CAPITOLUL I

PRINCIPALELE PROBLEME TEORETICE DE

PSIHOLOGIA DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE

Date generale, istoric

Psihologia dinamicii activităţii cerebrale (PDAC) este o ştiinţă interdisciplinară
al cărei scop este studierea raportului dintre psihic şi creier sub toate aspectele şi în
toată complexitatea sa. PDAC urmăreşte developarea şi explicarea mecanismelor prin
care se realizează la nivelul creierului diferitele acte comportamentale.
Rezultatele studiilor privind PDAC sunt utile în o serie de domenii cum ar fi:
neurologia clinică, psihologia clinică, medicina psihosomatică etc. Practica
demonstrează că în bolile psihosomatice într-un procent semnificativ (peste 50%)
maladiile au un determinism psihologic. Acest fapt este important de avut în vedere în
abordarea terapeutică a acestor maladii. Sistemul psihic uman are un rol deosebit atât în
menţinerea stării de sănătate cât şi în apariţia unor boli. La ora actuală este unanim
acceptată ideea că psihicul uman este o funcţie a creierului, funcţie care permite
receptarea, prelucrarea, interpretarea şi stocarea informaţiei.
La rândul său informaţia furnizată de o serie de semnale fizico-clinice şi socio-
culturale după o succesiune de prelucrări şi integrări determină formarea la nivelul
creierului a unor procese şi stări psihice. Când vorbim despre dezvoltarea psihică avem
în vedere pe de o parte transformarea factorilor din mediul extern în conţinuturi şi stări
subiective interne, iar pe de altă parte transformarea conţinuturilor şi stărilor psihice
subiective interne în produse externe obiectivate. Dintre factorii externi care contribuie
la formarea şi dezvoltarea conţinuturilor şi structurilor psihice un rol deosebit de
important îl reprezintă factorii sociali.
Organizarea şi dezvoltarea psihicului uman depinde de creier şi în egală măsură
de factorii de mediu şi sociali. Psihicul ca şi informaţia nu poate fi perceput nici ca
substanţă şi nici ca energie deoarece atât psihicul cât şi informaţia nu prezintă însuşiri
fizice care să poată fi perceptibile.
Procesele psihice pot fi evidenţiabile în actele psihocomportamentale. Procesele
psihice mijlocesc şi reglează dinamica interrelaţiilor dintre individ şi mediul său extern.
Apariţia şi dezvoltarea psihicului au fost posibile datorită necesităţii de adaptare
la mediu din perspectiva unui mod de existenţă dinamic specific lumii animale.
M. Golu defineşte psihicul uman ca fiind „un ansamblu autoreglabil de stări şi
procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi coechilibrate prin
intermediul unor operatori specifice de comparare, clasificare, opunere, scriere spaţio-
temporală, generalizare”.
Problema originii şi naturii psihicului i-a preocupat pe cercetători din cele mai
vechi timpuri. Evidenţierea legăturii dintre psihic şi creier s-a făcut doar cu câteva
secole înainte de Christos.
Aprofundarea studiilor privind raportul dintre psihic şi creier a fost posibilă de-
a lungul timpului după dezvoltarea tehnicilor de investigare şi descriere
anatomofiziologică a sistemului nervos ca şi odată cu evoluţia reprezentărilor şi
testărilor psihologice.
Dintre numeroasele modele prin care s-a încercat să se explice problema
raportului dintre psihic şi creier, de o largă apreciere în neuropsihologia contemporană
s-a bucurat modelul localizărilor dinamice, dezvoltat şi argumentat de Lurio.
Acest autor încercând să explice raportul psihic – creier, distinge două aspecte:

- un aspect fundamental cu semnificaţie metodologică majoră, şi

- un aspect secundar, subordonat.

Primul aspect semnifică faptul că nici un proces, oricât de simplu sau complex
ar fi nu se poate realiza în afara creierului, a funcţionării lui sub acţiunea unor surse de
informaţie din afara sa. Aceasta presupune că organizarea psihică este expresia şi
rezultatul activităţii reflexe a creierului, ceea ce presupune acceptarea existenţei unor

2
legături şi interacţiuni atât pe verticală cât şi pe orizontală între diferitele zone şi
formaţiuni neuronale.
Al doilea aspect are în vedere o serie de probleme cum ar fi: descifrarea
mecanismului prin care se formează un proces psihic sau localizarea structurilor unde se
integrează o funcţie psihică sau alta.

Importanţa modului localizărilor dinamice rezidă în faptul că el stimulează

extinderea explorărilor analitice ale creierului din perspectiva descoperirii unor noi
specializări care să susţină şi să legitimeze identificarea zonelor şi structurilor slab
specializate sau polifuncţionale.
La ora actuală nimeni nu mai pune sub semnul îndoielii faptul că psihicul se
leagă de creier. Problema care se pune se referă la natura acestei legături. Este clar că
problema raportului psihic – creier, nu constă doar în a demonstra existenţa unei
legături între anumite funcţii psihice şi anumite structuri sau formaţiuni neuronale, ci ea
este mult mai complexă.
Un alt model care urmăreşte să explice relaţia psihic-creier este cel
informaţional-sistemic. Acest model consideră că la baza funcţionării creierului stă
relaţia de comunicare, iar la baza explicării naturii psihicului stă conceptul de
informaţie.
Activitatea creierului constă în colectarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiei,
iar informaţia procesată şi integrată reprezintă o procesualitate psihică ce se întinde de
la inconştientul profund la conştiinţă (Golu).
Modelul informaţional-sistemic permite o mai bună înţelegere a naturii legăturii
dintre psihic şi creier. Conform acestui model în afara comunicării informaţionale cu
mediul intern şi extern al organismului, creierul nu ar putea vreodată să genereze psihic.
Pe de altă parte psihicul ca entitate informaţională nu se poate realiza decât pe seama
unui „suport” sau „mecanism” substanţial-energetic.
Creierul uman generează o formă de psihic de natură socio-culturală datorită
interacţiunii şi comunicării individului cu mediul socio-cultural. Creierul copilului nou-
3
născut nu este chiar o tabula rasa ci el conţine prin organizarea sa internă potenţialitatea
realizării unui psihic specific uman. Pentru ca această potenţialitate să se realizeze este
necesară stabilirea contactului şi relaţiei de comunicare a copilului cu mediul socio-
familial iar mai apoi cu şcoala.
Psihicul uman apare şi se dezvoltă pe baza extragerii, prelucrării, stocării şi
utilizării informaţiilor conţinute în semnalele emise de sursele obiective de informaţie
din mediul intern şi extern al organismului. În formarea şi dezvoltarea sa psihicul uman
depinde de lumea externă ca factor cauzativ determinant şi de creier ca mecanism.
Relaţia psihic-creier trebuie privită ca o modalitate de integrare dinamică reciprocă ca
două organizări supercomplexe (Golu). Mecanismul funcţiei psihice are o organizare
complexă pe verticală şi orizontală producând funcţia respectivă condiţionat prin
receptarea şi prelucrarea semnalelor informaţionale. Funcţia psihică este
multidimensională fiind alcătuită din operaţiuni diferite care presupun reţele şi moduli
neuronali diferiţi. Deşi se manifestă multinivelar şi multifazic mecanismele funcţiilor
psihice se manifestă întotdeauna unitar putându-şi îndeplini rolul numai integrând
rezultatele fiecărei verigi componente.
Fenomenele psihice se grupează în trei categorii după cum urmează:
- procese psihice cu o desfăşurare discursivă, plurifizică, specializată în ce
priveşte conţinutul informaţional;
- activităţi psihice care sunt modalităţi complexe prin intermediul cărora
individul se raportează la mediul înconjurător;
- însuşiri psihice care sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor
particularităţi ce aparţin proceselor şi activităţilor psihice.
Între aceste fenomene există o strânsă interacţiune şi interdependenţă ce asigură
unitatea vieţii psihice şi eficienţa ei făcând posibilă realizarea funcţiilor adaptative ale
psihicului uman.
Apariţia integrării de tip conştient este faptul care deosebeşte psihicul uman de
cel animal.

4
 Senzaţii
Senzoriale Percepţii
Cognitive Reprezentări
Gândirea
I. Procese psihice Logice Memoria
Imaginaţia
Afective (emoţii, sentimente, pasiuni, etc)
Volitive – voinţă.
Limbajul
II. Activităţi posihice Jocul
SPU Învăţarea
Munca
Creaţia
Condiţii care stimulează, condiţionează şi
facilitează procesele, activităţile şi însuşirile
psihice: motivaţia, atenţia, priceperile şi
deprinderile.
Temperament
III. Însuşiri psihice Caracter
Aptitudini

5
 CAPITOLUL II
ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A CREIERULUI

Unitatea anatomo-funcţională a creierului

Neuronul
Celula nervoasă este formată din corpul neuronal (pericarionul) şi una sau mai
multe prelungiri. Pericarionul este format din membrană, citoplasmă şi nucleu.
Membrana are o structură lipoproteică (omega 3) discontinuă prevăzută cu o
serie de pori şi canale cu rol metabolic, energetic şi în realizarea polarităţii electrice.
Astfel există o serie de canale şi pompe pentru Na+, K+, Ca++, Cl-.
Transportul membranar se face fie pasiv prin canale ionice în virtutea unui
gradient de concentrare, fie activ, împotriva gradientului de concentraţie prin pompele
ionice care consumă energie furnizată de ATP. O moleculă de ATP asigură, prin
hidroliză, energia necesară schimbului a doi ioni de K şi a trei ioni de Na.
Citoplasma are o structură coloidală şi conţine organite specifice şi comune.
Organitele specifice sunt: neurofilamentele, microtubuli şi corpusculii Nissl.
Neurofilamentele sunt dispuse paralel de-a lungul axonilor şi prelungirilor dendritice.
Microtubulii se găsesc în special în dendrite şi la nivelul axonilor.
Corpusculii Nissl sunt răspândiţi în partea iniţială a dendritelor şi în citoplasmă,
dar nu se găsesc la nivelul axonului. Alte componente ale citoplasmei sunt: melanina,
lipofuscina, o serie de metale (cu, Zn, Fe, etc).
Organitele celulare sunt: mitocondriile, complexul Golgi, incluziunile proteice
şi lipoidice.
Nucleul este cel mai important organit celular. Trebuie precizat că după
dezvoltarea S.N. nucleul nu suferă mitoze şi deci neuronul matur nu se poate reproduce.
Nucleul prezintă o membrană dublă prevăzută cu o serie de pori şi se continuă cu o

6
membrană RE formată din saci şi tubuli membranari care se extind în întreaga celulă.
Pe mari întinderi RE prezintă ribozomi care sunt angajaţi activ în sinteza proteică.
Aparatul Golgi situat în preajma nucleului primeşte de la RE proteină şi lipide,
pe care după prelucrare le distribuie celulei pentru nevoile sale. Lizozomii sunt saci care
conţin enzime digestive ce degradează organitele uzate, macromoleculele şi o serie de
particule care sunt aduse în celulă prin endocitoză.
Peroxizomii sunt organite mici delimitate de o membrană. Ei conţin enzime
care participă la reacţiile oxidative de degradare a lipidelor şi de distrugere a
moleculelor toxice.
Mitocondria are o membrană dublă şi este locul fosforilării oxidative deoarece
membrana sa produce electiv ATP, fiind considerată ca o adevărată centrală termică a
celulei.
În corpul celular se produc procesele de analiză şi sinteză a informaţiei. Din
această perspectivă neuronii sunt specializaţi în diverse activităţi cum ar fi: senzorială,
motorie şi de asociaţie.
Cea mai importantă funcţie a corpului celulei neuronale este aceea a sintezei de
macromolecule.
Dendritele şi axonul
Există două feluri de fibre nervoase care se numesc dendrite şi axoni. Un
neuron poate avea mai multe dendrite dar are un singur axon. Dendritele sunt scurte şi
au mai multe arborizaţii care împreună cu membrana constituie suprafaţa receptivă a
neuronului în legătură de contiguitate cu fibrele provenite de la alţi neuroni.
Axonul este prelungirea centrifugă cea mai lungă a neuronului. El asigură
transmiterea excitaţiei către un alt neuron sau organ efector.
Axonul este înconjurat de o teacă din celule gliale numită teaca Schwann.
Păturile membranare sunt compuse dintr-o lipoproteină numită mielină. Lipoproteina
formează în jurul axonului o teacă esenţială pentru conducţia cu viteză mare a
potenţialelor de acţiune. Teaca Schwann este întreruptă din loc în loc de ştrangulaţiile

7
Ronvier. Axonul se termină cu ramuri foarte fine care prezintă mici umflături denumite
terminale presinaptice care sunt elementele transmiţătoare ale neuronului. Prin
intermediul acestora un neuron transmite altor neuroni informaţii cu privire la propria
lor activitate. Locul de contact dintre terminaţiile axonului şi alt neuron se cheamă
sinapsă. Celulele care transmit informaţia în afară se numesc presinaptice, iar cele care
preiau informaţia se numesc postsinaptice. Spaţiile care separă celulele presinaptice de
cele postsinaptice se cheamă fantă sinaptică. Fibrele care conţin mielină sunt albe şi
constituie substanţa albă a S.N. Fibrele nemielinizate şi corpul celulelor neuronale
constituie substanţa cenuşie.
Clasificarea neuronilor
1. Neuroni unipolari
2. Neuroni bipolari
3. Neuroni multipolari
1. Neuronii unipolari au o singură fibră nervoasă care se extinde la corpul
celulei şi care poate avea mai multe ramuri. La scurtă distanţă de corpul celulei aceeaşi
fibră se divide în două ramuri: un ram scurt (dendrită) şi un ram lung (axon).
2. Neuronii bipolari dau naştere la două fibre nervoase: una periferică dendrită
care transportă informaţia de la periferie şi una centrală (axonul) care duce informaţia
către SNC.
3. Neuronii multipolari au un singur axon şi una sau mai multe dendrite.
Pe baza diferenţelor funcţionale neuronii cerebrali se clasifică în trei grupe:
a) neuroni senzoriali sau aferenţi care transportă impulsurile nervoase de la
periferia corpului către creier şi M.S.
b) neuroni motori sau eferenţi transmit impulsurile nervoase în afara
creierului sau M.S., la efectorii musculari sau glandulari.
c) neuroni multipolari (intercalari sau de asociaţie) se află în interiorul
creierului sau M.S.

8
 Nevroglia
Corpul celulei nervoase şi axonii sunt înconjuraţi de celule gliale.
Celulele gliale îndeplinesc mai multe roluri:
a) servesc ca suport pentru neuroni;
b) sunt două tipuri de celule gliale: oligodendricitele din SNC şi celulele
Schwann care împreună formează mielina;
c) unele celule gliale înlătură neuronii care mor din diferite cauze;
d) unele celule gliale tamponează concentraţia ionilor de K din spaţiul
extracelular şi înlătură transmiţătorii chimici eliberaţi de neuroni în timpul transmiterii
sinaptice;
e) unele celule gliale ghidează migrarea neuronilor şi direcţionează creşterea
axonilor în afară;
f) alte celule gliale au funcţii nutritive pentru neuron.
Sunt două categorii de celule gliale:
a) microgliile sunt fagocite care se mobilizează după traumatisme, infecţii şi
alte boli;
b) macrogliile care se împart în trei grupe:
1. Astrocitele care împreună cu microgliile înlătură detritusurile
neuronale care apar după diferite agresiuni cerebrale.
2. Oligodendrocitele au rol în formarea mielinei şi în menţinerea
integrităţii axonilor mielinizaţi.
3. Celulele Schwann secretă mielina care formează tecile
neurelimatoase.
4. Ependimul este format din celule epiteliale care alcătuiesc o
membrană care acoperă părţile specializate ale creierului (plexurile coroide) şi
ventriculii cerebrali.

9
 Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului.
Cele două emisfere (dreaptă şi stângă) sunt separate prin fisura interemisferică în care
pătrunde coasa creierului.
Emisferele au forma unui ovoid cu extremitatea îngustă situată în partea
posterioară. Creierul are greutatea la bărbaţi 1380 g şi la femei 1350 g. Fiecare emisferă
are trei feţe: laterală, medială şi bazală; trei margini şi trei poli: polul frontal, polul
occipital şi polul temporal. Pe toate feţele suprafaţa emisferelor cerebrale prezintă
numeroase şanţuri.
Scizurile sunt de trei feluri:
a) primare (scizuri). Ele sunt adânci şi separă zone întinse de pe suprafaţa
emisferelor (lobi).
b) secundare care separă arii restrânse dintr-un lob şi se numesc girusuri sau
circumvoluţii.
Faţa laterală este convexă şi priveşte calota craniană. Pe această faţă laterală
sunt trei fisuri: fisura laterală (scizura lui Sylvius), fisura ventrală (scizura lui Rolandos)
şi fisura parietooccipitală (sau perpendiculară externă).
Aceste fisuri delimitează pe faţa laterală a emisferului cerebral patru lobi:
frontal, temporal, parietal şi occipital.
Lobul frontal este cel mai voluminos lob al creierului uman şi se întinde pe
toate cele trei feţe ale emisferului.
Lobul temporal este situat sub fisura laterală şi se extinde pe faţa inferioară a
emisferului.
Lobul parietal este delimitat de fisura centrală, anterior, iar inferior de cea
laterală. Posterior se continuă cu lobul occipital.
Lobul occipital se extinde pe toate cele trei feţe ale emisferului cerebral.
Faţa medială. Structura cea mai importantă de pe această faţă este comisura
interemisferică reprezentată de corpul calos. Acesta este separat de girusul cingular prin
şanţul corpului calos.

10
 Faţa inferioară. Pe această faţă se află porţiunea iniţială a fisurii laterale care
împarte faţa inferioară într-un segment anterior denumit lobul orbitar şi unul posterior
denumit lob temporo-occipital.
Un emisfer cerebral este alcătuit din:
● scoarţa cerebrală care acoperă toate feţele şi marginile EC;
● nucleii centrali → sunt mase de substanţă cenuşie situate în profunzime
şi spre baza emisferului;
● substanţa albă → ocupă spaţiul dintre nucleii centrali sau dintre aceştia şi
scoarţa cerebrală.
Scoarţa cerebrală (S.C.) are o întindere de 2 m2 şi o grosime de 1,5 – 4 mm.
Este formată din celule şi fibre nervoase amielinice şi se împarte în două teritorii egale
ca întindere şi diferite morfofuncţional denumite alocortex şi izocortex.
Alocortexul reprezintă partea cea mai veche a scoarţei şi e formată doar din trei
straturi: molecular, granular (receptiv) şi piramidal (efectiv).
Izocortexul acoperă majoritatea suprafeţei emisferice şi este format din neuroni
şi fibre nervoase amielinice.
Neuronii sunt dispuşi în 6 straturi neuronale:
1. Stratul molecular format din neuroni de talie mică, cu formă fusiformă
cu axonul şi dendritele paralele cu suprafaţa S.C.
2. Stratul granular extern. Aceştia sunt formaţi din neuroni granulari şi
piramidali mici ale căror dendrite se îndreaptă spre stratul molecular iar axonii se opresc
în straturile V şi VI.
3. Stratul piramidal extern. E format de neuroni piramidali de mărimi
diferite. Dendritele acestor neuroni ajung până în stratul I lăsând colaterale şi în stratul
II.
4. Stratul granular intern. Conţine neuroni piramidali de talie mijlocie ale
căror dendrite apicale intră în straturile superficiale, iar cele bazale fac sinapsă cu
fibrele aferente ale S.C. Axonii coboară în straturile V şi VI.

11
 5. Stratul piramidal intern conţine neuroni piramidali mari, dar şi celule
mijlocii şi mici ai căror axoni sfârşesc în corpul calos.
6. Stratul fuziform (polimorf) conţine neuroni fuziformi. Dendritele merg
în stratul molecular, iar axonii intră în structura substanţei albe. Ariile S.C. sunt
interconectate prin numeroase fibre cu structurile subcorticale, cu arii de pe acelaşi
emisfer şi cu arii corticale de pe emisferul opus. Conexiunile subcorticale pot fi aferente
şi eferente.
Fibrele izocortexului aparţin fibrelor de proiecţie, de asociaţie şi celor
comisurale.
Ariile corticale. Diferenţele de structură între diferitele zone ale S.C. au dus la
delimitarea unor câmpuri sau arii corticale realizându-se adevărate hărţi ale cortexului
cerebral.
Ariile sunt de mai multe feluri:
1. Arii sezoriale sau receptoare
2. Arii motorii sau efectoare
3. Arii de asociaţie
4. Arii vegetative.
La nivelul ariilor senzoriale se proiectează fiecare din căile specifice senzitivo-
senzoriale.
Ariile motorii sunt arii de unde pornesc principalele sisteme de execuţie a
actului motor voliţional.
Ariile corticale de asociaţie asociază ariile senzoriale şi pe acestea cu ariile
motorii.
Ariile de asociaţie îndeplinesc funcţii complexe. Astfel ariile prefrontale sunt
implicate în procesele mintale superioare: raţionamentul, simţul moral, discernământul
etc. Ariile de asociaţie temporale sunt implicate în memorizarea şi în comportamentul
afectiv emoţional.

12
 Pe emisferul dominant (stâng) se găsesc centrii motori şi senzoriali ai
limbajului. Alterarea lui determină afazie. Aceluiaşi emisfer îi revin funcţiile analitice,
calculul matematic etc.
Emisferul minor (drept) este specializat în aprecierea tridimensională a
obiectelor, aprecierea poziţiei segmentelor corpului, abilitatea muzicală şi memoria
reflexivă.
Nucleii centrali. Sub această denumire sunt cuprinşi nucleul caudat şi nucleul
lenticular. Din punct de vedere funcţional lor li se adaugă nucleul subtalamic şi
substanţa neagră.
Corpul striat este format din nucleul caudat şi nucleul lenticular. Nucleului
caudat îi este ataşat nucleul acumbes. Nucleul lenticular este alcătuit din două mase
alipite: putamen şi palidus.
Nucleul caudat şi putamenul formează striatul dorsal. Nucleul acumbes şi
tuberculul olfactiv alcătuiesc striatul ventral. Palidusul prezintă o porţiune dorsală şi
una ventrală separate parţial prin comisura albă anterioară.
Cele mai importante aferenţe ale striatului dorsal provin de la cortexul cerebral
(glutamatergic) şi de la substanţa neagră (dopaminergic). Dopamina acţionează la
nivelul striatului asupra balanţei inhibiţie-excitaţie, inhibând unii neuroni şi excitându-i
pe alţii.
Fibrele eferente din striatul dorsal merg spre palidus şi substanţa neagră.
Putamenul se află situat pe circuitul cortico-putamino-palido-talamo-cortical denumit şi
circuit putaminal. La acest nivel ar fi depozitate secvenţele mişcărilor învăţate, care vor
fi transmise cortexului pentru asamblare cu câteva fracţiuni de secundă înainte de a fi
executate. Şi nucleul caudat este antrenat într-un circuit şi anume în circuitul cognitiv.
El este responsabil de programările temporo-spaţiale ale mişcărilor, stabilind viteza,
durata şi orientarea lor.

13
 Corpul striat are rol în reglarea funcţiei motorii. Unele cercetări arată existenţa
unei interacţiuni între striatul ventral şi sistemul limbic în desfăşurarea proceselor care
controlează dependenţa de droguri.
La nivelul nucleilor bazali există numeroşi mediatori chimici care pot avea efect
inhibitor sau excitator. Buna funcţionare a nucleilor bazali depinde de echilibrul dintre
dopamină, GABA şi acetilcolină. Un rol important îl are dopamina care într-un procent
de 80% este localizat în complexul nigro-striat. Pe calea mezostriată dopamina este
eliberată în striatul dorsal. Reducerea cantităţii de dopamină prin lezarea substanţei
negre antrenează şi reducerea ei în striat.
În condiţii normale dopamina modulează răspunsul striatului la mesajele
primite de la cortexul cerebral şi a talamusului.
Corpul striat alături de cerebel are un rol foarte important în reglarea funcţiei
motorii. În ce priveşte substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din fibre
mielinizate şi e dispusă:
- fie în nucleii centrali ai emisferului formând capsula internă;
- fie ocupând spaţiul dintre aceşti nuclei şi cortexul cerebral.
Printre toate segmentele ei trec fibrele talamo-corticale şi cortico-talamice. O
secţiune transversală a capsulei interne arată că aceasta prezintă un braţ anterior, un
genunchi, un braţ posterior, un braţ retrolenticular şi unul sublenticular.
Fibrele motorii ale căilor piramidale trec prin braţul posterior. În lezarea lor
rezultă hemiplegie controlaterală.
Substanţa albă cuprinsă între S.C. şi nucleii centrali conţine fibre de proiecţie
comisurale şi de asociaţie.
Fibrele de asociaţie lungi fac legătura între lobii emisferici.
Principalele comisuri telencefalice sunt comisura albă anterioară, formixul şi
corpul calos. Comisura albă anterioară conţine fibre care leagă stricturi ale lobilor
temporali.

14
 Formixul conţine fibre care unesc hypocampul de hypotalamus şi fibre
comisurale hipocampice.
Corpul calos este cea mai importantă comisură interemisferică.
Corpul calos joacă un rol important în funcţiile gnozice, praxice şi psihice.
Sistemul ventricular. Are trei prelungiri denumite coarne: frontal, occipital şi
temporal.
Cornul frontal comunică cu ventriculul III prin foramen interventricular.
Ventricolul IV comunică cu spaţiul subarahnoidian.
Ventriculii laterali sunt cavităţi pereche şi simetrice. Toată cavitatea
ventriculară este căptuşită de ependim. Acesta va fi înfundat pe peretele intern al
ventricolului de plexurile coroide care proiemină înlăuntrul său.
Sistemul olfactiv. Are receptorii reprezentaţi de neuronii olfactivi. Axonii lor
constituie fibrele nervului olfactiv şi fac sinapsă cu neuronii bulbului olfactiv. Mai are
un terminal neocortical orbito-frontal, prin intermediul nucleului dorso-median al
talamusului, care explică perceperea conştientă şi discriminativă a mirosurilor.
Sistemul limbic. Este format din hipocamp, circumvoluţia limbică şi nucleul
amigdalian. Prin intermediul aferenţilor sale hypocampul e racordat la importante
funcţii cerebrale. Spre hypocamp mai sunt aferenţe colinergice de la aria septală şi
nucleul Meynert, dopaminergice de la aria tegmentală ventrală, noradrenergice de la
locus ceruleus, serotoninergice de la nucleii rafeului precum şi fibre de la nucleii
limbici ai talamusului.
Eferenţele hipocampului intră în circuitul lui Papez care include hipocampul,
fornixul, corpii mamilari hipotalamici, nucleul anterior al talamusului şi girusurile
cingular şi parahipocampic.
Hipocampul are rol în fixarea şi memorarea informaţiilor recente.
Circumvoluţia limbică cuprinde aria septală precum şi girusurile cingular şi
parahipocampic, aceste girusuri fiind acoperite de un mezocortex.

15
 Aria septală este situată înaintea lamei terminale şi are conexiuni cu nucleii
habenulari, cu hipocampul şi cu hipotalamusul. Aceeaşi structură are rol modulator
asupra acestor formaţiuni.
Girusurile cingular şi parahypocampic are conexiuni cu arii întinse ale
neocortexului.
Nucleul amigdalian are conexiuni vaste care implică toate structurile cerebrale.
Dacă este distrus nucleul amigdalian rezultă hiperfagie şi o exacerbare a activităţii
sexuale. Stimularea acestui nucleu determină furie, fizică şi o serie de reacţii vegetative.
Organizarea sistemului motor. În activitatea motorie sunt implicate 4 nivele
subordonate ierarhic între ele. Pe primul nivel se află ariile motorie suplimentară şi
premotorie ale cortexului cerebral. Aici se identifică obiectivul mişcării şi se stabileşte
programul ei.
La nivelul II se află aria motorie primară, aria 4.
La ea converg programele elaborate de ariile precedente şi de la nivelul ei pe
căile piramidale comenzile spre neuronii din trunchiul cerebral şi măduvă.
Al III-lea nivel se găsesc nucleii care trimit tracturi descendente spre
motoneuronii medulari.
Nivelul IV este format din motoneuronii alfa şi gama medulari care reprezintă
ţinta finală a tuturor tracturilor descendente cu originea în nivelurile precedente.
Căile de legătură între nivele pot avea originea la nivel cortical sau îşi au
originea în trunchiul cerebral.
Fibrele de origine corticală sunt reprezentate de tracturile cortico-spinale şi
cortico-nucleare care, împreună, constituie calea piramidală. Ele conduc impulsurile
care declanşează mişcarea voluntară.
Căile descendente cu originea în trunchiul cerebral se împart în două grupe.
O grupă conţine tracturile din cordonul anterolateral ale măduvei şi tractul
rubrospinal. Tracturile din prima grupă controlează postura şi centurile membrelor.

16
Tractul rubrospinal controlează activitatea flexorilor. Funcţia motorie are şi sisteme de
reglare şi control reprezentate de cerebel şi corpul striat.
Organizarea senzitivă somestezică
Sensibilitatea somestezică e reprezentată de sensibilitatea cutanată şi de cea
proprioceptivă conştientă.
Receptorii sensibilităţii cutanate se găsesc în toate straturile pielii. Căile
sensibilităţii tactile discriminative îşi au protoneuronul în ganglionii spinali. Axonii lor
urcă până în cordonul posterior al măduvei spinării până la nucleii gracilis şi cuneat.
Fibrele cu originea în aceşti nuclei şe încrucişează cu cele simetrice în bulbbşi apoi
formează lemniscusul medial.
Senzaţiile tactile, termice şi dureroase sunt conduse prin tracturile
spinotalamice lateral şi anterior care fac parte din cordonul antero-lateral. Aceste
tracturi au originea în lamele cornului posterior şi încrucişează linia mediană în
comisura cenuşie a măduvei. Fibrele tractului spino-talamic anterior ajung în formaţia
reticulată precum şi în nucleii intralaminari ai talamusului ale căror proiecţii ajung la
sistemul limbic şi creierul bazal anterior.
Căile sensibilităţii somestezice a corpului includ nucleii trigeminali, tracturile
trigeminale şi nucleul ventral postero-medial al talamusului.
Fibrele care conduc durerea viscerală merg pe aceleaşi căi cu cele ale
conducerii somatice.
Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente a trunchiului şi membrului
superior sunt comune cu cele două sensibilităţi tactile discriminative.
Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente a membrului inferior e diferită.
Topochimia SNC. Tehnicile de cercetare performantă asupra creieruluiau
evidenţiat trei componente care intervin în funcţionarea SNC.
1. Centrii nervoşi care sunt grupe neuronale ce produc o serie de
substanţe neurochimice.

17
 2. Căile nervoase în lungul cărora aceste substanţe sunt transportate spre
ţinte mai mult sau mai puţin depărtate.
3. Receptorii specifici aflaţi în aceste ţinte şi care sunt intermediarii între
mediatori şi efectul lor funcţional.
Se descriu 4 sisteme intranevraxiale:
1. S. cholinergic
2. S. monoaminergic
3. S. aminoacidergic
4. S. peptidergic
S. cholinergic cuprinde: nucleul lui Meynert, nucleii bandeletei diagonale,
nucleul intern al ariei septale şi doi nuclei din tegumentul mezencefalic.
S. monoaminergic cuprinde mediatorii: catecolamine, histamina şi serotonina.
Dintre catecolamine, mediatorii cei mai răspândiţi sunt NA şi DA. Puţine
grupe neuronale au ca mediator adrenalina.
Centrii histaminergici se găsesc în hipotalamusul caudal şi regiunea tuberală.
Centrii serotoninergici aparţin rafeului trunchiului cerebral. Ei trimit proiecţii
spre hipotalamus, sistemul limbic, neocortex, cerebel şi măduva spinării.
Sistemul aminoacidergic eliberează aminoacizi care pot fi inhibitori sau
excitatori.
AA excitatori sunt: glutamatul şi aspartatul.
AA inhibitori sunt: GABA, glicina, taurina şi beta alanina.
Dintre peptide un rol important revine opioidelor din care fac parte
enkefalinele, β endorfinele şi dynorfina, toate implicate în controlul durerii, dar şi în
alte funcţii.

18
 CAPITOLUL III
MECANISME NEUROFIZIOLOGICE ALE VIEŢII PSIHICE.
RELAŢII NEUROLOGICE, FIZIOLOGICE ŞI HUMORALE

Baza anatomică a actului reflex o constituie arcul reflex care are 5

componente:
- receptorul
- calea aferentă
- centri nervoşi
- calea eferentă
- efectorii.
1. Receptorul este o structură excitabilă care receptează stimulii interni şi
externi prin variaţii de potenţial proporţionale cu intensitatea stimulului.
Ei pot fi situaţi în diverse zone ale organismului unde există celule senzoriale
specializate (gustativ, auditiv, vestibular). De asemenea există receptori senzitivi
alcătuiţi din celule, fibre conjunctive şi terminaţii dendritice (receptori tegumentari,
proprioreceptori).
În unele situaţii rolul de receptori îl îndeplinesc terminaţiile dendritice
(receptori olfactivi, receptori dureroşi). La nivelul receptorilor, energia stimulului se
transformă în impuls nervos, traducând informaţia purtată de stimul în informaţie
nervoasă specifică.
În funcţie de tipul excitantului se deosebesc mai multe tipuri de receptori:
1. mecanoreceptori care se activează în cursul deformărilor mecanice ale
receptorilor;
2. termoreceptori care se activează la schimbul de temperatură;
3. nocireceptori (receptori ai durerii) care detectează leziunile tisulare
indiferent de natura acestora;

19
 4. receptori electromagnetici care detectează lumina;
5. chemoreceptori care detectează gustul sau mirosul.
De asemenea atunci când primesc stimulare din afara organismului se numesc
exteroreceptori, când primesc stimuli din interiorul organismului se numesc
interoreceptori.
2. Calea aferentă. Receptorii la nivelul sinapsei intră în contact cu
terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi. Sunt două modalităţi diferite prin care
căile aferente merg spre centrii nervoşi.
a) convergenţa este o modalitate de distribuţie în care un neuron central
primeşte contacte sinaptice de la mai multe fire aferente.
b) divergenţa constă în distribuirea unui singur fir aferent la mai mulţi
neuroni centrali.
3. Centrii nervoşi
Potenţialele care ajung la neuronul senzitiv merg de-a lungul acestuia până la
prima sinapsă. În cazul unui reflex elementar, centrul nervos al reflexului este neuronul
motor. Când activitatea reflexă este mai complexă, calea aferentă este formată din mai
mulţi neuroni senzitivi, iar centrii superiori din ariile corticale sau nucleii subcorticali
prelucrează informaţia primită şi elaborează răspunsul efector.
4. Calea eferentă reprezintă axonii neuronilor motori prin care se transmite
comanda spre organul efector.
5. Efectorii. Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muşchii striaţi, iar
pentru sistemul nervos vegetativ sunt muşchii netezi, glandele endocrine şi cele
exocrine.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea oamenii de ştiinţă au iniţiat o serie de
investigaţii experimentale în vederea elucidării procesului de învăţare mai întâi la
animale şi apoi la om. A.N.Leoniev afirmă că învăţătura este procesul dobândit de către
fiinţa vie, a experienţei individuale de comportare, adică tot comportamentul nu este
înnăscut este învăţat.

20
 Efectuând cercetări asupra digestiei la animale I.P.Pavlov a avut surpriza să
descopere importante fenomene psihice, astfel explică activitatea nervoasă superioară
prin dinamica a 2 procese:
- excitaţia (procesul declanşării sau intensificării unei activităţi);
- inhibiţia (care duce la diminuarea sau oprirea unei activităţi).
Aceste două procese se succed pe suprafaţa cortexului.
Pavlov descrie 2 activităţi nervoase fundamentale.
1. Reflexe necondiţionate care constau în legături constante între anumite
agenţi ai mediului recepţionate de organele senzoriale şi anumite activităţi ale
organismului.
2. Reflexe condiţionate care sunt legături temporare între numeroşi agenţi
ai mediului recepţionaţi de organele noastre senzoriale şi anumite activităţi ai
organismului.
Aceste reflexe se formează în condiţii bine definite şi din acest motiv sunt
numite condiţionate. Ele pot de asemenea şi să dispară de aceea se justifică noţiunea de
legături temporare.
În cazul repetării în aceeaşi succesiune a condiţiilor de mediu înconjurător
sistemul de reflexe condiţionate care se formează constituie un stereotip dinamic. Deci
ori de câte ori se produce o succesiune constantă a stimulilor realizează un complex
stabil de reflexe condiţionate.

21
 CAPITOLUL IV
MODALITĂŢI DE INVESTIGARE A FUNCŢIILOR NEUROPSIHICE

Unele tehnici şi metode se adresează fiziologiei, altele anatomiei şi o a treia

categorie se adresează psihologiei.
1. Metode şi tehnici fiziologice
Există două seturi de tehnici de investigare, şi anume: stimularea şi
înregistrarea electrică (descrisă) şi stimularea şi înregistrarea chimică.
Substanţele medicamentoase psihotrope acţionează asupra chimiei creierului
şi deci, şi asupra comportamentului.
Medicamentele care acţionează asupra sinapsei (cele colinergice) ne dau
informaţii despre fiziologia comportamentală a anumitor grupe de sinapse. Studiile
făcute pe medicamentele care influenţează neurotransmiterea sinaptică, au arătat că
unele medicamente asemănătoare ca structură cu neurotransmiţătorii, acţionează direct
asupra receptorilor sinaptici pentru a-i stimula (agoniste), iar altele pentru a bloca aceşti
receptori (antagoniste). Alte substanţe influenţează eliberarea neurotransmiţătorilor din
terminalul presinaptic. O altă modalitate de acţiune a acestor medicamente este cea de
interferare cu calea metabolică a unui neurotransmiţător.
Analiza LCR
Este o metodă mai directă de studiere a biochimismului cerebral.
LCR extras prin puncţie lombară sau suboccipitală, este analizat, şi rezultatele
analizei pot evidenţia o serie de aspecte patologice şi de activitate metabolică a
creierului.
2. Metode şi tehnici anatomice
Distrugerea substanţei nervoase prin diverse modalităţi poate fi studiată,
analizată in vivo sau post mortem.

22
 Primii neurologi au emis părerea că centrii cerebrali pot genera funcţii
psihologice complexe.
Metodele neuropatologice folosite în clinică urmăresc o serie de obiective,
cum ar fi: stabilirea diagnosticului prin identificarea tipului leziunii cerebrale ,
localizarea topică a focarului, stabilirea procesului terapeutic.
În urma leziunilor cerebrale, produsă de diferiţi factori, pot apare modificări
psihocomportamentale, şi din această perspectivă, ar trebui acordat o importanţă
specială dinamicii tulburărilor, mai ales în cazul leziunilor de focar. Din această
perspectivă, vom avea în vedere trei momente ale acestei dinamici, şi anume: tabloul
preoperator, tabloul posoperator imediat şi tabloul posoperator îndepărtat.
În analiza acestor tulburări sunt indicate procesele de examinare
neuropsihologică. Fiecare etapă a examenului psihologic trebuie aleasă cu
discernământ şi în concordanţă cu obiectivele pe care le enumerăm:
1. identificarea şi descrierea tipului de tulburări şi a gradului de gravitate a
acestora;
2. identificarea structurilor psihocomportamentale afectate;
3. delimitarea tulburărilor nespecifice şi a celor specifice care vizează
anumite funcţii şi procese (percepţii, memorie, gândire, afectivitate).
În cazul tulburărilor specifice, investigaţia psihologică va avea în vedere
următoarele:
a. deteriorările în planul conţinutului informaţional;
b. deteriorări în planul operator al transformărilor care trebuie aplicate
conţinuturilor informaţionale, în vederea obţinerii efectului dorit;
c. deteriorări în sfera dinamicii – tempou, ritm, mobilitate, vivacitate, etc.;
d. deteriorări în sfera autoreglării – discordanţa dintre semnul actelor
comportamentale şi specificul situaţiei obiective;
e. deteriorarea relaţiilor structurii date cu celelalte structuri psihice;

23
 f. dinamica generală a tulburărilor psihocomportamentale în timp, relevându-se
tendinţele ulterioare: staţionare, agravare, ameliorare.
Examinarea neuroradiologică
Radiografia în scopul diagnosticării diferitelor leziuni cerebrale în funcţie de
factorii cauzatori ale acestora
Neuroradiologul poate utiliza următoarele tehnici: radiografia, angiografia,
tomografia computerizată şi RMN.
Radiografia simplă permite examinarea obiectivă a oaselor şi a unor ţesuturi
moi din corpul uman.
Angiografia cerebrală se face prin injectarea intraarterială a unei substanţe de
contrast iodată, şi prin efectuarea în secvenţă rapidă (fracţiuni de secundă) a
radiografiilor, în scopul aprecierii fazelor arterială, capilară şi venoasă a circulaţiei
cerebrale.
Tomografia computerizată este o metodă care permite vizualizarea directă a
creierului.
Tomografia computerizată constă în iradierea creierului din toate unghiurile
cu raze X şi relevarea diferenţelor de densitate atât normale cât şi patologice.
Astfel medicii pot vedea ţesuturile umane vii, şi creierul, fără nici un risc sau
disconfort pentru pacient.
IRM – imagistica prin rezonanţă magnetică
Este cea mai performantă metodă imagistică.
Rezonanţa magnetică se bazează pe investigarea nucleului atomic de hidrogen
(proton), găsit din abundenţă în moleculele de apă ale organismului, în prezenţa unui
puternic câmp magnetic.
În momentul introducerii capului pacientului în câmpul unui mare magnet
supraconductor cilindric, toţi protonii atomilor îşi aliniază axele cu cea a
electromagnetului, realizând o fază numită „stare de echilibru”.

24
 În acel moment, emiterea unei unde de radiofrecvenţă precisă pentru fiecare
element atomic numită frecvenţă de rezonanţă, face ca media aliniamentelor axelor
tuturor protonilor să atingă o coerenţă de fază cu înmagazinare de energie, numită „stare
de excitaţie”.
După întreruperea semnalelor radio, axa globală a tuturor protonilor de
hidrogen redevine paralelă cu axa electromagnetului. Aceasta este „faza de relaxare”
care se însoţeşte de eliberarea energiei stocate .
Toate aceste semnale sunt codificate, cuantificate, producând pe ecranul
catodic puncte foarte mici de intensităţi diferite, care formează imaginea anatomică
detaliată a creierului.
Tomografia cu pozitroni
Tehnica tomografiei cu pozitroni, constă în autoradiografia tisulară, deoarece
s-a constatat că această autoradiografie permite reconstituirea unui organ cu ajutorul
TC. Astfel, în această tehnică sunt utilizaţi radioizotopi şi este măsurată radioactivitatea
emisă de o secţiune din corp şi rezultă autoradiografierea umană in vivo.
PET este utilizată pentru relevarea regiunilor cerebrale implicate în vorbire şi
alte funcţii cognitive, precum şi pentru măsurarea debitului sanguin cerebral.
3. Metode psihologice
Când vorbim despre raportul psihic – creier, trebuie să clarificăm ambii
termeni şi nu numai unul dintre ei. De aceea este necesară cunoaşterea şi investigarea
psihicului atât în planul organizării sale, cât şi în cel al proceselor concrete care-l
compun, aşa cum vom proceda şi în cazul creierului.
Din această perspectivă, metodele psihologice sunt necesare, deoarece pe
lângă informaţiile pe care le aduc despre conţinutul şi legităţile interne ale manifestării
proceselor psihice, aduc indirect informaţii şi despre creier. Aceste informaţii ne ajută
să înţelegem funcţionalitatea generală a creierului, gradul său de dezvoltare şi
maturizare morfo-fiziologică, despre gradul de diferenţiere şi specializare, despre
plasticitatea sa, ca şi despre localizarea unor eventuale focare patologice.

25
 Spre deosebire de creier, care poate beneficia de o investigare directă, psihicul
este inaccesibil investigării directe, el neavând asemenea proprietăţi care să poată fi
observate sau înregistrate ca atare.
Procesele psihice, pe măsură ce se elaborează şi se consolidează, ele se
concretizează în scheme de desfăşurare a unor acte comportamentale externe, iar
această exteriorizare face procesele psihice accesibile cunoaşterii obiective.
Aceasta permite accesibilitatea la organizarea internă prin mediere de către acţiunile şi
comportamentele externe. Aşadar, metodele psihologice obiective pot releva, înregistra
şi analiza structura şi dinamica actelor comportamentale.
De aceea se impune ca psihologul să facă o analiză atentă a cazului în ideea de
a extrage din fiecare act comportamental doar acele elemente care reflectă cu adevărat
procesul psihic. Nu trebuie să uităm că în timpul derulării ex. psihologic, subiectul
poate avea tendinţa, fie de a se ermetiza (de a nu se dezvălui), fie de a se prezenta altfel
decât este el în realitate. În acest sens vor fi folosite procedee empatetic – persuasive,
pentru a slăbi cât mai mult aceste baraje, iar în interpretarea rezultatelor să manifestăm
discernământ pentru a înlătura ceea ce este alterat, contrafăcut, şi a reţine ceea ce este
relevant şi concordant.
Având în vedere complexitatea extraordinară a SPU, au fost elaborate o serie
de metode şi procedee de cercetare, dintre care cele mai importante ar fi următoarele:
metoda analizei produselor activităţii, metoda testelor, metoda experimentului de
laborator, metoda genetică şi comparată, metoda logico – matematică, formală şi
cibernetică.
Metoda analizei produselor activităţii
Această metodă se foloseşte în două scopuri:
a. pentru evaluarea nivelului premorbid al personalităţii şi stabilirii prin
comparaţie a deficitului general provocat de focarul patologic
b. pentru stabilirea diagnosticului diferenţial şi a dinamicii evoluţiei

tulburărilor psihice de diferite etiologii.

26
 Metoda testelor
Această metodă a fost utilizată iniţial în psihoneurologie pentru determinarea
nivelului dezvoltării mintale generale, în vederea decelării cazurilor de anormalitate şi
realizarea mai eficientă a orientării şi selecţiei profesionale.
În prezent, metoda testelor, deşi îşi găsea originea şi premizele în
experimentul de laborator, s-a separat de acesta încât atunci când vorbim de un
experiment de laborator şi de aplicarea unui test avem abordări diferite.
Astfel, cea mai importantă deosebire constă în caracterul probelor care le
implică, şi anume: experimentul se bazează pe sarcini circumstanţiale, elaborate special
în concordanţă cu scopul cercetării, pe când testul presupune probe standard, dinainte
elaborate şi validate care se aplică la fel tuturor subiecţilor, fără ca cercetătorul să aibă
libertatea de a interveni pentru modificarea condiţiilor impuse. Dacă experimentul este
orientat spre developarea dependenţelor legice, cauzale, dintre stimulul extern şi
fenomenul psihic provocat, testul este orientat eminamente constatativ având ca scop
principal clasificarea subiectului investigat prin raportare la eşantionul populaţional
căruia îi aparţine.
Testul permite compararea exterioară a subiecţilor în raport cu performanţele
obţinute, prin stabilirea distanţei la care se situează procesul psihic măsurat de o medie
statistică, reprezentând normalul.
Urmare a acestor constatări, reiese că testul este nu numai un instrument
diagnostic, ci şi un procedeu de cercetare. Datorită caracterului său standardizat, testul
permite o determinare riguroasă a interacţiunii şi ponderii factorilor externi şi a
conduitelor interne în constituirea funcţiilor şi capacităţilor psihice.
Din considerentele expuse, rezultă că atunci când ne propunem să facem o
analiză a raportului psihic – creier, utilizarea testelor este imperios necesară.
Testele pot fi utilizate nu numai în evaluarea structurilor psihice în stare
normală, ci şi în patologie. Ele ne dau o imagine destul de exactă despre deficitul global

27
al unei funcţii sau structuri psihice, ca şi despre mărimea abaterii de la media normală.
Oricum noi trebuie să evităm exagerările, atât în ce priveşte infailibilitatea testului în
cunoaşterea psihologică, ca şi tendinţa de a respinge valenţele diagnostice şi
prognostice ale testelor.
În prezent psihologia dispune de peste 10.000 de teste, ceea ce face ca
alegerea, ca şi stăpânirea unui test să fie destul de dificilă, motiv pentru care au fost
stabilite anumite criterii de ordonare şi clasificare.
Astfel, s-au delimitat seturi de teste riguros etalonate, cum ar fi: Scala de
inteligenţă generală Binet – Simon, Wechsler – Belvue, Raven, Alexander, etc şi teste
vag etalonate, cum ar fi diferite probe proiective (TAT, Rorschach, Lucher,
Rosenzweig, Zondi), ca şi diferite tipuri de chestionare (Guilford – Zimmerman, Cattel,
Eysenck, Minnesota, etc.).
Un alt criteriu grupează testele în: teste verbale şi nonverbale. La testele
verbale problema de rezolvat este prezentată într-o formă verbală. În cazul testelor
nonverbale, problema de rezolvat este prezentată într-o formă imagistică, figurată.
Alt criteriu duce la delimitarea a două categorii de teste: teste de performanţă
şi teste de personalitate.
Un alt criteriu important, împarte testele în: analitice şi sintetice. Cele
analitice vizează surprinderea unei caracteristici de detaliu a unei funcţii psihice
particulare (teste de percepţie, memorie, atenţie, raţionament), iar cele sintetice, prin
orientarea lor extensivă vizează surprinderea comportamentului global al subiectului
într-o situaţie analogă cu cele reale.
Metoda experimentală şi de laborator
Metodele experimentale multifactoriale din psihologie reprezintă una din cele
mai eficiente surse care argumentează teoria localizărilor dinamice şi plurinivelare.
Se descriu două tipuri de modele experimentale:
- secvenţial statistice a căror particularitate este că ele studiază şi relevă
doar un singur moment din continuumul procesului psihic, şi care în

28
 funcţie de conţinutul şi complexitatea probei se poate situa în
”segmentul” inferior, mediu sau superior;
- funcţional dinamice cere ne permite să cuprindem un număr cât mai
mare de momente şi aspecte ale procesului studiat.
Metoda genetică şi comparată
Această metodă are la bază principiul potrivit căruia organizare psihică trebuie
interpretată, nu ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca un produs al evoluţiei filo şi
ontogenetice.
Aceasta presupune studiul genezei şi construirii evolutive. Aplicarea metodei
genetice a permis descoperirea unor legi fundamentale a organizării psihice, lege fără de
care nu poate fi concepută elaborarea unei teorii psihologice cu adevărat ştiinţifică. Din
perspectiva psihoneurologiei, o importanţă deosebită o au următoarele:
1. Legea dezvoltării
2. Legea interacţiunii dialectice dintre cauzele şi factorii externi, pe de o parte,
factorii interni, pe de altă parte
3. Legea stadialităţii
4. Legea heterocromiei
5. Legea heteronomiei.
Metoda logico – matematică şi logico – cibernetică
Asigură psihoneurologiei un progres remarcabil, progres care a dus la
modificarea calitativă a viziunii generale în abordarea şi interpretarea fenomenelor.
Din punct de vedere cibernetic, coordonarea dinamicului, reclamă corelarea în
descrierea creierului a procedeului profilului de stare, cu cel al profilului fizic.

29
 CAPITOLUL V
ANALIZA VIEŢII INSTINCTUAL-EMOŢIONALE

Afectivitatea exprimă modalităţile trăirii subiective faţă de sine şi faţă de

ambianţă, modalităţi ce se transpun în situaţii, stări şi atitudini afective ale
personalităţii.
Reacţiile afective se referă la sentimente (plăcere-neplăcere, gelozie,
remuşcare, etc.)
Motivaţia
Este factorul intern care contribuie la orientarea comportamentului prin
trebuinţe, impulsii, tendinţe şi în mod specific prin elaborarea scopului ca obiect
anticipat al acţiunii.
Conflictul
Se dezvoltă în câmpul conştiinţei când apar grupe de forţe contrarii, de
exigenţe contrarii, de formulări motivaţionale diferite care se exprimă într-o formă
psihologică de tensiune obiectivă cu sine însuşi.
Frustrarea
Este un obstacol în calea unor motivaţii puternice prin care se realizează şi o
puternică tensiune afectivă ce poate perturba, în situaţii particulare evoluţia relaţiilor
interpersonale şi comportamentul unei persoane.
Instinctele
Sunt reflexe înnăscute (absolute, necondiţionate) complexe cu semnificaţie
biologică şi vitală bine precizate cum sunt: orientarea alimentară, apărarea,
reproducerea ca şi sociabilitatea în caracteristica sa protectivă şi elementară.
În tulburările psihice apar o serie de perturbări ale instinctelor şi vom
exemplifica următoarele:
a) perturbarea instinctului alimentar poate determina:

30
 - anorexia constă în lipsa poftei de mâncare;
- bulimia care determină exagerarea nevoii de hrană;
- polifagia constă în ingestia fără discernământ atât a unor alimente cât şi a
unor produşi necomestibili.
b) perturbarea instinctului de apărare se poate manifesta prin exagerarea
autoconservării, heteroagresivitate şi autoagresivitate.
c) perturbarea instinctului sexual şi de reproducere. Se poate manifesta prin
exagerarea activităţii sexuale care la femei se cheamă nimfomanie iar la bărbaţi
satiriazis sau prin scăderea activităţii sexuale (la femei - frigiditate iar la bărbaţi –
impotenţă). Există şi instincte sexuale deviate (sadism, masochism, pedofilie, necrofilie,
etc).
Emoţiile
Sunt modalităţi fireşti ale trăirilor subiective primare şi exprimă raportul
subiectiv faţă de ambianţă, având un caracter obiectual de referinţă la o persoană,
situaţie, fenomen. Pot fi pozitive (plăcere, bucurie) sau negative (tristeţe, frică).
Dispoziţia
Este o stare afectivă difuză, în general de scurtă durată care exprimă
funcţionalitatea organismului prin fluxul stimulărilor intero -, extero – şi proprioceptive
şi a semnificaţiilor din ambianţă.
Sentimentele
Sunt trăiri emoţionale complexe, care realizează relaţii mai stabile între o
persoană şi ambianţă sau condiţia sa de existenţă. Într-o formă superioară sentimentele
se exprimă prin sentimente de altruism, de respect, patriotice, etc. La nevrotici există
sentimentul egofob, la psihopaţi egofil, la alcoolici egofilia şi asociabilitatea, iar la
schizofreni înstrăinarea afectivă.

31
 Pasiunile
Se deosebesc de sentimente prin intensitatea trăirii afective, gradul de
stabilitate şi forţa de angajare a personalităţii. Ele mobilizează întregul comportament
către acţiune, fiind un puternic impuls către aceasta.
Dezvoltarea afectivităţii
Întrucât sentimentele şi pasiunile sunt cele mai importante forţe
motivaţionale, structurarea afectivităţii înseamnă şi formarea motivaţiei. S-a negat o
reală evoluţie a motivaţiei. S. Freud a susţinut că tot felul de sentimente, cum sunt cele
artistice, provin de fapt din „sublimări" ale libidoului, a cărui prezenţă poate chiar să
fie întrevăzută analizând afectul şi creaţiile sale.
Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor obstacole în
realizarea tendinţelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarecare tensiune este
necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare
nici o barieră, nici o frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou
rămâne redus.
Unde părinţii au combinat îngăduinţa cu interdicţia, permisivitatea cu
obligaţia, copiii îi respectă, îi admiră şi se ataşează profund de cei care le-au dat viaţă şi
i-au pregătit să facă faţă vicisitudinilor inerente existenţei.
Menţinerea unei sincere afecţiuni presupune un echilibru între ceea ce soliciţi
şi ceea ce oferi. E nevoie de o „tensiune optimă”, chezăşia stabilităţii afective la care se
referea şi Th. Ribot.
c) Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor sau a emoţiilor
celor din jur. Copilul imita cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale, ci şi
gesturile, atitudinile.
d) Legea transferului afectiv: când un obiect A cauzează o stare afectivă
durabilă, ea se răsfrânge treptat („se transferă") asupra altor obiecte B sau C, dacă ele
se asociază frecvent cu obiectul A. Dacă o persoană ne-a devenit profund antipatică
(datorită comportării sale arogante faţă de noi) încep să ne impresioneze dezagreabil.
32
Afectul negativ se extinde şi asupra altor fiinţe şi obiecte. Avem de a face cu un
transfer prin contiguitate demonstrat şi experimentat de către J. Watson,
binecunoscutul părinte al behaviorismului.
Există şi un transfer prin asemănare: dacă un sentiment ne leagă de un obiect,
o persoană sau o situaţie acesta se va răsfrânge şi asupra altora similare lor.
Transferul nu explică decât extinderea sferei obiectelor de care ne leagă o
stare afectivă, nu şi formarea unor noi sentimente.
e) Combinarea afectivă, căreia Th. Ribot îi spunea „compoziţia sentimentelor".
Când uneia şi aceleiaşi imagini, se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective,
ele tind a se combina, dând naştere unui sentiment complex. Combinarea, adică sinteza
afectivă, poate fi completă, încât nu se pot distinge afectele din care provin. însă poate
fi şi incompletă, cum e în cazul geloziei, când se observă amestecul de ură cu cel de
iubire.
Combinarea afectivă e un fenomen de lungă durată, inaccesibil
experimentului, deci nedovedit în mod riguros. „Autonomia funcţională” nu este
decât un caz particular de sinteză afectivă. „Abilitatea se transformă în interes".
„Motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era mijloc în vederea unui scop
devine un scop în sine". „Autonomia funcţională se referă la orice sistem de motivaţie
în care tensiunile implicate nu sunt aceleaşi ca tensiunile antecedente din care sistemul
dobândit s-a dezvoltat".
Se dovedeşte o veritabilă evoluţie a afectivităţii, a motivaţiei: apar
sentimente cu totul noi, ce nu pot fi reduse la tendinţele din care au provenit.
f) Încă un factor care poate interveni în evoluţia afectivităţii îl constituie
intelectualizarea sentimentelor. în sensul prizei de conştiinţă asupra existenţei unui
sentiment şi a eventualei sale valori.
g) Toţi factorii menţionaţi (frustrările, imitaţia, fenomenele de transfer şi sinteza
afectivă) sunt în funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, de trăirea încărcată
afectiv a unor situaţii.
33
 h) Maturizarea afectivă nu se realizează pe deplin, în mod automat, o dată cu
înaintarea în vârstă. Sunt persoane care toată viaţa nu ajung la maturitate afectivă.
Aceasta se caracterizează mai întâi prin stabilitatea vieţii afective, datorită formării şi
ierarhizării de sentimente bine conturate. În lipsa acestora, cineva poate fi o fiinţă
foarte emotivă, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta. Sunt capricioase şi
imprevizibile. Importantă este şi predominarea unor sentimente superioare, îndeosebi a
celor morale, asigurându-se astfel o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare faţă
de cei din jur. Apoi e necesară şi o conştientizare a trăirilor: atât a celor personale, cât
şi a celor observate la ceilalţi, ceea ce face posibilă intervenţia voinţei şi adoptarea
unei conduite judicioase, raţionale.
i) Dispariţia sentimentelor este posibilă, mai ales în perioada anterioară unei
temeinice cristalizări. La ea se referă Vasile Pavelcu în lucrarea Din viaţa sentimentelor.
Una din situaţii este aceea când scade prea mult tensiunea implicată într-o stare
afectivă complexă. Am amintit mai sus cazul soţiei (sau soţului) care înţelege să
satisfacă toate capriciile celuilalt, sacrificându-şi mereu dorinţele sale legitime.
Dizolvarea unui sentiment poate proveni şi din sens contrar: logodnica amabilă,
îndatoritoare devine, după căsătorie, tiranică, venind mereu cu pretenţii exagerate,
comenzi şi ameninţări. Şi excesul de tensiune este dăunător.
Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii şi nu pe realităţi. Un
tânăr aflat în mare tensiune erotică, îşi vede iubita cu ochi foarte indulgenţi. Viaţa în
comun îi dezvăluie o serie de aspecte negative, subestimate anterior, dar cu consecinţe
nefaste. Ele, persistând zilnic, subminează afecţiunea clădită pe vise.
Automatismul, repetarea continuă a aceloraşi acţiuni, gesturi, în aceleaşi
situaţii, diminuează starea de tensiune, slăbind şi stările afective. Repetarea frecventă a
audiţiei unei simfonii îndrăgite face ca treptat interesul să ne scadă, să dorim şi
altceva. Un om cultivat găseşte însă oricând posibilitatea imaginării unor variate
situaţii şi acţiuni - cel puţin pe planul fanteziei.

34
 Stările afective, sentimentele dau sens existenţei. Fără ele ea este seacă,
searbădă. Un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit. Menţinerea lui presupune o
satisfacere periodică a aspiraţiilor sale şi o păstrare a echilibrului între diversele
tendinţe care îi alcătuiesc structura.

35
 CAPITOLUL VI
ANALIZA ATENŢIEI

Atenţia este un proces psihic complex prin care se realizează orientarea şi

concentrarea întregului sistem psihic asupra unor obiecte şi fenomene care prin
semnificaţia lor fizică, biologică şi socială necesită o cât mai clară şi selectivă proiecţie
în conştiinţă.
I. SPECIFICUL ATENŢIEI UMANE

Atenţia desemnează acea particularitate a conştiinţei de a fi orientată sau

concentrată asupra a ceva anume. Această particularitate se dezvoltă pe scara vârstelor,
ea atingând parametri superiori odată cu dezvoltarea cognitivă şi formarea aptitudinilor.
În plan obiectiv, atenţia se concentrează, pe de o parte, cu ajutorul actelelor psiho –
senzoriale propriu –zise care exprimă orientarea receptorilor spre anumiţi stimuli, iar pe
de altă parte prin activarea, prin selectarea aspectelor informaţionale, intelectuale în
vederea îndeplinirii obiecticvelor, scopurilor fixate la un moment dat.
Atenţia este implicată ca un factor dinamogen şi selectiv în întreaga activitate
psihică. Trebuie subliniat faptul că atenţia nu şi-ar putea îndeplini acest rol de a realiza
orientarea şi concentrarea personalităţii asupra anumitor aspecte ale realităţii dacă nu
ar avea un puternic substrat motivaţional. Se observă că persoanele reacţionează
selectiv la modificările ambianţei. Atenţia mai este definită şi ca un mod de organizare
a activităţii psiho –fiziologice proprii, constând în ierarhizarea într-un anumit fel a
trebuinţelor şi aspiraţiilor proprii, unele din acestea fiind promovate la un moment dat,
iar altele reţinute pentru alte activităţi sau momente existenţiale. Atenţia poate fi privită
prin urmare ca un proces de identificare şi focalizare a activităţii psihice asupra a ceva
anume, iar pe de altă parte ca un proces de distragere faţă de alte fapte, evenimente care
nu au legătură cu ceea ce ne preocupă la momentul respectiv.

36
 Activităţii de atenţie îi sunt caracteristice actele de filtraj (adică sensibilizarea
noastră selectivă faţă de anumite fapte, situaţii şi desensibilizarea concomitentă faţă de
altele care nu au importanţă în momentul respectiv). Atenţia ca una din manifestările
interesului. McDougall spune că “interesul este atenţia în stare latentă, iar atenţia interes
în acţiune.” Relaţia dintre interes –atenţie este bilaterală: astfel, interesul mobilizează
atenţia, intensifică orientarea şi măreşte receptivitatea faţă de tot ceea ce este legat de
obiectul interesului nostru, dar şi atenţia poate contribui la sporirea interesului. Astfel,
pe măsură ce suntem atenţi şi cunoaştem mai bine un lucru, un fenomen, căpătăm un
interes tot mai mare pentru respectivele obiecte, fenomene etc.
Cunoaşterea implicării diferiţilor factori motivaţionali şi de personalitate în
activitatea de atenţie este deosebit de necesară pentru că, numai pe baza acestei
cunoaşteri vom putea înţelege următoarele aspecte:
 De de în condiţii egale de stimulare externă oamenii se manifestă diferit sub raportul
concentrării atenţiei;
 De ce atenţia unora dintre noi este atrasă de o categorie de obiecte, fenomene ,
situaţii iar a altora de o altă categorie;
 De ce intensitatea şi semnificaţia diverşilor stimuli din realitate variază de la un

individ la altul.
Elaborarea formelor superioare ale atenţiei se realizează treptat pe scara
vârstelor, în strânsă legătură cu însăşi dezvoltarea activităţii intelectuale, afective şi
volitive.

II.FUNCŢIILE ATENŢIEI
 Funcţia de explorare şi baleaj în câmpul perceptiv extern –care are ca rezultat
identificarea stimulul semnificativ în situaţia curentă;
 Funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată –care se
activează în momentul în care se doreşte a fi reactualizate unele informaţii stocate,
necesare rezolvării problemelor actuale;

37
 Funcţia de accentuare a contrastelor –funcţie evidentă în sarcina de a delimita
obiectul de fondul perceptiv sau cel al învăţării;
 Funcţia de filtrare –selecţie –care are un rol fundamental, de exemplu, în procesul
formării noţiunilor, când trebuie delimitate şi activate trăsăturile esenţiale, generale
şi eludarea celor secundare;
 Funcţia de orientare –direcţionare –care se manifestă ori de câte ori traseul,
parcursul ales în rezolvarea situaţiilor prezente se dovedeşte a fi ineficient,
manifestându-se ca un corolar al plasticităţii în gândire, imaginaţie;
 Funcţia de potenţare, de canalizare şi susţinere a activităţii pe tot parcursul până la

atingerea scopului propus (mai ales în activităţile de lungă durată, unde consumul
neuro –psihic este intens);
 Funcţia de avertizare şi de alertă, care se concretizează în momentele de accentuare a
vigilenţei, prudenţei şi discernământul în situaţii imprevizibile sau critice.
III. CALITĂŢILE ATENŢIEI
Cele mai importante calităţi ale atenţiei relevate de cercetătorii domeniul sunt:
1) Volumul atenţiei exprimă numărul caracterelor separate pe care un subiect le
poate detecta simultan la un moment dat. Mărimea volumului atenţiei este influenţat şi
de familiaritatea stimulilor, semnificaţia acestora, intensitatea fizică sau psihică a
acestora.
2) Concentrarea atenţiei exprimă gradul de activare selectivă şi intensitatea
asociată la nivelul proceselor conştiente. Ea este în raport direct proporţional cu natura
stimulului supus atenţiei noastre. Concentrarea atenţiei cunoaşte trei grade: slabă,
medie şi înaltă. În domeniul psihopatologiei, întâlnim două extreme: fixitatea atenţiei şi
difuzitatea atenţiei.
Stabilitatea atenţiei exprimă durata în care aceasta se poate menţine la un
nivel optim (optimumul trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii şi de natura
psihologică a subiectului!). Calitatea stabilităţii atenţiei este direct dependentă de
stuctura temperamentală a subiecţilor.

38
 Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim de
concentrare, de la un stimul la altul, păstrând totodată coerenţa asupra activităţii
desfăşurate. Cherry şi Taylor au demonstrat că durată necesară comutării atenţiei de la
un stimul la altul este de minumum 1/6 secunde.

IV. FORMELE ATENŢIEI

În clasificarea atenţiei sunt utilizate de obicei următoarele două criterii:
a) În funcţie de orientarea principală a atenţiei:
 Atenţia internă: indică o orientare şi concentrare asupra stărilor şi a gândurilor

proprii. În cazul acestei forme intervine introspecţia, meditaţia şi reflecţia interioară,

într-un cuvânt procese de autoactivare.
 Atenţia externă : este determinată de stimulii situaţi în exteriorul persoanei, stimuli

aflaţi în mediul ambiant. Această formă a atenţiei are un rol important în înţelegerea
şi explicarea fenomenelor din mediul ambiant.
b) Cea mai răspândită clasificare a atenţiei este dată de criteriul participării mai mult
sau mai puţin voite, intenţionate:
 Mobilizarea atenţiei poate fi spontană ca urmare a aspectelor unor stimuli noi în

câmpul perceptiv al persoanei. În această situaţie se activează atenţia involuntară

care are la bază mecanismul reflexului înnăscut de orientare –atenţie fără scop
stabilit în mod voluntar şi fără participarea proceselor cognitive ( vezi I. P. Pavlov!)
 Când mobilizarea se produce intenţionat, cu un efort anume de a fi atent vorbim de

atenţia voluntară. Această formă a atenţiei se caracterizează prin existenţa unui scop
conştient şi a unui efort de voinţă îndreptat spre îndeplinirea scopului respectiv.
Atenţia voluntară apare ca rezultat al motivaţiei interne, ca expresie a interesului,
aspiraţiei, trebuinţelor biologice sau spirituale ale acesteia.
 Atenţia bazată pe deprinderea de a fi atent a fost denumită postvoluntară.
 O altă formă a atenţiei este cea denumită preventivă /expectativă care nu constituie

altceva decât starea de pregătire, aşteptare mai mult sau mai puţin permanentă pentru

39
anumiţi stimuli. De exemplu, tânăra mamă este într-o permanentă stare de
expectativă, aşteptând semnalele de la nou –născut la care trebuie să reacţioneze
prompt. Această stare de aşteptare, de uşoară încordare are darul de a mobiliza şi
pregăti organizarea pentru o bună receptare a situaţiilor şi evenimentelor noi care vor
apărea.

40
 CAPITOLUL VII
ANALIZA MEMORIEI

Memoria este ansamblul proceselor de întipărire (memorare), conservare

(păstrare) şi evocare (reactualizare) prin recunoaştere şi reproducere a experienţei
anterioare (cognitive, afective, volitive) a omului sau a unor informaţii cunoscute şi
însuşite din experienţa trecută.
Memoria este:
- imediată când reproducerea unui material nu depăşeşte 10"de la prezentarea lui;
- recentă când reproducerea materialului are loc după 10"de la prezentarea lui;
- memoria evenimentelor îndepărtate care se referă la evenimente trăite de la
începutul vieţii până în prezent.
Domeniul memoriei
Memoria este funcţia psihică de bază care face posibile recunoaşterea şi
reproducerea informaţiilor şi trăirilor noastre. Memoria este implicată în toate procesele
psihice. Memoria imaginativă permite conservarea şi reproducerea reprezentărilor; iar
memoria verbal-logică – a propoziţiilor, ideilor. Există şi o memorie afectivă- deşi
controversată, dar şi o memorie motorie – ea făcând posibilă formarea priceperilor şi
deprinderilor, explicând învăţarea dansului, a înotului, a scrisului etc.
Mişcarea, cunoaşterea şi aprecierea (tonul afectiv) sunt reprezentate în orice
fenomen psihic. Se poate efectua totuşi o diviziune, în sensul existenţei unei memorii
inferioare, prezente şi la animale, o memorie mecanică bazată pe coincidenţa între
stimuli şi pe „legea efectului”, şi o memorie superioară, specific umană, însoţită de
conştiinţa de sine întemeiată îndeosebi pe relaţii logice, de înţeles.
Memoria inferioară
Memoria inferioară are rădăcini adânci în proprietăţi ale materiei, chiar ale
celei neanimate. De exemplu, se cunoaşte „memoria” unui aliaj de nichel şi titan, numit

41
„nitinol”. Până la +95˚ Celsius, acest metal este deosebit de elastic. Dacă din el se
confecţionează o spirală, întinsă, ea îşi recapătă forma imediat ce este eliberată. La
150˚, sârma respectivă devine moale şi se poate derula complet. Răcindu-se, revine
prompt la forma iniţială.
La fel, un cristal de sare are o formă cubică specifică. Dizolvat în apă, apoi
pus în condiţii favorabile cristalizării, îşi recapătă caracteristicile geometrice iniţiale.
Fenomenul este specific tuturor cristalelor.
O schemă este un sistem de conexiuni între stimuli şi reacţii, care permite
efectuarea unor acţiuni în condiţii similare. De pildă, apucarea unor obiecte de către un
sugar presupune formarea schemei prehensiunii.
J. Piaget sublinia că învăţarea constă în formarea, coordonarea, combinarea de
scheme. Acestea – incluse în structura operaţiilor intelectuale specifice, sunt prezente şi
în memoria superioară, care însă implică organizări foarte complexe. O schemă
presupune realizarea a foarte numeroase conexiuni nervoase, orice act presupunând
mult mai mult decât o simplă legătură temporară.
Precizarea unor noţiuni
Vom face câteva precizări la anumiţi termeni întâlniţi frecvent în literatura
psihologică şi anume: deprindere, pricepere şi cunoştinţă.
Mai întâi vom vorbi de pricepere sau deprindere. Numim deprinderi acele
acte învăţate în care predomină reacţiile relativ constante, în raport cu condiţiile
constante. Astfel, sunt deprinderi: mersul, îmbrăcatul, scrisul, calculul mintal elementar
(tabla înmulţirii). Vom desemna prin priceperi acele acte învăţate în care predomină
reacţiile plastice, capabile de a se adapta prompt la condiţiile variabile ale mediului:
conducerea unui autovehicul este o pricepere, predominând variabilitatea. Mersul este o
deprindere motorie, iar mânuirea unui agregat industrial implică o pricepere motorie.
Repetarea în condiţii identice duce la formarea de deprinderi, variabilitatea are
drept urmare apariţia unei priceperi.

42
 Caracterizarea unei cunoştinţe e mai dificilă. Este o structură de informaţii şi
operaţii care face posibile atât orientarea în ambianţă, cât şi soluţionarea anumitor
probleme. Orice noţiune este o cunoştinţă, una foarte complexă, conceptul fiind o
elaborare cognitivă evoluată.
Baza fiziologică a memoriei
Există ipoteza existenţei a două mecanisme distincte. În cazul memoriei de
scurtă durată, ea s-ar putea explica prin existenţa unor circuite „reverberante”: lanţuri
de neuroni formând câte un circuit închis. Când o excitaţie provine din exterior, ea
oscilează mai multe secunde în acest cerc – fapt care ar explica persistenţa impresiei.
Într-adevăr, în formaţiunea nervoasă din creier numită hipocamp există numeroase
asemenea circuite. Leziunile care intervin în această regiune provoacă evidente tulburări
ale memoriei.
Al doilea mecanism trebuie să explice înregistrarea informaţiilor pe timp
îndelungat. S-a presupus că datele senzoriale lasă o urmă în structurile cerebrale, urmă
denumită engramă. Atunci când un vierme mai mare înghite un altul mai mic, după ce
acesta din urmă învaţă o reacţie, viermele cel mare realizează şi el performanţe
superioare celor obţinute de viermii care n-au consumat viermişori „învăţaţi”.
În ce fel are loc engramarea în ARN? Hyden o explică în felul următor:
excitând ARN-ul, el creează anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la
formarea lor. Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat ca structură de cel iniţial,
activează proteinele respective, emiţând impulsuri ducând la formarea imaginii.
J. Eccles susţine o ipoteză. Un neuron transmite o excitaţie prin axonul său.
Acesta, prin sinapse, intră în legătură fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule
nervoase. O excitare repetată a neuronului ar duce la apariţia unor noi puncte de contact
cu celula următoare, ceea ce ar facilita circulaţia influxului nervos şi ar explica
posibilităţile de amintire.

43
 Asociaţiile
Conservarea amintirilor nu o putem explica, dar ea este o certitudine.
Asociaţia este o legătură stabilită între procese sau stări psihice, în aşa fel încât
producerea unuia din ele atrage după sine, imediat, apariţia celorlalte.
1) Cea mai importantă condiţie (legea fundamentală a asociaţiei) este
contiguitatea în timp (contiguitatea însemnând alăturare, învecinare, coincidenţă). Când
două evenimente au loc simultan sau în succesiune imediată, între ele se produce o
asociaţie.
Contiguitatea ar explica şi fixarea unei legături asociative şi posibilitatea
reamintirii.
2) O altă lege, cea a asemănării, nu explică decât evocarea.
3) S-a vorbit şi de o lege a contrastului. Oricum filosofii care s-au preocupat de
fenomenul asociativ au acordat o mare însemnătate contiguităţii în special şi, mai rar,
asociaţiei prin asemănare. Contiguitatea a avut prioritate, ea explicând şi fixarea
cunoştinţelor, nu numai evocarea lor.
Primul filosof care dă importanţă asociaţiei, ca bază a formării obişnuinţelor,
este David Hume.
Hamilton a mai formulat o lege, legea interesului: dintre toate amintirile pe
care o stare prezentă le poate evoca, sunt reamintite cele care au un interes actual (adică
sunt în concordanţă cu tendinţele dominante în acel moment). Prin această lege, se
explică de ce un obiect îmi evocă numai un anumit eveniment, deşi de el se pot asocia
multe altele. De pildă, coşul cu garoafe din faţa unei florării îmi poate reaminti nunta
surorii mele, dar şi moartea bunicii sau o pictură de Luchian ori o grădină din Olanda.
Rolul afectivităţii este esenţial în fixarea şi reamintirea asociaţiilor.
Pe lângă importanţa contiguităţii, asemănării şi a stărilor afective s-au mai
adăugat şi alte condiţii influenţând apariţia unei imagini sau a unei idei: natura
excitantului, repetarea lui, intensitatea sa, timpul trecut de la percepţia corespunzătoare.

44
 Asociaţiile, condiţionările explică învăţarea elementară a unor mişcări. Ele
sunt prezente în automatismul deprinderilor motorii sau intelectuale. Evoluţia
afectivităţii are un caracter preponderent asociativ. Dar contiguitatea şi asemănarea nu
pot explica memorarea conştientă, voluntară, nici abstractizarea, gândirea. Mai ales
voinţa presupune acte de-a dreptul opuse asociaţiei: când vreau să înţeleg şi să asimilez
un text dificil, sunt nevoit să alung din minte toate ideile, imaginile ce-mi vin în minte,
fără o legătură directă cu materialul pe care-l studiez. Această alungare, această
inhibiţie, este contrară asociaţiei şi nu poate fi explicată prin ea.
Formele memoriei
Se descriu trei forme: memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă
durată şi memoria de lungă durată.
A. Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât
excitaţia provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, percurge
o serie de „staţii” intermediare, întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să
aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă.
B. Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii,
dar, în afara unor condiţii speciale, impresia dispare după 18 secunde. Deci impresia se
conservă numai 18 secunde.
Memoria de scurtă durată nu este limitată numai în ce priveşte durata
conservării, ci şi în ce priveşte volumul ei. Existenţa memoriei de scurtă durată e foarte
importantă. Ea face posibilă înregistrarea ca un tot a unor serii de excitanţi – de pildă, a
unei melodii- şi tot datorită ei putem înţelege din context sensul unor cuvinte.
Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată,
dacă se repetă de către subiect, ori când au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte
consolidate.
C. Memoria de lungă durată (MLD) cuprinde totalitatea informaţiilor
receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă. MLD, se presupune,
are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele

45
zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste, din spectacole; de asemenea reţine emoţiile,
sentimentele, visele, gândurile… tot ceea ce trăim; conservă atât evenimentele
personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale din care
face parte; fixează toate schemele formate: deprinderile, priceperile.
Rolul memoriei în viaţa psihică
Memoria se vădeşte a fi un sistem hipercomplex, organizat în mai multe
structuri interdependente. Ea nu împiedică evoluţia psihică, ci face posibilă dezvoltarea
ei coerentă în raport cu experienţa acumulată. Datorită memoriei învăţăm să mergem, să
vorbim, să trăim sentimente complexe, să ne imaginăm viitorul, să luăm hotărâri în
cunoştinţă de cauză. Existenţa memoriei face posibilă constituirea structurilor psihice
superioare: inteligenţa şi personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a
inconştientului, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiece moment.
Cu privire la inteligenţă, Jean Piaget o defineşte astfel: „inteligenţa constituie
o stare de echilibru spre care tind toate adaptările succesive de ordin senzorio-motor şi
cognitiv, ca şi toate schimburile asimilatoare şi acomodatoare dintre organism şi
mediu”.
St. Ehrlich prezintă memoria ca „un sistem funcţional general care comandă
ansamblul activităţilor perceptive, motorii şi intelectuale ale subiectului”.
Formarea priceperilor şi deprinderilor
Învăţarea scrisului începe printr-o fază de familiarizare cu acţiunea.
Continuarea exerciţiilor duce la momentul automatizării. Automatizarea constă în
aceea că scrisul nu mai solicită o atenţie concentrată asupra mişcărilor implicate de
fiecare literă, ci doar o urmărire a scrisului în ansamblul său: centrii senzoriali
kinestezici, înregistrînd efectuarea unei mişcări, sunt legaţi direct de centrii motori ai
mişcării următoare, pe care o declanşează astfel imediat.
În cazul unei îndelungi activităţi se ajunge la faza de perfecţionare. Acum
scrisul se poate executa la fel de bine prin diferite mijloace: se poate scrie pe tablă, ca şi
pe caiet.

46
 Condiţii optime ale memoriei
a) În primul rând, sunt importante motivaţia subiectului, scopul memoriei, ce
sens are învăţarea pentru el? Dacă un elev învaţă numai pentru notă, numai pentru
obţinerea unei diplome, cunoştinţele sale vor avea puţină trăinicie. O dată cu obţinerea
ei, cunoştinţele acumulate îşi pierd sensul şi se afundă uţor în profunzimile
inconştientului. Dacă însă el e preocupat de obţinerea unei competenţe profesionale, cel
puţin materiile având o relaţie cu ea se vor sedimenta temeinic. Cea mai solidă instruire
se obţine atunci când tânărul îşi dă seama că bunurile culturale, lărgind orizontul,
înlesnesc comunicarea cu ceilalţi şi asigură posibilităţi de satisfacţie şi adaptare mult
sporite faţă de cei ce nu privesc viaţa decât prin prisma unor avantaje materiale care,
singure, nu asigură un echilibru sufletesc.
b) Un alt aspect îl constituie necesitatea cunoaşterii efectelor, a rezultatelor
învăţării, ele fiind de natură să ghideze eforturile ulterioare.
Foarte greşit procedează acei profesori care, uneori, pun o notă foarte proastă
unui copil, fără ca acesta să înţeleagă din ce cauză. Totdeauna el trebuie să ştie ce
lacune are sau ce erori a comis, pentru a le îndrepta, astfel învăţarea nu este eficientă şi
dezorientează, dezamăgind chiar pe un şcolar bine intenţionat.
c) O condiţie bine cunoscută este înţelegerea materialului de învăţat, prelucrarea
sa logică, recurgându-se la memoria semantică. Înţelegerea presupune realizarea unor
legături cu cunoştinţele anterior asimilate. Memorarea logică este superioară celei
mecanice, mai întâi prin uşurinţa învăţării.
Dar înţelegerea influenţează nu doar uşurinţa fixării, ci şi trăinicia conservării.
Prelucrarea logică, deplina înţelegere şi sistematizare a unui text sunt esenţiale pentru o
învăţare facilă şi durabilă.
Această proprietate a memoriei constituie de fapt un aspect esenţial al
activităţii psihice: tendinţă spre unificare, pe care noi am descoperit-o ca fiind o
tendinţă centrală a sistemului nervos, în cadrul experienţelor privind formarea
stereotipelor dinamice. Mai mult, chiar simpla conştiinţă a faptului că două elemente,

47
două simboluri formează un întreg, un tot, deci conştiinţa apartenenţei la aceeaşi unitate
influenţează capacitatea de retenţie.
d) Un alt factor favorizant al memorării îl constituie voinţa, intenţia de a ţine
minte. Înţelegerea şi voinţa de a memora: care din ele este mai importantă?
Înţelegerea s-a dovedit mai importantă decât intenţia de a ţine minte. În ce
priveşte eficienţa memorării, am avea următoarea ierarhie:
• memorare involuntară şi mecanică – cea mai slabă;
• memorare voluntară şi mecanică;
• memorare involuntară şi inteligentă;
• memorare voluntară şi inteligentă – cea mai eficace.
e) Un factor important al conservării cunoştinţelor îl constituie repetarea lor. Încă
din evul mediu se spunea: repetitio mater studiorum est, de unde şi zicala: „repetiţia e
mama învăţăturii”.
Eficienţa repetării depinde şi ea de câteva condiţii. Mai întâi, efectul ei este
proporţional cu participarea activă a celui ce învaţă: să urmărească aprofundarea şi
stabilirea de numeroase legături cu bagajul cunoştinţelor asimilate, să rezolve probleme
în relaţie cu materialul studiat, să efectueze aplicaţii în lucrări practice sau de laborator,
să utilizeze scheme ori desene în vederea concretizării ş.a.
Un rol pozitiv îl are numărul de repetări. Chiar şi repetările suplimentare
(după ce deja putem reproduce textul) sunt utile, contribuind la consolidarea
informaţiilor (desigur, fără exagerare, care duce la saturaţie, la inhibiţie supraliminală).
Însemnătate au şi pauzele dintre două repetiţii succesive.
Legea lui Jost spune: „Sunt necesare mai puţine repetiţii cu intervale relativ
mari între ele, decât fără pauză sau cu intervale mici”. Intervalul optim variază între 5
minute şi 24 ore, în funcţie de natura şi extensiunea materialului. Această lege ne atrage
atenţia asupra scăderii randamentului când cineva învaţă „în asalt” şi nu mai are timp
pentru a face pauze.

48
 Repetiţia poate fi organizată diferit. Materia se poate repeta global (citind
textul de la început până la sfârşit şi reluându-l de la început) sau se poate repeta
fragmentar (împărţind materialul pe fragmente şi efectuând repetiţia pe fragmente, până
la asimilarea tuturor). Experienţele efectuate în această privinţă au arătat că, în cazul
unui text scurt şi uşor de înţeles, cea mai productivă este repetarea globală. Când e
vorba de un volum de informaţii mare şi greu de înţeles (cum e un curs universitar), cea
mai eficientă este repetarea mixtă: o lectură globală, urmată de învăţarea pe fragmente
(teme) şi în final, de o nouă parcurgere în ansamblu.
Poţi citi un text de 10 ori, dar dacă nu eşti atent şi îţi fug mereu gândurile, s-ar
putea să nu-l fi memorat suficient. Încercarea de a reproduce te obligă să fii atent: nu
poţi vorbi şi, simultan, să te gândeşti la altceva. Îţi dai seama de la început ce ai înţeles
şi reţinut şi ce nu. Vei repeta deci din ce în ce mai puţine aspecte. În fine, revenirea la
text îţi poate semnala şi cazurile de greşită înţelegere, având posibilitatea corectării.
f) Fixarea şi conservarea cunoştinţelor poate fi facilitată ori, dimpotrivă,
îngreuiată în funcţie de existenţa unei interacţiuni între cunoştinţe şi priceperi.
Interacţiunea poate avea o influenţă pozitivă, şi atunci vorbim de transfer, dar poate
avea un efect negativ numit interferenţă (sau inhibiţie).
Transferul se produce când unele cunoştinţe sau priceperi favorizează
învăţarea altora.
Interferenţa e de două feluri:
○ proactivă, când cunoştinţele sau priceperile vechi stânjenesc asimilarea altora
noi. De pildă, un copil preşcolar, pe care părinţii îl învaţă să reconstituie cuvintele literă
cu literă, va avea dificultăţi în clasa I, când accentul se pune pe descifrarea silabelor;
vechiul procedeu va stânjeni grăbirea ritmului lecturii.
○ retroactivă, când impresiile noi inhibă, ne fac să evităm altele anterioare.
Ambele fenomene, atât transferul cât şi interferenţele, se manifestă puternic,
dacă cele două categorii de cunoştinţe sau priceperi sunt asemănătoare. Dacă ele diferă
net, fenomenele amintite nu se manifestă deloc ori foarte slab.

49
 Dacă materia învăţată n-a fost bine înţeleasă, nici bine memorată, ea exercită o
influenţă negativă, producând o inhibiţie proactivă. Aceasta e favorizată şi când de la
studiul ei se trece imediat, fără pauză, la învăţarea alteia asemănătoare. Dimpotrivă,
cunoştinţele clasificate şi asimilate temeinic exercită un transfer asupra altora similare,
mai ales dacă se face o pauză destul de mare între cele două faze ale studiului.
g) Dacă am sintetiza cele spuse până acum despre memorare, am putea concepe
modul de organizare optim al învăţării unui curs, în condiţiile în care ne este complet
necunoscut.
Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură
rapidă a întregului material, pentru orientare. Apoi se impune aprofundarea ideilor: se
fragmentează cursul după principalele teme şi se urmăreşte deplina înţelegere şi
sistematizare a primei teme.
Înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea.
Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când
recapitularea întregului material este însoţită de întocmirea unor scheme: câteva idei
principale pe o foaie de hârtie, sintetizând esenţa fiecărei lecţii.
În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne
ajută să putem aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.
Reuşita depinde în mare măsură de gradul de înţelegere, de aprofundarea ideilor, ceea
ce implică priceperi intelectuale de analiză critică, de comentariu mintal şi de sinteză,
care ar trebui să se formeze în liceu ori, uneori, se constituie numai spre sfârşitul
studiilor universitare, iar, câteodată, nu se cristalizează nici atunci.
Recunoaşterea şi reproducerea
Fixarea şi conservarea cunoştinţelor creează posibilitatea recunoaşterii şi
reproducerii lor ulterioare. De obicei, recunoaşterea este mai facilă decât reproducerea.
Ambele procese sunt prezente şi la animalele superioare: câinele, calul îşi recunosc
stăpânii chiar după mai mult timp.

50
 În reconstituirea unui moment ne ajută foarte mult reperele sociale, aşa cum a
subliniat M. Halbwachs: calendarul, evenimentele sociale (naşterea, nunta, decesul
cuiva) şi chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc.).
Când nu putem nici reproduce, nici recunoaşte un text sau o situaţie, atunci
vorbim de fenomenul uitării. Uitarea nu pare a se datora lipsei de fixare a unei impresii.
După cum am văzut, sunt date care pledează în favoarea ideii că totul se „engramează”
în sistemul nervos. Uitarea este o imposibilitate de a actualiza amintirile. Uitarea se
presupune a fi rezultatul instaurării unei inhibiţii.
În principiu, memorarea şi uitarea au un caracter selectiv. Nu uităm ceea ce
este foarte important pentru noi. Interesele, sentimentele influenţează puternic uitarea.
Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă. În lipsa ei, percepţiile
s-ar amesteca mereu cu imagini vii, şi orientarea în prezent ar deveni foarte dificilă.
Uitarea este indispensabilă pentru ca după moartea unei persoane îndrăgite să putem
totuşi continua o existenţă normală.
Patologia memoriei
Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a
unei boli, o persoană îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate.
Mai frecvente sunt amneziile, deficienţe ale memoriei. Există amnezii
anterograde şi amnezii retrograde. În cele anterograde, apare un deficit de fixare:
bătrânii, care ţin minte multe detalii din trecut, nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva
minute, unde şi-au pus ochelarii etc.
Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi
utilizarea lor, e vorba de „agnozii”. Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave,
întreaga viaţă este afectată, memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile
psihice complexe sunt imposibile.

51
 CAPITOLUL VIII
ANALIZA GÂNDIRII

Gândirea este activitatea psihică cu cel mai complex grad de organizare. Este
o activitate mediată şi generalizată.
1. CARACTERISTICILE GÂNDIRII DE TIP UMAN
Gândirea este un mecanism psihic deosebit de complex comparativ cu
celelalte procese psihice.
1. Caracterul informaţional –operaţional: gândirea este un proces de prelucrare,

interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea izolează generalul şi necesarul, îl pune în

raport cu singularul, diferenţiază şi corelează categoriile. Prin gândire, omul
reproduce relaţiile obiective, le construieşte mintal, introduce în realitate noi relaţii
pe baza anticipării posibilului
2. Caracterul mijlocit: gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi

fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări.

În virtutea acestui fapt ea este o prelucrare secundară a informaţiilor, având loc în
lipsa actuală sau chiar totală a obiectului.
3. Caracterul mijlocitor: în raport cu celelalte procese psihice, gândirea este cea care

le mijloceşte şi le influenţează pe toate celelalte, contribuind astfel la accelerarea

funcţionalităţii şi la sporirea eficienţei lor.
4. Caracterul generalizat şi abstractizat: contă în prelucrarea logică a informaţiilor

concret-senzoriale şi evidenţierea, prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor, a

însuşirilor generale a obiectelor, precum şi a relaţiilor constante dintre acestea, adică
a raporturilor cauzale dintre ele. Cunoaşterea însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor este foarte importantă deoarece ea creează omului posibilitatea de a
grupa obiectele şi fenomenele, de a alcătui clase de entităţi şi, în felul acesta, de a se
ridica de la particular, individual la general, categorial. De asemenea, cunoaşterea

52
 raporturilor dintre obiecte şi fenomene este vitală, pentru că dă omului posibilitatea
să cunoască domeniul larg al legilor naturii, să prevadă pe seama lor desfăşurarea
viitoare a fenomenelor şi să intervină chiar asupra realităţii înconjurătoare,
transformând-o în conformitate cu specificul acestor legi. Maniera cunoaşterii în
gândire se realizează prin limbaj şi a unor serii de operaţii intelectuale sau scheme
mentale formate, structurate de-a lungul dezvoltării filogenetice şi ontogenetice a
omului. Gândirea umană se distinge prin generalizare intelectuală, respectiv prin
acea operaţie de extindere a esenţialului din obiectele şi fenomenele realităţii,
desprins prin operaţia de abstractizare asupra tuturor obiectelor şi fenomenele
particulare de acelaşi fel.
5. Caracterul procesul: în comparaţie cu activitatea cognitivă de tip senzorial care

este secvenţială, activitatea gândirii are un caracter procesual, în sensul că activitatea

raţională a omului porneşte întotdeauna de la ceva (premise necunoscute) şi este
îndreptată spre realizarea unui obiectiv
6. Caracterul pragmatic: de obicei, angajarea persoanei într-un demers raţional

profund se realizează ori de câte ori apar dificultăţi de adaptare, ori de câte ori
schemele explicative pe care şi le-a elaborat se dovedesc a fi insuficiente sau
nepotrivite pentru soluţionarea noilor probleme apărute.
7. Desfăşurarea formal logică a activităţii gândirii: gândirea înglobează o serie de

algoritmi, de scheme şi operaţii logice fără de care cunoaşterea raţională nu ar fi

posibilă. La nivelul gândirii umane, cadrele de referinţă sunt sistemele de noţiuni,
categoriile, structurile verbale complexe. Judecata poate fi definită ca o categorie a
gândirii care exprimă enunţarea adevărului sau a falsului prin afirmarea sau
negarea a ceva despre ceva. Judecăţile, la rândul lor, se leagă între ele formând
raţionamente. Dintre tipurile de raţionamente care servesc realizării activităţii de
analiză şi explicare logică a aspectelor realităţii mai cunoscute şi mai riguroase sub
raport logic sunt: deducţia , inducţia, analogia. Raţionamentul inductiv ne ajută ca,
din câteva judecăţi particulare, să scoatem o concluzie sau o judecată generală. El

53
 parcurge aşadar drumul de la particular la general. Raţionamentul de tip deductiv
desemnează o operaţie inversă: din anumite judecăţi generale cunoscute se ajunge
la formularea unui adevăr particular. Trecerea de la general la particular ia forma
unor raţionamente silogistice, a căror specificitate constă în faptul că operează cu
premise majore şi minore din care vom extrage apoi o concluzie valabilă pentru un
caz particular. Analogia reprezintă asemănarea, potrivirea, sub anumite aspecte, a
două sau mai multe obiecte, fenomene.
8. Caracterul multidirecţional: spre deosebire de unele procese psihice care sunt

orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre
trecut, imaginaţia spre viitor), gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni
temporale. Gândirea are o orientare incursiv –recursivă: “de la oricare moment
actual sau final, ea poate reveni la momentul iniţial prin refacerea în ordine inversă a
transformărilor, recursivitatea gândirii reprezentând un gen de conexiune inversă
optimizatoare”. (M. Golu, 1975)
9. Caracterul sistemic: gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate, între care

sunt posibile o multitudine de combinaţii, fapt care îi asigură autoreglabilitatea.

Gândirea umană este acel proces psihic intelectiv complex, mediat de limbaj şi
de alte semne şi simboluri, care, utilizând operaţii de abstractizare şi generalizare
se exprimă prin activităţi cognitive specifice (conceptualizarea, înţelegerea,
rezolvarea de probleme) .
• Operarea cu simboluri generale şi abstracte (noţiuni), fapt care asigură o cunoaştere
mijlocită, esenţializată şi generalizată a realităţii;
• Efectuarea unor acţiuni şi operaţii intelectuale complexe de tip inductiv, deductiv,
analogic, care stau de obicei la baza activităţii de rezolvare a problemelor, de
explicare şi demonstrare logică a unor legi, principii, teorii etc, precum şi a unor
activităţi de anticipare şi descoperire.

54
 2. OPERAŢIILE GÂNDIRII
Gândirea foloseşte două categorii de operaţii: unele sunt fundamentale, de
bază, fiind prezente în orice act de gândire şi constituie scheletul ei (analiza, sinteza,
comparaţia, concretizarea, abstractizarea şi generalizarea), altele sunt instrumentale.
Operaţiile fundamentale:
• Prin operaţia de analiză putem stabili relaţiile întregului faţă de părţi.
• Sinteza este operaţia opusă analizei care realizează reunirea, în noi ansambluri,
întreguri a părţilor obiectelor, fenomenelor. Analiza se efectuează prin sinteză,
pentru că comparaţiile sunt gândite ca unităţi ale unui întreg.
• Analiza, sinteza, comparaţia se presupun reciproc în activitatea curentă de gândire.
• Celelate operaţii fundamentale ale gândirii –abstractizarea şi generalizarea –se
găsesc doar la fiinţele umane deoarece ele presupun folosirea limbajului articulat.
Abstractizarea este o operaţie complexă a gândirii prin care abstragem, relevăm
dintr-un complex de însuşiri, de trăsături ale unui obiect, fenomen, numai anumite
însuşiri , de obicei cele esenţiale, caracteristice, definitorii pentru obiectul sau
fenomenul respectiv, iar pe de altă parte facem abstarcţia, adică omitem celelalte
însuşiri secundare, accidentale.
• Generalizarea este o consecinţă logică a operaţiei de abstractizare deoarece,
conştiinţa esenţialului este convingerea în caracterul său generalizat. Prin
intermediul celor două operaţii, abstractizarea şi generalizarea, omul are posibilitatea
să alcătuiască clase sau categorii de obiecte, fenomene, adică să formeze noţiuni,
concepte. De aceea şi noţiunea este definită ca acea formă de gândire prin care se
reflectă, se evidenţiază însuşirile esenţiale şi comune unei clase sau categorii de
obiecte, fenomene.
Concretizarea este operaţia intelectuală opusă abstractizării, semnificând drumul
invers de la abstract şi general la concret.
Operaţiile instrumentale- procedeele algoritmice şi strategiile euristice:
acestea sunt modalităţi curente de activitate intelectuală în orice domeniu de activitate,
55
servind unor obiective de cercetare sau de soluţionare a unor probleme noi apărute. În
mod curent algoritmul este definit ca o structură operaţională standardizată ce se
exprimă printr-o regulă precisă; algorimtii nu sunt decât deprinderi complexe, serii
strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv până se ajunge la îndeplinirea sarcinii.
Caracteristic strategiilor euristice este faptul că ele încorporează modalităţi flexibile de
operare care suscită productivitatea intelectuală divergentă. Dacă în cazul algoritmicii
fiecare pas parcurs, fiecare regulă aplicată ne apropie în mod necesar de rezultatul final,
în cazul euristicii acest lucru nu este obligatoriu. Este posibil, astfel, ca alegând o
anumită variantă sau modalitate de rezolvare, realizarea ei să ne îndepărteze pe moment
de soluţia optimă sau să ne ducă la impas, gândirea trebuind în acest caz să revină şi să
reia seria căutărilor .

Pot dobândi o serie de proprietăţi esenţiale cum ar fi:

autoreglabilitatea :în virtutea acestei proprietăţi, rezultatul operaţiei anterior folosite se
include ca informaţie de comandă pentru operaţia următoare, iar
desfăşurarea întregii serii de operaţii folosite este controlată prin rezultatul
sau scopul final urmărit;
- reversibilitatea: pentru fiecare operaţie folosită există o alta opusă a cărei efectuare
duce la restabilirea rezultatului iniţial obţinut;
- generalitatea: una şi aceeaşi operaţie mentală ajunge să fie aplicată unei game largi
de probleme sau situaţii particulare;
- capacitatea de combinare: orice operaţie poate intra în diferite combinaţii cu toate
celelalte operaţii, activităţi ale gândirii, în funcţie de specificul situaţiilor în care este
solicitată gândirea.

3. FORMAREA NOŢIUNILOR
Procesul de formare a noţiunilor este specific gândirii umane. Acest proces nu s-
ar putea realiza fără ajutorul cuvintelor care au particularitatea de a concentra

56
informaţiile cu privire la însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii într-
o structură generală, abstractă, adică într-un concept.
Noţiunile exprimă, în formă esenţializată, rezultatul generalizării în gândire
a însuşirilor comune unor serii întregi de obiecte, fenomene de acelaşi fel. Ele readu
trăsăturile esenţiale, definitorii, proprii întregii categorii a cazurilor particulare date,
sau, altfel spus, ele stabilesc echivalenţe între obiecte, fenomene, pe baza unor însuşiri
şi criterii esenţiale. Un concept este un fel de centrală telefonică, dar în loc de numere
avem cuvinte. “ (A. Cosmovici, 1996)
Deşi noţiunea este legată indisolubil de cuvânt, aceasta nu înseamnă că aceste
două aspecte psihologice se identifică; dovadă este faptul că aceeaşi noţiune, adică
acelaşi înţeles abstractizat, poate fi exprimat foarte diferit. Este cazul cuvintelor
sinonime sau cazul traducerii unei noţiuni în limbi diferite.
Avem:
A) Noţiunile concrete –care se pot ilustra printr-o imagine, dar care nu se reduc
niciodată la un concret singular;
B) Noţiunile abstracte –care reflectă însuşirile generale desprinse din obiectele
sau fenomenele concrete şi care sunt greu reprezentabile (infinit, absolut,
libertate,etc)
După calea sau modul de formare, noţiunile pot fi:a) empirice şi b)ştiinţifice.
Noţiunile empirice: sunt cele care se formează spontan prin contactele noastre mai
mult senzoriale cu datele realităţii, în cuprinsul lor nerealizându-se o separare clară între
esenţial/ secundar, între permanent /accidental.
Noţiunile ştiinţifice:exprimă esenţialul şi generalul din obiectele şi fenomenele
realităţii. Căile prin care se ajunge la elaborarea noţiunilor ştiinţifice au fost
sistematizate astfel:
Calea preponderent inductivă;
Calea preponderent deductivă;

57
Formarea în etape succesive a noţiunilor, prin interiorizarea treptată a acţiunilor
concrete cu obiectele, fenomenele şi transformarea lor în acţiuni interne (mentale).
1. Calea preponderent inductivă: ceea ce este caracteristic în acest caz în
conceptualizarea informaţiilor este cerinţa de a se pleca de la cunoaşterea mai
multor cazuri particulare, de la parcurgerea mai multor situaţii concrete ce includ
aspecte esenţiale, comune.
2. Multe din noţiunile ştiinţifice se formează pe calea preponderent deductivă, adică
plecându-se de la definiţii, reguli şi legi generale spre analiza şi înţelegerea unor
cazuri particulare din care se va reţine , în final, ceea ce este esenţial sau specific
cazurilor particulare respective.
Această cale are proprietatea de a îmbina, printr-un proces raţional armonios,
cele două căi expune (calea inductivă şi calea deductivă) cu acţiunea practică cu
obiectele şi fenomenele realităţii. Gândirea verbal-logică a persoanei (în speţă noţiunile
şi judecăţile) se dezvoltă din acţiuni, operaţii intelectuale practice, respectiv pe calea
trecerii de la acţiunea iniţial exterioară cu obiectele, la acţiunile interne, mentale.
Acţiunile mentale, operaţiile specifice gândirii verbal –abstracte, provin din
interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face în mod real în cadrul
activităţii de joc sau în cea de învăţare.

58
 CAPITOLUL IX
ANALIZA CONŞTIINŢEI

Conştiinţa este o modalitate superioară de reconstrucţie a realităţii prin

semnalarea şi simbolizarea pe calea proceselor neurofiziologice. Afectarea integrităţii
structurale şi funcţionale a creierului instituie tulburări până la abolirea atributelor unor
activităţi conştiente.
Pentru Charles Tart o mare semnificaţie o are conceperea sistemică a
conştiinţei, considerată a fi formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune.
Conştiinţa este un fel de energie psihologică ce acţionează sub structuri,
reactivându-le.
Definim stările de conştiinţă ca fiind configuraţia elementelor componente ale
conştiinţei (psihologice sau neurologice), aşa cum se prezintă ea la un anumit moment
dat şi pentru o perioadă determinată de timp.
Anne Chassaing (1977) reduce stările de conştiinţă la patru: veghe, vis, somn
şi extaz. Considerăm că este mai important să conservăm sintagma „stare de conştiinţă
modificată” (SMC) pentru a denumi stările neordinare ale conştiinţei (somn, vis,
hipnoză), respectiv „stare de conştiinţă alertată” (SCA) pentru a desemna stările de
tulburare calitativă a conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a
patologicului (obtuzia, torpoarea, obnubilarea, stuporul, amentia).
În cazul stărilor obişnuite de conştiinţă este vorba despre acele structuri sau
configuraţii de structuri psihologice unice şi dinamice care, în ciuda unor varietăţi a
subsistemelor sau a mediului înconjurător, sunt stabilizate printr-un număr de procese
într-o astfel de manieră încât ele îşi menţin identitatea şi funcţiile. Stările de conştiinţă
modificată, dimpotrivă, constau într-o restructurare a conştiinţei ce duce la apariţia unui
nou sistem, cu proprietăţi specifice, altele decât cele anterioare. Ceea ce frapează atât la
unele cât şi la altele este diferenţa extrem de mare existentă între ele, unicitatea lor.

59
 Există două feluri de conştiinţă: una implicită şi o alta reflexivă.
1. Conştiinţa implicită
Conştiinţa implicită este doar o conştiinţă de ceva: vreau să traversez strada şi
deodată văd un automobil ce se aproprie repede; mă opresc, aştept să treacă. Am avut
deci conştiinţa a ceva diferit de mine care mă punea în pericol. Conştiinţa implicită
constă într-o separaţie confuză a fiinţei mele de alte obiecte sau fiinţe. Astfel, văd o
scară în faţa mea şi reacţionez pentru a o urca – ceea ce presupune o cunoaştere a unui
obiect diferit de mine şi faţă de care ştiu să reacţionez.
O astfel de conştiinţă o găsim şi la speciile animale avansate. Câinele,
jucându-se, nu-şi muşcă propria coadă sau labă. El fugăreşte cu elan o pisică, dar se
păzeşte de ghearele ei, deci are conştiinţa pericolului zgârieturilor. Am observat
comportamentul unei pisici urcate pe o magazie şi care, aruncându-i o bucată de carne
pe jos, nu îndrăznea să sară, ezita în mod vădit şi a rezolvat problema sărind mai întâi
pe un gard apropiat şi de acolo jos. Ea a fost conştientă de pericolul lovirii ei de pământ;
există deci la pisică o apreciere implicită a posibilităţilor ei şi a riscurilor.
Aşa cum a scris psihiarul H. Ey, conştiinţa implicită este un fel de scenă în
care se petrec evenimentele. Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen. Ea ne
plasează într-o lume reală.
Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se
întâmplă.
În stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd,
fără a avea sentimentul prezenţei lor şi fără sentimentul necesităţii de a participa.
Realitatea constituie un spectacol străin de ei, de neînţeles.
O problemă dificilă o constituie visul în care ne simţim participanţi la o lume
pe care o credem reală.
În concluzie, conştiinţa implicită este o conştiinţă în acţiune, un câmp al
prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume şi de
ceilalţi.

60
 2. Conştiinţa reflexivă
Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a
unui eu care acţionează în mod responsabil. În cazul conştiinţei reflexive este vorba de
o povestire ori o comentare a propriilor acţiuni.
Eu mănânc grăbit la masă, am conştiinţa implicită a actului, dar deodată îmi
dau seama că mănânc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior acţiunea:
„este nesănătos să mănânci prea repede” şi continuu, diminuând ritmul.
Conştiinţa reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra
reacţiilor mele exterioare ori interioare.
Conştiinţa presupune activitatea întregii scoarţe cerebrale, stimulată de
formaţia reticulată care comandă trezirea, atenţia noastră.
Caracteristici prin care putem distinge un act conştient:
a) La om se poate face distincţie între alegerea spontană, fără a cunoaşte motivul
(conştiinţa implicită) şi aceea bazată pe gândire (conştiinţa reflexivă).
b) Poate fi considerat conştient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunică
ceva anume, ştim că e conştient. Dacă nu ne comunică, nu putem cunoaşte starea de
conştiinţă.
c) Cineva este conştient când este atent, când observă ceva. Focalizarea psihicului duce
la conştiinţă, o conştiinţă cel puţin implicită. Conştiinţa şi inconştientul sunt extremele
unui continuu.
d) Act conştient este şi cel premeditat, intenţionat. Urmăreşte realizarea unui scop,
dinainte reprezentat.
e) A fi conştient mai e sinonim cu a şti, a fi conştient de sine. Eu cunosc ceva: în faţă
am clădirea universităţii, dar totodată îmi dau seama că această cunoaştere este a mea.
3. Ipostazele psihicului - SUBCONŞTIENTUL
Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a
apărut la sfârşitul secolului XX, căpătând diferite denumiri. El a fost considerat când o
postconştiinţă, când o preconştiinţă. Grand dictionnaire de la psychologie defineşte

61
subconştientul ca fiind „ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient,
dar care influenţează comportamentul său”. Subconştientul reprezintă un conţinut de
gândire „mai puţin conştient”, aflat la limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii
în conştiinţă. Conservarea noţiunilor de subconştient în psihologie este firească,
deoarece subconştientul reprezintă una dintre ipostazele importante ale psihicului care
nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia.
Cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel
psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se
desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montaje intelectuale sau perceptive stereotipizate,
deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar
care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând
active, să păşească pragul conştiinţei.
Caracteristicile şi rolurile subconştientului
Principalele caracteristici ale subconştientului:
• Latenţa şi potenţialitatea
• Coexistenţa cu conştiinţa
• Facilitatea, servirea conştiinţei
• Filtrarea şi medierea
Paul Popescu-Neaveanu arată că, deşi se amplasează între conştient şi
inconştient, subconştientul este mai aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai
asemănătoare cu cele ale conştientului decât cu cele ale inconştientului.
Chiar dacă la un moment dat conştientul „scoate” la suprafaţă amintiri,
automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care au „intrat” în
subconştient. Sub influenţa unor factori (timpul scurs între introducerea în subconştient
şi evocare, emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă, „această veritabilă
amnezie psihică”, cum o numeşte Wallon), amintirile, automatismele, deprinderile vor
fi modificate de subconştient, tocmai datorită noilor relaţii în care acesta intră. Ion
62
Biberi vorbea despre „funcţiile creatoare ale subconştientului”. Dinamismul vieţii
subconştiente organizează spontan în jurul schemei datele risipite ale psihismului,
integrându-le într-o structură nouă. Aşadar, subconştientul nu este un simplu dublet al
conştientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de
funcţionare bine individualizate.
Negarea inconştientului s-a făcut pe baza transparenţei totale a obiectului, a
inteligibilităţii şi adecvării absolute a cunoaşterii la obiectul său. Între conştient şi
psihism există a priori sinonime, identitate.
Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud,
care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o concepţie
structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului,
furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.
Consecinţele acestor atitudini faţă de inconştient sunt diferite: negarea
inconştientului echivalează cu uniformizarea, omogenizarea vieţii psihice, cu
considerarea ei simplistă, ea nedispunând de structuri şi organizări calitativ diferite;
afirmarea inconştientului presupune, dimpotrivă, înţelegerea faptului că viaţa psihică
reprezintă o structură compusă şi complexă, o unitate în multiplicitate. Fireşte, dintre
cele două tendinţe, s-a impus ultima. Numai că această „impunere” nu s-a făcut brusc,
dintr-o dată, ci a cunoscut un proces lung şi anevoios.
„Lansarea” filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni
germani din epoca postkantiană. „Filosofia inconştientului” (mai cunoscută este cea a
lui Hartman) a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului.
Freud este cel care a dat o definire şi o fundamentare ştiinţifică
inconştientului. Inspirat şi influenţat de ideile filosofilor, psihologilor şi
psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea concepţie despre inconştient,
deşi nu el a introdus noţiunea respectivă în psihologie, contribuţia sa este considerată a
fi capitală.
Principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului sunt:

63
 1. Descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ
procesului refulării.
2. Trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele
mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce
înseamnă că prioritatea „calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile,
ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu.
3. Multiplicarea zonelor ce se sustrag conştiinţei, Freud vorbind, practic, despre
existenţa a trei tipuri de inconştient (Sinele sau inconştientul propriu-zis; o parte a
eului; Supereul – primul reprezentând inconştientul refulat, celelalte două
inconştientul nerefulat).
4. Considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu
„automatism psihic”, cum apărea el la Janet.
Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de
sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor
deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului. Omul dispune de o
tendinţă importantă de superioritate, aşa încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei
ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi o
tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre
compensare. În concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi rol pe care îl avea
refularea lui Freud.
Jung introduce conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zonă profundă
non-individuală, supraindividuală a psihicului. Inconştientul colectiv conţine imagini
ancestrale care somnolează în zonele profunde ale inconştientului – numite de Jung
arhetipuri – şi oferă individului posibilitatea de a avea acces la „sufletul istoriei
colective” sau la Dumnezeu şi Diavol.
François Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului în Franţa, propune o tratare
a inconştientului dintr-o perspectivă foarte extinsă.

64
 Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi
pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţe ascunse, conflictele
emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. „Inconştientul nu trebuie
conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structură
asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elemente primite
(biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens
fiinţelor şi lucrurilor”.
Inconştientul, ca un alter ego, neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta
nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale
subiectivităţi.
Experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi
formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care constituie
inconştientul.
Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri: rol de energizare şi dinamizare a
întregii vieţi psihice a individului; rol de facilitare a procesului creator, contribuind la
realizarea unor combinări şi recombinări spontane.
Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată
în nici una din ipostazele sale existenţiale normale sau patologice.
Este oare inconştientul de natură pur afectivă? Aşa cum conştiinţa nu este
exclusiv raţională, nici inconştientul nu poate fi exclus afectiv. El trebuie interpretat ca
fiind preponderent afectiv. Jung consideră că arehetipurile, imagini condensate şi
colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă apropiate de sentiment şi de idee.
Inconştientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate şi nu trebuie să fie
spus, fiind interzis de sensul existenţei. Dezvăluirea lui prin metoda asociaţiilor verbale
este singura cale de „eliberare” şi însănătoşire, înseamnă că interacţiunea dintre imagine
şi cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a fantasmelor profunde, abisale sau refulate
reprezintă esenţa inconştientului.

65
 Rolurile inconştientului
Puţini au fost autorii care au subliniat rolul şi valoarea pozitivă a
inconştientului în raport cu conduitele şi comportamentele individului. Jung, de pildă,
credea că inconştientul este chiar superior conştientului, deoarece el ar conţine toată
înţelepciunea ce i-a fost conferită prin experienţa a nenumărate mii de ani. Inconştientul
„creează combinaţii subliminale” care sunt cu mult superioare combinaţiilor conştiente
prin „fineţea şi importanţa lor”. Tocmai de aceea el poate servi omului drept „ghid fără
seamăn”.
Implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în soluţionarea
problemelor, chiar în actele de creaţie a devenit un fapt comun în psihologia
contemporană. Una dintre cele mai noi orientări psihologice, şi anume psihologia
transpersonală, acordă inconştientului un loc şi un rol de prim ordin.
Inconştientul este diferit în manifestările sale. A început să se vorbească de
variate tipuri sau moduri de inconştient. Freud deosebea trei tipuri de inconştient: unul
latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a deveni conştiente;
altul format din faptele psihice refulate; al treilea constituind partea cea mai importantă
a eului ideal.
Pavelcu deosebea trei forme ale inconştientului: inconştientul abisal,
inconştientul periferic, inconştientul temporal.
Din paleta extinsă a tipurilor de inconştient dorim să schiţăm doar trei
(inconştientul cerebral, inconştientul colectiv, inconştientul cognitiv).

Inconştientul cerebral
Neurofiziologia propune modelul inconştientului cerebral. Introducerea de
către neurofiziologie a termenului de „inconştient”, ca şi argumentarea prezenţei şi
rolului fenomenelor inconştiente au schimbat cursul gândirii ştiinţifice.
Inconştientul cerebral este inconştientul fiziologic, inconştientul pe care l-am
putea numi reflex, automat, care intră în acţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar

66
care afectează viaţa psihică conştientă. Cea mai mare parte a cerebraţiei este în realitate
automată şi inconştientă.
Dacă inconştientul cerebral este de natură fiziologică, materială, inconştientul
colectiv este de natură pur psihică, spirituală. Pentru Gustave Le Bon, inconştientul
colectiv este caracterizat prin inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin
exagerarea rolului afectivităţii, prin reducerea acestuia la viaţa psihică a primitivilor sau
a copiilor. Gustave Le Bon afirmă că „mulţimea este întotdeauna dominată de
inconştient”.
Inconştientul colectiv se caracterizează după Le Bon prin: impulsivitate,
mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi credulitate; exagerare şi simplism în
sentimente; intoleranţă, autoritarism şi conservatorism; moralitate joasă; dispariţia vieţii
cerebrale şi preponderenţa celei medulare.
După Jung, psihicul se compune din trei niveluri:
1. Conştientul;
2. Inconştientul personal, care constă în primul rând în acele conţinuturi care au
devenit inconştiente, fie pentru că şi-au pierdut intensitatea şi au căzut astfel
în uitare, fie pentru că li s-a retras conştienţa (prin aşa numita refulare), iar în
al doilea rând din acele conţinuturi ce sunt de fapt percepţii senzoriale, care,
datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient, dar au
pătruns totuşi cumva în psihic;
3. Inconştientul colectiv, care, ca o înzestrare ereditară cu posibilităţi de
reprezentare, nu este individual, ci general uman, ba ţine chiar de lumea
animală în general, constituind de fapt, substratul oricărui psihism individual.
Conştientul este reprezentat de Eu, format din gânduri, sentimente, percepţii,
amintiri; inconştientul personal este alcătuit din complexe, fiecare complex fiind legat
de câte un arhetip, deoarece complexele sunt, după Jung, personificări ale arhetipurilor,
modalităţi în care arhetipurile se manifestă în psihicul fiecărei persoane; inconştientul
colectiv conţine arhetipurile şi Sinele.

67
 Inconştientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din
evoluţia omenirii, care renaşte mereu, în fiecare structură cerebrală individuală.
Inconştientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume,
după cum spune Jung, o lume în oglindă, care se contrapune imaginii noastre
conştiente, momentane, despre lume. Într-un fel, el este o imagine eternă, spre deosebire
de conştient, care apare ca un fenomen efemer deoarece produce toate adaptările şi
orientările momentane.
Conţinuturile autentice ale inconştientului colectiv sunt reprezentate de ceea
ce Jung a numit la început „imagini primordiale”, iar mai târziu arhetipuri. Arhetipurile
sunt „structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind „moştenirea arhaică a
umanităţii”. Arhetipală şi moştenită este doar predispoziţia de a avea anumite
experienţe şi nu experienţa însăşi. Chiar dacă arhetipul este codificat în inconştientul
colectiv, realizarea lui se produce de-a lungul vieţii individului, ca răspuns la
evenimentele externe sau interne. Cele mai cunoscute arhetipuri sunt, după Jung, umbra
(partea diabolică sau sadică a personalităţii, formată ca urmare a atrocităţilor săvârşite
de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectivă a femeii în psihologia
bărbaţilor), animus (imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor). Anima şi
animus apar în concepţia lui Jung ca mijlocitori între conştient şi inconştient.
Rolul inconştientului colectiv este chiar mai mare decât al conştientului.
Inconştientul colectiv iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările
comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epocă istorică, localizare
geografică, clasă socială, naţionalitate. Imaginea inconştientă (arhetipul) dispune de o
energie proprie, datorită căreia el poate „exercita puternice influenţe psihice, care nu se
manifestă deschis la suprafaţa lumii, dar acţionează cu atât mai puternic din interior, din
întuneric, asupra noastră, fiind invizibile pentru cel care nu supune îndeajuns criticii
imaginea sa momentană asupra lumii, rămânându-şi astfel, chiar sieşi ascuns”.
Inconştientul colectiv este depozitarul experienţei cumulate a strămoşilor noştri,
acţionează ca un ghid şi este esenţial pentru supravieţuire.

68
 Inconştientul cognitiv
Noţiunea de inconştient cognitiv a fost lansată de cognitivişti şi de psihologia
cognitivă. Oamenii conştientizează conţinutul şi produsele prelucrărilor informaţionale
şi nu procesele, operaţiile care au loc şi conduc spre o anumită finalitate. Rămânea de
demonstrat că există o serie de procese implicite, inconştiente, care se produc pe durata
prelucrărilor şi care se convertesc în produse conştiente, influenţând comportamentele şi
conduitele conştiente ale oamenilor.
Inconştientul cognitiv este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni
conştiente care se va dezvălui într-o conştiinţă implicită. Inconştientul cognitiv apare ca
înscriindu-se într-un continuum singular al devenirii conştiente şi mai ales ca fiind
inseparabil de procesul devenirii conştiente. El este un fel de protoconştiinţă subterană
care stă chiar la baza iniţierii unor decizii şi acţiuni voluntare.
Conştiinţa şi inconştientul cognitiv apar ca două feţe ale unei dimensiuni
comune a devenirii conştiente. S-ar putea să nu existe nici o capacitate cognitivă
inconştientă care să nu fie pe cale de a deveni conştientă şi nici o conştiinţă care să nu
emeargă din stadii preliminare, în mod normal inaccesibile total unei conştientizări
autoreferenţiale.
Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţională a
psihicului îşi are propriile sale conţinuturi şi mecanisme, ca urmare, legităţi specifice
care nu pot fi reduse unele la altele. S-ar putea chiar considera că, în anumite limite,
fiecare dintre ele acţionează independent unul de altul. Inconştientul, de pildă, poate
funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se întâmplă în
cazurile patologice. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune însă despre conştient, care în lipsa
inconştientului, de unde îşi trage seva, se autodestramă.
Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale
psihicului uman. Ca urmare, în funcţie de diversele ipostaze ale manifestărilor
comportamentale aparţinătoare individului, conştientul şi inconştientul vor fi
coordonate şi alternante prin praguri mobile. Conştient este ceea ce concordă cu

69
experienţa individului şi ăi foloseşte în planul activităţii, pe când inconştient este acel
conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în virtutea acestui fapt el fiind
respins. Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient. Ele nu sunt însă
inactive, ci le însoţesc pe cele conştiente, le tensionează în funcţie de împrejurări.
Aceasta l-a determinat pe H. Ey să afirme că „inconştientul face parte din fiinţa noastră
conştientă, este corpul ei”. În dinamica concretă a comportamentului, în funcţie de
specificul şi semnificaţia situaţiilor, „inconştientul ne apare când ca aureolă a
conştiinţei, când ca miez al ei”. La rândul ei, conştiinţa ne apare când ca factor
declanşator al comportamentului uman, când ca mecanism de sistematizare şi valorizare
a structurilor inconştientului. Conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul.
Între conştient şi inconştient nu există o simplă suprapunere de faze energetice sau o
simplă succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci şi relaţii
logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală.
Între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:
• Relaţii circulare – constau în faptul că oricare dintre conţinuturile conştientului
trece în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu neapărat toate,
în conştient.
• Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient presupun
subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se
repercutează asupra valorii comportamentului, a supremaţiei conştientului său,
dimpotrivă, a omniprezenţei inconştientului, într-un caz fiind vorba despre „înălţarea”
omului, în cel de-al doilea de „degradarea” lui. Relaţiile de subordonare integrativă
dintre conştient şi inconştient iau două forme distincte: dominarea inconştientului de
către conştient (conştientul prin acţiunile şi operaţiile lui proprii schiţează, înţelege,
stăpâneşte, contracarează, ţine în frâu impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre
pornirile lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate); dominarea
conştientului de către inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect,
tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de

70
transă creatoare, în inspiraţie, în stările patologice care presupun o răsturnare a
raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul
psihozelor).
• Relaţiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea unui
uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora
sau altora dintre ele. Este vorba de acele stări psihice în cadrul cărora individul nu este
nici total conştient, nici total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate,
contemplaţie). Aceste tipuri de relaţii sunt ilustrate de ceea ce Wolman (1986) numea
prin termenul de „protoconştient”.
Prin intermediul conştiinţei omul re-produce în mod adecvat realitatea, aşa
cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător
conduita.
Freud, face apel la cura psihanalitică în calitate de tehnică terapeutică; Perl-
Goodman a propus psihoterapia existenţială. În timp ce psihanaliştii freudieni şi
kleinieni favorizează divanul, psihanaliştii farbairnieni şi terapeuţii existenţiali preferă
relaţia faţă în faţă.
Psihologia umanistă promovată de Rogers, May, Bugental, Maslow pune
accentul pe valorile înalte ale omului: libertate, creativitate, conştiinţă de sine, potenţial
uman.

71
 CAPITOLUL X
STUDIUL ACTIVITĂŢII BIOELECTRICE CEREBRALE

La nivelul creierului sunt două modalităţi de transmitere a informaţiei

electrică şi chimică.
În cele ce urmează vom vorbi despre stimularea şi înregistrarea electrică.
Stimularea electrică se utilizează pentru mimarea activităţii naturale a
creierului. metoda este folosită atât experimental cât şi în scop terapeutic. Pentru studii
comportamentale sunt utilizaţi electrozi mari care activează sute sau mii de celule.
Şocurile electroconvulsive reprezintă o stimulare electrică intensă care reduce
o criză convulsivă.
Înregistrarea electrică. Electrozii sunt utilizaţi de această dată pentru
înregistrarea activităţii naturale a creierului prin diferite tehnici cum ar fi: EEG,
electrocorticografia, potenţiale evocate, stereoelectroencefalografia, EEG cuantificată.
Electroencefalograma
E.E.G. culege, înregistrează şi analizează activitatea bioelectrică transcraniană
a generatorilor cerebrali. Biocurenţii provin din activitatea metabolică şi funcţională a
neuronilor corticali a reţelelor neuronale grupate în agregate funcţionale complexe şi în
mod deosebit din activitatea neuronilor piramidali ale căror dendrite apicale şi bazale
orientate radiar şi perpendicular pe suprafaţa externă a circumvoluţiunilor cerebrale
formează dipoli electrici somato-dendritici.
De pe scalp biocurenţii sunt captaţi cu electrozi nepolarizabili şi puşi în
conexiune cu cele două intrări ale unui canal E.E.G. unde sunt amplificaţi de câteva sute
de mii de ori până la un milion.
E.E.G. exprimă numai o parte din fenomenele bioelectrice generate de creier
reprezentând în cea mai mare parte activitatea electrică corticală a celor două emisfere
cerebrale.

72
 Ritmurile E.E.G.
Pe un grafic E.E.G. se descriu unde caracterizate prin morfologie, durată,
amplitudine, frecvenţă şi reactivitate. Pentru uşurinţa citirii unei electroencefalograme
ritmurile au fost denumite cu litere greceşti şi clasificate după frecvenţă:
ritm alfa α 8-13 c/s;
ritm beta β 14-30 c/s,
ritm teta θ 4-7,5 c/s,
ritm delta δ 0,5-3,5 c/s.
Banda α = expresia activităţii electrice de fond a creierului la un subiect
normal aflat în stare de veghe şi repaos psihosenzorial.
1. α lent – frecvenţă = 8 c/s la copii şi bătrâni

2. α rapid – frecvenţă = 13 c/s la subiecţi anxioşi, hiperexcitabili, la cei

nerelaxaţi
3. α variant lent - 5 c/s

4. α variant rapid – 20 c/s

5. α tip M (minus) – nu reacţionează la deschiderea ochilor

6. α ascuţit – în hiperexcitabilitate corticală

Banda β exprimă activitatea bioelectrică particulară a regiunilor frontale şi

rolandice. Nu se blochează la stimuli luminoşi ci la proprioceptivi.
Banda θ provine din regiunile temporale, temporo-frontale, temporo-
parietale, predominând uneori derivaţiile temporale ale emisferei dominante. În somn
apar unde θ fără relevanţă patologică. Indică stare patologică dacă: depăşeşte la adult
15%; apare unilateral focalizat; apare în paroxisme bilaterale. Există o corelaţie între
prezenţa θ şi comportamentul agresiv la caracteriali şi delincvenţi.
Banda δ este caracterizată prin frecvenţa de 0,5 – 3,5 c/s, este întâlnită ca
ritm fiziologic la sugar în stare de veghe, iar la adult în stare de somn profund. Prezenţa
la adult în afara stării de somn profund este întotdeauna patologică.

73
 Modificările E.E.G. se împart în trei grupe:
- modificări funcţionale;
- anomalii lezionale evolutive sau sechelare;
- anomalii paroxistice.
Vom prezenta pe scurt anomaliile lezionale care exprimă suferinţa
generalizată sau localizată a neuronilor corticali.
Cele mai frecvente anomalii sunt:
1. Ritmul θ neregulat, amplu de frecvenţă joasă 4-5 cicli/sec.
2. Ritmul δ mono- şi polimorf.
3. Lipsa oricărei activităţi bioelectrice, denumită silenţium.
4. Traseul „nul” care exprimă moartea ireversibilă a creierului.
5. Disritmii lente care arată o dezorganizare a activităţii bioelectrice
cerebrale.
6.Bufeuri de unde θ şi δ sinusoidale care exprimă indirect suferinţa
cerebrală.
După unii autori, E.E.G. este utilă ca instrument de cercetare şi mai puţin utilă
diagnosticării.
În sfârşit, alte opinii (predescu şi Roman) consideră important acest examen
atât pentru „chestionarea creierului”, cât şi pentru orientarea şi aprecierea efortului
terapeutic.
Electrocorticografia se referă la înregistrarea activităţii cerebrale cu ajutorul
unor electrozi aplicaţi direct pe cortex, după efectuarea unei craniotomii.
Potenţialele evocate sunt reacţii electrice evocate în sistemul nervos de
stimuli externi specifici. În practică sunt utilizate frecvent potenţiale evocate vizuale,
auditive şi somato-senzitive. Răspunsurile apar la câteva milisecunde de la aplicarea
stimulului. Cel mai adesea potenţialele evocate sunt preluate din cortex, plasaţi direct pe
scalp.

74
 Stereoelectroencefalografia
Electrozii utilizaţi în această tehnică sunt plasaţi în profunzime, în interiorul
creierului. prin această tehnică pot fi stabilite existenţa unor corelaţii între anumite fapte
comportamentale şi localizarea lor cerebrală.
Electroencefalografia cuantificată
Se face prin analize de amplitudine sau prin analiză spectrală cu ajutorul
calculatoarelor. Această tehnică este utilizată mai mult în cercetare, având puţine
aplicaţii în practică.

75
 CAPITOLUL XI
SOMNUL ŞI VISELE

„Este posibil să trezeşti o persoană din somn, dar nu este posibil să trezeşti
una inconştientă” (Malim şi Birch, 1998, p.210). Ca stare de conştiinţă modificată,
somnul filtrează şi încorporează stimuli externi în activităţile neuronale în desfăşurare,
de exemplu în vise.
În opoziţie cu starea de veghe, caracterizată prin activismul şi luciditatea
psihicului şi identificabilă cu conştiinţa, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a
organismului asociată cu scăderea până la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a
relaţiilor şi reacţiilor senzorio-motorii cu şi faţă de mediul înconjurător.
Somnul este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un
fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne
epuizarea. Freud, la timpul său, considera că somnul îndeplineşte în viaţa omului două
funcţii majore: una biologică, constând în asigurarea relaxării organismului, şi alta
psihologică, concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă. Faptul că
somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este demonstrat, printre
altele, de perioadele de privare de somn, care, acţionând ca o suprasolicitare, epuizează
rezervele funcţionale ale organismului.
Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor
senzoriale explică somnul pasiv. În afară de aceasta există însă şi un somn activ, produs
de răspândirea în scoarţa cerebrală a unui proces inhibitor activ, ce se difuzează din
aproape în aproape.
În timpul somnului creierul uman nu este inactiv. El receptează stimuli,
reacţionează la unii dintre ei, coordonează diferite funcţii ale organismului. Evident însă
că aceste activităţi sunt realizate în cu totul alte condiţii şi au o cu totul altă finalitate
decât în timpul stării de veghe.

76
 Pot fi decelate patru faze ale somnului. Acestea sunt:
• Stadiul 1: este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă
scade pe măsură ce somnul devine profund; traseele au amplitudine redusă, luând forma
unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu posibilitatea apariţiei din când în când a
acestora, care ar putea duce chiar la trezire.
• Stadiul 2: faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariţia în salve
de scurtă durată a fusurilor de unde cu o frecvenţă de 14c/s şi prin prezenţa complexului
K (un accident electric ca răspuns la un stimul senzorial).
• Stadiile 3 şi 4: sunt faze de somn profund caracterizate prin unde care devin din
ce în ce mai lente, până la 1-2 c/s.
Aceste stadii ale somnului, desprinse de Loonis şi colaboratorii săi încă din
1937, nu sunt întâlnite în timpul oricărui timp de somn, ci doar în timpul somnului lent.
Există şi somnul rapid, caracterizat prin apariţia episodică, printr-o activitate
electrică a creierului desincronizată, care de multe ori diferă puţin de cea din starea de
veghe, şi mai ales prin manifestări comportamentale specifice.

Toţi autorii sunt de acord că somnul rapid este expresia activităţii onirice a
psihicului; cele două tipuri de somn au efecte contradictorii: somnul lent îndeplineşte
mai ales un rol reparator, odihnitor, restaurator, fortifiant pentru organism şi doar parţial
pentru creier, pe când somnul rapid are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului; de
asemenea, el contribuie la formarea memoriei de lungă durată, deoarece oferă condiţiile
favorabile menţinerii şi prelucrării informaţiei câştigate în stare de veghe; somnul rapid
facilitează cu deosebire memorarea acelui material care dispune de o încărcătură
afectivă.

O relaţie interesantă a fost stabilită şi între somn şi personalitate. S-a constatat

că cei ce dorm puţin tind a fi energici, eficienţi, în timp ce aceia care dorm mult sunt
depresivi, anxioşi, critici. (Hartmann, Baekelad, Zwilling, 1972). De asemenea, cele

77
două categorii de indivizi se diferenţiază între ele şi prin calitatea trebuinţelor: cei care
dorm puţin au trebuinţe înalte, pe când cei care dorm mult au trebuinţe joase, primare.

Durata somnului variază în funcţie de vârstă (de la 20 de ore în cazul nou

născutului la 5-6 ore pentru oamenii în vârstă). În experimentele în care s-a redus durata
somnului (de la 8 la 5 ore) s-a observat o scădere corespunzătoare a performanţelor pe
măsura trecerii timpului. Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn a
oamenilor normali au fost: oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap,
nivel crescut de deprimare şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţilor, a iluziilor,
scăderea randamentului, în special în activităţile dificile.

Trezirea definitivă din somn este perfect analogă adormirii, însă în sens
invers. Şi ea se realizează progresiv, dar semnele care o însoţesc sunt opuse celor ale
adormirii (accelerarea pulsului, a respiraţiei). Întreţinerea somnului se datorează
scoaterii din funcţiune a sistemului activator ascendent, răspândirii inhibiţiei într-o mare
masă neuronală şi intrării în funcţiune a unor mediatori chimici inhibitori (acidul
hidroxigama-butiric). Împiedicarea somnului are loc ca urmare a intervenţiei unor
factori neaşteptaţi (zgomote, interdicţie verbală) şi a stimulării directe sau indirecte a
sistemului activatori.

„De ce dormim?”. În funcţie de felul în care s-a răspuns la întrebare, au fost

formulate mai multe teorii ale somnului:

• Teoria restaurării sau reparatorie. Oswald (1980) susţine că somnul reprezintă o

perioadă de calmare, de linişte şi odihnă absolut necesară organismului şi creierului
pentru a se reface, pentru a-şi reîmprospăta forţele consumate sau pierdute în timpul
stării de veghe.
• Teoria evoluţionistă. Sugerează că nevoia de somn este înrădăcinată în trecutul
nostru evolutiv. Somnul îndeplineşte astfel o importantă funcţie adaptativă, ne
protejează de pericole. Somnul se desfăşoară de obicei în timpul nopţii, deoarece
vederea omului nu este specializată pentru a vedea în întuneric.

78
 • Teoria hibernării. Reprezintă, după opinia lui Malim şi Birch, o variaţie a teoriei
evoluţioniste. Ea sugerează că somnul a derivat dintr-o formă mai uşoară de hibernare,
cu scopul de a-i ţine pe oameni liniştiţi şi imobilizaţi în întuneric.
• Teoria somnului necesar şi a celui opţional. A fost lansată de Horne (1988) ca o
reacţie împotriva teoriei formulate de Oswald. Horne argumenta că refacerea celulelor
are loc mai degrabă ziua decât noaptea. El a arătat că primele 4 ore de somn reprezintă
somnul de bază şi sunt absolut necesare odihnei. Celelalte ore de somn rămase sunt
reunite de Horne sub denumirea de „somn opţional”.

Visul
Visul, ca stare de conştiinţă modificată, este mai complex decât somnul, deşi
apare pe fondul lui. Mecanismele psihice puse în funcţiune în timpul visului arată că,
visul este o formă de mentaţie, de activitate a creierului, care în funcţie de evoluţia
fazelor somnului poate lua caracter regresiv sau nonregresiv. Succesiunea fazelor este
următoarea:
1. Mentaţie neregresivă (în porţiunea pretimpurie a debutului somnului)
2. Mentaţie regresivă (ceva mai târziu)
3. Mentaţie neregresivă care reprezintă, în esenţă, trei stări distincte ale Eului (Eul
intact, Eul destructuralizat, Eul restructuralizat)
Foulkes şi Vogel (1974) au arătat că celor trei stări ale Eului le corespund
diverse corelate fiziologice. Astfel, Eul intact se corelează cu EEG alfa, Eul destructurat
cu aspecte EEG de stadiu A, Eul „restructurat” cu aspecte EEG de stadiu B. Existenţa
acestor stări de mentaţie în timpul visului i-a condus pe unii autori spre afirmarea
legăturii dintre vis şi unele capacităţi parapsihologice ale oamenilor. (capacităţi
telepatice).
Psihologia tratează visul ca pe o formă a imaginaţiei involuntare (când este
vorba de visul din timpul nopţii sau de reverie – visarea cu ochii deschişi) sau a
imaginaţiei voluntare (când avem de-a face cu aşa numitul vis de perspectivă).

79
 Cei mai mulţi cercetători au sesizat şi argumentat însă natura ideativă a
visului, fapt că el reprezintă o formă aparte, particulară de gândire, aşa-numita gândire
în imagini, sau gândirea onirică, ce operează cu coduri figurative, preponderent vizuale.
Freud afirma: „Visul nu este altceva decât rezultatul procesului de elaborare onirică: el
este deci forma pe care acest proces o imprimă ideilor latente”. Şi pentru Jung visul este
o „gândire onirică”, individualizată prin operarea cu parabole, simboluri, arhetipuri.

Visul este considerat „a treia stare de conştiinţă”, celelalte două fiind veghea
şi somnul.

Greşim crezând că fără vise am fi dormit mai bine, spunea Freud; în realitate,
fără ajutorul visului nu am fi dormit deloc, tocmai lui individul datorându-i puţinul
somn de care se bucură. În afara acestei funcţii generice, după Freud visul îndeplineşte
şi alte funcţii: 1) funcţia hedonică (permite realizarea dorinţelor); 2) funcţia protectoare
a Eului conştient de presiunea pulsiunilor refulate; 3) funcţia comunicativă (visul
asigură comunicarea între conştient şi inconştient); 4) funcţia sintetizatoare (reuneşte
memoria infantilă de experienţa legată de viaţă şi moştenirea arhaică).

Funcţiile visului (după Jung):

1. funcţia compensatoare (ajută la restabilirea echilibrului psihologic cu ajutorul

unui material oniric)
2. funcţia premonitorie (semnalizează pericolele viitoare)
3. funcţia simbolică (visul se exprimă prin simboluri, cel mai specific simbol al lui
fiind limbajul)
4. funcţia de comunicare (prin el se exprimă inconştientul)
5. funcţia reductivă (fragmentează, dezagregă, depreciază, micşorează, distruge
uneori imaginea de sine conştientă, o readuce la real)
6. funcţia integratoare (visul unifică subsistemele din care este formată
personalitatea şi mai ales psihismul conştient cu cel inconştient).

80
 Sistematizarea funcţiilor visului este făcută de doi autori francezi, Bourguignon
şi Humery (1972). După opinia lor, visul îndeplineşte următoarele patru funcţii:
1. funcţia de stimulare (el stimulează din interior, având valoare de stimul endogen
şi substituindu-se astfel stimulilor specifici stării de veghe, aşa încât se poate
aprecia că reprezintă o stare aparte de „trezire”
2. funcţia de descărcare (susţinută mai ales de Freud, care afirma că „visul descarcă
spiritul ca o supapă”; în psihanaliză, prin vis se descarcă tensiunile născute din
plăcerea sexuală, pe calea împlinirii, a realizării lui halucinatorii)
3. funcţia de substituţie (prin vis se substituie privarea senzorială produsă de somn)
4. funcţia de legătură (visul „leagă” între ele urmele lăsate de viaţa conştientă).

Visul îndeplineşte prin el însuşi, independent de somn, o importantă funcţie

adaptativă.
Mijloacele experimentale, obiective, pe baza cărora au fost studiate visele
sunt: înregistrarea mişcărilor corpului şi mai ales cea a mişcărilor ochilor în timpul
somnului

Mişcările oculare erau de două feluri: unele rapide (Rapid-Eye-Movement,

prescurtat REM), altele mai lente (Non-Rapid-Eye-Movement, prescurtat NREM).

Visele sunt caracteristice fazelor de somn superficial şi nu celor de somn

profund.
Practic, visele apar în aşa-numitele faze ale „somnului paradoxal”,
caracterizate printr-o asociaţie de semne contradictorii: există o serie de semne ce
provoacă somnul lent-uşor (mişcări ale ochilor, respiraţie neregulată, erecţie peniană,
EEG caracteristic stării de veghe) şi semne ale somnului profund (subiectul este
paralizat şi foarte greu de trezit). Dacă este trezit în timpul acestei faze de somn
paradoxal, subiectul povesteşte, în 80% din cazuri, un vis, amintirea acestuia fiind
vivace şi deseori în culori.

81
 CUM AU FOST EXPLICATE VISELE ?
1.) Teoria psihanalitică. Sursa primară a viselor o constituie inconştientul
individului, dorinţele lui refulate, reprimate, care fermentează în profunzimea şi în
intimitatea acestuia, fiind incompatibile cu conştiinţa. Aşa încât, la un moment dat,
datorită, pe de o parte, slăbirii temporare a Eului, iar pe de altă parte, reactivării
formaţiunilor subconştiente şi inconştiente ale psihicului, trebuinţele şi dorinţele
refulate se exprimă şi uneori se satisfac, sub o formă deghizată, temporar în vis. În cele
mai multe cazuri tendinţele şi dorinţele refulate datează din copilărie. Visul reduce deci
tensiunile psihice. În caz contrar, prin creşterea excesivă a acestor tensiuni se ajunge la
angoasă, nevroze.
2.) Teoria visului ca reproducător al realităţii. Cei mai mulţi autori cred că visul
este rezultatul unei stimulări ce acţionează în prezent asupra receptorilor interni şi
externi reactualizând urmele excitaţiilor trecute. Putem conchide alături de alţi autori că
visul reprezintă un ansamblu de „secvenţe” vechi, într-un „montaj” nou..
3.) Teoria schemei mintale. După părerea autorilor români, elementul comun
tuturor viselor îl reprezintă ceea ce el numeşte schema mintală în funcţie de care se
reglează structurile onirice ale subconştientului. Schema reprezintă principiul oniric
polivalent de organizare, principiul ordonator unic al fiecărui vis, care dispune de un
imens rol funcţional în elaborarea visului.
4.) Teoria neurală. A fost formulată de Rose (1976). Visele erau explicate
ca fiind rezultatul impulsurilor creierului. În timpul somnului, impulsurile întâmplătoare
ale creierului reactivează o serie de secvenţe stocate în memorie, le asociază şi
generează astfel visele.
5.) Teoria sintezei activatoare spune că visele sunt determinate de
încercarea creierului de a interpreta impulsurile sau zgomotele neurale. Cum însă unii
centri sunt inhibaţi sau blocaţi, creierul va face o sinteză incompletă, haotică.
6.) Teoria uitării. Este tot de natură neurofiziologică. Crick şi Mitchinson
(1983) au arătat că în timpul somnului, când sinapsele sunt modificate, cortexul

82
primeşte comenzi de la trunchiul cerebral, unele comenzi fiind reţinute, iar altele, mai
ales cele nedorite, eliminate. Se sugerează de asemenea că rolul somnului REM, deci al
visului, este de a îndepărta sau a uita informaţiile nedorite. Cum se face însă selecţia şi
cum se „rup” conexiunile, deocamdată nu se cunoaşte.
7.) Teoria visului reorganizator al structurii mintale. Timpul de visare
este utilizat de creier ca timp pentru reorganizarea propriilor sale structuri mintale.

83
 CAPITOLUL XII
IMPACTUL AFECTĂRII CREIERULUI PRIN FACTORI ETIOPATOGENICI
DIVERŞI ASUPRA PDAC

PDAC evidenţiază legătura dintre activitatea psihologică şi afecţiunea

cerebrală corespunzătoare. Această disciplină studiază modul cum modificările de la
nivelul creierului afectează psihocomportamentul. De exemplu afectarea prin factori
toxici, traumatici, infecţioşi etc a regiunilor prefrontale la om îi va modifica acestuia
capacităţile intelectuale sau caracterul. Înţelegerea unor astfel de aspecte presupune o
dublă abordare cantitativă. Pe de o parte există o abordare ştiinţifică a psihologiei care
priveşte descrierea obiectivă şi înţelegerea funcţiilor psihice cum ar fi percepţia,
memoria, inteligenţa, limbajul, iar pe de altă parte cunoaşterea ştiinţifică a o serie de
date despre creier legate de neuroanatomie, neurofiziologie, neurochimie şi neurologie
clinică.
PDAC studiază relaţiile dintre procesele mintale care susţin activitatea
creierului, funcţiile cognitive şi comportamentul emoţional deoarece afectările cerebrale
influenţează atât eficienţa cognitivă, cât şi funcţionarea emoţională şi
psihocomportamentul subiectului.
Specialiştii din PDAC trebuie să cunoască bazele neuronale ale
comportamentelor, a teoriilor cognitive, a teoriilor privind dezvoltarea psihicului, a
organizării sale şi a manifestărilor sale normale sau patologice.
Metoda în PDAC permite evaluarea standardizată a funcţiilor cognitive
raportate la modelele teoretice şi cercetarea mecanismelor deficitelor constatate. Pentru
aceasta sunt utilizate proceduri şi instrumente, consultaţia clinică, evaluări
psihometrice, cognitive, ecologice etc.

84
 Concepţiile conform cărora creierul este motorul activităţii psihologice
sunt de dată relativ recentă (sfârşitul sec. XVIII). Un promotor al acestor concepţii este
Franz Joseph Gall (începutul sec. XIX), un valoros anatomist care era un adept al
psihologiei „facultăţilor”.
Gall susţine că în spirit ar fi existat facultăţi separate cum ar fi: inteligenţa,
percepţia, memoria etc, şi că aceste facultăţi ar avea localizări precise în anumite
regiuni ale creierului. Aceste regiuni sunt diferite de la un individ la altul şi ar putea
exercita o presiune asupra porţiunii de craniu dând naştere unor proeminenţe denumite
„bose”. În opinia lui Gall reperarea lor pe craniul unei persoane ar fi suficientă pentru a
face inventarul psihologic al facultăţilor sale. Deşi teoria sa a fost combătută, are
meritul de a fi fost prima teorie care leagă o „facultate” psihologică de o anumită
structură cerebrală. Era de ajuns cunoaşterea unei structuri cerebrale pentru a deduce o
„facultate” corespunzătoare. Astfel s-a născut teoria localizărilor cerebrale. Un adversar
înverşunat al lui Gall a fost fiziologul francez Pierre Flourens care a fost precursorul
antilocalizaţioniştilor moderni. În 1861Paul Broca descrie prima localizare serioasă a
unei funcţii psihologice într-o parte determinată a creierului şi anume localizarea
limbajului articulat în piciorul celei de-a treia circumvoluţiuni frontale din emisfera
stângă.
Graţie lui Gall, Bouilland, Broca şi apoi Wernicke se dezvoltă un curent
„localizaţionist” care propune şi o cartografiere a creierului. În acelaşi timp Pierre
Marie şi Von Monakov susţin cu tărie teoria „antilocalizaţionistă”, iar mai apoi apar şi
se dezvoltă teoriile „conexioniste”. Neuroanatomistul Papez dezvoltă o teorie conform
căreia experienţa emotivă şi-ar avea sediul în straturile inferioare ale creierului şi anume
în hipocamp, hipotalamus şi amigdală.
În anii 1960 neuropsihologul rus Luria integrează în PDAC studiul funcţiilor cognitive
şi emoţionale şi psihocomportamentale. El consideră că funcţiile corticale superioare
sunt rezultatul activităţii integratoare a mai multor zone cerebrale care interacţionează.

85
 CAPITOLUL XIII
FUNCŢIILE PSIHICE CA EXPRESIE A DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE.
ARGUMENTE ALE RELAŢIEI DINTRE PSIHIC ŞI CREIER

Încercând să definească psihicul M. Zlate are în vedere o serie de considerente

şi anume:
- dacă psihicul este raportat la conexiunea sau interacţiunea universală a
lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie
a vieţii de relaţie;
- dacă raportarea se face la materie, la substratul lui material, el apare ca un
produs al materiei, o funcţie a materiei superior organizate – creierul;
- dacă e raportat la realitatea înconjurătoare naturală, el apare ca o
reproducere în subiectiv a acestei realităţi obiective;
- dacă e raportat la realitatea socială, la lumea oamenilor, el apare ca fiind
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.
Din perspectiva acestor considerente M. Zlate defineşte psihicul ca fiind o
expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi
cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al
condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.
Psihicul a fost considerat un rezultat al funcţionării creierului, un fenomen
indestructibil legat de structurile materiale şi energetice.
Ipoteza conform căreia psihicul ca funcţie a materiei superior organizate, a
avut o importantă valoare metodologică.
Din această perspectivă au fost emise o serie de teorii conform cărora:
a) psihicul are origine materială dar nu se identifică cu materia;
b) psihicul apare pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei;

86
 c) psihicul are un caracter evolutiv corespunzător substratului său material
(dacă creierul nu este dezvoltat, nici reacţiile psihice nu vor fi dezvoltate).
O serie de argumente susţin existenţa unei relaţii între psihic şi creier.
1. Dacă afectarea unor structuri anatomo-fiziologice ale creierului
determină modificări ale stărilor şi funcţiilor psihice înseamnă că funcţionarea
psihicului este legată de funcţionalitatea creierului. De altfel o serie de experimente cum
ar fi distrugerea unor zone ale creierului, secţionarea unor segmente ale SNC,
stimularea cu curent electric, determină modificări anatomo-fiziologice care se traduc
prin modificări ale psiho-comportamentului.
2. Experimentele invocate (experiment provocat de natură) o serie de
focare patologice ale creierului (leziuni, tumori, etc) se însoţesc întotdeauna cu tulburări
ale activităţii psihice. De exemplu: dacă în urma unui TCC este afectată zona
posterioară a lobului frontal stâng se produce o tulburare a capacităţii de vorbire (afazie
motorie).
3. Chimia cerebrală. O serie de modificări ale chimismului cerebral
determină deteriorări ale activităţii psihice. De exemplu: creşterea secreţiei de
norepinefrină afectează echilibrul emoţional şi diminuă controlul volitiv asupra
comportamentului. De asemenea substanţele psiho-active (alcool, droguri) determină
modificări ale psiho-comportamentului de la tulburări uşoare până la abolirea
psihicului.
4. Reducerea aportului de oxigen sau a glucozei pot să determine
modificări ale dinamismului psihic (oboseală, slăbirea atenţiei, confuzie).
5. La omul sănătos procesele nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia)
explică stările normale ale conştiinţei (veghea şi vigilenţa) precum şi altele mai puţin
obişnuite cum ar fi – somnul, visele, transa.
Există o serie de modele de abordare şi rezolvare a relaţiei dintre psihic şi
creier, astfel:

87
 I. modele dualiste care fac o demarcaţie netă între psihic şi creier, care sunt
entităţi de sine stătătoare. Şi aici enumerăm: dualismul filosofic, dualismul
epifenomenalist, dualismul interacţionalist şi dualismul paralelist. Conform acestor
teorii creierul nu este organul psihicului ci un simplu „suport” al principiilor şi
constructelor principale preexistente.
Aceste teorii nu ţin seama de diferenţele dintre creierul şi psihicul animal şi
creierul şi psihicul uman, cortexul omului fiind mai avansat decât la animale.
II. modele moniste care arată că între psihic şi creier nu există nici o
diferenţă. Aceste modele identifică psihicul cu substratul său material şi deşi au originea
în concepţiile mai vechi ale materialismului vulgar conform cărora „gândirea este o
secreţie a creierului aşa cum bila este o secreţie a ficatului”.
Dintre aceste teorii enumerăm:
1. monismul mentalist promovat de G. Berkeley în care el recunoaşte
dreptul de existenţă al minţilor, dar neagă existenţa corpului.
2. monismul materialist (fizicalist) crede în existenţa doar a creierului,
legile şi fenomenele naturii fiind epuizate de legile şi principiile fizice.
3. monismul materialist periferic
4. monismul materialist centralist identifică procesele mintale cu procesele
fizice care au loc în SNC.
5. monismul emergentist concepe creierul ca un biosistem complex
înzestrat cu proprietăţi emergente precizând că orice stare mintală e una din stările
funcţionale ale creierului conform acestei teorii; procesele psihice superioare reprezintă
expresia finală a organizării şi funcţionării biologice ca un fel de vârf al unei piramide
funcţionale.
6. monismul psiho-neural. Changeux porneşte de la ideea identităţii
fenomenelor psihice cu cele neurale.

88
 Criticat de psihanalişti conform cărora activitatea psihică nu poate fi redusă la
simpla funcţionare a creierului, Changeux propune explicarea fiziologică a
sentimentelor ca pe o evoluţie a stărilor cerebrale.
7. monismul neutral îşi are originea în psihologia cognitivă.
Reprezentanţii acestei teorii au demonstrat existenţa unei dependenţe logice
între stările de conştiinţă şi anumite elemente chimice şi nonsecreţii. Conform acestor
reprezentări psihicul este generat de structura celulară a creierului şi poate fi descrisă cu
ajutorul formulelor transformărilor chimice.
Modelul pluralist K. Poppler este o teorie trialistă care ia în consideraţie
existenţa a trei lumi:
1. Lumea materială a obiectelor şi stărilor fizice (structuri şi acţiuni ale
fiinţei umane).
2. Lumea stării psihice ale fiinţei umane (cunoştinţele, experienţele
acumulate).
3. Lumea cunoaşterii obiective a conţinuturilor gândirii (sisteme teoretice
ce se transmit prin educaţie).
Între cele trei lumi există o strânsă interacţiune.
Modelul interacţionalist emergentist
Conform acestui model conştiinţa este o proprietate dinamică emergentă a
excitaţiei cerebrale.
În funcţionarea creierului se produc integrări dinamice la diferite nivele.
Fenomenele conştiente apar în vârful acestei ierarhii şi exercită un rol determinant şi
cauzal asupra fenomenelor cerebrale.
Modelul interacţionist sistemic
Conform acestui model:
I. creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este
funcţia lui.
II. creierul şi psihicul formează o unitate dinamică evolutivă.

89
 III. creierul nu poate genera psihic dacă este izolat de sursele de informare.
IV. prin structura sa, creierul posedă competenţa primară nu şi
performanţe. M. Golu consideră că viaţa psihică nu este produsă de creier şi invocă
faptul că o treime din neuroni nu sunt utilizaţi în timpul vieţii individului. Golu
consideră că nu creierul constituie izvorul psihicului ci realităţile înconjurătoare,
creierul fiind doar mijlocitorul acestuia.
Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher) consideră că relaţia
dintre psihic şi creier poate fi abordată pornind de la trei categorii de date:
1. Efectul Placebo
2. Comparaţia dintre efectele medicamentelor şi efectele psihoterapiei.
3. Studiul efectelor medicamentelor asupra conduitelor şi activităţilor
cognitive.
Conform acestui model fiecare eveniment mintal corespunde unui eveniment
cerebral, la un moment dat starea mintală exprimând o anumită stare cerebrală. Cele
două tipuri de stări acţionează una asupra alteia constrângându-se reciproc.
Există un dublu determinism dar care nu ar trebui înţeles într-o manieră
simplistă şi reductivistă (ex: în depresii medicamentele au efect asupra simptomului iar
psihoterapia asupra adaptării sociale). De aceea utilizarea lor combinată este mai utilă
decât utilizarea lor separată.
Psihoterapia modifică sistemul de gândire produs de organizaţiile nervoase
complexe iar psihotropele modifică organele nervoase mai simple care acţionează
asupra funcţiilor elementare şi generale ale activităţii umane.

90
 CAPITOLUL XIV
PSIHOLOGIA DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE LA EXTREMELE DE
VÂRSTĂ

Bătrâneţea, şi în mod deosebit îmbătrânirea cerebrală, a făcut obiectul

cercetării ştiinţifice de abia când neuropsihologia a început să se preocupe de
funcţionarea cognitivă a subiecţilor vârstnici normali.
În abordarea problemelor cognitive specifice, două aspecte trebuie luate în
discuţie. Un prim aspect vizează capacitatea şi abilitatea persoanelor vârstnice şi al
doilea aspect vizează procedurile de selecţie a subiecţilor incluşi în cercetări.
În ce priveşte capacitatea sau potenţialul intelectual, acesta vizează limita
teoretică pe care o poate atinge performanţa, independent de o serie de variabile, cum ar
fi: starea generală de sănătate, nivelul cultural, competenţa profesională, motivaţia, etc.
Abilitatea unei persoane este ceea ce acea persoană poate efectiv realiza în
funcţie de capacitatea sa.
Cu privire la al doilea aspect, trebuie precizat că studiile efectuate din
perspectiva cercetării declinului cognitiv sunt longitudinale sau transversale.
Cele longitudinale se aplică grupului format din aceeaşi indivizi pe toată
durata studiului, în timp ce studiile transversale sunt realizate la un moment determinat,
implicând mai multe grupe de subiecţi de vârste diferite.
În cazul cercetărilor privind funcţionarea cognitivă a persoanelor vârstnice
există două abordări: o abordare analitică ce poate explica efectele vârstei prin evoluţia
proceselor specifice operei în tratamentele informaţiei şi o abordare globală, mai
integrativă, care analizează efectele îmbătrânirii asupra funcţionării cognitive în diferite
acţiuni.
În cadrul studiilor consacrate îmbătrânirii cognitive s-a emis conceptul de
declin cognitiv, care reprezintă, fie o diminuare a capacităţii de atenţie sau a memoriei

91
de lucru, fie o încetinire a vitezei de execuţie a tratamentului. Când vorbim de
îmbătrânirea normală, avem în vedere o slăbire a performanţelor intelectuale, odată cu
vârsta. Cercetările au evidenţiat o reducere a volumului şi greutăţii creierului odată cu
înaintarea în vârstă. Se estimează că între 20 şi 90 de ani , pierderea în greutate a
creierului ar fi de aproximativ 200 g. Atrofia cerebrală s-ar putea datora reducerii
substanţei albe care s-ar datora pierderii de mielină.
În ce priveşte modificările microscopice ale creierului, odată cu înaintarea în
vârstă, aceasta vizează pierderea neuronală ca urmare a morţii şi dispariţiei neuronilor.
Pierderile neuronale din una dintre structurile anatomice cele mai studiate (substanţia
nigra) ar fi responsabile pentru o serie de tulburări motorii întâlnite la persoanele
vârstnice cum ar fi rigiditate posturală, tremur, statură încovoiată, mers dificil, etc.
La nivelul cortexului cerebral s-a constatat o pierdere progresivă de neuroni,
încă din primele zile de viaţă. Între leziunile senescenţei cerebrale se găsesc plăcile
senile şi degenerescenţele neurofibrilare. Plăcile senile sunt formate din substanţa
amiloidă şi se întâlnesc cu precădere în hipocamp şi cortexul entorinal. Degenerescenţa
neuro-fibrilară reprezintă o alterare a neuronilor caracterizată prin prezenţa de
neurofilamente anormale. Aceste degenerescenţe sunt mai frecvente după 70 de ani şi se
întâlnesc la aproape toţi indivizii. În ce priveşte diferenţierea dintre îmbătrânirea
normală şi cea patologică trebuie spus că aceasta nu ţine de prezenţa acestor alterări, cât
mai degrabă de repartiţia lor la nivelul creierului. s-au prezentat speculaţii în baza
cărora se consideră că demenţa este o simplă accentuare a îmbătrânirii normale. Ideea
că demenţa ar putea fi o simplă exagerare a senescenţei a fost respinsă în totalitate.
Vom evidenţia în continuare câteva aspecte legate de aptitudinile intelectuale,
de limbaj şi memorie la persoanele vârstnice.
Aptitudinile intelectuale
Una dintre ipotezele care încearcă să explice efectele vârstei asupra
funcţionării cognitive apreciază că declinul cognitiv nu este neapărat consecinţa
îmbătrânirii.

92
 O altă ipoteză sugerează că declinul cognitiv este rezultatul unei încetiniri
globale a tratării informaţiei, afectând toate procesele cognitive.
Pattern-ul clasic al îmbătrânirii implică un declin al performanţelor pentru
testele cu componentă vizuo-spaţială.
Procese de atenţie
O serie de studii evidenţiază că tulburările atenţiei ar putea sta la originea unor
deficienţe cognitive întâlnite în îmbătrânirea normală.
Atenţia este de mai multe feluri: selectivă, atenţie dirijată, distributivă.
Unii cercetători au arătat că în procesele de îmbătrânire ar exista o disfuncţie a
proceselor de atenţie.
Persoanele vârstnice au o capacitate redusă de a memora stimulii din ambianţă
şi nu pot face o analiză complexă şi elaborată precum tinerii adulţi. În ce priveşte
structurile anatomice implicate în menţinerea diferitelor forme ale atenţiei mulţi autori
atribuie formaţiunii reticulate rolul cel mai important în menţinerea vigilenţei. În ce
priveşte localizarea corticală, reţeaua responsabilă pentru menţinerea atenţiei ar
cuprinde o reţea senzorială la nivelul cortexului parietal posterior, o reprezentare
motorie la nivelul cortexului frontal şi o reprezentare motivaţională situată în cingulum.
Unele experienţe au demonstrat că atenţia este susţinută prin structuri ce
aparţin la 2 sisteme diferite: sistemele prefrontale dreptă şi parietale sunt activate în
activităţi care necesită o atenţie susţinută, în timp ce sistemele cingulare sunt implicate
în activităţi care necesită o atenţie selectivă.

93
 Funcţiile executive sunt reprezentate de ansamblul proceselor cognitive care
sunt necesare pentru reuşita la testele complexe. Atunci când vorbim de funcţii
executive ne referim la acele funcţii care sunt necesare pentru controlul şi realizarea
comportamentelor intenţionale. În ierarhia fenomenelor cognitive aceste funcţii
reprezintă cel mai înalt nivel de supervizare, deşi sunt dependente de celelalte
componente cognitive (atenţie, limbaj, memorie) ele deţin totuşi o specificitate. În
testele care presupun formarea de concepte, subiecţii vârstnici au performanţe inferioare
în raport cu cei tineri. În testele care presupun formarea de concepte, subiecţii vârstnici
au performanţe inferioare în raport cu cei tineri.
O serie de experienţe au evidenţiat faptul că persoanele vârstnice au dificultăţi
în organizarea comportamentului în funcţie de un scop dat într-un context ce implică o
puternică atracţie pentru un alt tip de răspuns. Funcţiile executive sunt în mod natural
integrative şi implică coordonarea mai multor funcţii cognitive subordonate.
Limbajul
În timp ce mai toate funcţiile cognitive nonverbale suferă un declin odată cu
vârsta, limbajul se menţine până la sfârşitul vieţii.
Limbajul, ca şi ansamblul cognitiv funcţionează pe mai multe niveluri, cum ar
fi: fonologia, lexicul, sintaxa şi sistemul de reguli care conduc participarea vorbitorilor
la exerciţiul limbajului.
Studii recente susţin ipoteza unei deteriorări a performanţelor limbajului odată
cu vârsta. Alte studii susţin că vârsta nu ar influenţa calitatea performanţelor.
Limbajul „spontan” este forma cea mai naturală a vorbirii.
Studii recente care vizează impactul vârstei asupra limbajului, arată că există o
creştere a numărului de parafazii la persoanele cu vârstă înaintată, comparativ cu
persoanele adulte tinere, fără ca prezenţa acestora să afecteze inteligibilitatea
discursului.

94
 Subiecţii în vârstă sunt mai puţin performanţi in vitro la testele verbale
punctuale care reclamă operaţii neobişnuite concepute pentru a evidenţia diferenţele în
funcţie de vârstă.
Subiecţii vârstnici rămân in vivo, la fel de performanţi ca cei tineri, în măsura
în care folosesc strategii care le permit să compenseze insuficienţele unuia sau alteia din
componentele semiotice.

Memoria
Deşi pierderea de memorie în îmbătrânirea normală rămâne modestă în raport
cu pacienţii amnezici şi / sau bolnavii demenţi, ea rămâne suficient de importantă
pentru ca viaţa vârstnicilor să fie semnificativ afectată.
Declinul memoriei în îmbătrânirea normală poate fi un prim semn al unei
demenţe evolutive. Unii autori consideră că acest declin nu constituie chiar un prodrom
pentru demenţă şi aşa s-a ajuns la conceptul de uitare benignă. Mai nou s-a propus
termenul de tulburări ale memoriei asociate cu vârsta. Alte studii propun separarea
declinului mnezic apărut la testele de memorie şi aceasta a dus la împărţirea persoanelor
vârstnice în 4 grupe:
I. Subiecţi care nu manifestă nici o plângere mnezică şi au un nivel de
performanţă mnezică comparată cu a persoanelor normale;

II. Subiecţi cu o plângere mnezică importantă, dar ale căror performanţe

mnezice sunt asemănătoare cu cele ale persoanelor normale;
III. Subiecţi cu o plângere mnezică manifestă asociată cu performanţe
mnezice mult scăzute printre care s-ar putea afla pacienţi în faza precoce a bolii
Alzheimer;

95
 IV. Subiecţi care nu manifestă plângere mnezică, dar ale căror performanţe
mnezice sunt sever deteriorate, majoritatea acestora putând fi bolnavi în faza precoce a
bolii Alzheimer.
Pentru a demonstra declinul mnezic la persoanele vârstnice trebuie acceptat că
tratarea semantică a informaţiei este mai greu utilizată într-o manieră mai globală şi mai
generală decât la subiecţii tineri.
Persoana vârstnică este capabilă să utilizeze unele strategii de îmbogăţire, dar
nu poate face spontan uz de ele.
O altă posibilă sursă de deficit mnezic în cursul procesului de îmbătrânire ar
putea avea în vedere modul cum este gestionată stocarea informaţiilor.
Majoritatea studiilor demonstrează că există o mică diferenţă în funcţie de
vârstă în dinamica stocării.
O serie de studii acreditează ideea că memoria de evocare ar fi mai puţin
eficace la vârstnici decât la adulţi. Alte cercetări au studiat efectul îmbătrânirii asupra
aptitudinilor de reutilizare comparând diferenţele de performanţe la muncile de repetiţie
şi de recunoaştere a materialului verbal şi neverbal.
De asemenea au fost studiate procesele de achiziţie în relaţiile lor cu evocare.
În multe lucrări autorii evocă intervenţia memoriei de lungă durată în apariţia
tulburărilor cognitive legate de vârstă. În cazul testelor cognitive s-a observat că odată
cu creşterea vârstei se produce o reducere a vitezei de tratare a informaţiei, ceea ce duce
la o scădere a capacităţii MDL (memoriei de lungă durată).
Utilizarea diferitelor teste pentru a măsura capacitatea MDL au pus în
evidenţă în funcţie de vârstă declinul gradual al capacităţii MDL la persoanele în vârstă.
Sunt multe persoane în vârstă care se plâng de o diminuare sau pierdere a
memoriei deşi ele pot evoca cu lux de amănunte evenimente trăite cu 20 – 30 ani
înainte.

96
 CAPITOLUL XV
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE ALE COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI
DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE

Dezvoltarea copilului cunoaşte o anumită stadialitate în care vârsta

cronologică nu corespunde cu vârsta biologică şi nici cea psihică. Teoretic procesul
educaţional al copilului începe o dată cu naşterea încă din primii ani el înregistrând în
mod pasiv influenţe educative care se exercită asupra sa.
În cursul acestui proces educaţional se formează la copil deprinderi
elementare cu adâncă semnificaţie în plan psihic, estetic şi moral. Odată cu creşterea şi
dezvoltarea sa copilul nu mai acceptă să suporte în mod pasiv influenţe educative şi
devine receptiv la demersurile educatorului adoptând o atitudine de partener al
educatorului şi subiect al educaţiei.
Din perspectiva psihologiei vârstelor a fost stabilită o anumită periodizare a
dezvoltării copilului după cum urmează:
- de la 0 – 3 ani prima copilărie
- 3 – 6 (7) ani vârsta preşcolară

97
 - 6 (7) – 17 (18) ani vârsta şcolarităţii.
În cadrul acestei perioade cronologice deosebim mai multe subperioade:
- 6 – 7 ani vârsta şcolară mică
- 11 – 14 ani preadolescenţa
- 14 – 18 ani adolescenţa.
Evident această periodizare trebuie acceptată cu aproximaţie pentru că ea
suferă modificări în funcţie de sex, mediu ca şi ritmul diferit de dezvoltare la diferiţi
copii.
Fiecare perioadă de vârstă presupune o reorganizare pe un plan non superior al
vieţii psihice căruia îi corespund o serie de cerinţe care necesită a fi satisfăcute. La
naştere SNC (sistemul nervos central) atât cel senzitiv cât şi cel motor este bine
dezvoltat conferind copilului posibilitatea efectuării anumitor mişcări. Apoi treptat el
trece de la viaţa vegetativă la viaţa de relaţie cu cei din jurul său. El învaţă încă din
primii ani mersul şi vorbirea putând stabili relaţii cu cei din jur.
Într-o etapă următoare el încearcă să se impună mediului ambiental prin mers
şi vorbire. În această fază apar şi primele semne ale educaţiei intelectuale, morale şi
estetice. Un rol deosebit de important în această perioadă îl joacă familia care este
mediul profund afectiv în care creşte şi se dezvoltă copilul. Aşa cum laptele mamei este
considerat o adevărată vitamină psihică, afectivitatea poate fi considerată o vitamină de
creştere şi dezvoltare.
În perioada vârstei preşcolare organismul copilului se dezvoltă şi creşte în
greutate şi înălţime şi înregistrează progrese de la nivelul SNC. În această perioadă
activitatea dominantă este jocul, manifestare prin care copilul încearcă să rezolve
diferendul dintre dorinţa de a cuceri lumea înconjurătoare şi puterile sale limitate. În
această etapă jocul reprezintă cadrul principal pentru educaţia fizică, intelectuală,
morală şi estetică. Gândirea şi limbajul se dezvoltă, vocabularul său putând ajunge până
la câteva mii de cuvinte, în acelaşi timp sporeşte interesul pentru cunoaştere, este vârsta
întrebărilor: Ce? De ce? Pentru ce? Este perioada basmelor şi a poveştilor, acum se pun

98
bazele personalităţii morale, de altfel vârsta de 3 ani este considerată vârsta naşterii
personalităţii umane.
În perioada şcolarităţii copilului îi sunt formate deprinderi necesare pentru
şcoală , având dezvoltate atât capacitatea de concentrare cât şi limbajul. Copilul creşte
în înălţime şi greutate şi se dezvoltă sistemul osteo – muscular.
Sistemul nervos se dezvoltă suficient de mult în planul funcţionalităţii iar
dintre cele două sisteme de semnalizare, primul sistem se dezvoltă foarte mult, copilul
trăind mai mult în acest plan decât în cel reflexiv. În această perioadă domină ca
activitate învăţătura prin care copilul pătrunde în cultura elementară, percepţia se
dezvoltă ca şi atenţia involuntară, memoria este preponderent mecanică dar instabilă iar
gândirea promptă dar superficială.
În plan afectiv copilul are sentimente vii dar încă instabile, iar voinţa este
supusă impulsurilor şi capriciilor.
Preadolescenţa este vârsta la care copilul prezintă puternice transformări
psiho-neuro-endocrino-umorale, acum se realizează un echilibru între cele 2 sisteme de
semnalizare.
Activitatea dominantă este învăţătura prin care preadolescentul pătrunde în …
ştiinţifică manifestând un interes viu pentru cunoaştere, pentru diferite domenii, fiind
susţinut de o gândire promptă abstractă şi obiectivă.
Se dezvoltă în această perioadă imaginaţia şi memoria.
Adolescenţa este acea etapă a ontogenezei în care un ansamblu de fenomene
transformă copilul în adult. Termenul de adolescenţă se întinde de la sfârşitul micii
copilării până la apariţia primelor manifestări sexuale (Pagliani). Din perspectiva altor
autori (Dufestel) este perioada care urmează imediat pubertăţii reprezentând ultima fază
a creşterii.
Termenul de adolescenţă este de origine latină (adolescentia) şi desemnează
perioada dintre „puer” (copil) şi „juvenis” (tânăr). În perioada adolescenţei sistemul
nervos continuă să se dezvolte şi în acelaşi timp creşte forţa fizică şi capacitatea de a

99
desfăşura activităţi intelectuale. Funcţiile psihice se dezvoltă, imaginaţia e bogată,
atenţia e voluntară, memoria verbal-logică, gândirea capătă un caracter abstract –
generalizat, voinţa e susţinută iar sentimentele sunt bogate şi puternice. Copilul tinde să
iasă de sub autoritatea familiei, căutând în afara familiei un mediu favorabil
manifestărilor sale. Adolescentul manifestă interes pentru activităţi psihice încercând
să-şi descopere propriul „Eu”. Viaţa sa devine subiect de analiză, adolescentul ajungând
să capete conştiinţă de sine, o individualitate distinctă, o personalitate. El realizează un
salt în planul vieţii psihice, ceea ce duce la realizarea unui echilibru psihic şi social, pe
de altă parte înţelegându-se pe sine ca o fiinţă, el reuşeşte să-şi integreze viaţa într-un
tot unitar raportat la trecut şi proiectat în viitor. El încearcă să-şi fixeze clar locul său în
mijlocul oamenilor.
Procesul conştientizării de sine este mijlocit în sensul că se realizează mai ales
prin aprecierile pe care alţii le fac la persoana sa, prin comparaţiile pe care adolescentul
le face între el şi oameni sau ca şi raportările pe care le face la propriile sale acţiuni şi
prin autoanaliza vieţii psihice proprii.
La această vârstă este apt să înţeleagă personalitatea umană în toată
plenitudinea ei şi să participe conştient la viaţa socială; acum se pune problema
orientării sale sociale şi profesionale.
Din perspectiva stadialităţii personalităţii cognitive şi morale, Piaget distinge
următoarele stadii şi substadii:
I. Stadiul senzorio-motor (al inteligenţei preverbale 0 – 2 ani)
a) trecerea de la activitatea reflexă la apariţia intenţionalităţii 0 – 8 luni;
b) trecerea de la intenţie la reprezentare 8 (9) luni – 2 ani.
II. Stadiul preoperaţional 2 – 11 (12) ani cu substadii:
a) substadiul gândirii logice 2 - 4 ani
b) substadiul gândirii preoperatorii (al intenţiei simple) 4 – 5 (6) ani şi cel
al intenţiei articulate 5 (6) – 7 (8) ani;
c) substadiul operaţiilor concrete (al logicii concrete) 7 (8) – 11 (12) ani.

100
 III. Stadiul operaţiilor formale
a) substadiul operaţiilor formale 11 (12) – 14 ani;
b) substadiul structurilor operatorii formale 14 – 16 (17) ani.
În acest stadiu moralitatea se dezvoltă treptat.
În ce priveşte evoluţia judecăţii morale cu implicaţii în conduita morală,
Kodelberg distinge 3 nivele:
I. Nivelul premoral 4 – 10 ani cu stadiile:
a) stadiul moralităţii ascultării (pedeapsă, recompensă);
b) stadiul moralităţii hedonismului instrumental naiv (acest curent de
gândire (hedonismul) consideră că idealul în viaţă al omului este plăcerea).
II. Nivelul moralităţii convenţionale 10 – 13 ani:
a) stadiul moralităţii bunelor relaţii;
b) stadiul moralităţii lege şi ordine.
III. Nivelul autonomiei morale (acceptării personale a principiilor morale) 13 –
16 ani
a) stadiul acceptării democratice a legii şi moralităţii contractuale;
b) stadiul moralităţii, a principiilor generale de conduită.
În această perioadă adolescentul se orientează spre principii morale abstracte
şi spre o etică cu principii personale.
Pentru cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi individuale ale copilului şi
adolescentului, se utilizează o serie de metode cum ar fi: observaţia, anamneza, teste,
chestionare, studiul produselor activităţii etc.

101
 CAPITOLUL XVI
EVOLUŢIA SISTEMULUI PERSONALITĂŢII UMANE DIN PERSPECTIVA
PSIHOLOGIEI DINAMICII ACTIVITĂŢIII CEREBRALE

• Definiţie
• Structura personalităţii
T. – exprimă particularităţile înnăscute ale reactivităţii care privesc intensitatea,
echilibrul şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie.
C. – ansamblu de trăsături distincte ale unei persoane prin care aceasta se
exprimă caracteristic în atitudinile faţă de sine, modul său de existenţă şi sistemul de
valori.
A. – ansamblu de procese care se manifestă în timpul activităţii sociale ca
rezultante ale ansamblului de structuri psihosociologice.
Tipuri de personalitate
• personalitatea de bază (Kardiner)
• personalitatea accentuată (K. Leonhard)
• personalitatea patologică.
Evaluarea concepţiilor despre Tulburările de Personalitate
• ereditate – influenţe educaţionale şi culturale ⇒ dezvoltare armonioasă;

102
 • armonia rezultă din acordul între calităţi;
• ruperea echilibrului trăsăturilor fireşti cu accentuarea uneia sau mai multora
dintre ele ⇒ disfuncţia ansamblului;
• dizarmonia ⇒ neadaptare socială, fără conştiinţa defectivităţii, atribuind altora
cauza insuccesului şi eşecurilor sale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Sub redacţia Botez M.I. - Neuropsihologie clinică şi neurologia

comportamentului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996
2. Cosmovici, A. - Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
3. Ciofu, I. - Tratat de psihofiziologie, vol. I, Ed. Academiei
Golu, M. RSR, 1978
4. Dănilă, L - Tratat de neuropsihologie, vol. I, Ed. Medicală.
Golu, M
5. Enăchescu, C. - Neuropsihologie, Ed. Victor, Bucureşti, 1996
6. Sub redacţia Floru, M. - Psihofiziologia activităţii de orientare, Ed.
Academiei RSR, 1968
7. Gheorghe, M. D. - Actualităţi în psihiatria biologică, Ed. Intact,
Bucureşti, 1999
8. Hăulică, I. - Tratat de fiziologie
9. Kreindler, A. - Agnozii şi apraxii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977
10. Ionescu, G. - Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed.
Asklepios, Bucureşti, 1995
11. Luban-Plozza, B. - Boli psihosomatice în practica medicală, Ediţia a
Pöldinger, W. IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Medicală, Bucureşti,
Kröger, F. 2000
12. Mureşanu, D. - Neurotrophic Factors, Ed. Libripress, Bucureşti,
2003
13. Petrovanu, I. - Emisferele cerebrale sisteme informaţionale, Ed.
Zamfir, M. Intact, Bucureşti, 1999
Păduraru, D.
Stan, C.
14. Radu, I. - Introducere în psihologia contemporană, Ed.
Druţu, I Sincron, 1991
103
 Mare, V.
Miclea, M.
Podar, T.
Preda, V.
15. Zlate, M. - Introducere în psihologie, ediţia a III-a, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000
16. www. e-psihiatie.ro
17. www. isspd.com
18. www.scrib.ro
19. www.preferatele.com

104