica, adeptii acestei teorii afirma ca noi eliminam Tnca din momentul perceptiei acele
informatii care depa§esc capacitatea de procesare sau campul atentiei.
Neajunsul acestor teorii consta 1n aceea ca ele nu explica suficient de bine efectele practicii §i
similaritatii asupra performantelor la sarcini du ale (simultane). Astfel, au aparut teoriile privind capacitatea
central a de prelucrare.
Teoria capacitafii centrale
Aceasta paradigma teoretica seamana ,ntrucatva cu cea a ,,gatului de sticla", ,n sensul ca §i ele
propun o a§a-zisa gatuitura, dar ea este situata la un nivel superior, central, de prelucrare a informatiei.
Astfel, se presupune ca orice sarcina imp Ii ca anumite cerinte din partea sistemului cognitiv uman 1n cursul
operarii, ceea ce define§te notiunea de dificultate a sarcinii. Astfel, cu cat o sarcina are mai multe cerinte,
cu atat va fi ea mai complexa, mai dificila.
Oamenii receptioneaza sau au activate toate informatiile necesare efectuarii a doua sarcini simultane,
dar opereaza numai cu o parte dintre ele, limitata la capacitatea cognitiva de prelucrare. Deci, selectia
sau ,,gatuirea" informatiilor are loc la un nivel superior, central.
Teoriile modulare
Sunt teorii de orientare neurocognitiva, dar paradigma lor seamana cu cea a teoriei capacitatii
centrale. Astfel, 1n locul unei capacitati centrale cognitive, neuropsihologii afirma ca exista un numar
limitat de module (subsisteme) de prelucrare a informatiei. Astfel, daca efectuarea a doua sarcini
simultane impune folosirea unui numar mai mare de module cognitive decat cele deja existente, atunci
performantele sunt slabe, iar informatia e prelucrata selectiv.

13
 E. PROCESAREA AUTOMATA
A§a cum am observat anterior, unul din efectele practicii este cre§terea performantelor la sarcinile
simultane. Explicatia cea mai simpla pentru aceste fenomene este aceea ca sarcinile s-au automatizat,
au devenit automate. Pentru a considera un proces ca fiind automat, este necesar ca acesta sa
indeplineasca cateva criterii:
► rapiditate crescuta. Procesele automate sunt foarte rapide.
► solicitarea atentionala scazuta. Procesele automate elibereaza capacitatea cognitiva, de efectuare a
altor sarcini, deci necesita resurse atentionale minime.
► nu sunt accesibile con§tiintei.
► sunt de neevitat. Aceste procese se produc ori de cate ori apare un anumit stimul, chiar daca este in
afara campului atentiei, deci nu pot fi U§Or controlate.

Procesare controlata VS procesare automata,

Schneider & Shiffrin (1977) au fa cut o distinctie intre:
a). Procesarea controlata- aceasta este lenta, solicitanta, are o capacitate limitata, dar incurajeaza
procesarea flexibila necesitand atentia directa
b). Procesarea automata- aceasta este inevitabila, paralela, nu necesita atentie 9i nu este afectata de
capacitate (Brown, 2007, p. 49)
Procesare ascendenta (bottom-up) VS procesare descendenta (top-down)
Atunci cand un magician scoate un iepure sau un porumbel din palarie, iar publicul uimit automat
privesc iepurele cum sare 9i porumbelul cum zboara. In timpul in care le este spectatorilor atentia
distrasa, magicianul pregate9te "pe ascuns" trucul.
Cateodata un sunet strident sau o lumina puternica ne starnesc deodata atentia. Acest fenomen
poarta numele de procesare bottom-up (de jos in sus) deoarece este controlata de stimulii periferici.
In contrast cu procesarea bottom-up, indivizii pot decide con9tient sa i 9i mute atentia intr-un proces
"descendent" - controlat de continuturile cognitive de tip semantic (de sus in jos).
Pentru a intelege mai bine procesul, sa incercam sa ne fixam privirea pe x-ul din mijloc,iar fara sa ne
mi 9cam ochii, sa citim lite re le in sensul acelor de ceasornic.

14
 N
J w
s F

E X K

A p

s [R
C

Figura 4 (Kalat, 2014, p. 252)

Dupa cum putem observa, este posibil sa ne controlam atentia fara sa ne mi~cam ochii. Cand ne
concentram atentia pe ceva din campul nostru vizual, o parte din cortexul vizual devine mai activa ~i
prime~te mai mult flux sangvin. Daca ne concentram pe un cuvant ~i ne focusam pe litere, se mare~te
activitatea pa~ilor din creier ce sunt responsabile de limbaj, dar daca ne concentram pe culoare, activitate
se schimba spre zonele responsabile de detectarea culorilor.
Explicatiile oferite automatismului nu sunt inca suficient de clare in domeniu §i este dificil de precizat
modul in care un proces devine, din neautomat, automat. 0 teorie satisfacatoare in acest sens a fost
propusa de Norman §i Shallice (1986), care au identificat trei nivele de functionare, trei tipuri de procese,
ce explica §i fazele automatizarii:
a) procesele complet automate sunt controlate de scheme sau planuri organizate (ex. pornirea unui
automobil).
b) procesele partial automate implica ,,program area" continutului lor, care ins a se manifesta fara control
deliberat asupra continutului, ci doar asupra programarii. Controlul deliberat intervine doar pentru a
aplana conflictele ce pot aparea intre scheme (ex. la pornirea automobilului persoana se poate intreba
daca e cazul sa traga sau nu §Ocul, ceea ce implica control con§tient, dar manipularea propriu-zisa a
§Ocului se face automat).
c) procesele neautomate implica supervizarea de catre un sistem atentional.
Deci automatismul unui proces este dat de gradul de implicare a proceselor con§tiente, atentionale,
decontrol.

15
 Automatismul a mai fost vazut §i ca o manifestare a reamintirii din memorie. Astfel, Logan (1988) a
considerat ca fiecarui item retinut in memorie i se asociaza o ,,tarie", o stare sau valoare de activare, ce
depinde de recenta §i frecventa cu care acest item a fost folosit. Cu cat aceasta tarie este mai mare, cu
atat valoarea sa de activare este mai mica (adica poate fi activat sau reamintit U§Or), deci §i resursele
solicitate vor fi mai mici. Deci, un proces va fi cu atat mai automat (se va automatiza) cu cat el este mai
des folosit, adica a intrat deja in categoria ,,raspunsurilor trecute", a repertoriului subiectului. Astfel, Logan
ofera o noua perspectiva asupra efectului practicii asupra performantei. El precizeaza ca ,,nu resursele
cognitive diferentiaza un novice de un expert, ci cuno§tintele pe care le au cei doi ..."
Studiul proceselor automate este. extrem de important intrucat teoriile recente §i experimentele
corespunzatoare au aratat cat de mare este influenta lor in viata de zi cu zi.

16