Imaginatia-La-Copiii-Cu-Sindrom-Down Super

1
INTRODUCERE
« Imaginarul, in evolutia speciei umane, nu este un « moment depasit », ci un

element constitutiv si instaurativ al comportamentului specific lui homo sapiens ;
adevarata libertate si demnitate a vocatiei ontologice a personalitatii umane se bazeaza
pe spontaneitatea spirituala si pe expresia creatoare care constituie aria imaginarului ;
imaginarul este esenta spiritului, adica efortul fiintei de a inalta o speranta vie in pofida
lumii obiective a mortii ; imaginarul este refugiul suprem al constiintei » (Gilbert Durand,
« Structurile antropologice ale imaginarului », 1998).
Imaginatia face parte din procesele cognitive superioare, intre care ocupa un loc
aparte. Ea se foloseste de resursele celorlalte procese psihice, se bazeaza pe acestea si
este pusa in miscare de mecanismele motivational – afective, putand fi « comparata »
astfel cu intregul psihism uman, avand drept scop crearea noului, modificarea
existentului.
Copiii handicapati mintal, din categoria carora fac parte si copiii cu sindrom Down
au afectate toate palierele sistemului psihic, atat procesele cognitive (primare si
superioare), cat si cele afective, motivationale si volitive; prezentand anumite
caracteristici specifice. Copiii cu sindrom Down sunt cunoscuti prin nivelul crescut al
afectivitatii, prezentand o dispozitie vesela si manifestari emotive exagerat de puternice
in raport cu cauza care le-a produs, etc. Pe fondul intelectului deficient, deci al unui
control mai slab al rationalului, starile afective mai puternice pot influenta mecanismul
imaginatiei in sensul dinamizarii lui sau a producerii unor imagini cu un grad ridicat de
originalitate.
In prezenta cercetare se urmaresc trasaturile specifice ale copiilor cu sindrom
Down, ale imaginatiei in general si ale procesului imaginativ la aceasta categorie de
copiii cu handicap mintal, tinand cont de caracteristicile lor psihice. In realizarea
cercetarii s-a folosit si un lot de copii cu handicap mintal de varsta apropiata sau aceeasi,
pentru compararea rezultatelor obtinute.
In literatura de specialitate aceasta problema a fost tratata intr-un numar relativ mic
de lucrari, de aici aparand si problema obtinerii de date bibliografice.
Pentru asigurarea conditiilor optime de recuperare si integrare a copiilor cu
sindrom Down, in special, si a copiilor cu handicap mintal in general, problema
caracteristicilor imaginatiei lor prezinta un rol important, fiind un punct de plecare ce
poate fi exploatat si valorifcat, pentru a se obtine efecte optime.
2
1.Sindromul Down, aspecte generale si specifice
1.a. Definire si caracteristici ale sindromului Down
Sindromul Down, numit mongoloism in trecut, prima data cand a fost diferentiat de
alte forme ale deficientei mintale, este cea mai des intalnita forma de handicap mintal
sever. Se intalneste la o treime din persoanele cu handicap mintal sever chiar daca nu
toate persoanele cu sindorm Down prezinta deficienta mintala severa. Dupa Corbert, intre
cauzele deficientei mintale, sindromul Down ocupa primul loc. Acestea sunt : 1)
sindromul Down (26%) ; 2) alte conditii ereditare sau malformatii (maladii) asociate
congenitale (19%) ; 3) traumatism perinatal (18%) ; 4) infectii (14%) ; 5) anomalii
biochimice ereditare (4%) ; 6) altele (4%) ; 7) neidentificate (15%). Exista si persoane cu
mongoloism a caror inteligenta se afla la un nivel normal sau al handicapului mintal usor.
Toti au in comun insa acel aspect putin oriental care a dus la denumirea de
mongoloism.
Oricine cunoaste un copil cu sindrom Down este de acord ca acesta seamana mai
mult cu parintii lui decat cu alti copii cu sindrom Down, dar nu poate fi negat faptul ca un
astfel de copil este usor de recunoscut prin infatisarea lui caracteristica distincta. Acest
lucru tinde sa dea impresia generala ca sunt toti la fel, cu acelasi grad de retard mintal iar
o alta consecinta negativa a aspectului lor caracteristic ar fi faptul ca semnaleaza
“deficienta mintala”, un fel de arhetip care reprezinta toate temerile asociate cu
problemele mintale.
Exista mai multe diferente decat similitudini intre copii cu sindrom Down. El poate
semana cu parintii, bunicii sau unchii lui. Parul ii poate fi negru, roscat sau deschis la
culoare, blond iar ochii ii pot fi negrii, caprui, albastri sau verzi. Pielea poate fi inchisa
sau deschisa la culoare. El poate avea oricare din trasaturile care ii diferentiaza pe oameni
intre ei. Acest lucru este adevarat si in cazul temperamentelor, trasturilor psihice. Unii pot
fi activi, energici, altii mai putin activi. Unora le place muzica pe cand altii nu manifesta
interes fata de ea. Fiecare individ este unic in felul sau.
Au fost descrise aproximativ 120 de trasaturi caracteristice ale sindromului Down
insa multi copii cu acest sindrom nu prezinta decat 6 sau 7 dintre ele. Cu exceptia
afectarii intelectului, nu exista alta trasatura comuna la toti ceilalti indivizi cu sindrom
Down. Pot exista cazuri in care un individ normal sa prezinte una sau doua din
particularitatile fizice ale sindromului. Aceasta nu inseamna ca individul “poarta”
sindromul sau are legatura cu acesta. (Mark Selikowitz, “Down Syndrome: the facts”)
Trasaturi caracteristice
In trecut, o mare importanta a fost acordata multor trasaturi minore asociate cu

acest sindrom. Aceasta s-a intamplat pentru ca inainte de 1959 nu exista nici un test care
sa ateste clar daca subiectul prezenta sau nu sindromul. Foarte multe particularitati, cum
ar fi modelul (tiparul) amprentelor, erau deci descrise. Acest lucru nu mai este astazi
necesar. Exista o “lista” a trasaturilor caracteristice folositoare pentru recunoasterea
sindromului.
3
FATA – privit din fata, copilul cu sindrom Down are in mod normal o fata rotunda.
Din profil fata tinde spre plat.
CAPUL – spatele capului este aproape aplatizat la cei mai multi dintre copii cu
sindrom Down. Aceasta trasatura mai este cunoscuta si sub numele de brahicefalie.
OCHII – la majoritatea copiilor si adultilor cu acest sindrom sunt usor oblici,
inclinati in sus. Mai mult, uneori prezinta un pliu de piele vertical intre coltul interior al
ochiului si baza nasului, care poate exista si la copii normali. In ambele cazuri el devine
mai putin vizibil sau dispare odata cu inaintarea in varsta. Ochii pot avea pete galben
deschis in jurul irisului. Aceste pete sunt numite petele “Brushfield” dupa doctorlu englez
Dr. T. Brushfield(1858-1937). Ele pot aparea si la ochii copiilor normali. De cele mai
multe ori dispar dupa ce irisul devine maroniu. Ca si pliurile epicantice, nu influenteaza
vederea.
PARUL – la copiii cu sindrom Down este de obicei drept si moale.
GATUL – nou-nascutii cu sindrom Down pot prezenta piele in exces pe spatele
gatului, care dispare odata cu inaintarea in varsta. Copiii mai mari sau adultii cu Down
tind sa aiba gatul scurt si gros.
GURA – cavitatea lor bucala este usor mai mare decat la majoritatea copiilor si
limba este usor mai lata. Aceasta combinatie determina ca uneori copiii sa-si scoata limba
afara. Parintii pot interveni aici pentru a opri acest obicei, invatand copilul sa-si tina
limba in gura de mic, folosind anumite proceduri speciale.
MAINILE – tind sa fie late, cu degete scurte. Degetul mic uneori are decat o
articulatie in loc de doua. El poate fi de asemenea usor inclinat spre celelalte degete,
aceasta caracterisitica existand insa si in familii fara legatura cu sindromul Down. Este
cunoscuta sub denumirea de clino-dictalie. Palma poate avea doar o linie (pliu) de-a
lungul ei iar daca sunt doua, amandoua se pot extinde de-a lungul mainii. Amprentele pot
avea anumite caracterisitici proprii. Nici una din aceste caracteristici nu afecteaza copilul,
chiar daca el nu poate tine, prinde in mana la fel de bine fata de un copil normal.
PICIOARELE – tind sa fie scurte si groase si au un spatiu mai mare intre primul si
urmatorul deget. Aceasta se poate asocia si cu un pliu scurt pe talpa, care incepe de la
acest spatiu si merge cativa centimetri in spate.
TONUSUL – membrele si gatul copiilor cu sindrom Down au un tonus scazut, sunt
hipotonice. Tonusul reprezinta rezistenta muschilor pentru a se misca cand sunt relaxati.
Este diferit de puterea (forta) muschilor, care necesita contractia activa a muschilor. Forta
musculara este de obicei normala la copiii cu sindrom Down. Tonusul scazut este mai
pronuntat la unii copii fata de altii. El este cel mai scazut in primii ani de viata si se
imbunatateste odata cu cresterea in varsta, astfel incat la adolescenta sau maturitate nu
mai reprezinta o problema semnificativa.
MARIMEA CORPULUI – copiii cu sindrom Down de obicei cantaresc mai putin
decat media la nastere. De asemenea si lungimea corpului la nastere este mai mica. In
copilarie, ei cresc constant dar incet iar inaltimea lor ca adult este mai mica decat cea
specifica familiei. Ea este limita de jos a inaltimii normale si este 145-168 cm la barbati
si 132-155 cm la femei.
(Mark Selikowitz, “Down Syndrome: the facts”)
4
1.b. Cauzele sindromului Down
Datorita progreselor geneticii se poate, acum, raspunde la intrebarea : “Cum apare

sindromul Down?”
Pentru a intelege aparitia acestei maladii trebuie mai intai sa cunoastem cele mai
mici componente ale corpului uman: celulele, genele si cromozomii.
Celula este unitatea morfo-functionala a corpului. Ea poate fi vizibila doar la
microscop. Toate celulele isi au originea intr-o singura celula formata prin fuziunea
dintre ovulul mamei si spermatozoidul tatalui. Fiecare are un nucleu, care contine
materialul genetic mostenit de individ de la parinti. Exista aproximativ 100 000 gene in
fiecare nucleu. Fiecare controleaza producerea unei anumite proteine si astfel determina o
anumita caracteristica a corpului.
In timpul vietii adulte folosim aproape 10% din genele noastre, dar in timpul
dezvoltarii intrauterine a fatului aproape jumatate din genele fiecarui nucelu sunt folosite
simultan pentru a controla actiunea celulelor in aceasta agitata, ocupata perioada a
dezvoltarii. De aici reise ca erorile genetice rezulta des din anormale dezvoltari ale
fetusului.
Genele in nucleu nu sunt izolate ci grupate impreuna ca un sirag de margele, aceste
formatiuni purtand numele de cromozomi. Cand celula se divide pentru a forma doua
celule noi, odata cu cresterea corpului, acest lucru permite separarea ordonata a nucleului
in doua jumatati egale.
Fiecare celula a corpului are 46 de cromozomi, grupati in 23 de perechi. Cand o
celula se divide in doua, noile celule formate contin acelasi numar de cromozomi. Fiecare
pereche contine cate un cromozom de la fiecare parinte.
Singurele celule umane diferite sunt ovulul si spermatozoidul care contin numai 23
de cromozomi, astfel ca atunci cand ele fuzioneaza, celula formata contine standardul de
46.
Cromozomii pot fi vazuti la microscop. 22 de perechi sunt numerotati, dupa
marime, incepand cu 1, cel mai mare. Perechea nenumerotata sunt cromozomii sexuali,
care determina daca fetusul va fi de sex masculin sau feminin. Ei sunt reprezentati prin
literele X si Y. Un mascul are un X de la mama si un Y de la tata, o femela are 2X, unul
de la fiecare parinte.
Eroarea cromozomiala in sindromul Down.

Sindromul Down apare cand exista un cromozom in plus in perechea 21. Aceasta,
datorita genelor pe care le contine determina o cantitate excesiva de anumite proteine ce
se vor forma in celula. Acest lucru afecteaza cresterea normala a corpului fetusului. Nu se
cunoaste exact despre ce proteine este vorba si cum actioneaza ele.
Odata cu dezvoltarea fetusului, celulele corpului nu se divid atat de repede pe cat ar
trebui si astfel rezulta mai putine celule si deci un corp mai mic. In plus, migratia
celulelor din anumite parti ale corpului este anormala, intrerupta, mai ales in creier. Odata
ce individul cu sindrom Down se naste, toate aceste diferente sunt deja prezente. Copilul,
avand mai putine celule ale creierului si o formatie diferita a acestuia, va invata incet.
5
Schimbarile, anomaliile copilului, odata ce sunt prezente de la nastere nu mai pot fi

indreptate dupa.
Prezenta cromozomului in plus afecteaza supravietuirea fetusului: 80% din astfel
de fetusi mor prin avort. Copiii care sunt nascuti cu aceasta maladie pot fi astfel priviti ca
o marturie a capacitatii mamei de a-i intretine in timpul graviditatii, in ciuda
dezavantajului.
Nu este necesar ca un intreg cromozom 21 in plus sa fie prezent pentru a determina
aparitia sindromului Down. Este de ajuns ca doar o portiune critica din cromozom sa fie
prezenta, restul cromozomului 21, chiar daca este prezent sa nu influenteze producerea
sindromului.
1.c. Tipuri de sindrom Down

Toti copiii cu sindrom Down au o portiune din cromozomul in plus 21 in celule,
dar cantitatea de cromozomi in plus prezenta, si modul in care eroarea apare, poate lua
trei forme. In desenul de mai jos se poate observa cromozomul in plus din perechea 21.
Este important sa facem diferenta intre aceste trei forme, intrucat posibilitatea ca
parintii sa aiba un alt copil cu sindrom depinde de forma sindromului pe care o are
copilul. De asemenea in fiecare sunt diferite si gradele in care sunt prezente elementele
caracteristice ale sindromului.
Cele trei forme sunt: trisomia 21, translocatia si mozaicismul.
6
1.c.1.TRISOMIA 21
Marea majoritate a copiilor cu sindrom Down (95%) au un intreg cromozom 21 in

plus in fiecare celula, acest fapt fiind numit trisomie (“tri”- trei, “somia”–cromozom).
Este cea mai comuna forma a sindromului, intalnita la nasteri cu mame de toate
varstele. Se produce datorita faptului ca unul dintre parinti da doi cromozomi 21 in loc de
unul, prin ovul sau spermatozoid.
In mod normal, cand ovulul sau spermatozoidul se formeaza, o celula din ovar sau
testicul se divide pentru a forma doua noi celule, fiecare cu jumatate din numarul original
de cromozomi. In cazul trisomiei 21, aceasta diviziune se produce anormal si ovulul sau
spermatozoidul primesc un cromozom 21 in plus. Acest proces este cunoscut sub numele
de non-disjunctie, pentru ca perechea 21 din celula originala nu se separa (disjunctie).
Aceasta este o relatare in termeni generali a proceselor ce au loc in non-disjunctie.
In timpul procesului de formare a celulelor sexuale, cei 2 cromozomi 21 ai celulei
originare, in loc ca fiecare sa urmeze doua directii opuse si sa formeze cate o celula noua,
ei se muta impreuna. Astfel, dintre noile celule, una va contine amandoi cromozomii 21
iar cealalta nu va avea nici un cromozom 21. Aceasta din urma nu va putea supravietui si
se va dezintegra.
In prezent nu se stie de ce non-disjunctia se intampla. Nu poate fi cauza unui singur
factor. Mai multe cauze trebuie sa actioneze impreuna. Predispozitia genetica, expunerea
la radiatii, prezenta anticorpilor tiroidieni in sangele mamei sunt cauze prea putin
importante. Cea mai semnificativa se pare ca este varsta mamei, insa aceasta este doar
una dintr-o multitudine de cauze ince necunoscute. Sansa de a avea un copil cu sindrom
Down creste odata cu varsta mamei.
Insa non-disjunctia nu este cauzata mereu de mama, cum se credea mai demult. In
30% din cazuri, cromozomul in plus vine de la tata. Aceste informatii au fost deduse din
aplicarea unor teste speciale care pot determina originea parentala a cromozomului in
plus.
Daca este clar ca varsta mamei este un factor important, nu este la fel de clar daca
este importanta si varsta tatalui. Studiile din diferite parti ale lumii aduc informatii
conflictuale. In mod sigur insa, daca varsta tatalui are un rol, acesta este prea insignifiant
pentru a fi luat in seama.
Pentru a intelege de ce este importanta varsta mamei fata de cea a tatalui trebuie sa
explicam faptul ca atunci cand o persoana de sex feminin este nascuta, toate ovulele pe
care ovarul ei le va produce in timpul vietii sunt deja prezente, intr-o forma imatura. Ele
raman intr-un stadiu de dezvoltare suspendata pana la acea perioada in care ele vor fi
eliberate. Aceasta inseamna ca pot sta in forma incompleta pentru 20 sau 40 de ani.
Astfel nu este surprinzator de ce apar erori intr-un proces care se extinde pe o perioada
asa lunga de timp. Cu cat varsta este mai inaintata cu atat exista un mai mare risc al
aparitiei unei erori, asa cum se poate vedea si in tabelul urmator:
7
Incidenta Incidenta
Varsta sindromului Varsta sindromului
mamei Down mamei Down
20 1 din 2000 35 1 din 350
21 1 din 1700 36 1 din 300
22 1 din 1500 37 1 din 250
23 1 din 1400 38 1 din 200
24 1 din 1300 39 1 din 150
25 1 din 1200 40 1 din 100
26 1 din 1100 41 1 din 80
27 1 din 1050 42 1 din 70
28 1 din 1000 43 1 din 50
29 1 din 950 44 1 din 40
30 1 din 900 45 1 din 30
31 1 din 800 46 1 din 25
32 1 din 720 47 1 din 20
33 1 din 600 48 1 din 15
34 1 din 450 49 1 din 10
La barbati, in mod contrar, formarea spermei nu incepe decat odata cu varsta pubertatii
iar apoi este un ciclu continuu de 10 saptamani pentru producerea ei. Spermatozoizii nu
raman intr-un singur stadiu pentru mult timp si astfel este putin probabil sa apara erori ca
cea intalnita in cazul trisomiei 21.
1.c.2.TRANSLOCATIA
In 4% din cazuri, sindromul Down este datorat prezentei unei anumite parti din
cromozomul 21 in plus.
Aceasta se intampla atunci cand portiunea mica de sus a cromozomului 21 si altui
cromozom se rupe iar cele doua parti ramase se lipesc una de cealalta in partile de unde s-
au rupt. Procesul prin care un cromozom se lipeste de altul se numeste translocatie.Un
exemplu de translocatie este reprezentat in fig. 2, intre cromozomii 21 si 14.
8
fig. 2
Nu se stie de ce acest proces se intampla dar se stie ca, spre deosebire de cazul non-
disjunctiei, varsta parentala nu are aici nici o importanta.
Numai anumiti cromozomi pot realiza acest fel de translocatie cu cromozomul 21.
Acestia sunt: 13, 14, 15, 22 sau alt cromozom 21 (14 este cel mai des intalnit). Toti
acestia prezinta mici capete ascutite, inactive genetic care se pot rupe si pot fi pierdute
fara nici un efect negativ.
Copiii cu translocatie nu sunt diferiti fata de cei cu trisomia 21 in gradul in care
sunt afectati. Faptul ca indivizii cu translocatie nu au acea parte de sus a cromozomului
nu face nici o diferenta, intrucat aceea nu reprezinta importanta din punct de vedere
genetic.
Este foarte important sa se faca un test cromozomial copiilor cu sindrom Down
pentru a-i detecta pe aceia cu translocatie pentru ca la o treime din acesti copii, parintii
vor fi gasiti “purtatori” ai sindromului Down, ei neavand nici un semnalment al
sindromului, au insa o sansa mare de a avea un copil cu sindrom. Un astfel de “purtator”
este normal, deoarece are cele 23 de perechi de cromozomi normali insa diferenta este ca
unul din cromozomii 21 ai persoanei este unit cu un altul. Acest fapt nu produce
probleme purtatorului dar cand se produce o celula sexuala este mai dificil de divizat
numarul de cromozomi datorita celor doi lipiti.
Trebuie specificat ca in doua treimi din cazuri, translocatia nu se datoreaza faptului
ca unul dintre parinti este “purtator”. In astfel de cazuri translocatia a fost o eroare izolata
ce a avut loc la formarea celulei sexuale care a stat la baza formarii fetusului. Este un
eveniment intamplator, cu o mica sansa sa se intample si in sarcinile viitoare.
9
2.c.3.MOZAICISMUL
La 1% din copiii cu sindrom Down se gaseste un cromozom 21 in plus in numai o

anumita proportie a celulelor corpului. Restul celulelor sunt normale.
Despre acesti indivizi se spune ca au mozaicism pentru ca celulele corpului lor sunt
ca un mozaic format din piese diferite, unele normale si unele cu un cromozom in plus.
Mozaicismul este asociat cu o mai mica afectare a individului, datorita contra-
actiunii celulelor normale. Ei adesea au trasaturi mai putin proeminente ale sindromului
Down si se dezvolta mai aproape de normal.
Mozaicismul a mai fost numit si sindrom Down incomplet sau partial. El poate fi
suspectat atunci cand este in dubiu stabilirea diagnosticului de sindrom Down, cand sunt
prezente putine din trasaturi ale sindromului dar testele genetice initiale au dezvaluit
numai celule normale. Testele ulterioare pot descoperi celule trisomice.
De aici ne putem astepta ca persoanele cu mozaicism sa prezinte un nivel general
de inteligenta mai ridicat decat cei cu trisomia 21. Insa, ar fi neintelept sa prezicem
functionarea intelectuala pe baza descoperirilor genetice, atata timp cat situatia pare
neclara. Oamenii de stiinta si-au impartit parerile cu privire la nivelul intelectual al
persoanelor cu mozaicism. Unii relateaza despre niveluri ale inteligentei indivizilor cu
mozaicism in tot rangul nivelelor specifice trisomiei 21. Altii cred ca aceste persoane pot
avea nivelul intelectual undeva intre cel al persoanelor normale si cel al persoanelor
afectate.
Din aceste constatari rezulta ca ar putea exista anumiti oameni care nu prezinta
trasaturi fizice caracteristice ale sindromului Down dar care ar putea avea celule
trisomice. Se crede chiar ca o anumita proportie din copiii nascuti cu acest sindrom se
nasc astfel pentru ca parintii lor au mozaicism nediagnosticat, iar celulele sexuale sunt
afectate.
Din studii dermatologice (ale palmei si amprentelor), Penrose a sugerat in 1965 ca
10% din nasterile cu sindrom Down au loc datorita faptului ca unul dintre parinti prezinta
mozaicism. Un studiu mai recent, in 1985 arata ca doar 2,7% ar fi o cifra acceptabila.
Alte dovezi pentru acest fapt reies din anumite cazuri in care copii cu trisomia 21 au fost
nascuti de mame descoperite a fi purtatoare de celule trisomice, chiar daca nu aratau nici
un semn de sindrom Down. Un astfel de caz este al unei mame care a nascut doi copii cu
sindrom Down, primul fiind nascut cand ea avea 19 ani. Alt caz este al unei mame care la
22 de ani a nascut primul, din cei doi copii cu sindrom Down. De retinut este faptul ca
ambele mame au fost nascute cand mamele lor aveau 39 de ani. Teoretic, acelasi lucru se
poate intampla si in cazul in care tatal prezinta celule cu un grad scazut de mozaicism.
Aceste exemple cu parinti ce au celule trisomice la un nivel foarte scazut au o importanta
biologica, ele sunt rare si nu prezinta o prea mare importanta privind asupra cauzelor
generale ale sindromului Down. (Mark Selikowitz, “Down Syndrome: the facts”)
Dupa cum s-a putut observa, este greu de diagnosticat mozaicismul. De exemplu,
sangele unei persoane poate sa nu prezinte celule anormale si acestea pot fi gasite in
piele, sau sangele si pielea pot sa nu prezinte (aproape deloc) astfel de celule si ele sa
existe in ovare.
Mozaicismul se poate produce prin trei mecanisme:
a) non-disjunctia zigotului normal;
b) temporizarea anafazica a zigotului trisomic;
10
c) non-disjunctia zigotului trisomic.

(“Sindromul Down – trecut, prezent si viitor”, Dr. Brian Stratford)
a)non-disjunctia zigotului normal
In acest caz un ovul si un spermatozoid normal fuzioneaza pentru a forma zigotul.
Problema apare atunci cand zigotul incepe sa se divida prin procesul mitotic, perechea de
cromozomi 21 nu reusesc sa se desprinda in mod corespunzator in timpul diviziunii
celulare ulterioare.de aici in colo, putem spune ca non-disjunctia a avut loc in timpul
mitozei intr-un zigot normal. A fost estimat ca doar 1 nastere din 160 000 care au inceput
ca un ovul normal fertilizat este afectata de acest tip de non-disjunctie.
Daca non-disjunctia apare la prima diviziune mitotica a zigotului, atunci copilul va
avea trisomie 21, pentru ca celula cu doar 45 de cromozomi va muri.
b)temporizarea anafazica a zigotului trisomic
In aceasta situatie se incepe cu un zigot trisomic care a aparut deoarece ovulul sau
spermatozoidul a avut un cromozom 21 in plus. Zigotul incepe sa se divida dupa
obisnuita metoda a mitozei. Cromozomii se despart longitudinal, dar la un anumit
moment, o jumatate (o cromatida) a cromozomilor 21 nu se muta corect, in locul normal
pe care trebuia sa-l ocupe in timpul diviziunii si astfel ea este pierduta.
Acest proces se poate intampla in celule ce au 46 de cromozomi dar si in cele care au 47
cromozomi, daca are loc in prima sau urmatoarele diviziuni celulare.
S-a constatat ca evenimentele prezente in mozaicism au o mai mare sansa sa apara
la zigotii trisomici. Richards, omul de stiinta care a facut aceasta observatie a spus ca
doar 20% din populatia cu sindrom Down mozaic a aparut din zigoti normali.
c)non-disjunctia zigotului trisomic
Este un mecanism care are loc foarte rar. Initial, un zigot trisomic este format
pentru ca una din celulele sexuale continea un cromozom in plus. In urmatoarele
diviziuni celulare in zigotul trisomic mai are loc o non-disjunctie. Daca acest lucru se
intampla in prima diviziune, atunci sunt produse doua linii celulare, una continand 46 de
cromozomi iar cealalta 48. Acesta poate fi numit si mozaicism 46/48. Daca non-
disjunctia are loc la o diviziune celulare ulterioara, atunci vor fi produse 3 benzi de celule
(mozaicism 46/47/48).
Un alt aspect interesant la mozaicism este ca exista dovezi ce arata ca proportia
celulelor trisomice fata de cele normale se poate modifica dupa o perioada de timp.
Cercetarile au aratat ca proportia se poate schimba in ambele directii: crescand sau
descrescand in raport cu celulele normale.
A fost sugerat faptul ca atunci cand proportia celulelor trisomice creste, zigotul
original ar fi putut fi trisomic, iar daca acest zigot ar fi fost normal, proportia ar descreste.
De fapt, schimbari drastice in proportiile diferitelor tipuri de celule pot avea loc
inainte de nastere sau chiar in culturile de celule din laborator, acest fapt facand dificila
stabilirea modului de aparitie a mozaicismului.
Pentru a prezenta un tablou complet al mozaicismului trebuie mentionata si o
clasificare a diferitelor tipuri ale acestuia. El tinde sa nu fie clasificat dupa mecanismele
din care el provine ci dupa intinderea si tipul implicarii celulelor trisomice in tesuturile
corpului. Pot fi identificate astfel trei tipuri de mozaicism:
a)mozaicism celular – este cea mai comuna forma de mozaicism, unde un singur tesut
poate contine atat celule normale cat si trisomice. El poate aparea teoretic din oricare din
cele trei tipuri de mecanisme descrise.
11
b) mozaicism tisular (al tesuturilor) – acesta este o situatie rara unde anumite tesuturi
sunt afectate de trisomia 21. In acest tip, de exemplu, anumite celule ale sangelui pot
prezenta o singura banda de celule trisomice in timp ce un grup de celule ale pielii pot
aparea perfect normale.
c) himerism – si acest tip este foarte rar. Aici, doua ovule separat fertilizate pot
fuziona si creste intr-o singura celula. Pentru ca sunt implicate doua ovule diferite, nu
poate fi considerat o forma stricta de mozaicism. O persoana cu “himerism” poate sa nu
prezinte neaparat nici o celula cu trisomie, chiar daca, in mod clar acea persoana a fost
afectata de sindromul Down, unul sau amandoua ovulele ar avea o anumita forma de
trisomie a cromozomului 21. Primul caz de acest fel raportat a prezentat o proportie de 4
la 1 – celule normale fata de cele anormale in sange si trisomie 21 completa intr-o
anumita parte a pielii.
Primul caz de mozaicism raportat la oameni a implicat si o anomalie a
cromozomilor sexuali, cunoscuta sub numele de sindromul Kleinfelter. Acesta apare la
barbati, cand prezinta unul (sau mai multi) cromozomi X in plus. Individul din acest caz a
avut un cromozom X in plus in unele din celulele sale. De asemenea el a fost afectat si de
sindromul Down, toate celulele sale avand un cromozom 21 in plus. Aceasta prima
relatare a fost publicata in 1959, dar 2 ani mai tarziu, o echipa de cercetare din America a
raportat un caz cu sindrom Down sub forma mozaicismului. O saptamana mai tarziu , un
alt caz a fost descris in Anglia si alte cateva cazuri publicate in urmatoarele 12 luni.
Important este ca mozaicismul ramane o forma comparativ rara a sindromului Down.
(“Sindromul Down – trecut, prezent si viitor”, Dr. Brian Stratford)
1.d. Atitudini si artisti despre sindromul Down
IN ANTICHITATE
In partea de est a lumii Grecia in Antichitate reprezenta leaganul civilizatie si
inventatoarea democratiei, a conducerii de catre popor. Dar se pun intrebarile, “de catre
care popor?” si “cat de civilizata era Grecia Antica in termeni moderni?”.
In secolul al V-lea, in Atena era o populatie de 400 000 de oameni si totusi “
democratia” era mentinuta de jumatate din populatie. Cei 200 000 de sclavi care formau
cealalta jumatate a populatiei nu aveau in mod sigur nici un rol in viata politica. Trebuie
sa tinem cont de asemenea si de rolul femeilor in aceasta societate puternic masculina.
Femeile erau putin promovate fata de sclavi, cu nici un drept public, chiar daca era
necesar ca o femeie sa fie fiica unui cetatean pentru a se putea casatori cu un cetatean.
Pozitia lor in societate a fost descrisa de Demostene: “Avem curtezane pentru placeri,
concubine pentru confort si sotii pentru a ne darui copii legitimi”. Pentru atenieni,
nevestele erau mai mult primele dintre servitori.
Desigur, in aceasta democratie, nimeni nu era obligat sa ia parte la viata publica,
chiar daca “el” avea dreptul. El putea alege sa fie o “persoana privata”. In mod normal,
barbatii nu erau incurajati sa-si neglijeze datoriile publice dar era general acceptat ca
oricine ar fi putut, daca ar fi vrut, sa fie o “persoana privata”. Cuvantul grecesc pentru
“persoana privata” este “idiot”. Devenise parte din conversatia normala in perioada tarzie
elenica sa se sugereze ca o persoana care facuse o declaratie prosteasca “vorbea ca un
idiot”, insemnand desigur ca acela nu-si dadea seama de ce se petrece in jur.
12
Este cunoscut putin despre atitudinea grecilor fata de persoanele handicapate.

Atenienii, ca si spartanii isi abandonau copiii handicapati pe dealuri, sa moara de foame
sau sa fie devorati de animale salbatice. Aceasta neglijare deliberata sau abandon era
prezenta in legile lui Lycurgus si era practicata in mare parte din motive de eugenie (grija
ca handicapul sa nu se transmita mai departe) dar exista de asemenea si o frica de
“oamenii nebuni” sau de cei care ar putea face lucruri in contrar cu bunul obicei grecesc.
Se presupune ca in acea perioada handicapatii mintali se confundau cu bolnavii mintali.
Aceasta confuzie a continuat pentru un timp indelungat si nu este nici astazi clara in
totalitate in mintea oamenilor.
Grecii au dat lumii cuvantul “idiot” si asocierea lui cu persoane dispretuite si prostie. Este
ciudat cum acest cuvant a devenit un termen acceptat stiintific pentru descrierea
handicapului mintal sever si a fost frecvent folosit pana la mai mult de jumatatea secoului
trecut. El ramane folosit, dar acum, mai mult ca un termen abuziv.
Nu toate societatile lumii antice au privit persoanele handicapate in acelasi fel.
Supravietuirea copiilor cu sindrom Down era rara dar, probabil chair aceasta raritate i-a
determinat pe olmeci, in contrar cu grecii antici, sa-i inzestreze pe cei cu sindromul Down
cu calitati supranaturale, mistice.
OLMECII
Olmecii erau o populatie care a existat pe o suprafata de aproximativ 14 000 km 2 in
campia din jurul Golfului Mexic, de la 1500 i.Ch pana pe la 300 d.Ch.
Ei au lasat suficiente artifacte care sa indice ca oamenii ce prezentau anumite
anormalitati erau tinuti la mare respect de catre ei. Pana acum nu a fost gasit nici un
singur schelet uman de la ei si tot ceea ce este cunoscut despre acest popor reiese din
figurine si sculpturi. Este posibil ca aceste sculpturi olmece sa aiba o semnificatie
religioasa si sunt mai mult mitologice decat realiste (dupa Reich, 1979) dar tot ramane de
explicat care a fost reala sursa a acestor opere de arta. Chiar daca sunt “idealizari” si nu
portrete, tot trebuia sa existe un model uman ca sursa de inspiratie pentru trasaturile
acestor sculpturi, despre care antropologii au spus ca este putin probabil sa faca parte din
caracteristicile fizice standard ale olmecilor.
Unii savanti, au sugerat ca, rezultand din iconografia acestor lucrari de arta,
sculpturile portabile ale olmecilor reprezinta fie indivizi anormali fie erau reprezentate
intr-un mod diferit fata de ceea ce olmecii considerau normal.
In contrariu, Wicke, un alt antropolog spune ca “capetele colosale” ale olmecilor
demonstreaza ca acestia aveau aptitudinile tehnice necesare unor redari reale.
Juan Comas, un antropolog mexican concluzioneaza, dupa studierea unor schelete
gasite in locuri din imediata apropiere a zonei olmecilor, ca reprezentarile antropomorfice
din arta omeca nu sunt o expresie a tipului normal olmec, ele sunt mai sigur “cazuri
exceptionale” care, chiar datorita diferentierii lor au atras atentia artistului.
Copiii cu sindrom Down, cu expresia lor faciala distincta, sigur ar fi fost subiectul
unei mari curiozitati printre olmeci, care nu ar fi avut nici o alta explicatie pentru
prezenta lor, alta decat cea supranaturala.
Mai multi savanti, in timp ce incercau sa faca legatura dintre figurile sculptate cu
simbolismul si religia, sunt de acord ca sursa lor originala ar fi trebuit sa fie indivizi
anormali. Diformitati ale spatelui, cocoasele erau privite cu veneratie, judecand dupa
13
numarul statuetelor si figurinelor de toate marimile ce reprezinta persoane cu aceasta

deformatie. S-a presupus ca a existat o mare rata de tuberculoza spinala printre olmeci.
Ceea ce este interesant pentru subiectul tratat reprezinta anumite desene, sculpturi
ale unor indivizi scunzi si indesati, cu obrajii rotunzi si plati, ochii oblici si putin scosi in
relief, nasuri plate si guri deschise cu buze pline, falci groase si gaturi scurte, aproape
inexistente. Unele dintre aceste figurine de cuart arata de asemenea hiper-extensibilitate a
articulatiilor si organe sexuale reduse sau absente, indicand inactivitate sexuala. Toate
aceste trasaturi fac dificila o alta concluzie decat aceea ca este vorba despre persoane cu
sindrom Down.
Antropologii americani Milton si Gonzalo, mentinand ideea ca triburile olmece
erau foarte atente la fondul genetic comun, au propus ideea ca olmecii credeau ca acesti
copii cu sindrom Down au rezultat din imperecherea unui om cu un totem, zeitate olmeca
– jaguarul, progeniturile fiind astfel hibrizi om-zeitate ai civilizatiei. Mai multa
importanta li se acorda atunci cand veneau dintr-un membru senior al tribului (situatie
care se putea datora varstei inaintate a mamei). Picturile rupestre de la Oxotitlon au
sustinut acest punct de vedere, ele reprezentand relatii sexuale intre un jaguar si un om.
Cautarea mai multor dovezi in acest sens continua. Din pacate nu a fost gasit nici
un mormant olmec, pentru ca nimic nu ar fi mai convingator decat analiza ramasitelor
omenesti, dar climatul umed si aciditatea solului au distrus probabil astfel de dovezi.
SAXONII
Nu exista nici un dubiu asupra faptului ca un craniu descoperit in 1950 intr-un
mormant saxon in Breedon-on-the-Hill din comitatul Leicestershire in Marea Britanie
apartinea unui copil cu sindrom Down.Craniul are forma si volumul mult mai diferit
decat nivelul normal al populatiei saxone dar este normal pentru o persoana europeana cu
sindrom Down. Ca si artifactele olmece, craniul este brahicefalic, cu aria occipitala plata
si bolta subtire care se potriveste cu un craniu al unui copil cu sindom Downdin epoca
moderna, desi nu exista nici un dubiu ca acest copil a fost inmormantat in secolul XIX.
Alte trasaturi caracteristice pentru sindromul down ale acestui craniu sunt: maxilarul
scurt si mandibula aproape normala, sinusurile mici si anomalii ale dintilor si dezvoltarii
oaselor au loc in cazul retardarii dezvoltarii mintale, este dificil de apreciat exact varsta
mortii copilului, desi a fost estimata la 9 ani.
Mormantul Breedon-on-the-Hill a fost probabil in legatura cu una din cele mai
mari case monahale din secolul XVIII sau XIX. De aici se poate specula ca odata cu
intinderea crestinismului in Britania si cu mai marea atentie acordata celor bolnavi si cu
defecte, handicapatii mintal si fizic au primit ajutor si protectie in astfel de locuri.
Si in Franta existau mari manastiri unde handicapatii mintali erau stransi si li se
acorda ajutor. Astfel supravietuirea lor sociala depindea de bunastarea acestor locuri.
Unii dintre ei, care erau capabili, erau pusi sa munceasca in cadrul comunitatii monahale.
Oamenii din satele apropiate acestor locuri se refereau la handicapati ca oamenii care
traiau si munceau in manastire, in Franta fiind adoptat termenul de “les Cretien”, de aici
avandu-si originea termenul de cretin (avand la baza cuvantul “crestin”). Din pacate, de-a
lungul timpului, si acest termen ca si cel de “idiot” si-a luat alt inteles, nu atat de
binevoitor.
Printre acesti putini supravietuitori au fost si cei cunoscuti astazi ca persoane cu
sindrom Down, in trecut fiind denumiti ca un “tip mai usor de cretinism”.
14
EVUL MEDIU, RENASTEREA SI MAI TARZIU

In timpurile de odinioara, perspectivele de supravietuire entru un copil, indiferent
de starea lui de sanatate nu erau prea mari. Thomas Weihs a aratat ca in Evul Mediu, de
exemplu, majoritatea femeilor ramaneau insarcinate de multe ori, insa nu-si puteau duce
pana la sfarsit sarcina decat de aproximativ 12 ori. Dintre acesti copii, numai unul sau doi
puteau supravietui. Copiii cu sindrom Down supravietuiau de asemenea greau, putini
atingand copilaria tarzie. Unii din acestia au atras atentia pictorilor, mai ales in cazurile in
care apareau in familii nobile.
Artistii din toate timpurile au fost atrasi de neobisnuit, chiar de grotesc si deformari.
Piticul, de exemplu apare des in lucrari de arta. Reprezentari ale bolilor si deformitatilor
fizice pot fi intalnite in arta de la Grecia Antica pana la Impresionism.
Exista o pictura a lui Mantegua, “Madona si copil”, realizata in timp ce el era pictor la
curtea familiei Gonzaga (familie puternica si bogata in sec XV in Mantua). Copilul din
aceasta pictura este, fara dubiu un copil cu sindrom Down.
Mantegua este un personaj important in istoria artei intrucat, aparte de talentul sau ca
pictor, el este considerat si ca facand o legatura intre misticismul timpuriu si Renasterea
tarzie. Ochiul sau patrunzator, exactitatea si modul de abordare pentru a picta exact ceea
ce a perceput dau mai multa autenticitate operei “Madona si copil”, fata de alte opere ale
sale. Este o pictura a unui copil cu sindrom Down si a mamei sale. Copilul prezinta
particularitatile sindromului legate de ochi, nas, limba, maini, degete. Din portretul
Madonei reise ca modelul, persoana care a fost pictata, mama copilului suferea de
disfunctii tiroidiene. Dupa mai multe cercetari s-a ajuns la concluzia ca mama putea fi
Nicolosa Bellini, nevasta lui Mantegua iar copilul ar putea fi al lui. Se stie ca Nicolosa a
avut multi copii si ca majoritatea au murit la varste mici, patru supravietuind iar unul din
ei era bolnav (probabil copilul din tablou), murind si el mai tarziu, in ciuda eforturilor
doctorilor.
Anumite dozevi arata ca si Ludovico si sotia sa Barbara di Brandenburgo au avut
un copil cu sindrom Down. Acest lucru ar fi putut cauza su calduroasa apropiere intre ei
si Mantegua. Se presupune ca unul dintre cei zece copii ai Barbarei si Brandenburgo, care
avea sindrom Down este reprezentat in pictura “Prezentare la templu” unde ca model
pentru mama lui Isus era Barbara. Copilul este probabil acelasi cu cel din tabloul
“Familia Gonzaga cu servitori si pitic”. Fata, “piticul” din acesta nu este probabil un pitic
ci fata nedezvoltata in inaltime a lui Gonzaga, statura scunda fiind caracteristica copiilor
cu sindorm Down. Specialistii arata ca ea nu este imbracata ca un servitor si este privita
cu afectiune de catre celelalte personaje ale tabloului.
Din aceste picturi putem trage concluzia ca Mantegua a avut un baiat cu sindrom
Down iar Gonzaga o fata.
Exista mai multe picturi de acest fel, in care sa fie prezente personaje cu trasaturi
ale sindromului Down.
Artistii sunt observatori subtili si este pacat ca ei nu lasa decat putine dovezi scrise ale
intentiilor, sentimentelor si motivelor care se afla in spatele unei opere de arta.
15
1.e. Primele descrieri medicale si stiintifice
Prima descriere a unei persoane cu sindrom Down este a doctorului francez Jean-
Etienne Esquirol, probabil neintetionata. Ea apare in lucrarea “Maladii mentale”,
publicata la Paris, 1938. Exista anumite dubii asupra faptului ca Esquirol descria ceea ce
noi acum numim sindromul Down, aceasta datorita limbajului extravagant si plin de
imaginatie folosit de doctor. In mod sigur, stilul sau exagerat a fost influentat de
convingerile sale ca incercarile de a-i educa pe cei deficienti mintali sunt inutile. El era
foarte dur in convingerea sa ca “idiotii sunt ceea ce trebuie sa ramana pentru restul vietii
lor”. Dr. Esquirol nu a putut fi privit oricum ca un excentric, el este privit ca unul dintre
fondatorii psihiatriei moderne, o figura foarte mult respectata.
Totusi, descrierea sa facuta handicapatilor mintal este deprimanta si nu are nici o
urma de optimism fata de o schimbare in bine a conditiei lor. In autoritarul “Dictionar de
stiinte medicale” el scrie ca “totul in ei tradeaza o constitutie care este imperfecta….Sunt
incurabili.”
Astfel, in acele timpuri era foarte dificil pentru o persoana cu handicap mintal sa
supravietuiasca. Au fost insa si personalitati care le-au acordat o sansa in a se dezvolta, a-
si forma deprinderi, a invata, pentru o mai buna convietuire in viata sociala.
Unul dintre acestia a fost Jean-Marc Itard, contemporan al lui Esquirol si altul
Edouard Seguin, elev al amandoura.
Seguin a fost ultimul elev al lui Itard, doctorul bine-cunoscut pentru incercarile lui
de a-l educa pe “Baiatul salbatic de la Aveyron”. Desi dezamagit de rezultatele eforturilor
sale, Itard ramane credincios convins tratamentului deficientilor mintali prin educatie si
transmite entuziasmul si elevului sau. Astfel el i-l cedeaza pe ultimul sau pacient lui
Seguin, care avea atunci 25 de ani si avea sa fie numit mai tarziu “Apostolul idiotilor”.
Descrierea lui facuta primului pacient este acum acceptata ca fiind a unui copil cu
sindrom Down. Progresul realizat cu acest copil dupa un an l-a incurajat sa mearga mai
departe in munca cu handicapatul mintal cu incredere innoita.
Chiar Esquirol ii recunoaste meritele intr-un articol, spunand ca Seguin, in 18 luni
a reusit sa educe un copil aproape mut si aparent idiot, sa-l invete sa-si foloseasca
simturile, sa tina minte, sa compare, sa vorbeasca, sa scrie, sa numere etc.
Cariera lui Edouard Seguin a inceput prin educarea unui copil handicapat mintal,
care avea cel mai probabil sindrom Down si s-a incheiat influentand mii de copii
handicapati in Europa si Statele Unite ale Americii
In urmatorii 20 de ani, foarte putine, aproape de loc scrieri au aparut in literatura.
Handicapul mintal era privit ca o singura stare si clasificat in functie de gradul de
severitate. Nici o incercare de diagnostic diferential nu a fost facuta pana cand Langdon
Down si-a publicat faimoasa lucrare, in 1866.
Este important sa tinem seama si de faptul ca, in secolul XIX, in timp ce
majoritatea doctorilor discutau asupra tratamentului, altii studiau geneza deficientei
mintale. Opinia generala era ca este cauzata de o degenerare, un fel de regres la o forma
primitiva a existentei. Un ferm sustinator al acestei teorii a fost Chambers facand
referinte la ea in cartea “urmele istoriei naturale a creatiei”, publicate in 1844. el a
incercat sa faca si o clasificare. Este posibil ca in aceasta carte sa fi aparut prima referire
16
la sindromul Down ca mongoloism. Acest lucru se petrecea cu 22 de ani inainte ca

Langdon Down sa faca aceeasi analogie. Convingerile lui Chambers erau insa gresite: “
S-a descoperit ca parintii prea aproape inruditi sa aiba urmasi de tip mongoloisian”.
Despre acestia spunea ca sunt “persoane care la maturitate raman tot un fel de copii”.
Langdon Down a propus o clasificare a diferitelor tipuri de deficiente mintale in
celebra sa lucrare : “Observatii asupra unei clasificari etnice a idiotilor”, publicata in
1866. Ea era bazata pe constatarile sale le Spitalul Earlsfield. Langdon Down descrie
cinci tipuri de pacienti : caucazieni, etiopieni, malaezieni, americani si mongoloizi dar a
dat o atentie mai mare tipului mongoloid. A descris cu meticulozitate caracteristicile lui:
fata, parul, pielea si starea mintala si a considerat drept cauza degenerarea raselor.
Departe de a produce senzatie, lucrarea lui a fost acceptata si apoi ignorata. El nu a spus
nimic nou iar analiza sa era prea indulgenta pentru gustul societatii.
Scoasa din contextul vremii sale (in care era prezenta “suprematia britanica”),
explicatia lui Langdon Down ar avea desigur tonuri rasiste. Acestui fapt i se datoreaza
probabil si asocierea exclusivista a numelui Langdon Down cu termenul de “mongol” si
critica nefavorabila din timpurile moderne. Mare parte din aceasta critica era nedreapta
intrucat din lucrarea sa rezulta o imagine diferita fata de scrierile imperialiste ale lui
Chambers sau altor autori din secolul XIX.
Langdon Down oferea o cale mai compasionata de a privi teoriile general
acceptate. El a fost infuentat in timpul in care era student de lucrarile lui Blumenbach, un
celbru antropolog social al timpului sau care a fost interesat de o clasificare etnografica.
Langdon Down a fost un foarte respectat doctor cu o reputatie profesionala de
invidiat. Multi dintre colegii si prietenii sai insa nu au privit cu bucurie faptul ca el s-a
hotarat sa-si indrpte cercetarile numai supra “idiotilor”, “imbecililor” cre stateau in
ospicii si carora li se acorda foarte putina atentie medicala. Insa Langdon Down s-a
dedicat exclusiv acestor “respinsi” ai societatii. Un articol in “Medicul internist” a
incercat sa-i refaca reputatia numindu-l “un om bun si plin de compasiune”.
Vederile reformatoare ale lui Down au fost demonstrate intr-o publicatie de mai
tarziu in care spune ca “asteapta un viitor in care femeile sa nu fie decat “mame ale
barbatilor”, dar si camarazii si ajutorul acestora”.
Desi ideile lui cu greu pot fi privite ca socant de liberale in zilele de astazi, in
secolul XIX ele puteau fi privite ca aproape imorale.
Dupa Dr. Langdon Down

Desi cauzele presupuse de Langdon Down s-au dovedit a fi gresite, oamenii de
stiinta ce l-au urmat i-au dat creditul izolarii unei noi si distincte entitatii clinice, care a
primit numele celui care a descoperit-o. este interesant faptul ca primul doctor care a
descris un astfel de pacient a mai numit-o si sindromul Seguin-Down.
Dupa cum des se intampla in istoria descoperirilor stiinfifice, nu dupa mult timp
acest sindrom a fost “descoperit” din nou. Zece ani mai tarziu (trebuie tinut seama de
faptul ca schimbul de informatii stiintifice nu era asa rapid in acele zile), Fraser si
Mitchell au pretins ca sunt primii ce au descris sindromul. Lucrarea lor prezinta
importanta din doua motive. Primul este ca, in mod independent au ajuns la aceeasi
concluzie cu Langdon Down, ca problema este oarecum legata cu o “degradare rasial”.
Au numit-o “idiotenia Kalmuck”. Kalmucii, restransi ca rasa erau membri a unei
confederatii a triburilor budiste mongole originari in Sungaria, cei mai multi dintre ei
17
intorcandu-se acolo la inceputul secolului XIX dupa ce isi cladisera case pe Volga de Jos
pentru aproape doua secole.
Fraser si Mitchell de asemenea ilustreaza in lucrarea lor piciorul, aratand spatiul
larg intre degetul mare si celelalte. Aceasta caracteristica este una din cele mai putin
evidente dar una din cele mai distinctive si importante pentru diagnosticarea sindromului
Down.
Al doilea motiv pentru care lucrarea prezinta importanta este ca ea contine primul
desen sau fotografie a unei persoane cu acest sindrom. Ilustratia este a unui barbat bine
imbracat si ingrijit si este mult mai agreabila si acceptabila decat alte reprezentari,
“institutionalizate” care apar in cartile medicale in 1930.
Teoria regresiunii sau regenerarii, chair daca este acum evident eronata a avut
probabil cea mai mare influenta asupra atitudinilor si credintelor cu privire la persoanele
cu sindromul Down. Convingerea ca ecset sindrom era in legatura cu o “rasa mai
primitiva” a fost puternic mentinuta timp mult mai indelungat decat alte teorii false.
1.f. Dezvoltarea copilului cu sindrom Down
Copilul cu sindrom Down se va dezvolta si va inavata pe parcursul vietii sale,

incepand cu etapa cand el este nou-nascut, total dependent de parinti pentru satisfacerea
oricarei nevoi iar apoi devenind din ce in ce mai competent, odata cu trecerea anilor.
Ceea ce este diferit la ei este rata dezvoltarii, care este mai redusa,inceata fata de copilul
normal. Pentru ambii, copil normal si copil cu sindrom Down, tinta dezvoltarii din
copilarie este castigarea independentei personale. La copiii cu sindrom Down dezvoltarea
este insa nu numai mai inceata dar si incompleta iar persoana adulta cu sindrom Down va
avea nevoie de mai mult ajutor decat una normala de aceeasi varsta.
Ritmul dezvoltarii
Copilul normal isi dobandeste deprinderile de viata intr-un ritm mediu. Insa acest
ritm variaza in proportii diferite de la un copil la altul. De exemplu, unii copii incep sa
mearga la noua luni iar altii, egali din punct de vedere al normalitatii, se ridica si merg de
abia la 18 luni.
Copiii cu sindrom Down variaza si ei din punct de vedere al ritmului dezvoltarii, la
unii acesta fiind mai ridicat iar la altii mai scazut. Graficul urmator arata diferenta dintre
dezvoltarea copilului normal si cea a copilului cu sindrom Down.
18
Din acest grafic reies doua concluzii importante:

1) Curba care arata dezvoltarea persoanelor cu sindrom Down nu se opreste
din crescut odata cu sfarsitul adolescentei, aceasta pentru ca se refera la
dezvoltarea generala nu doar la cea intelectuala. Este adevarat ca adultul
foloseste aceleasi procese intelectuale ca in adolescenta tarzie, insa ea isi
insuseste noi deprinderi si continua sa invete lucruri noi si ma itarziu.
Acest lucru se petrece si la persoanele cu sindrom Down, ei nu se opresc
din invatat in adolescenta asa cum s-ar putea crede. Daca li se acorda
oportunitatile corespunzaroare ei invata lucruri noi in perioada adulta,
aceasta perioada fiind una in care ei pot face pasi mari in invatarea
deprinderilor necesare traiului in societate.
2) Dezvoltarea copilului cu sindrom Down este constanta, el inainteaza cu
pasi stabili, distanta dintre el si copilul normal progresand corespunzator.
Potentialul maxim
Dezvoltarea generala este controlata de catre creier. Copiii cu sindrom Down au
creierul format in mod diferit fata de cei normali. Acest lucru face ca procesul de invatare
a unor noi deprinderi mai putin eficient. Se stie in momentul de fata ca, cu o educatie
corespunzatoare ai se pot dezvolta mai rapid decat se credea la inceput, insa ei nu pot
ajunge la nivelul celorlalti copii. Trebuie sa ajutam fiecare copil cu sindrom Down sa-si
dezvolte maximul potential, dar nu trebuie sa incercam a-i impinge peste propriile
capacitati, rezultatul unui astfel de “stres” la copil fiind ca ei vor raspunde, reactiona mai
putin bine decat limita lor normala.
Zona dezvoltarii
Dezvoltarea este descrisa pe ariile in care ea se realizeaza. Acestea sunt:
1)dezvoltarea motricitatii grosiere – se refera la dezvoltarea miscarilor,deprinderilor care
implica grupe musculare mari. Acest tip de miscari cuprind: rostogolirea, pozitia de
“asezat”, tararea, statul in picioare, mersul, saritul, topaitul.
19
2)dezvoltarea motricitatii fine – se refera la manipularea obiectelor cu ajutorul mainii si

degetelor, fiind implicata si coordonarea ochi-mana.
3)dezvoltarea personala si sociala – in aceasta zona sunt implicate priceperile de propriu-
ajutor si cele sociale, cum ar fi: hranirea, deprinderile de igiena proprie, spalatul,
imbracarea. Cele sociale sunt: reactia fata de oameni,distingerea prietenilor de straini si
jocul cu ceilalti copii.
4)limbajul si dezvoltarea vorbirii – limbajul se refera la structura gramaticala si
intelegerea cuvintelor. Vorbirea se refera, din acest punct de vedere la claritate si fluenta.
5)dezvoltarea cognitiva – aplicatiile gandirii abstracte si rationamentului in rezolvarea de
probleme, intelegerea conceptelor si alte abilitati incluse in constituirea termenului de
“inteligenta”.
Descrierea etapelor dezvoltarii
Aceasta descriere a dezvoltarii copiilor cu sindrom Down este bazata pe studiul
copiilor care au crescut acasa si au primit o anumita forma de educatie, interventie
timpurie.
In tabelul urmator este comparata dezvoltarea la copilul cu sindrom Down fata de
cel normal, fiind punctate elementele de baza implicate in dezvoltare.
Fetele, cu sindrom se dezvolta, in medie putin mai rapid decat baietii, acest lucru
petrecand-se si la copiii normali insa in cazul sindromului Down fetele sunt mai
dezvoltate decat baietii si in perioada adulta, insa diferentele sunt oricum mai mici.
Tabelul nr.2
Sindromul Down Normal
Varsta medie Perioada medie Varsta medie Perioada medie
MOTRICITATEA
GROSIERA
Sta in sezut 11 luni 6-30 luni 6 luni 5-9 luni
Se taraste 15 luni 8-22 luni 9 luni 6-12luni
Sta in picioare 20 luni 1-3.1/4 ani 11 luni 8-17 luni
Merge singur 26 luni 1-4 ani 14 luni 9-18 luni
LIMBAJUL
Primul cuvant 23 luni 1-4 ani 12 luni 8-23 luni
Propozitii din 3 ani 2-7.1/2 ani 2 ani 15-32 luni
doua cuvinte
20
PLANUL
SOCIAL
Zambet raspuns 3 luni 1.1/2-5 luni 1.1/2 luni 1-3 luni
Hranire cu degete 18 luni 10-24 luni 10 luni 7-14 luni
Baut din cana 23 luni 12-32 luni 13 luni 9-17 luni
Foloseste lingura 29 luni 13-39 luni 14 luni 12-20 luni
Controlul 3.3/4 ani 2-7 ani 22 luni 16-42 luni
intestinelor
Se imbraca singur 7.1/4 ani 3.1/2-8.1/4 ani 4 ani 3.1/4-5 ani
A) COPILUL NOU-NASCUT
In perioada imediat urmatoare nasterii, copilul este total dependent de mama,
placerile lui fiind de a fi hranit si de a se simti confortabil. Aceste este inceputul legaturii
puternice dintre copil si mama, legatura ce se va mentine pe tot parcursul copilariei.
Dezvoltarea motricitatii grosiere
Noul nascut cu sindrom Down este mai “moale” decat cel normal, corpul sau
opune mai putina rezistenta la actiunile mamei (ex.: schimbarea scutecelor) si poate
adopta pozitia “picioara de broasca” atunci cand sta pe spate. Cand sta pe fata, picioarele
ii pot fi pe aceeasi linie cu trunchiul.
Dezvoltarea motricitatii fine
Nou nascutii isi tin mainile stranse in pumn majoritatea timpului si se agata strans
de orice lucru le este plasat in mana (“reflexul de apucare”). Ei au un foarte slab control
al mainilor si se pot zgaraia pe fata in timp ce incearca sa-si duca mainile la gura.
Dezvoltarea personala si sociala
Nou nascutii (atat cu sindrom Down cat si cei normali) sunt mult mai atenti si
competenti decat s-a crezut mai demult. Fiecare nou-nascut este diferit si in timp ce unii
copii cu sindrom Down sunt somnorosi si trebuiesc sa fie treziti pentru a fi hraniti, altii
sunt agili, vioi si stau mult timp in starea de veghe. Unii pot fi iritabili si pot plange fara
nici un motiv aparent. Copilul cu sindrom Down are un plans linistit, slab, datorita
tonusului scazut al muschilor intercostali si ai abdomenului. Din acelasi motiv suptul
poate fi mai putin eficient iar hranitul poate dura putin mai mult.
Dezvoltarea limbajului
Nou nascutii cu sindrom Down par in mod normal sa fie foarte receptivi la sunetele
auzite. Ei isi misca bratele si ridica picioarele ca raspuns la sunete puternice (reflexul
Moro). Aceasta este o reactie normala a nou-nascutilor. Ei mai manifesta un anumit
comportament in comunicarea cu adultii ce se observa cel mai bine atunci cand copilul
este relaxat iar parintele incepe sa vorbeasca cu el. Copilul ii raspunde prin oprirea din
miscarile lui aleatoare si incepe sa-si miste membrele in ritmul vocii parintelui. Cand
acesta se opreste din vorbit, copilul raspunde prin emiterea de zgomote si miscari ale
buzelor in timp ce miscarea membrelor creste. Daca adultul se opreste din acest “joc”
21
copilul pare nedumerit si se poate misca intr-un mod exagerat pentru a capta atentia
adultului.
B) PERIOADA 1 LUNA- 1 AN
Pe parcursul primului an de viata, copilul cu sindrom Down face pasi rapizi in toate
ariile de dezvlotare. Acest fapt devine aparent mai ales dupa prima jumatate de an, mai
ales din punct de vedere al reactiilor de raspuns.
In primele 6 luni de viata, tonusul scazut face ca dezvoltarea motricitatii grosiere sa
intarzie fata de alte zone de dezvoltare. Dupa aceasta perioada, motricitatea grosiera tinde
sa tina pasul cu celelalte arii, desi tonusul ramane destul de scazut.
La sfarsitul primului an, copilul cu sindrom Down este capabil sa stea in sezut
singur iar cand este asezat ventral el incearca sa se tarasca dar nu face progrese.
Spre mijlocul primului an, copilul cu sindrom Down incepe sa se intinda dupa
obiecte si dupa un timp incepe sa se joace cu ele. La acest stadiu, jocul consta in a duce
obiectele la gura, a le scutura sau a le lovi. Aceasta este o faza importanta in care creste
controlul mainilor si copilul invata sa manipuleze obiecte si sa descopere posibilitatile
acestora.
La sfarsitul acestui a el poate sa tina un obiect in ambele maini (daca obiectul este
plasat acolo), sa mute un obiect dintr-o mana in alta si sa ridice mici obiecte folosindu-se
de degete si palma. De asemenea spre sfarsitul primului an se dezvolta si conceptele lui
cu privire la obiecte, daca un obiect cade, el il cauta, in loc sa se comporte ca si cum
acesta ar fi disparut (cum facea inainte).
Primul an de viata este un stadiu al progresului notabil al reactiilor de raspuns al
copilului cu sindrom Down.
La varsta de 2-3 luni el incepe sa zambeasca parintilor, iar dupa 3 luni incepe sa
recunoasca fetele familiare, desi numai dupa 12 luni arata disconfort cand se afla in
bratele unor straini. Aceasta reactie de raspuns difera de la un copil la altul si depinde de
numarul de persoane cu care copilul s-a obisnuit in jurul sau.
La sfarsitul primului an el este evident mai activ si viguros si suporta sa i se ia o
jucarie. Este capabil de asemenea sa bea dintr-o cana daca aceasta ii este tinuta.
Dezvoltarea vorbirii
Copilul mic comunica prin diferite plansete, fiecare indicand diferite nevoi. La
inceputul primului an parintii incep sa recunoasca plansul propriului copil fata de al
altora. Ei isi pot da seama de asemenea, dupa planset daca copilul este obosit, nu sta intr-
o pozitie confortabila sau ii este foame.
Gangurerile cresc in primul an, la 6 luni, copilul bucurandu-se cand este zgomotos,
aceasta fiind o forma preparatoare a vorbirii de mai tarziu.
Dezvoltarea cognitiva
De la sase luni copilul cu sindrom Down va incepe sa rationeze si sa tina minte in
moduri evidente. Ca dovada sunt: intelegerea ca obiectele nu inceteaza sa existe atunci
cand dispar din campul sau vizual si recunoasterea fetelor familiare.
22
C) PERIOADA 1-2 ANI

In timpul celui de-al doilea an al vietii, copilul cu sindrom Down este preocupat de
mobilitatea lui in dezvoltare. Celelalte zone de dezvoltare progreseaza mai lent. Apar
tentative de competenta crescuta in manipularea obiectelor si dezvoltarea limbajului insa
de cele mai multe ori el se intoarce la formele imature ale motricitatii fine si
experimentelor verbale din primul an.
In al 2-lea an al vietii, copilul cu sindrom Down progreseaza de la a sta in sezut si a
se tari spre a se ridica in picioare. Cei mai multi copii nu merg singuri pana la inceputul
anului urmator. Tararea nu este un punct de referinta important si este adesea
supraapreciata. Unii copii cu sindrom Down, ca si o parte din cei normali nu trec printr-
un stadiu al mersului taras insa acest fapt nu este important deoarece unii dintre ei care
incep sa mearga de foarte devreme sunt cei care nu au trecut prin stadiul mersului taras.
Miscarea prin mediul inconjurator poate lua diverse forme. Tonusul muscular
scazut din membrele inferioare face ca unii copii cu sindrom Down sa-si traga picioarele
in spatele corpului si sa se tarasca cu ajutorul bratelor (tararea “comando”). Unii copii
raman asezati in sezut iar altii se rostogolesc dintr-o parte in alta pentru a ajunge in
diferite locuri.
Apare si ziua cand copilul, dupa multe incercari nereusite, se ridica in picioare
sprijinindu-se de o masa sau un alt obiect jos, scund si apoi incepe sa faca primii pasi.
Odata cu inceputul celui de-al doilea an de viata copilul cu sindrom Down devine
mai apt sa ridice mici obiecte si este capabil sa indice cu degetul aratator. De asemenea el
poate ridica obiecte cu toate degetele, inclusiv degetul mare.
In acest stadiu, dupa ce a invatat cum sa apuce un obiect el invata si cum sa-I dea
drumul sau sa-l arunce. Copiii cu sindrom Down se pot “bloca”o perioada in acest stadiu,
aruncand toate obiectele ce ii vin in mana. Acest comportament va fi depasit odata cu
inaintarea in varsta.
Pana la un an, majoritatea copiilor cu sindrom Down se simt confortabil in bratele
unui strain. Dupa un an ei isi modifica de cele mai multe ori acest comportament, ca
rezultat al dezvoltarii abilitatii de a distinge strainii de persoanele din familie. In unele
cazuri, reactia negativa fata de straini poate fi exagerata si copilul poate incepe sa planga
de fiecare data cand este afara. Acest comportament, daca apare, va disparea dupa un
timp, dupa ce copilul se obisnuieste cu strainii.
La sfarsitul celui de-al doilea an, copilul manuieste o cupa jumatate plina, se poate
hranii cu degetele, poate flutura cu mana “pa-pa” si se bucura de jocuri interactive cum ar
fi baterea din palme.
In al doilea an de viata, copilul cu sindrom Down manifesta o crestere a intelegerii
vorbirii. Intelegerea scopului obiectelor familiare se poate dovedi in jocul prin care se
definesc obiectele prin aratarea scopului folosirii lor: cand i se da un obiect si el se va
juca cu el intr-un mod apropiat de folosirea acestuia (o lingura va fi dusa la gura, o perie
la cap), acest lucru demonstrand prezenta limbajului interior.
23
Incepe sa raspunda la cereri simple, cum ar fi inmanarea obiectului pe care-l tine.

El “vorbeste” mult in propriul jargon (limbaj fara sens), mai ales cand este singur in
patut.
Varsta la care copilul cu sindrom Down incepe sa vorbeasca este foarte variabila,
ca si la ceilalti copii. In mod normal copilul cu sindrom Down spune unul sau doua
cuvinte dupa al doilea a de viata. Cuvintele sunt la inceput supra-generalizate insa de cele
mai multe ori copilul intelege mai mult decat poate spune.
Copilul cu sindrom Down arata o intelegere crescuta a conceptelor obiectelor spre
sfarsitul celui de-al doilea an. Se formeaza conceptul de forma, el putand sa plaseze o bila
intr-o gaura rotunda. Continua sa roteasca obiecte in aer si sa le duca la gura. Spre
sfarsitul perioadei intelege ca obiectele pot fi folosite ca unelte si face legatura dintre o
actiune si consecinta ei.
D) PERIOADA 2-3 ANI

Odata cu mersul, copilul face un pas major spre o mai mare independenta. La
aceasta varsta este invatat sa realizeze lucruri pentru el insusi si in acelasi timp sa accepte
cererile celorlalti.
In aceasta perioada, copilul cu sindrom Down devine mult mai abil in sarcinile
motricitatii grosiere. Spre sfarsitul celui de-al treilea an el poate merge tarand o jucarioara
dupa el sau poate urca scarile daca este ajutat. De asemenea se poate aseza pe un scaun
mic sau poate lovi o minge.
Odata cu dezvoltarea motricitatii grosiere, copilul este activ si curios insa are o
imagine foarte slaba a pericolului, de aceea el trebuie supravegheat.
Copilul cu sindrom Down este usor distras si nu se poate concentra asupra unei
sarcini pentru mult timp. Acest fapt nu indica hiperactivism, ci este un semn al
imaturitatii sale in dezvoltare.
Acum el nu mai arunca obiecte, nu le mai duce la gura si nu le mai zdruncina. El
poate pune obiecte unul peste celalalt, poate construi turnulete si de asemenea poate turna
un lichid dintr-un vas in altul fara a-l varsa. Realizarea acestor lucruri este inlesnita de
tendinta de a imita, care se observa prin incercarile de a imita actiunile parintilor in casa
cu o precizie care denota o observare prelungita.
Cresterea capabilitatilor are ca rezultat si o crestere a dorintei de autonomie si a
incapatanarii. El foloseste “negarea automata”, raspunzand cu “nu” la orice, fara a lua
nimic in considerare. Acesta este un stadiu prin care copilul trebuie sa treaca pentru a-si
dezvolta “imaginea de sine” si va deveni mai rational odata cu trecerea timpului. Pot fi
frecvente accese temperamentale si de multe ori insista sa faca el singur anumite lucruri.
De asemenea apar si frecvente schimbari ale dispozitiei, de la trist la bucuros.
Copiii cu sindrom Down prezinta de cele mai multe ori dificultati in a mesteca,
preferand mancarurile moi.
De la 30 de luni este posibila invatarea folosirii toaletei.
24
La copilul cu sindrom Down, vorbirea se dezvolta rapid in timpul celui de-al treilea
an. Copilul prezinta o mai buna intelegere a limbajului si poate aduce obiecte cunoscute
la cerere. La sfarsitul celui de-al treilea an este capabil sa lege doua cuvinte intr-o
propozitie. Propozitiile sunt simple insa reprezinta un mare progres in abilitatea de a se
exprima. Primele propozitii sunt formate dintr-un substantiv si un verb. Actiunea indicata
de verb este una simpla, iar cuvantul poate fi inlocuit de un “pivot” (de exemplu: “tata
pleaca” – “tata pa-pa”).
La unii copii cu sindrom Down dezvoltarea vorbirii este inatarziata. Ei pot fi ajutati
prin invatarea comunicarii pe baza de semne. Acest lucru nu inseamna ca pe viitor copilul
isi va dezvolta limbajul numai prin semne. Folosirea lor scade frustrarea copilului,
imbunatateste comunicarea si usureaza achizitia limbajului.
E) PERIOADA PRESCOLARA (3-5 ANI)

In aceasta perioada, copilul cu sindrom Down incepe sa se bucure de compania
celorlalti copii. El trebuie sa invete sa participe si acest fapt il invata de la ceilalti copii,
invatand de la ei tot atat cat a invatat de la parinti. De fapt, cea mai mare parte a celor ce
le invata vine de la partenerii sai de joaca.
Pre-scolarul devine tot mai competent in aceasta zona a dezvoltarii. La 3 ani,
copilul cu sindrom Down poate urca si cobori scarile singur, treapta cu treapta iar la 5 ani
isi alterneaza picioarele cand urca (la coborare si le alterneaza de abia la 7-8 ani).
La 3 ani si jumatate este capabil sa duca un scaunel le masa si sa se aseze. La 4 ani
si jumatate are un bun control al picioarelor astfel incat copiaza miscari cum ar fi:
incrucisarea lor sau mersul pe varfuri. Acum arunca si loveste o minge cu o mai mare
precizie. Alergarea devine mai bine coordonata la 5 ani si este capabil sa evite obiecte si
sa schimbe directia in timp ce alearga. La aceasta varsta poate pedala o tricicleta.
La 3 ani poate desena o linie perpendiculara prin imitatie iar la sfarsitul celui de-al
treilea an poate copia o linie orizontala. Este capabil de asemenea sa intoarca pagini una
cate una. La 4 ani poate insira margelute pe o ata si este dornic sa impacheteze jucariile,
sa puna obiectele mici in cutii. Devine mai bun in jocurile puzzle si poate construi
turnulete inalte cu mai multe etaje. La 5 ani poate copia un cerc.
La 3-4 ani, copilul cu sindrom Down este mai linistit si chiar daca mai prezinta
atitudinii negative, este mai usor de controlat si mai increzator in propriile forte.
Deprinderile de toaleta sunt mai bine invatate.
La 4 ani mananca mai independent si necesita ajutor doar la taierea mancarii. Este
mai tolerabil cu alti copii din jurul sau dar prefera totusi sa se joace singur langa ei decat
impreuna.
Majoritatea copiilor de 3-4 ani cu sindrom Down se vor separa de parintii lor destul
de usor, ceea ce inseamna ca pot merge la o gradinita sau clasa de prescolari.
Dezvoltarea limbajului
Majoritatea pre-scolarilor cu sindrom Down isi pot spune numele la cerere si pot
denumi obiecte. Propozitiile lor cresc in marime si introduc alte parti ale propozitiei cum
25
ar fi pronumele si mai tarziu adjective si adverbe. Face insa greseli gramaticale si unele
cuvinte sunt de multe ori prost pronuntate.
Pot substitui un sunet cu altul sau omite anumite sunete din cuvinte. Sunt capabili
sa asculte povesti complexe si sa repete poezioare.
Comunicarea ramane mai mult monolog decat dialog. Pune intrebari cu “ce?” dar
nu intreaba si “de ce?”. Acestea apar in general la 6 ani.
La aceasta varsta, functiile intelectuale devin mai usor de apreciat. Memoria se
imbunatateste iar majoritatea copiilor cu sindrom Down pot repeta cifre auzite. Incepe sa
inteleaga conceptul de marime si stie diferenta dintre mare si mic. Acest lucru poate fi
vazut in rezolvarea de jocuri puzzle.
F) PRIMII ANI DE SCOALA (5-12 ANI)

Primii ani de scoala reprezinta perioada in care majoritatea copiilor cu sindrom
Down isi dezvolta puternic simtul propriei competente. Abilitatea de a realiza sarcini
scolare duce la o crestere a increderii in sine care influenteaza abilitatea de a dezvolta
relatii sociale.
Deprinderile din aceasta zona a dezvoltarii devin mai rafinate in aceasta perioada.
Tonusul muscular creste iar incheieturile isi pierd din mobilitatea anormala.
La 10 ani se poate catara, innota, aluneca si poate prinde o minge foarte bine. De
aici incolo coordonarea, puterea si rezistenta se vor imbunatatii in mod stabil.
La 10 ani, majoritatea copiilor cu sindrom Down sunt capabili sa recunoasca fata
unei persoane si pot face reprezentari smple ale casei unde locuiesc sau ale obiectelor
cunoscute. Pot plia, taia, insira mult mai rapid si eficient. Intre 10 si 12 ani pot copia mult
mai multe forme si pot recunoaste si reproduce cateva litere ale alfabetului si numere.
Copiii cu sindrom Down sunt de obicei mai eficienti in activitati zilnice de proprie
intretinere si sociale decat de anticipeaza din abilitatile lor intelectuale.
Majoritatea acestor copii pot folosi un cutit pentru taia de la 10 ani. Imbracatul
necesita mai putin ajutor, chiar daca este incet. La 10 ani se pot incheia la nasturi, se pot
spala singuri, pot folosi periuta de dinti, se pot pieptana.
Odata cu intrarea copilului in scoala, vorbirea ii devine mai clara si propozitiile mai
lungi. La 12 ani, cei mai multi dintre copiii cu sindrom Down au un vocabular de
aproximativ 2000 de cuvinte, insa ei pot fi vorbareti, punand multe intrebari. La 6-7 ani
sunt puse intrebarile “unde?” si “cine?” iar la 10 ani “de ce?”.
Limbajul insa este cea mai variabila zona a dezvoltariila copiii cu sindrom Down si
poate intarzia mult fata de alte zone.
In aceasta perioada, copilul ramane concret in gandire si intelegerea conceptelor. El
acorda actiunilor sensuri motivationale, de exemplu: “motivul pentru care marul cade din
copac este ca asa vrea el”. Intelege totul din jurul sau din perspectiva unui model intern al
26
lumii, pe care nu-l modifica pe baza propriei experiente. Regulile sunt percepute rigide si
poate fi confuz in cazuri de flexibilitate sau exceptii.
2. Imaginatia, caracteristici generale si specificul ei la copiii cu

sindrom Down
2.a. Locul imaginatiei in psihologie
Activitatea umana nu se limiteaza la captarea, inregistrarea si prelucrarea

informatiilor actuale,prezente. Ea nu este eficienta prin simpla readucere a trecutului in
prezent, chiar daca o face in functie de conditiile schimbate ale prezentului. Pentru a fi
eficienta si adaptata, activitatea trebuie sa anticipe, sa prefigureze viitorul obiectului, al
situatiei, al evenimentului. Or, acest lucru este posibil datorita intrarii in functiune a unui
nou mecanism psihic cu ajutorul caruia informatiile actuale si cele trecute sunt
transformate, modificate, transfigurate, mai mult, sunt create altele noi. Acest mecanism
psihic poarta numele de imaginatie. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive »,
1999)
Afirmata si negate, admirata si hulita, ipostaziata si ignorata, valorizata si
devalorizata, imaginatia a dat multa bataie de cap ganditorilor (savantilor, filosofilor,
scriitorilor,etc.) . Pentru Baudelaire, imaginatia era « regina functiilor psihice », in timp
ce pentru un sir intreg de filosofi, printre care Malebranche, Descartes, Spinoza, ea era
« nebuna casei ». Poate ca cel mai bine a precizat statutul imaginatiei Meyerson, care o
considera «regina si cenusareasa psihologiei ». Antichitatea a redus-o cel mai adesea la
senzatii sau a legat-o de gandire ; Renasterea a ridicat-o pe cel mai inalt piedestal,
considerand-o o adevarata metafizica deschisa centrata pe om ; secolulal XVII- lea a
devalorizat-o, asimiland-o unei cunoasteri vagi, confuze, fondata pe simturi sau chiar pe
superstitii ; secolele urmatoare au oscilat intre a-i evidentia valoarea si semnificatia in
actele cunoasterii si a-i diminua sau chiar nega locul si rolul in ansamblul cunoasterii si
activitatii umane. Intrebarile au inceput sa se succeada, intr-o adevarata avalansa :
imaginea – ca produs al imaginatiei- este o simpla copie sau un simulacru al realitatii ?
imaginatia este o eroare sau o interferenta legitima ? este ea o simpla asociatie sau o
constructie ? este adevarata sau falsa ? etc. la fel au venit si raspunsurile. Pentru Platon,
imaginea era o copie a realitatii, un mimesis al acesteia, in timp ce pentru Aristotel ea era
un intermediar intre sensibil si inteligibil, nu se mai rezuma la limitarea realitatii, ci
tindea spre inventarea ei. In timp ce pentru Spinoza imaginatia era o « putere amorala »,
punandu-se in slujba tendintelor care persevereaza in om, un principiu extrem de fecund
al ideilor inadecvate, ca sursa a pasiunilor care il aservesc pe om, pentru Kant imaginatia
reprezenta un « principiu de sinteza », o forma privilegiata de sinteza pura. Pentru Pascal,
imaginatia era « stapanita de erori si falsitati » ; pentru Leibniz , desi imaginatia creeaza
un univers personal, acesta este analog celui real. Bachelard numea imaginatia o
« facultate a supraumanitatii », deoarece ea il indeamna pe om sa-si depaseasca propria
27
conditie umana. Sartre o amplaseaza in « vertijul libertatii » iar Lancan intr-un

« miraginaire » fantasmatic, construit intre vis si halucinatie.
Iata cum imaginatie devine, rand pe rand, necesara , dar si deranjanta, delicioasa,
dar si periculoasa, devalorizata in profitlu gandirii sau al altor facultati psihice, dar si
asociata dezvoltarii puterii de sine a individului. Pistele noi de abordare se adauga celor
vechi, uneori reluandu-le si completandu-le, alteori depasindu-le sau eliminandu-le pur si
simplu. Constructiile teoretice devin din ce in ce mai complexe si elaborate, ramanand, in
esenta, contradictorii.
Cum se explica acest fapt ? Doua cauze majore pot fi invocate, una de ordin
ontologic, alta, de sorginte gnoseologica.
Prima cauza, cea ontologica, se refera la complexitatea existentiala si
fenomenologica a imaginatiei si nu mai putin la caracterul ei intrinsec contradictoriu. Cei
care au scris despre imaginatie au constientizat c auna dintre dificultatile intampinate in
conceperea ei provine din faptul ca, in calitate de activitate a subiectului, ea nu poate fi
redusa la productiile acestuia, imaginile, care pot fi la fel de bine mintale si materiale sau
imaginare, care desemneaza un ansamblu de imagini constituind un tot dotat cu
semnificatii proprii. Pe de alta parte, imaginatia nu poate fi diferentiata cu usurinta de alte
functii psihice « vecine » : a imagina inseamna a recurge la amintiri, dar imaginatia nu se
confunda cu memoria ; in multe cazuri, imaginatia presupune anticiparea, dar la fictiuni
si analogii face appel si activitatea rationala.
Cea de-a doua cauza care a intarziat elaborarea unei conceptii unitare asupra
imaginatiei, cea gnoseologica, consta in aceea ca imaginatia a constituit si constituie inca
obiectul speculatiilor sau cercetarilor pentru mai multe domenii si curente ce dispun de
propriile lor metode si finalitati. Fenomenologia a pus in evidenta intentionalitatea
constiintei imaginii ; hermeneutica a confirmat existenta unui sens simbolic in imagine ;
mitologia a servit ca support pentru recunoasterea structurii imaginarului ; istoria si
sociologia au valorizat partea institutionala a imaginatiei in producerea si dezvlotarea
istoriei umane ; psihologia teoretica si clinica au descris procesul de formare si de
evolutie a imaginilor la subiect ; stiintele limbajului au permis aprofundarea cunoasterii
proceselor de generare a imaginilor literare, a creatiei operelor de arta ; istoria artelor a
evidentiat rolul factorilor individuali si al constrangerilor formale si culturale ale
imaginatiei implicate in creatie. Nu multitudinea si varietatea conceptiilor si
interpretarilor, a domeniilor si curentelor a constituit insa « piedica » cea mai importanta
in elaborarea unei conceptii unitare asupra imaginatiei, ci relativa lor contrarietate.
Imaginatia nu apare ca fiind identica si constanta de la o orientare la alta, ci, dimpotriva,
extrem de diversa si fluida. Faptul ca domeniile si stiintele corespunzatoare lor se ignora
unele pe altele este adevarata cauza a intarzierii in conceptualizarea adecvata a
imaginatiei ( Wunenburger, 1995). Aceste dificultati se vor contura poate si mai bine de
indata ce vom creiona o scurta istorie a conceptiilor referitoare la imaginatie. (Mielu
Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.b.Repere istorice
Istoria imaginatiei este lunga si extrem de complexa ; lunga deoarece a inceput in

Antichitate si se continua pana in zilele noastre ; complexa, pentru ca discutiile
28
contradictorii s-au manifestat si se manifesta cu o intensitate crescanda. Pe noi ne

intereseaza mai ales contributiile aduse de psihologie si de psihologi.
Istoria « concentrata » si « condensata » a psihologiei imaginatiei ar putea si
impartita in trei etape : prima s-ar intinde pana in anul 1900, data ce coincide cu aparitia
psihologiei ca stiinta experimentala ; a doua poate fi cuprinsa intre anii 1900 si 1950,
etapa de inflorire a conceptiilor cu privire la imaginatie ; a treia incepe in 1950 si se
continua pana astazi, fiind oarecum echivalenta cu scaderea interesului pentru imaginatie.
(Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
Prima etapa este cea a cautarilor, a tatonarilor, a incercarilor si erorilor.
Psihologii incearca sa raspunda in principal la doua intrebari : imaginatia este o functie
psihica autonoma, de sine statatoare sau este contopita cu alte functii psihice ? Ce roluri
indeplineste ea in ansamblul vietii umane ? In 1877, cu doi ani inainte de infiintarea de
catre Wundt a primului laborator de psihologie experimentala, francezul H. Joli arata ca
imaginatia nu este o facultate speciala, o putere cu adevarat particulara si singulara. « Noi
grupam sub acest nume forme schimbatoare, faze numeroase si gradate ale luptei in care
spiritul solicita impresii de la natura, alteori se abandoneaza lor, apoi le stapaneste, le
organizeaza, se straduieste sa le dea stralucire in ansamblul armonios pe care il formeaza
cu ele » (Joli, 1877). Continutul imaginatiei reiese din analizele facute de autor. El se
refera la imaginile care suspenda functiile intelectuale ordinare (somnambulismul,
extazul) ; la imaginile care inverseaza facultatile intelectuale fara a le suspenda
(halucinatiile, ideile fixe) ; la vise ; la starile intermediare intre boala si sanatate
(credulitate, pasiune, visare, nebunie). Zece ani mai tarziu, americanul John Dewey muta
centrul de greutate pe rolul imaginatiei in ansamblul vietii umane. El sustinea ca
imaginatia este o modalitate de adaptare, de punere in acord a individului cu solicitarile
mediului si ale activitatii. Imaginea reala, considera Dewey, nu se intereseaza de ireal,
functia ei nu consta in orientarea omului catre fantezia pura si ideala, dimpotriva, ea
serveste la « extinderea si completarea realului » (Dewey, 1887). Afirmatia lui Dewey
este perfect valabila si astazi. Intr-adevar, prin imaginatie omul isi largeste propriul
orizont, limitat adeseori de perceptiile si datele experientei anterioare, creeaza pentru sine
si pentru altii obiecte de contemplatie sau de meditatie. La numai trei ani de la aparitia
lucrarii lui Dewey, isi incepe o lunga cariera in psihologie celebra opera a lui W. James,
« Principii de psihologie » (1890). Din pacate, parintele psihologiei americane, atat de
profund si stralucitor in surprinderea unor caracteristici ale constiintei si Eului, atat de
inspirat in studiul memoriei (el fiind cel care a intuit distinctia dintre memoria primara si
cea secundara), in ceea ce priveste imaginatia se situeaza sub asteptari. James reinvie la
sfarsitul secolului al XIX-lea vechea conceptie a lui Platon potrivit careia imaginatia este
o copie a lumii, simpla. Orice senzatie, arata James, reapare in constiinta sub forma
imaginii, altfel spus, a unei dubluri sau copii (a unui original, nu exista deci nici o
imagine care sa nu fie precedata in mod necesar de o senzatie produsa de un obiect
exterior. « Se numeste imaginatie capacitatea de a reproduce copiile originalelor »
(James, 1929). Acest lucru este valabil chiar si pentru imaginatia « productiva » sau
« creatoare », cum o numea el, care foloseste diverse parti ale originalului pentru a
recompune noi produse.
Cea de-a doua etapa a conceptualizarii imaginatiei (1900-1950) este poate cea
mai productiva. Problemele formulate de psihologi sunt mult mai numeroase si mai
profunde : care este natura imaginatiei ?, care sunt formele si functiile ei ? etc.
29
imaginatiei i se dedica tomuri intregi, problematica ei patrunde in manualele de

psihologie, controversele dintre autori se intetesc. In aceasta jumatate de secol s-a scris si
s-a acumulat un material imens, incat se impune de la sine o selectie a informatiilor.
Pentru psihologia franceza un moment important il reprezinta aparitia lucrarii lui
Th. Ribot, « Essai sur l’imagination creatrice » (1900) si a lucrarii semnate de L. Dugas,
« L’Imagination » (1903). Ribot are meritul de a fi desprins o forma specifica de
imaginatie, si anume imaginatia creatoare, mai aproape de esenta fenomenului
imaginativ, de a fi incercat sa surprinda specificul imaginatiei in raport cu alte functii
psihice, de a se fi apropiat de intelegerea procesualitatii imaginatiei. Pentru el, imaginatia
creatoare este sinonima inventia, cu o lunga serie de incercari, de ciorne, de ipoteze in
care spiritul cheltuieste o mare cantitate de e fort si de geniu. Imaginatia creatoare
penetreaza intreaga viata individuala si sociala, speculativa si practica, sub toate formele
sale ; ea este pretutindeni. Desi rolul imaginatiei creatoare este enorm, Ribot separa
imaginatia de cunoastere, cele doua functii fiind opuse una alteia. Imaginatia este
subiectiva, personala, antropocentrica, pornita din interiorul individului, pe cand
cunoasterea este obiectiva, impersonala, pornita din exterior, din realitatea
inconjuratoare. Impingand la extreme opozitia dintre cele doua functii psihice, Ribot
considera ca imaginatia este reglata de interioritatea subiectului, in timp ce cunoasterea
este reglata de lumea externa. Chair daca in imaginatia creatoare subiectivitatea capata o
pondere mai mare, teza opozitiei dintre ea si cunoastere nu se mai sustine in psihologia
contemporana. Interesant este si punctul de vedere al lui Ribot cu privire la
procesualitatea imaginatiei. Exista, spune el, mai intai o disociere a starilor de constiinta,
care, eliberate de sintezele perceptive, devin capabile de a intra in combinatii noi, apoi, o
regrupare a acestor stari intr-o ordine bazata pe asemanarile originale. Inventivitatea
consta tocmai in perceperea acestor asemanari ascunse. Chair daca aceasta descriere este
sumara si nu reuseste sa surprinda mecanismul autentic al creatiei imaginative, ea ramane
semnificativa pentru perioada in care a fost elaborata.
La Dugas, aria de cuprindere problematica este mult mai extinsa, iar unele solutii
formulate sunt de-a dreptul impresionante. Daca Ribot delimita net imaginatia de
functiile de cunoastere, Dugas cade in extrema cealalta, considerand ca imaginatia le
cuprinde pe toate sau este cate putin din toate. « Imaginatia se exerseaza in domeniul
ideilor pure sau al abstractiilor la fel de bine ca in cel al realitatii concrete, de ordin
spiritual sau material, psihologic sau fizic. » (Dugas, 1903). Pe buna dreptate, credea el,
distinctia dintre rationament si imaginatie, dintre concept si imagine poate sa dispara.
Imaginatia, nota in continuare Dugas, nu este caracterizata doar prin natura, originea sau
specificitatea reprezentarilor, ea nu trebuie sa fie considerata doar ansamblul
reprezentarilor sau al « imageriilor mintale », ci o arta, spontana sau gandita, de a froma
sinteze sau combinatii mintale. Autorul francez merge si mai departe : ea este mai mult
decat atat, da viata obiectelor care nu au existat niciodata, este forta cu care spiritul face
sa reinvie obiectele absente sau disparute. « Este abuziv sa reducem imaginatia la puterea
de evocare, de animare si personificare a lucrurilor…Ea este in esenta creatoare. Ea
formeaza combinatii originale, reprezentari noi, da viata reprezentarilor astfel formate »
(ibidem, p. 3). Nu numai functiile cognitive « intra » insa in imaginatie, ci si cele
afective, motorii, volitive. « toate senzatiile, toate emotiile, toate starile sufletului si
corpului intra in imaginatie cu titlu de elemente, contribuind la formarea si dezvoltarea
acesteia. Insesi produsele imaginatiei servesc pentru a produce noi
30
combinatii »(ibidem,p.7), ea este « o forma a vointei »(ibidem,p.8). Intentia de largire a

sferei si a continutului notiunii de imaginatie este evidenta, numai ca astfel se pericliteaza
specificitatea sa psihologica. La fel de pertinente sunt comentariile lui Dugas cu privire la
caracteristicile si functiile imaginatiei. Dupa el, imaginatia are doua caracteristici
esentiale si distincte : originalitatea si puterea ; imaginatia este « stralucitoare », dar si
« forte », ea este « supla », dar si « fecunda », imaginatia consta, in esenta, in « putere de
obiectivare » si « forta combinatorie ». O asemenea descriere a imaginatiei este foarte
aproape de cea actuala.
Pe langa opiniile lui Dugas despre imaginatie, atat de consistente si pertinente, cele
exprimate in aceeasi perioada de H. Ebbinghaus par mai saracacioase si stereotipe. In
manualul sau de psihologie publicat in 1908, Ebbinghaus reducea imaginatia (sau
fantezia, cum o numea el) la simpla interpretare sau modificare intr-un grad mai mare a
amintirilor. Pentru el, « fantezia nu este o noua functiune fundamentala a sufletului, care
sa se poata separa de celelalte ; ea este un rezultat al acelorasi manifestari elementare,
care, lucrand cu intensitati oarecum diferite, procura sufletului, in general, o amintire
opusa » (Ebbinghaus, 1920, p.5). Tendinta lui Ebbinghaus de a confunda imaginatia cu
reprezentarea sau cu memoria este evidenta. Totodata se remarca si viziunea sa simplista,
chiar mecanicista, de tip cantitativist, departe de spiritul psihologiei contemporane.
Titchener, psiholog introspectionist, marturiseste in lucrarea sa « Textbook of
Psychology », aparuta in 1910 ca : “ s-a scris mult pe tema imaginatiei, totusi stim putine
lucruri despre constiinta imaginativa.” Cu toate acestea, cateva caracteristici ale
imaginatiei se degaja. Spre deosebire de imaginile-amintiri, arata el, care au un caracter
personal si reprezinta evenimentele trecute ale experientei subiectului, imaginile-
imaginatiei nu au un caracter personal si nu prezinta nici o asociere de timp sau de
spatiu ; imaginile-amintiri sunt copii imuabile ale perceptiilor trecute, pe cand imaginile-
imaginatiei sunt supuse combinatiilor caleidoscopice ; o imagine devine din punct de
vedere psihologic imagine a imaginatiei gratie sentimentului de nefamiliar ; chiar daca
este noua, imaginea imaginatiei ramane izolata in foaierul constiintei, la fel ca obiectele
pe care le percepem pentru prima data ; o idee ni se prezinta ca un produs al imaginatiei
atunci candi i apare constiintei ca fiind insolita, acompaniata de un sentiment de noutate,
de strain ; constiinta in care ideea imaginativa se fixeaza poate oferi un tip de atentie
primara sau secundara ; prin urmare, vom avea o imaginatie pasiva sau reproductiva ori o
imaginatie activa, creatoare sau constructiva ; aceste doua tipuri de constiinta sunt mai
degraba procese de integrare decat procese discursive. « Campul atentiei este limitat,
jocul asociatiilor este reglat. Imaginatia creatoare se transforma insensibil in
gandire »(ibidem, p.430). Nu dispunem, scria Titchener pe aceeasi pagina, de datele
necesare « pentru a caracteriza imaginatia intr-o maniera definitiva ». Cu toate aceste
rezerve si limite, credem ca Titchener a reusit sa opereze o distinctie intre imaginatie si
memorie si sa sugereze, totodata, interactiunea dintre imaginatie si gandire.
Deceniile 3, 4 si 5 au adus noi perspective de abordare a imaginatiei. Ne vom
limita la mentionarea autorilor care au avut contributii insemnate la conturarea, abordarea
si solutionarea problematicii imaginatiei : J. Segond(1922) ; A. Adler(1927) ; I.
Meyerson(1932) ; L. S. Vigotski (1932) ; J.-P. Sartre (1936 ; 1940) ; J.-J. Biervliet
(1937) ; N. Lacroze (1938) ; St. Zissulescu (1939) ; G. Bachelard (1943).
Ce-a de-a treia etapa a destinului imaginatiei, din 1950 pana in prezent, este
extrem de contradictorie. In cadrul ei putem desprinde evolutia ascendenta a contributiei
31
psihologilor la decriptarea misterelor imaginatiei, dublate de scaderea interesului pentru

imaginatie, ba chiar cu incetarea abordarii ei.
In America, A. F. Osborne publica in 1953 o lucrare intitulata “ Applied
Imagination”, in care lanseaza brainstormingul ca tehnica de stimulare a imaginatiei; P.
McKellar (1957) prezinta o lucrare in care analizeaza raportul dintre imaginatie si
gandire; J. P. Guilford (1959; 1972) introduce imaginatia in structura personalitatii si in
modelul structural al intelectului; W. J. J. Gordon (1961) propune o noua tehnica de
stimulare a imaginatiei, sinectica, opusa brainstormingului. In Franta, nenumarati autori,
printre care J. Bernis (1954), J. Favez-Boutonier (1963), G. Simondon (1965) etc.,
publica lucrari asupra psihologiei imaginatiei. In Austria, C. G. Jung (1954) introduce
metoda imaginatiei active pentru investigarea sensului viselor, bazata pe procesul natural
de amplificare, « caci visele procedeaza exact in acelasi fel ca imaginatia activa, doar ca
nu sunt sustinute de continuturi constiente » (Jung, 1994, vol. IV, p. 72). In Romania,
imaginatia este inclusa in manualele de psihologie (Tucicov- Bogdan, 1974 ; Popescu-
Neveanu, 1977) sau i se dedica lucrari distincte (Marcus, 1980).
Concomitent cu diversificarea si aprofundarea studiilor asupra imaginatiei, incepe
sa se manifeste tot mai accentuat declinul preocuparilor fata de ea. Doua imprejurari au
contribuit la acest declin : a)lansarea in anii ’50 a conceptului de creativitate ; b) aparitia
in anii ’60 a psihologiei cognitive. Daca pana prin anii ’50 conceptul de creativitate era
utilizat intr-o maniera pasagera, daca pana in 1970 termenul de creativitate nu figura in
« Dictionarul Academiei Franceze », dintr-o data studiul creativitatii a trecut pe primul
plan, intr-un interval relativ scurt numarul lucrarilor pe aceasta tema crescand
exponential. Creativitatea a « inghitit » foarte repede imaginatia, a transformat-o in unul
dintre elementele ei componente. Chair daca unii autori au considerat creativitatea drept
numele mai nou al imaginatiei, acest nou nume aproape ca l-a eliminat pe cel vechi.
Psihologia cognitiva, interesata de studiul inteligentei artificiale, a inteligentei
computerelor- este adevarat, dupa modelul retelelor neuronale si al mintii si inteligentei
naturale-, nu-i putea pastra nici un loc imaginatiei, stiut fiind faptul ca inteligenta
artificiala proceseaza la parametri maximali informatia introdusa in ea, dar nu produce,
nu creeaza informatia in sensul in care o face omul. Computerul capteaza, retine,
prelucreaza, re-prezinta informatia, dar nu o creeaza.
Cei mai multi autori s-au reintors la « filosofia imaginatiei ». De pilda, in America,
Mary Warnock publica in 1976 o impresionanta lucrare asupra imaginatiei asa cum
aparea aceasta in filosofia lui Hume, Kant si Schelling, a lui Coleridge si Wordsworth, a
lui Sartre si Wittgenstein. In Franta, Malrieu (1950 ; 1967), Chateaux (1972) si mai
recent Vedrine (1990) si Lacorre (1995) fac incursiuni mai ample sau mai restranse in
filosofia imaginatiei. In Romania, unii autori sunt consecventi in ce priveste pastrarea
imaginatiei in lucrarile lor (Zlate, 1991 ; Cosmovici, 1996), altii fie o elimina (Radu,
1991) fie o ipostaziaza intr-o simbolistica arhetipala (Manzat si Craiovan, 1996).
2.c. Imaginatia, intre afirmare si negare
Oscilarea imaginatiei intre afirmare si negare este poate concluzia cea mai evidenta
care se degaja din cele prezentate mai sus. O asemenea concluzie nu ne intereseaza in
sine, desi acest aspect este, de asemenea, demn de remarcat si de retinut, ci prin
32
consecintele acestei stari de fapt asupra rolului imaginatiei in psihologie. (Mielu Zlate,
« Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
Dat fiind faptul ca imaginatia era « amestecata » in toate celelalte functii psihice,
ca ea asigura fundamentul dezvoltarii lor, complexitatea combinatiilor reale si posibile a
fost confundata la un moment dat cu psihicul. « Imaginatia este prezenta in toate
demersurile, in toate operatiile spiritului, in cele mai legitime, dar si in cele mai slab
fondate, in cele mai elementare si mai modeste, dar si in cele mai elevate. […] Imaginatia
este o forta care dirijeaza masa enorma a faptelor psihice » (Dugas, 1903, p. 7 ). Astfel de
afirmatii intalnim nu doar la inceputul secolului, ci si la mijlocul si la sfarsitul lui.
« Imaginatia reprezinta psihismul in ansamblul sau, cu tot dinamismul lui orientat spre
posibil si cateodata catre ireal. » (Bernis, 1958, p. 98). Mai recent, imaginatia a fost
amplasata in « centrul tuturor dispozitivelor cunoasterii » (Vedrine, 1990, p.6). Oricat de
seducatoare ar fi asemenea puncte de vedere, ele conduc spre o concluzie inacceptabila :
confundarea imaginatiei, ca o parte a psihicului, cu tot psihicul, ca un intreg. Iata de ce
demersul care trebuie intreprins este cel al diferentierii imaginatiei de psihic, al
individualizarii locului si rolului ei in ansamblul psihicului. Chiar daca un asemenea
demers este dificil, el trebuie realizat, altfel vom ramane robii confuziilor, fapt care se va
repercuta nu numai asupra teoriei imaginatiei, ci si asupra investigarii ei empirice.
La polul opus se afla atitudinile de negare sau de diminuare a locului si rolului
imaginatiei in psihologie, atitudini manifestate uneori cu virulenta, alteori oarecum
mascat. Realizand o ancheta printre studentii in filosofie, P. Quercy a constatat ca pentru
65% dintre ei imaginea era o perceptie, iar pentru 35% - o idee. Asadar, nimic nu exista
intre perceptie si idee, nici o stare intermediara, nimic din ceea ce ar putea fi numit
imaginatie. Propunerea facuta este socanta : suprimarea termenilor « imagine » si
« imaginatie » din manualele de filosofie. Bergson nu a exclus imaginatia din sistemul
sau filosofic, insa i-a diminuat extrem de mult importanta, ea fiind practic acoperita in
totalitate de memorie, pe care o considera esentiala, navalitoare si acaparatoare. Nici unii
psihologi sau unele curente psihologice n-au avut atitudini mai ingaduitoare fata de
imaginatie. Asociationistii explicau perceptia, memoria, dar « se simteau pierduti in fata
imaginatiei », dupa cum spune Vigotski. Chiar daca ei explicau imaginatia tot prin
mecanismul asociatiilor, intelegerea ei era elementarista. Relatiile dintre elementele
imaginatiei sunt uneori atat de indepartate si neasteptate, incat sfideaza orice legi ale
asociatiei. Scoala de la Wurzburg a absorbit imaginatia in gandire si intelegere.
Psihanaliza a redus simbolurile imaginative la libido. Or, derivand imaginarul din
pulsiuni se devalorizeaza integrarea cognitiva a imaginatiei. Totodata, legand imaginatia
de interactiunile interne si nu de cele externe majore, orientand-o spre trecut si nu spre
viitor, psihanaliza a diminuat rolul adaptativ al imaginatiei, aceasta nemaipermitand
individului o adaptare noua si optima. Atitudinile de negare sau de diminuare a rolului
imaginatiei in ansamblul vietii psihice sunt si mai periculoase decat precedenta. Ele
conduc la eliminarea fortata a imaginatiei din psihologie sau, in cel mai bun caz, la
ruperea si izolarea ei de toate celelalte functii psihice. De data aceasta, demersul ce
urmeaza a fi intreprins este de tip integrator, de sesizare a asemanarilor si a interactiunilor
dintre imaginatie si alte functii psihice. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor
cognitive », 1999)
Neproductivitatea atitudinilor exaltate, ca si a celor exclusiviste fata de imaginatie
a fost sesizata si de alti autori. « Imaginatia nu castiga nici daca este dispersata in toate
33
activitatile mintale riscand sa-si piarda propria identitate, nici daca este izolata intr-o
specificitate riguroasa care o priveaza de stralucirea sa » (Wunenburger, 1995, p. 41).
Cele doua demersuri, diferentiator si integrator, desi aparent contradictorii, conduc sau ar
trebui sa conduca la acelasi rezultat : individualizarea imaginatiei, considerarea ei ca o
functie psihica, de sine statatoare, cu propriul sau specific, totodata strans corelata cu alte
functii. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.d. Delimitari conceptuale
2.d.1. Acceptiunile termenului de « imaginatie »
La intrebarea « Ce este imaginatia ? », examinarea literaturii de specialitate nu este

deloc incurajatoare in ceea ce priveste furnizarea unui raspuns acceptabil. Vigotski ne
atragea atentia, inca din 1932, ca vechea psihologie considera imaginatia « o enigma de
nedezlegat » si atunci fie ca o evita, fie ca o reducea la alte functii psihice. Lucrurile nu s-
au schimbat prea mult intre timp. Ca raspuns la intrebarea « Ce este imaginatia ? », Louis
Millet afirma cu nonsalanta : « Un cuvant echivoc ». Ea desemneaza cand « un proces
general de cunoastere si existenta », cand « puterea de a fabula », cand « o ingramadire
de imagini mintale, ca intr-un magazin cu multe produse », la randul lor ultimele doua
acceptiuni diversificandu-se. Pe de o parte, imaginatia desemneaza descoperirile
stiintifice, creatiile artistice, superstitiile, fictiunile, iar pe de alta parte, ea cuprinde
tablourile pale, cuvintele confuze, fotografiile interioare, halucinatiile (vezi Millet, 1972).
Chiar daca exista asemenea opinii, de-a lungul timpului s-au conturat cateva acceptiuni
mai importante ale termenului « imaginatie », schitate in continuare. (Mielu Zlate,
- Imaginatia ca formare sau ca producere de imagini este una dintre
cele mai vechi acceptiuni ale conceptului de imaginatie si, poate, cea mai
raspandita. Pentru marea majoritate a filosofilor si psihologilor, imaginatia
este capacitatea omului de a produce imagini, ea inseamna fie simpla
reproducere a senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile
libere ale fanteziei umane. « Imaginatia nu este reproducerea unui film
interior, ea este intotdeauna productie de imagini » (Millet, 1972, p. 91). In
acelasi sens se exprima si alti autori. « Termenul de imaginatie desemneaza,
in limba franceza, o activitate mintala de productie de imagini, reprezentari
sensibile, care se disting atat de perceptiile exterioare, cat si de
conceptualizarea ideilor abstracte » (Wunenburger. 1995, p. 3). Aceasta
acceptiune introduce o oarecare ambiguitate in intelegerea imaginatiei,
uneori aceasta fiind redusa la senzatie, alteori fiind interpretata ca o
transpozitie intr-o realitate care nu provine din simturi dar conserva
34
raporturile de situatie si de calitate. In primul caz, imaginatia este o simpla

copie a senzatiilor ; in cel de-al doilea ea se indeparteaza de perceptie,
intelectualizanu-se.
- Imaginatia ca mobilitate a spiritului. Aceasta acceptiune a fost
introdusa de Gaston Bachelard in lucrarea « Aerul si visele », publicata in
1943. Filosoful francez considera ca « cercetarile asupra imaginatiei sunt
tulburate de falsele lumini ale etimologiei. Vrem totdeauna ca imaginatia sa
fie facultatea de a forma imagini. Or, ea este mai curand facultatea de a
deforma imaginile oferite de perceptie, ea este mai ales facultatea de a ne
elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile. Daca nu exista
schimbare de imagini, unire neasteptata de imagini, nu exista imaginatie, nu
exista actiune imaginata. Daca o imagine prezenta nu ne face sa ne gandim la
o imagine absenta, daca o imagine ocazionala nu determina o mare
abundenta de imagini aberante, o explozie de imagini, nu exista imaginatie »(
Bachelard, 1997, p. 5). Ceea ce exista, spune el in continuare, este perceptie,
amintirea unei perceptii, memorie familiara, obisnuinta culorilor si formelor.
Imaginatia este « mobilitatea spiritului » si nu doar simpla construire de
imagini, deoarece imaginile, o data constituite, se fixeaza, se stabilizeaza, se
inchid in ele insele, capata din ce in ce mai mult caracteristicile perceptiei
prezente, or, « perceptia taie aripile imaginatiei ». Chiar daca imaginatia
produce imagini, ea este mai mult decat aceste imagini, aspirand spre ceva
nou. Prin schimbarea si modificarea imaginilor, prin deformarea lor ca si
prin asocierea neasteptata a imaginilor, imaginatia ne elibereaza de insusirile
primare. Psihologia traditionala s-a preocupat mai mult de constituirea
imaginilor, sacrificand caracteristica ei esentiala care este mobilitatea
imaginilor. « Pentru o psihologie completa, imaginatia este, inainte de orice,
un tip de mobilitate spirituala, tipul celei mai mari mobilitati spirituale, al
celei mai vivace, al celei mai vii » (Bachelard, 1997, p. 6). Concluzia lui
Bachelard este imperioasa : trebuie sa adaugam sistematic studiului unei
imagini particulare pe cel al mobilitatii sale, al fecunditatii, al vietii sale.
- Imaginatia ca experimentare mintala. Acceptiunea ii apartine lui
Jeanne Bernis si a fost propusa intr-o lucrare dedicata imaginatiei aparuta in
1954. pentru a situa functia imaginativa in travaliul mintal, trebuia, credea
ea, sa se considere imaginea sub un dublu aspect : pe de o parte, sub forma ei
cea mai simpla, saracacioasa si « despuiata » de calitati obiective, in cadrul
perceptiei individuale, caz in care este lipsita de originalitate, utilitatea ei
fiind pe buna dreptate contestata ; pe de alta parte, sub forma ei complexa si
veritabila implicata in momentul creatiei mintale si practice, adica in
inventii, intelegere, actiune. Daca ideile vor sa se confrunte, sa traiasca unele
prin altele, sa progreseze, atunci trebuie sa se produca un veritabil
experiment mintal. « Imaginatia este experimentarea mintala, spiritul orientat
catre previziunea apropierilor sau a excluderilor pe care el are puterea sa le
prezinte inainte de a le justifica » (Bernis, 1958, p.97). O asemenea
experimentare mintala apropie imaginatia de una dintre formele vietii
afective, si anume de simpatie, forma primitiva de cunoastere. Este imposibil
ca intre idei sa nu existe atractii sau repulsii, prietenii sau dusmanii. De
35
asemenea, este imposibil ca evocarea imaginilor sa nu fie reglata de aceasta

forta primitiva, prefigurand legaturile logice la fel de bine ca si reactiile
adaptative viitoare. Incercarea lui Bernis de a reuni intr-un tot unitar
imaginea, ideea si afectivitatea in cadrul imaginatiei ni se pare a fi
interesanta si demna de retinut. Cat priveste experimentarea mintala, probabil
ca aceasta constituie laboratorul intim al imaginatiei.
- Imaginatia ca o combinatorica mintala. Aceasta acceptiune a fost
formulate si sustinuta de psihologul roman Paul Popescu-Neveanu, ea fiind
pregatita si facilitata de ultimele doua. Ceea ce primeaza in abordarea
imaginatiei « este dinamismul ei, potentialul combinatoric si transformativ ce
duce la aparitia de imagini noi » (Popescu-Neveanu, p. 1977, p. 359).
Combinatorica imaginativa poseda chiar un camp mai extins decat
combinatoricile reglementate logic. Explicatia rezida, ne spune autorul, nu
numai in bogatia imaginii, in spontaneitatea ei imediata si in gradul ei inalt
de prezenteificare, ci si in aceeea ca imaginile ei fac parte din « temele
interne », dobandind, datorita pulsiunilor interne, un exceptional dinamism.
Prin functia sa combinatorica imaginatia contribuie mai mult la inventie
decat la intelegere. In introducerea dinamismului intern in actul imaginativ,
dinamism prin excelenta afectiv, se remarca influenta lui Bernis. Una dintre
functiile importante ale combinatoricii imaginative o reprezinta functia
analitico-sintetica. Imaginatia reuneste ceea ce in realitate este despartit si
heterogen, detaseaza fenomene care in real sunt date impreuna, ea coreleaza
diferitele laturi ale vietii sufletesti. Prin combinatorica transformativa, ca si
prin alte caracteristici ale ei (compensarea a ceea ce este absent, depasirea
necunoscutului si a limitelro posibilului, construirea anticipativa a viitorului,
largirea granitelor posibilului), imaginatia « se instituie ca o zona a libertatii
si disponibilitatilor, ca o latura constructiva inovatoare, creatoare a
sistemului psihic uman, ca un mod de a fi al personalitatii umane » (Popescu-
Neveanu, 1977, p.382).
2.d.2. Definirea imaginatiei
Mai toti autorii care au incercat sa defineasca imaginatia subliniaza dificultatea
unei asemenea tentative. « Termenul de imaginatie este larg si putin precis »
(Dwelshauvers, 1928, p. 509). Mai mult, arata autorul citat, lui i se pot atribui diverse
sensuri : a) actiune cu reprezentari sensibile ; b) sinteza elementelor sensibile la imagini
care se supun unor legi ; c) imagini mintale cu o viata proprie si cu posibilitatea de a se
combina in multe feluri, uneori neasteptate ; d) combinari noi ce apar in intentiile
artistului si savantului si care se prezinta de obicei sub forma intentiilor mai degraba
decat a imaginilor. Aceasta il face pe Dwelshauvers sa noteze ca « imaginatia este mai
degraba scena noastra interioara decat o functie mintala ». Si Guillaume marturisea ca
« domeniul imaginatiei este dificil de limitat ». Lagache arata ca atunci cand se vorbeste
despre imaginatie nu se delimiteaza prea clar aspectul reproductiv, repetiv, de cel
novator. El opina ca, desi mai toate definitiile pun problema capacitatii inventive si a
ambiguitatii intre reproducerea existentei trecute si creatia reprezentarilor mintale noi,
termenul « imaginatie » ramane confuz deoarece este utilizat adeseori alaturi de termeni
ca : « delir », « fabulatie », « confabulatie », « nascocire », « mit », « mister »,
« mistificare », « fantezie » etc.(Lagache, 1965). Mai recent, se afirma, in legatura cu
36
imaginatia, ca « natura sa scapa in principiu oricarei definitii riguroase » (Vedrine,1990,

p.5). Chiar daca definirea imaginatiei este dificila,definitiile nu lipsesc.
In ceea ce ne priveste,vom reproduce trei definitii intalnite mai frecvent in
psihologia romaneasca. Prima dintre ele a fost formulata de paul Popescu-Neveanu si
figureaza in Dictionarul de psihologie : « Imaginatia este procesul psihic de operare cu
imagini mintale, de combinare sau constructie imagistica tinzand spre producerea noului
in forma unor reconstruiri imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau
proiecte » (Popescu-Neveanu, 1978, p. 324). Celelalte doua au fost incluse intr-un
manual de psihologie aparut in 1976 : imaginatia este procesul de combinare si
recombinare a datelor din experienta anterioara in vederea dobandirii unor imagini noi
fara un corespondent in realitate sau in experienta noastra personala ; imaginatia este
procesul de creare a noului in forma ideala.
Cele trei definitii contin, sub o forma sau alta, informatii cu privire la : tipul de
actiune psihica implicata de imaginatie (acesta fiind constituit din combinarea,
recombinarea, crearea informatiilor, spre deosebire de gandire, unde actiunile psihice
sunt reprezentate de operatiile ei, sau de memorie, unde actiunile psihice sunt
reprezentate de memorarea, stocarea, reactualizarea informatiilor) ; forma rezultativa
(obtinerea noului, spre deosebire de memorie, unde forma rezultativa este de ordin
reproductiv) ; sensul formei rezultative (noul obtinut poate fi nou pentru subiect, dar si
pentru societate, fapt care da posibilitatea desprinderii celor doua forme ale
imaginatiei :reproductiva si creatoare).
Definitiile formulate depasesc modul de concepere a imaginatiei din psihologia
traditionala, care o leaga direct de actul elementar al reprezentarii reproductive, si unde
imaginatia aparea doar ca fixare si evocare vie a unei experiente in forma imaginilor.
Wundt chiar nota ca imaginatia este facultatea de a reprezenta in mod viu obiectele. Pe de
alta parte, definitiile date se incadreaza in spiritul psihologiei moderne, care interpreteaza
imaginatia ca proces si ca produs al restructurarii experientei, caracteristica prin care se
depaseste memoria. Chiar daca atunci cand imaginatia reconstituie realul pornind de la
descrierile verbale, ea nu se confunda cu amintirea concreta, intrucat nu rezulta dintr-o
perceptie, ci este recombinare si reconstructie transformativa. De regula, amintirile sunt
retrospective, pe cand compozitiile imaginatiei sunt prospective, atemporale si aspatiale.
Imaginatia depaseste realul, se sustrage realului. Iar felul in care ea se sustrage realului
desemneaza limpede, dupa cum spunea Bachelard, realitatea noastra intima : « O fiinta
lipsita de functia irealului este tot atat de nevrozata ca si o fiinta lipsita de functia
realului. Se poate spune ca o tulburare a functiei irealului are repercusiuni asupra functiei
realului » (Bachelard, 1997, p.11).
S-a afirmat ca imaginatia neaga realul. Cel care se lasa prada reveriei se
indeparteaza de situatia in care se gaseste, se « rupe » de actiunea ce ar trebui executata ;
copilul care se joaca nu ia in considerare caracteristicile obiective ale lucrurilor, ci le
tranforma in simboluri ale universului in care se instaleaza ; poetul refuza « ceea ce
este », « trivialitatea prozaica ». Ceea ce trebuie sa intelegem este insa faptul ca
imaginatia, chiar daca este negarea realului, nu este numai negarea realului. Pe de alta
parte, chiar daca imaginatia neaga realul, ea nu neaga orice real. Ea neaga ceea ce ni se
pare a fi real, ceea ce ni se impune ca real. Asadar, negarea se refera la realitatea despre
care credeam noi ca exista si nu la realitatea insasi, care exista ca atare. Sartre avansa
ideea ca prin negarea realitatii sub aspectele ei imediate, a faptelor prezente, imaginatia
37
devine un act de libertate, permitand explorarea posibilitatilor si eliberarea proiectelor.

« Imaginatia se joaca liber cu realitatea, nu o abandoneaza total. Ea isi ia propriile
distante fata de semnificatiile uzuale pe care le acordam realitatii, descoperind in ea
posibilitati necunoscute. » (Lacorre, 1995, p. 52). Prin toate acestea ea devine unul dintre
mecanismele cognitive indispensabile ale omului. (Mielu Zlate, « Psihologia
mecanismelor cognitive », 1999)
Trebuie sa mentionam ca si alti autori au introdus in definitia imaginatiei unele
dintre caracteristicile schitate. Inca din 1927, Adler, in lucrarea sa « Cunoasterea
omului », considera imaginatia ca fiind « o activitate productiva », « o forma de
previziune » (Adler, 1991, p. 66). Pentru Pradines, imaginatia era echivalenta cu
« capacitatea de a te preface », adica de « a cea fictiuni imaginate care iau mai mult sau
mai putin in ochii nostri locul lucrurilor » (Pradines, 1946, II, p.5). Cum capacitatea de
« a te preface » este intalnita si la alte functii psihice (la senzatii, perceptii), « imaginea
adaptativa merge si mai departe : ea modifica chiar datele vederii si auzului ; ea ne
adapteaza la actiuni externe diferite de cele care decurg din avizul lor formal ». Aceasta
caracteristica are o mare semnificatie, considera Pradines, in geneza emotiilor. Spre
deosebire de psihanalisti, care concepeau imaginatia ca rezultat al conflictului deintre
pulsiuni si refularea lor sociala, Durand sustine ca imaginatia apare de cele mai multe ori
« prin chiar elanul ei, dintr-un acord intre dorintele si obiectele ambiantei sociale si
naturale » (Durand, 1977, p. 47). Deci, imaginatia nu este un produs al refularii, ci,
dimpotriva, ea se afla la originea unei defulari.
2.e. Caracteristicile si functiile imaginatiei
Ca mecanism psihic restructurator, anticipativ si prefigurativ-inventiv, imaginatia a

suscitat si generat de-a lungul timpului o serie de intrebari si controverse referitoare la
natura, la continutul si mai ales la rolul ei in procesul cunoasterii. Unii autori s-au intrebat
daca imaginatia poate fi inclusa in randul proceselor de cunoastere. Altii i-au negat rolul
adaptativ, considerand ca, in esenta, conceptul de adaptare si cel de imaginatie sunt
antinomice. Disputele dintre autori au dus la proliferarea viziunilor simpliste si
unilaterale cu privire la caracteristicile si functiile imaginatiei.
O prima intrebare : « imaginatia este un mecanism intalnit numai la om sau si la
alte vietuitoare ? ». Scriitorii vorbesc cu multa usurinta despre imaginatia animalelor. Un
exemplu dat de unul dintre ei este revelator in acest sens. Avea un caine de rasa rasfatat
caruia ii placea sa doarma intr-un fotoliu confortabil. Intr-o zi, cainele gaseste fotoliul
ocupat de stapanul sau. Se invarte de cateva ori nemultumit, se indreapta spre usa de
iesire, incepe sa scanceasca. Stapanul sau se scoala si se duce spre usa sa oa deschida. In
acest moment, cainele se repede si se aseaza pe locul sau preferat. Si scriitorul conchide :
acest truc a fost rodul imaginatiei cainelui, el n-avea cum sa fi fost invatat (Cosmovici,
1996, p.154). si psihologii dau exemple despre imaginatia animalelor. « Cainele
imagineaza fuga iepurelui dupa vibratia pe care o vede gonind in desisul padurii : si iata-l
aproape lansat pe pista sa imaginara » (Pradines, 1946, II, P.27). Astfel de afirmatii sunt
insa rare si izolate, marea majoritate a psihologilor spunand ca imaginatia este un
mecanism psihic specific uman, aducand cateva argumente :
- ea este trasatura distinctiva a reflectarii constiente, intalnita numai la om,
indeosebi a laturii proiective si creatoare a constiintei ;
38
- se realizeaza cu instrumente specific umane, dintre care esentiale sunt gandirea si

limbajul. Ribot considera imaginatia creatoare si gandirea ca fiind procese solidare si
analoage, iar pana la un anumit punct, chiar identice. Wallon nu putea concepe imaginatia
in afara unor operatori verbali. Exemple convingatoare despre imposibilitatea conceperii
imaginatiei in afara limbajului sunt aduse de Vigotski. El arata ca acei copii la care
dezvoltarea limbajului este intarziata sunt inapoiati si in ceea ce priveste imaginatia. La
fel, copiii la care dezvoltarea limbajului urmeaza o cale anormala (este vorba de surzi,
care din aceasta cauza sunt si muti, incapabili de a comunica prin limbaj) manifesta o
pronuntata saracie, limitare, iar uneori un caracter rudimentar al imaginatiei. In fine,
bolnavii de afazie se caracterizeaza printr-o puternica reducere a imaginatiei, mai mult,
imaginatia lor coboara pana la zero, ei nereusind sa se desprinda de perceptii, de ceea ce
vad sau aud. De exemplu, nu pot pronunta « astazi e vreme rea », daca vad ca vremea
este frumoasa ; nu pot pronunta nici fraze, nici propozitii care contin combinatii de
cuvinte inexacte (« zapada neagra »). Concluzia lui Vigotski se impune de la sine :
imaginatia este legata nu numai de aparitia propriu-zisa a limbajului, ci si de momentele
nodale ale dezvoltarii lui (Vigotski, 1971).
-are originea in procesul transformarii lumii materiale ; omul, asa cum si-a
construit uneltele fizice, tot asa si-a elaborat si uneltele spirtuale, iar imaginatia este una
dintre acestea, ea transformand lumea in plan ideal si material. Osborn considera ca
imaginatia este procesul prin care se produc idei noi, aceasta capacitate fiind specific
umana. El reducea capacitatile psihice umane la patru : receptie, retentie, rationament si
creativitate, aceasta din urma constand in reprezentare, prevedere si productie de idei.
Daca masinile electronice pot indeplini primele trei capacitati, ele nu o pot realiza inca pe
a patra, care ramane apanajul omului. Louis Armand, in prefata la tranducrea in limba
franceza a lucrarii lui Osborn, nota ca imaginatia este « atributul fundamental al speciei
umane » (Osborn, 1965, p. VII).
A doua intrebare : « ii este necesara omului imaginatia sau ea ar putea lipsi fara sa-i
afecteze prea mult existenta ? » sunt autori care pronesc de la ideea ca imaginatia este un
joc interior al gandirii cu ea insasi, un joc liber si fara obiect real. Consecinta unui
asemenea punct de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei in cunoastere si in
existenta si activitatea umana. Jeanne Bernis arata ca pentru acesti autori imaginatia apare
ca o ilustrare fragmentara si accidentala a activitatii gandirii, ca o productie parazitara.
Imaginatia are un rol episodic, este o functie psihica superficiala, intermintenta si
inadecvata. Ca atare, ea ar putea lipsi, fara nici o pierdere pentru procesul cunoasterii
(Bernis, 1958, p. 89). Fara indoiala ca o asemenea opinie este o alta « aparenta » care a
denaturat adevaratul rol al imaginatiei. In realitate, imaginatia este un mecanism psihic nu
doar necesar, ci absolut necesar pentru viata, cunoasterea si activitatea omului.
Enumeram cateva argumente in sprijinul acestei idei (Mielu Zlate, « Psihologia
mecanismelor cognitive », 1999) :
- prin imaginatie, omul proiecteaza, prefigureaza, anticipa produsul activitatii
inainte de realizarea lui efectiva, concreta, fapt care elimina sau diminueaza tatonarile,
incercarile si erorile, prescurteaza procesul activitatii, oferind « spatiu » pentru alte si alte
activitati ;
- imaginatia permite elaborarea unor planuri prealabile sau ipoteze in mersul firesc
al rezolvarii problemelor ; fara asemena ipoteze activitatea subiectului ar fi oarba,
neghidata si neorientata si, ca urmare, extrem de neeconomicoasa ; prin ipotezele sale
39
reaizabile individul se apropie de nemarginirea cunoasterii, se adapteaza anticipativ la

ceea ce va urma, creandu-si in acelasi timp posibilitatea de a primi confirmarea din partea
practicii sociale ; chiar daca ipoteza, ca produs imaginat, contine in sine o doza mai mare
sau mai mica de imprevizibil, chiar un oarecare risc, omul isi asuma acest risc, convins
fiind de valoarea produsului imaginat si mai ales de nevoia neincetata de cunoastere si
autodepasire ;
- prin intermediul imaginatiei omul isi proiecteaza in viitor traiectoria propriei sale
vieti, isi stabileste in legatura cu ea o imagine care capata valente mobilizatoare si
stimulatoare pentru actiunea practica ; Durand vorbea de « dreptul fiecaruia de a-si alege
stilul sau de adevar » (Durand, 1998, p. 427), in acest caz fiind vorba despre « adevarul
imaginatiei » si nu de cel al stiintei ;
- imaginatia adauga o noua dimensiune vietii psihice – reflectarea viitorului, a
posibilului – contribuind in felul acesta la desavarsirea continuitatii ei ; daca procesele
senzoriale reflecta prezentul cele mnezice trecutul, imaginatia, prin reflectarea viitorului
inchide ciclul temporal.
Pentru a intelege cat de necesara este imaginatia pentru om, ar trebui sa ne
inchipuim pentru o clipa ce s-ar intampla in lipsa ei : omul ar fi sclavul propriilor sale
senzatii si perceptii ; ar fi o fiinta doar reproducatoare si evocatoare ; ar avea imagini dar
n-ar sti ce sa faca cu ele, nu le-ar putea descompune, dezmembra, reunifica, depasi ; ar fi
legat de trecut si prezent nefiind in stare sa prevada sau sa pregateasca o actiune viitoare ;
n-ar putea visa, nu s-ar putea lasa « prada » imaginilor si gandurilor venite pe
neasteptate ; n-ar putea retrai in minte evenimentele trecute, nu le-ar putea debarasa de
aspectele lor neplacute ; n-ar fi in stare sa-si propuna idealuri etc. Imaginatia este un mod
de a fi al omului in lume, prin intermediul ei omul construieste lumea si se realizeaza pe
sine.
« Imaginatia este sau nu determinata de realitatea inconjuratoare ? » Cu alte
cuvinte, dat fiind faptul ca produdul imaginatiei este nou atat pentru subiect, cat si pentru
societate, el neavand un corespondent direct nici in experienta anterioara a subiectului,
nici in realitate, se mai poate sustine ca imaginatia se pastreaza, la fel ca celelalte
mecanisme psihice, in sfera determinismului universal ? Filosofii care au incercat sa
raspunda la aceasta intrebare s-au amplasat in perimetrul determinismului intern,
psihologic, pentru ei imaginatia fiind determinata de alte functii psihice. Pentru unii
dintre ei imaginatia dispunea de o spontaneitate proprie, de o activiate semiautonoma.
Descartes credea ca imaginile sunt produse ale sufletului, fara obiecte exterioare. Kant
postula si el independenta structurala a imaginatiei in raport cu datele empirice.
Imaginatia avea pentru el « o putere proprie », « ascunsa in profunzimile sufletului
uman ». Altii mergeau si mai departe, considerand ca imaginatia ajunge la o viziune
suprasensibila a ceea ce este invizibil pentru om si simturile sale. Pentru ei, imaginatia
aparea ca o putere de intuitie a realitatii suprasensibile si extramintale care ar fi avut
aceeasi obiectivitate spirituala ca si corpurile realitatii sensibile. Religia comparata,
neoplatonismul, teosofia gnostica faceau din imaginatie un organ de viziune metempirica
locuind in suflet, in inima, in « simturile interne » sau intr-un « al treilea ochi ». functia ei
era de a-l pune pe individ in contact cu o exterioritate spirituala sau cosmica.
Psihologii, mai realisti, concepeau imaginatia ca fiind determinata de realitatea
inconjuratoare. « Este falsa afirmatia ca imaginatia este opusa realitatii, deoarece toate
creatiile spiritului se pot face numai cu elemente din realitate ; fantezia cea mai
40
cutezatoare nu este decat o transformare a realului » (Bierviliet, 1937, p.II ). Ceea ce nu

intelegeau multi autori este faptul ca imaginatia departe de a fi nedeterminata de
realitatea inconjuratare, era chiar strict determinata, dar se supunea unui determinism
specific. Spre deosebire de perceptii si reprezentari, in cazul carora determinarea
« venea » de la obiectul luat ca intreg, de data aceasta determinarea « vine » de la
diferitele elemente, laturi, aspecte ale mai multor obiecte. In realitate nu exista « sirene »
sau « centauri », dar exista femei si pesti, barbati si cai, asa incat combinarea diferitelor
parti ale acestora duce la obtinerea noului produs, inexistent in realitate.
Imaginatia, apare, asadar, ca activitatea de reproiectare originala, personala a
materialului realitatii. « Apropierea » sau « indepartarea » de realitate este in functie de
tipul de activitate in care este implicata imaginatia. In activitatile literar-artistice, de
combinari spontane, ea este subordonata mai mult capriciilor subiective ale logicii
emotionale, ca urmare, va parea mai indepartata de realitate si neconcordanta. In
activitatile de inventie, inventivitate aplicate realitatii, imaginatia se emancipeaza de
reglajul brut afectiv si intra intr-o mai mare masura sub incidenta proiectarii strategice, a
organizarii multiplanice, a experimentarii mintale. Cu un cuvant, ea se subordoneaza
obiectului si conditiei reale a actiunii. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor
cognitive », 1999)
« Imaginatia ne pune in acord cu realitatea si cu specificul solicitarilor ei, altfel
spus, ne adapteaza sau ne desprinde de realitate, creeaza conditii de dezadaptate ? ». La o
prima vedere s-ar parea ca, cel putin in unele dintre formele ei, cum ar fi de pilda reveria,
imaginatia are functii dezadaptative. Aceasta reprezinta o noua “aparenta” a abordarii
imaginatiei. In realitate, prin toate functiile ei, imaginatia ne adapteaza la realitate. John
Dewey considera, inca din 1887 ca imaginatia nu se preocupa de ireal, de fictive, de
fantezia sterile, ci ea serveste la extinderea si completarea realului. Intr-adevar,
permitandu-i individului elaborarea unor solutii noi, dandu-i posibilitatea de a se incadra
in contexte noi, de a-si depasi propriile limite, imaginatia contribuie la dezvoltarea si
fortificarea capacitatilor sale adaptative. Omul isi cultiva imaginatia nu ca pe un scop in
sine, ci tocmai pentru a iesi din barierele care-i limiteaza experienta si cunoasterea,
pentru a-si dezvolta si amplifica puterile cognitive si experientiale. Imaginatia apare ca
un veritabil mijloc de echilibrare a omului cu mediul inconjurator. Omul se adapteaza nu
doar la realitatea actuala, prezenta, ci si la realitatea prezumata, dar oricand posibila ; nu
numai la modificarile produse deja, ci si la cele care urmeaza a se produce intr-un viitor
apropiat. Extrem de bine formula aceasta idee Stroe Marcus : « Credem ca omul se poate
adapta cu mai mare sau mai mica usurinta nu numai fata de noutatea prezenta, si si fata
de noutatea posibila, folosind un mecanism de asteptare, de prefigurare a unui viitor pe
care il socoteste realizabil. O astfel de adaptare face posibila antrenarea unei motivatii
corespunzatoare in vederea invingerii dificultatilor inerente in scopul militarii pentru
progres pe toate planurile » (Marcus, 1980, p. 23).
Ideea caracterului adaptativ al imaginatiei este larg acceptata in psihologie. Pentru
Malrieu (1967), imaginatia este pur si simplu o « activitate adaptativa ». La fel,Simondon
(1965) aprecia ca imaginatia joaca un mare rol adaptativ. Diverse tipuri de anticipari, mai
ales cele obtinute prin intermediul inventiei, permit abordarea superioara a mediului. In
capitolul X al lucrarii sale, Jeanne Bernis formula inca din 1954 noua trasaturi adaptive
ale imaginatiei : 1.Compensarea (instinctele si tendintele care nu pot fi realizate in viata
se descarca itarile de vis si reverieaflate la marginea vietii constiente) ; 2. Autismul (prin
41
refuzul de a comunica, de a-si schimba opiniile, visatorul inchis in propriile sale vise
devine un caracter dificil si atipic ; totusi, refugiul gasit in reverie procura placerea
naturala care se ataseaza jocului de imagini ; daca viata fictiva ramane subordonata vietii
reale, ea serveste ca aparare si eliberare a efortului cotidian al psihismului ramas normal ;
numai daca se prelungeste devine deranjanta) ; 3. Iluzia dorintelor zadarnice (dand o
anumita figurare obiectelor dorintelor, imaginatia are ca efect realizarea unei
experimentari dupa care apreciem dificultatile si totodata posibilitatile de invingere a
lor) ; 4. Inventia morala (imaginatia il detaseaza pe individ de restrictiile cu caracter
moral, il orienteaza spre o viziune superioara celei pe care morala pozitiva o declara ca
fiind cea mai buna) ; 5. Intentia (este o forma de imaginatie care presupune iesirea din
sine a Eului si amplasarea in fata lui ca obiect ; pentru artist, proiectul este izvorat din
propria sa inspiratie si se impune ca opera ce trebuie realizata) ; 6. Arta posibilului
(imaginatia ii pune individului problema valorii, ea este conditia esentiala a succesului,
cei care au o imaginatie slaba sunt defavorizati pentru ca au sentimentul de a fi inchisi in
propriile lor limite, ei pierd gustul de a-si incerca aptitudinile si de a achizitiona altele
noi ; spre deosebire de ei, cei care au o imaginatie puternica dispun de constiinta
propriilor lor posibilitati si de gustul de a si le incerca si perfectiona) ; 7. Epurarea
pasiunilor (un asemenea proces are loc mai ales prin arta : pasiunile inceteaza a mai fi
virulente, dimpotriva, ele se purifica de elementele perverse, sunt plasate sub semnul
eternitatii) ; 8.Sursa de bunatate (viata imaginativa intensa si comprehensiva il face pe om
realmente mai bun, ii ofera posibilitatea de a se raporta la altul cu simpatie, de a se
transpune in altul, deci de a fi ampatic) ; 9. Influentarea personalitatii (imaginatia exercita
o puternica influenta asupra formarii diferitelor componente ale personalitatii, cum ar fi
caracterul, si chiar asupra personalitatii in ansamblul ei) (Bernis, 1958). Putem conchide,
alaturi de Stroe Marcus, ca imaginatia « permite o echilibrare diversificata a individului
cu realitatea in continua transformare sau specific conturata la un moment dat », dar si cu
« realitatea prezumata, original elaborata » (Marcus, 1980).
2.f. Functiile imaginatiei
O investigare fie si sumara a literaturii de specialitate evidentiaza acuratetea cu

care au fost constientizate functiile imaginatiei inca de multa vreme, chiar si atunci cand
cunoasterea psihologica statea sub semnul precaritatii. Dugas, vorbea inca din 1903 de
« puterea de obiectivare » si de forta combinatorie » a imaginatiei. Cele doua functii ale
imaginatiei sunt foarte strans legate intre ele. Practic, imaginatia apare ca fiind puterea de
a forma imagini sau reprezentari, dar si puterea de a atribui viata reprezentarilor, de a le
transforma in credinte si acte, intr-un cuvant, de a le obiectiva. « Obiectivarea este
inerenta imaginilor ; se intalneste intotdeauna in ele anumite grade, este un element
natural, constitutiv, nu intamplator si supraadaugat » (Dugas, 1903). Combinarea
imaginilor de care vorbea Dugas se prezinta sub doua forme : cea a imaginatiei
reproductive (ca simpla restauratoare a trecutului, ca o imaginatie evocatoare, fara
inventie) si imaginatia productiva sau creatoare (ca o reorganizatoare a reprezentarilor
sau ca o « constructoare » a acestora). Surprinzator este faptul ca, inca de la inceputul
secolului, Dugas nu numai ca intuia functia constructiva sau creatoare a imaginatiei, dar
si o explica si argumenta.
42
Meyerson, autorul capitolelor despre imaginatie din cele doua tratate de psihologie
aparute sub redactia lui G.Dumas (« Traite de psychologie », 1923 ; « Nouveau traite de
psychologie », 1932), creioneaza functiile imaginatiei pornind de la dublul caracter al
imaginii : concret si semnificativ. Pentru el imaginatia este un « tablou », dar si un
« semn » ; in calitate de tablou ea ilustreaza si realizeaza, in calitate de semn ea indica si
semnifica.
Functia de ilustrare : imaginatia ilustreaza continuturile constiintei care prin
natura lor pretind figurarea concreta, intuitiva ; imaginatia ilustreaza, dar si rezuma, asa
incat ea este o figurare simbolica.
Functia de realizare (obiectivare) : consta in materializarea abstractului ;
imaginatia intoarce gandirea spre concretul pe care conceptul il demonteaza ; functia de
realizare presupune printre altele si verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu.
Functia de indicare : imaginatia marcheaza un continut, il delimiteaza, il opune
altuia sau altora, il asociaza cu altele ; ea este un indiciu, o marca, o eticheta, o aluzie.
Functia de semnificare : imaginatia explica, rezuma, precizeaza, serveste
gandirii care generalizeaza, marcheaza fluiditatea gandirii, continuitatea experientei
personale, ea este concomitent trecut si viitor, evoca, anticipa, prelungeste ; totodata
poate fi si mai putin activa ; ca urmare, ea treneaza, retine, impiedica (Meyerson, 1932).
Un alt autor arata ca « cel mai mare benficiu al imaginatiei il reprezinta
multiplicarea formelor sensibile care nasc emotii estetice ; admirarea frumusetii sub
diversele ei aspecte contribuie la cresterea nivelului moral al umanitatii » (Biervliet,
1937). Sunt cuprinse in aceste cuvinte functia multiplicatoare a imaginatiei si rolul ei in
planul vietii sociale.
Cum psihanaliza s-a referit destul de mult la imaginatie, mai ales la anumite forme
ale ei, nu se putea ca functiile ei sa nu fie discutate si intr-un asemenea context. Blazer
(1964) se referea la urmatoarele functii ale imaginatiei privite dintr-o perspectiva
psihanalitica : a) de descarcare tensionala (catharsis) prin regresiune la un nivel
elementar, in situatii critice ; b) de proiectare a conflictelor dintre tendintele opuse ; c) de
substituire, prin alte scopuri, a actiunilor interzise sau imposibile ; d) de compensare, prin
satisfacerea fantastica a dorintelor, real nesatisfacute (Blazer,1964).
Psihologia contemporana reduce functiile imaginatiei doar la trei : a) de expresie a
realului, simtit sau gandit ; b) de deformare a realului, fie pentru a-l stimula, fie pentru a-i
explora posibilitatile ; c) de relevare a unui real ascuns (Wunenburger, 1995).
2.g. Locul si rolul imaginatiei in sistemul psihic uman
Faptul ca imaginatia este strans legata de toate celelalte functii psihice a fost
constientizat de timpuriu. « Imaginatia este implicata in toate functiile psihice sau, mai
bine zis, ea este ansamblul acestor functii, constand in fecunditatea dezvoltarii lor si in
complexitatea combinatiilor lor reale si posibile » (Dugas, 1903, p. 7). Pentru Vigotski,
imaginatia reprezinta « o combinatie a catorva functii prin intermediul unor relatii
specifice » (Vigotski, 1971, p. 252). Bernis declara ca « ceea ce este dincolo de orice
indoiala este faptul ca imaginatia reprezinta psihismul in ansamblul sau, cu tot
dinamismul sau orientat spre posibil si cateodata spre ireal » (Bernis, 1945, p. 28). Desi
legaturile imaginatiei cu alte fenomene psihice au fost surprinse de cercetatori,
43
diferentierea ei de acestea a fost extrem de dificila, atitudinile exclusiviste sau

reductioniste predominand multa vreme. Pentru a intelege mai bine atat specificul
psihologic al imaginatiei, cat si locul si rolul ei in sistemul psihic uman, este necesara
parcurgerea relatiilor sale cu fiecare dintre celelalte functii psihice.
2.g.1. Imaginatie si senzatie

Oricat de mare ar parea distanta dintre imaginatie si senzatie – imaginatia creand
ceva nou, spre deosebire de senzatie, care reflecta ceea ce exista deja-, intre ele se
contureaza o stransa interactiune. Interesante ni se par a fi cel putin doua idei, intuite de
multa vreme. Prima se refera la sesizarea diferentei dintre imaginatie si senzatie. Pentru
Hobbes « imaginatia nu este nimic altceva decat o senzatie in curs de degradare ».
Asadar, imaginatia nu se confunda cu senzatia, ea este altceva decat senzatia. A doua idee
se refera la rolul senzatiilor in procesele imaginatiei. Tot Hobbes arata ca imaginatia se
naste din impresiile senzoriale care subzista prin inertie. Senzatiile alimenteaza lanturile
asociative permitand compozitii fictive. Asadar, senzatiile reprezinta un fel de materie
prima pentru imaginatie. Ideea este impartasita peste ani si de Dugas, care credea ca
imaginatia imprumuta in mod necesar de la senzatii materialul, formele si legile ei.
« Cand imaginatia nu imprumuta formele realului, cand nu le copiaza, ea se inspira din
real ; tot ceea ce poate ea face este sa modifice formele luate ca un tot si sa combine
elementele lor intr-o maniera noua » (Dugas, 1903, p. 13). Senzatiile care reflecta
realitatea inconjuratoare nu reprezinta doar materia prima din care se formeaza imaginile,
ci figureaza printre conditiile de formare a imaginilor, altfel spus, « ele nu sunt numai
elemente constitutive, ci si cauzele ocazionale ale imaginilor » (ibidem, p. 17). Senzatiile
sunt obiective, in sensul ca dau impresia indefinita a realitatii. De aceea, imaginile
sugerate de o senzatie au si ele caracterul obiectivitatii senzatiei. Totodata, imaginile
sugerate de senzatii pot lua un caracter halucinatoriu. Asadar, se poate considera ca
senzatia joaca un dublu rol in raport cu imaginatia : pe de o parte, ea intra in conflict cu
imaginatia, o infraneaza, o stapaneste ; pe de alta parte, serveste ca puncte de plecare,
sprijin, ii da corp si viata. Imaginatia este fiica simturilor ; ea se reinsufleteste, se trezeste
in contact cu realitatea sensibila. Senzatia, spunea Dugas, nu este numai stofa din care
imaginile sunt formate, ea este punctul de plecare, cauza provocatoare, support si sprijin.
Desi unele exprimari sunt metaforice, desi ele au fost emise de mult, isi pastreaza
valabilitatea si astazi. Mai important este insa faptul ca se sesizeaza nu doar rolul
senzatiilor in raport cu imaginatia, dar si invers, rolul imaginatiei vizavi de senzatii.
Imaginile artificial atasate senzatiilor conduc la aparitia halucinatiilor (substratul
senzorial al senzatiilor fiind sesizat si demonstrat inca de Binet, care spunea ca senzatia
nu este doar punctul de plecare al halucinatiilor, ci si punctul de reper). Apoi, aderenta
imaginilor la senzatii explica, in egala masura, fenomenul fetisismului, sub toate formele
lui (uman, divin, superstitios etc.). Fetisismul apare de cele mai multe ori ca o superstitie
ce se ataseaza obiectelor materiale sau ca ceea ce reprezinta in aceste obiecte punctul lui
de plecare, pretextul lui. Produsele imaginatiei raman intotdeauna impregnate de fetisism,
existand o multitudine de superstitii moderne. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor
cognitive », 1999)
2.g.2. Imaginatie si perceptie
44
Cel mai adesea imaginatia a fost redusa la perceptie sau chiar identificata cu ea.
Wundt arata in tratatul sau din 1880 ca imaginatia este « capacitatea de a reproduce
reprezentarile intr-o ordine modificata ». Or, in imaginatie, esentiala este nu ordinea
reproducerilor, ci reuniunea reprezentarilor. Tot Wundt, caruia i se alatura si Ribot, arata
ca imaginatia este capabila sa creeze numeroase combinatii noi din elementele anterioare,
dar nu poate crea nici un element nou. Asadar, imaginatia nu depaseste datele perceptiei.
Fantezia omului este limitata de cantitatea de imagini obtinute pe cale asociativa. Nici un
fel de legaturi noi intre elementele netraite nu pot fi adaugate in procesul activitatii
imaginatiei. Vigotski reproduce un exemplu dat de Wundt : impresia, ideea sau
contemplarea nemijlocita a unei castorii pot provoca o reprezentare opusa, de pilda,
imaginea despartirii eterne, a mormantului ; o anumita reprezentare le poate aminti
oamenilor de o situatie opusa, dar nu straina ; impresia unei nunti nu poate provoca la om
imaginea durerii de masele, pentru ca nunta si durerea de masele nu sunt legate intre ele
(Vigotski, 1971, p. 242).
La polul opus se amplaseaza autorii care traseaza o linie de demarcatie neta intre
imaginatie si perceptie. In « L’imaginaire » (1949), Sarte opereaza o asemenea distinctie.
In perceptie, scria el, constiinta intalneste obiectul, in imaginatie constiinta isi da diesi
obiectul, in ea realul se deplaseaza spre posibil, subordonandu-se intentiei ; obiectul
perceput are o infinitate de determinari si raporturi posibile, obiectul imaginat nu poseda
decat determinarile pe care constiinta i le da. Sartre pastreaza termenul de imagine, dari i
da un alt sens : raportul constiintei cu un obiect imaginar, neintalnit in perceptie.
Constiinta imaginativa, nota el, este reprezentativa, in sensul ca isi cauta obiectul in
terenul perceptiei, vizand elementele sensibile din care acesta este constituit. Pe de alta
parte, ea este spontana si creatoare ; ea sustine si mentine printr-o creatie continua
calitatile sensibile ale obiectului sau ; in perceptie, elementul propriu-zis reprezentativ
corespunde unei pasivitati a constiintei, in timp ce in imaginatie, acest element, in ceea ce
are el primordial si incomunicabil, este produsul unei activitati constiente. In imaginatie
obiectul nu este nimic altceva decat ceea ce este el in constiinta. Acesta este fenomenul
cvasi-observatiei. A avea vag constiinta unei imagini inseamna a avea constiinta unei
imagini vagi.
Bachelard, in « Aerul si visele » (1943) el scria: “A percepe si a imagina sunt tot
atat de antitetice ca si prezenta si absenta. A imagina inseamna a fi absent, a te lansa catre
o noua viata ». Intr-o alta lucrare (« Pamantul si visarile vointei »,1948), el arata ca
imaginea perceputa si imaginea creata sunt doua instante psihice foarte diferite, fapt care
necesita gasirea unui termen special pentru a desemna imaginea imaginata. El admite
chiar amplasarea imaginii inaintea perceptiei, ca pe o aventura a perceptiei. (Mielu Zlate,
2.g.3. Imaginatie si gandire
Identificarea imaginatiei cu gandirea este poate si mai raspandita decat
identificarea ei cu perceptia. Filosoful francez Alain declara ca « imaginatia este un joc
interior, o gandire cu ea insasi, un joc liber si fara obiect real » (Alain, 1966, p. 54). Si
mai direct, el nota : « A imagina inseamna a gandi un obiect si a reprezenta actiunea sa
posibila asupra organelor noastre de simt ». Spaier integreaza imaginatia in gandirea
concret aca forma a simbolismului intelectual. Meyerson, dupa ce enumera principalele
pozitii emise cu privire la relatia dintre imaginatie si gandire (imaginatia este totuna cu
gandirea; imaginatia este in afara oricarei gandiri; imaginatia este un moment, un
45
fragment, un aspect al gandirii), isi exprima propria concluzie: “Imaginea are intotdeauna
un continut intelectual. In acelasi timp, ea marcheaza, controleaza acest continut
intelectual, ajuta la clasarea, la precizarea lui, contribuie la munca de separare si de
legatura care este obiectul gandirii. Ea este ca orice semn si sistem de semne, o unealta a
gandirii » (Meyerson, 1932, p.576). Imaginatia era, dupa Meyerson, o gandire cu ajutorul
imaginilor. In « Vocabular de psihologie », Pieron definea imaginatia drept un produs al
gandirii. Si alti psihologi – pornind de la ideea ca imaginatia evoluata implica
simbolismul verbal, uneori imaginile fiind descompuse prin abstractizari reflectate pe
baza unei scheme logice – dizolva complet imaginatia in gandire. Consecinta unor
asemenea puncte de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei in cunoastere.
In plan procesual cele doua mecanisme se amplaseaza la capetele unui continuum,
granitele dintre ele neputand fi trase cu precizie. Este greu sa stim cand imaginea
(imaginatia) se intelectualizeaza si trece in idee, dar si cand gandirea se intuitivizeaza si
revine la stadiul de imagine. Practic, fiecare dintre cele doua mecanisme se poate afla in
oricare dintre momentele continuumului. Dificultatea intelegerii relatiei dintre imaginatie
si gandire provine si din caracterul net contradictoriu al produselor si mecanismelor lor.
Astfel, in timp ce imaginatia tinde spre plentitudine intuitiva, spre imagini eliberate de
orice reglementare, forma ei definitorie fiind combinatorica nestingherita ce duce la
constructe mintale dotate cu concretitudinea realului, gandirea tinde spre polarizari
conceptuale, spre constructie ideationala, teoretica, prin rationament ; apoi, spre
deosebire de imaginatie, care opereaza prin analogie si transpozitie, ganidrea opereaza
mai ales inductiv-deductiv ; pe cand imaginatiei ii sunt specifice operatiile paralogice, cu
o mobilitate si varietate exceptionale, gandirii ii sunt proprii operatiile logice ; in fine, in
timp ce imaginatia se caracterizeaza prin spontaneitate si plasticitate, gandirea se
caracterizeaza prin precizie, rigurozitate. Ceea ce nu se intelege este ca, desi rezultatul
imaginatiei este imagine plastica, intuitiv-concreta, ea se bazeaza pe scheletul logic
furnizat de gandire, fiind practic o imagine construita si mulate pe scheletul logic. Asa
cum scheletul betonului armat prefigureaza constructia, disparand o data cu realizarea ei,
asa cum scheletul osos sustine corpul omenesc, tot astfel si scheletul logic constituie
suportul, mijlocitorul imaginatiei, desi el nu apare intotdeauna intr-o forma explicita,
manifesta, ci implicita, latenta.
Sub raport subiectiv, imaginatia este o constructie sui-generis intre datele
senzoriale si generalizarile logice abstracte, combinare realizata cu ajutorul cuvantului
care « vehiculeaza » imaginile in raport cu o idee directoare. Wallon marturisea ca nu
poate concepe imaginatia in afara unor operatori verbali. Si Paul Popescu-Neveanu
considera cuvantul ca un « vehiculator » al imaginii, care ramane insa in spatele ei,
nefiind evident, ca in cazul gandirii abstracte.
Relatiile dintre imaginatie si gandire pot fi concepute in doua planuri : genetic si
functional (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive ») .
In plan genetic asistam la o alternanta a imaginatiei si gandirii. Imaginatia apare ca o
premisa a gandirii logice. Chiar daca gandirea parcurge o dezvoltare ascendenta, fapt
demonstrat mai ales de cercetarile lui Piaget, ea nu se poate dispensa de anumite sincope,
reveniri si dezorganizari accidentale care vor conduce insa la elaborarea stadiilor
superioare. La randul ei, gandirea avanseaza spre abstract, dar revine la concret pentru a
se verifica sau pentru a proceda la noi sinteze. Gandirea se elaboreaza in zona centrala a
campului imaginativ. Piaget a argumentat magistral cum gandirea abstracta a copilului
46
emerge progresiv, pornind de la o inteligenta simbolica si magica. Durand, urmandu-l pe

psihiatrl Minkowski, arata ca abstractia intelectuala rezulta dintr-o « ingustare », o
refulare progresiva a sensului metaforelor. « Acest sens al metaforelor, acest mare
semantism al imaginarului constituie matricea originala de la care purcede orice gandire
rationalizata impreuna cu cortegiul sau semiologic » (Durand, 1998, p. 29).
In plan functional, imaginatia se integreaza in structura gandirii abstracte, iar gandirea
abstracta are drept support imaginarul ; in felul acesta, imaginile se impregneaza de
semnificatie, iar notiunile (cu semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar ca intre
demersul actional (operational) al gandirii si cel imagistic (al imaginatiei) exista o stransa
intercatiune. Atat imaginile, cat si notiunile se formeaza in procesul interiorizarii
actiunilor materiale (obiective) sau materializate. Galperin, in cunoscuta sa teorie a
formarii pe atape a actiunilor mintale, spune la un moment dat ca formarea notiunilor este
un fel de model desfasurat al formarii oricarei imagini. Se poate presupune ca, la randul
lor, constructele conceptuale, prin combinari si recombinari, pot da nastere la noi imagini.
Asadar, imaginatia nu ramane la statutul de anexa a gandirii, asa cum aparea in vechile
orientari psihologice, ci este un mijlocitor al diferitelor activitati ale gandirii
(conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, creatia). Forta imaginii, arata
Bernis, nu se afla in ea insasi, ci in gandire. De aceea, imaginatia este considerata o forma
a inteligentei legata de intelegere. Prin dinamismul ei, imaginatia este o sursa de
imbogatire a gandirii. Bernis defineste de altfel gandirea ca o previziune imaginata.
Reconsiderarea rolului imaginatiei in gandire o intalnim si la alti autori. Pentru Osborn,
imaginatia nu este altceva decat producerea unor idei noi, in produsul final obtinut
regasindu-se convergenta imaginatiei cu gandirea logica.
Putem conchide ca imaginatia se construieste inlauntrul gandirii, ca o latura absolut
necesara a acesteia, iar gandirea se articuleaza intr-o zona centrala a campului imaginativ,
ambele mijlocindu-se una pe alta. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive »,
1999)
2.g.4. Imaginatie si memorie
Faptul ca cele doua functii psihice sunt distincte intre ele a fost intuit de multa
vreme. Platon, de exemplu, compara memoria cu un scrib care fixeaza amintirile in
suflet, iar imaginatia cu un pictor sau un desenator care da forma ideilor. Wundt
diferentia imaginatia nu doar de perceptie, ci si de memorie. Pentru el, specificul
memoriei il constituia reunirea asociativa a reprezentarilor, pe cand al imaginatiei,
asocierea reprezentarilor dupa un anumit plan, deci aperceptiv. Confuzia dintre
imaginatie si memorie se pastreaza totusi, dat fiind faptul ca si in memorie ordinea
reproducerii reprezentarilor este de multe ori modificata. Exista si teorii care, dupa cum
se exprima Pradines, pun imaginatia sa locuiasca intr-un compartiment al memoriei. In
acest caz, imaginatia nu este decat o « memorie imaginativa », un procedeu de fictiune
inerent catorva forme ale memoriei, aceasta fictiune putand consta intr-o simpla
developare a amintirilor normale, fie prin procedeul « izolarii », fie prin cel al
« ingrosarii » lor (Pradines, 1946). Imaginatia apare ca o memorie specializata sau
izolanta, cum se intalneste in diferite tipuri mnezice (vizual, auditiv). Pentru Dugas,
imaginatia este o memorie ce reinvie cu o intensitate particuala perceptiile trecute, pe
cand memoria obisnuita le arunca intr-un trecut mort. Asadar, imaginatia nu este o
capacitate de sine statatoare, ci o simpla modalitate a unei alte capacitati psihice.
Amintirile isi proiecteaza umbrele lor asupra realitatii, o ascund. Memoria pleonastica,
47
redundanta, incarcata cu elemente parazitare, constituie prima forma a imaginatiei. In

psihanaliza, imaginatia este determinata integral de amintirile din copilarie, psihicul
variindu-le configuratiile, fie pentru a le masca, fie pentru a le sublima (in arta).
Absorbtia imaginatiei de catre memorie reprezinta « inima » psihologiei bergsoniene.
Dupa el, imaginatia consta in relaxarea insensibila a atentiei, pentru a contempla
imaginile mnezice disponibile. « O fiinta care evolueaza mai mult sau mai putin liber
creeaza in fiecare clipa ceva nou, prin urmare, am incerca zadarnic sa-i citim trecutul in
prezent daca trecutul nu s-ar depozita in ea sub forma de amintire […]. Trebuie ca
trecutul sa fie jucat de materie si imaginat de spirit » (Bergson, 1996).
Daca una dintre formele imaginatiei, si anume imaginatia reproductiva, putea fi
mai usor absorbita de memorie, nu acelasi lucru se intampla si cu imaginatia creatoare. In
aceasta din urma, momentele specifice imaginatiei participa la crearea de imagini noi
care nu au existat in constiinta si nici in experienta anterioara. « Ca forma de activitate,
imaginatia creatoare, desi este intr-o anumita masura si imaginatie reproductiva, nu
fuzioneaza cu memoria, ci este privita ca o activitate speciala care reprezinta un gen
particular de modificari ale activitatii memoriei » (Vigotski, 1971). Atat imaginatia, cat si
memoria se supun la doua logici interne diferite : memoria, care se refera la imagni si
deopotriva la cunostinte, este centrata pe restituirea amintirilor asa cum erau ele in
momentul achizitiei, in timp ce imaginatia are tendinta de a acompania reprezentarile
trecute cu elemente proiective actuale (Wunenburger, 995).
Memoria este pentru imaginatie punctul de plecare, dar si punctul de sosire. La
inceput, ea furnizeaza imaginatiei « caramizile » din care aceasta va construi, iar la
sfarsitul procesului imaginativ ofera « spatii » de stocare a produselor realizate. Pe buna
dreptate Vigotski spunea ca « imaginatia isi are radacinile ei puternice in memoria
noastra » ; si am putea continua : « imaginatia isi depoziteaza roadele in memorie ». si
cum memoria are un caracter activ, selectiv, reconstructiv, uneori ii poate furniza
materialul de care are nevoie, alteori o pune in dificultate, o deruteaza, ii ofera fragmente
razlete, nesemnificative; uneori ii protejeaza produsele, chair i le restructureaza, alteori i
le deformeaza si denatureaza sau chiar i le pierde. Imaginatia este pentru memorie factor
restructurator, ea separa, ingroasa, schimba semnificatia amintirilor, le insufleteste si le
coloreaza, le amplifica sau le diminueaza, intr-un cuvant, le transforma. Imaginatia
construieste si darama amintirile noastre. In timp ce memoria ne face prizonierii
propriului nostru trecut, imaginatia este refugiul libertatii. Interpretata ca proces si produs
al restructurarii experientei, ca o combinatorica – transformativa, imaginatia depaseste
memoria. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.g.5. Imaginatie si afectivitate/motivatie
Ribot, definind imaginatia ca « proprietatea pe care o au imaginile de a se reuni in
combinatii noi », preciza si mecanismul prin intermediul caruia se produc combinatiile
dintre imagini. Este vorba descpre « disocierile » si « reasocierile » imaginilor ce au un
substrat motor si sunt sustinute afectiv. Conjugarea proceselor imaginative cu cele
afective este surprinsa si redata de Ribot in urmatoarele cuvinte : « Emotia este fermentul
fara de care nici o creatie nu este posibila ». Asadar, la baza asocierilor si disocierilor
dintre imagini stau relatiile emotionale de tip preferential sau repulsiv. Freud raporteaza
imaginatia exclusiv la afectivitate, ea nefiind altceva decat proiectia libidoului, a
conflictelor inconstiente in sfera cunoasterii, iar diversele forme ale imaginatiei (visul,
reveria) – fie dramatizari ale trairilor afective, fie modalitati de satisfacere sau
48
compensare a tendintelor refulate. In genere, Freud concepe imaginatia ca pe o realizare

in plan mintal a dorintelor refulate sau frustrate. Sublimarea sau compensarea sunt, dupa
el, procesele care stau la baza imaginatiei creatoare. Adler si Jung deriva si ei imaginatia
din pulsiunile emotionale inconstiente, din rationalizarile ulterioare sau complementare
ale creatiilor fantastice care emerg dintre forte launtirce.
Intre imaginatie si planul afectiv exista un izomorfism aproape complet. Starile
afective (emotiile, sentimentele, pasiunile) declanseaza, faciliteaza sau inhiba imaginatia.
Uneori influenta tensiunilor emotive asupra imaginatiei este atat de mare, incat aceasta se
supune unei alte logici decat celei rationale, si anume logicii afective, fapt care permite
depasirea schemelor rigide ale gandirii. Procesele afective reprezinta o sursa energetica
majora pentru imaginatie, in conditii de indiferenta sau de neutralitate afectiva
nerealizandu-se produse imaginative de calitate. Socurile emotionale produc fantasme,
viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii. Imaginile sunt uneori expresia dispozitiilor in
controlabile, efectul amplificarii pasiunilor. Or, toate acestea il pot face pe individ sa
creada in realitatea reprezentarilor sale subiective. Asadar, incarcatura afectiva a
imaginatiei poate avea repercusiuni importante, uneori chiar grave, asupra intregii vieti
psihice.
In aceste conditii, cel putin doua probleme ar trebui sa ne preocupe :a) afectivitatea
defineste toate relatiile noastre cu lumea sau o parte din ele ? ; b) de la ce prag imaginatia
incepe sa devina patologica si alienata ? La prima intrebare ne ajuta sa raspundem
observatiile clinice care au aratat, de exemplu, ca numai in gandirea autista rolul emotiei
este foarte mare, in timp ce in gandirea realista rolul ei este minim. Deci nu intotdeauna
imaginea inchipuita este mai puternica decat cea reala. Acest fapt ne conduce spre
concluzia ca emotia nu constituie permanent baza exclusivista a imaginatiei. Oricat de
importante ar fi starile afective, imaginatia nu se epuizeaza prin ele. Apoi, nu se poate ca
efectul afectivitatii sa nu se diferentieze in functie de o serie de factori, cum ar fi de pilda,
formele imaginatiei. Antoine de La Garanderie (1987) diferentiaza influenta starilor
afective in cazul celor doua forme ale imaginatiei (reproductiva si creatoare). Sub
influenta emotiilor reproducatorul se blocheaza, refuza sa mai reactioneze, este incapabil
de reusita, devine ridicol, in timp ce creatorul doreste sa actioneze cat mai mult, sa « fuga
inainte », el dispunand de o intensitate afectiva mare pe care insa nu stie sa o controleze.
In primul caz, individul este prada unei emotii paralizante, in celalalt caz el este victima
unei emotii precipitante. Si intr-un caz, si in altul efectele sunt negative. Emotia decurge,
considera autorul citat, nu doar din constitutia subiectului, ci si dintr-o lacuna a
metodologiei mintale practicate, dintr-o inadecvata « gestiune mintala » a subiectului. De
pilda, in primul caz poate fi vorba de lipsa confruntarii modelului mintal al actiunii cu
propriile posibilitati, iar in cel de-al doilea, de insuficienta confruntare dintre proiectul
propriu si modelul prezentat, implicit de lipsa controlului propriei imaginatii. Pentru a-si
recapata dimensiunea constructiva, imaginatia trebuie sa faca efortul de a se elibera de
sub tutela emotiei. Autorul nu exclude posibilitatea existentei si a unei influente pozitive
a emotiei asupra imaginatiei, de avertizare, dar nu dezvolta aceasta idee, ci o retine doar
cu titlu de ipoteza.
La cea de-a doua intrebare (care este pragul de la care imaginatia, sub influenta
afectivitatii, devine patologica ?) o solutie gaseste Henri Ey, care vorbea despre o trecere
gradata de la starile confuzo-onirice, in care « subiectul traieste un spectacol in aceeasi
masura in care el este transformat in spectator », la starile crepusculare si oniroide, in
49
care « lumea este transformata [...] ; evenimentul delirant se desfasoara ca o curgere de

fantastic ce dejoaca logica spatiului, introducand o a treia lume », pana la experientele
delirante ale dedublarii halucinatorii care se asociaza cu o dezorganizare a experientei
senzoriale si intelectuale, cu dezorganizarea « experientei comunicarilor noastre cu altul,
adica a logisticii relatiilor noastre ».
Imaginatia participa la aparitia starilor afective, la transformarea lor, declanseaza si
intretine emotia, mai ales in arta, nu este doar un simplu derivat al acesteia. De altfel,
empatia nu este altceva decat introducerea pe cale imaginara in altul. Imaginatia produce
sentimente de placere, neplacere, teama, durere etc., care, daca sunt violente, influenteaza
tot corpul persoanei. Imaginatia poate transforma sentimentele in pasiuni oarbe, pana la
a-l priva pe individ de orice judecata critica in legatura cu adevaratele lor cauze. Aceste
sentimente dezvoltate de imaginatie pot deveni, la randul lor, imagini, in masura in care
individul crede in realitatea lor, in justetea si fundamentarea lor. Wunenburger ne atragea
atentia ca prin imaginatie individul isi poate simula propria viata afectiva, fapt care il
poate expune la inconveniente redutabile, mai ales atunci cand el nu poate discrimina
realul de simularea sa.
In imaginatie se exprima insa nu numai segmentul energizor al afectivitatii, ci si cel
directional al motivatiei. Interesele, ca forme si structuri motivationale complexe, isi
recruteaza imaginativ obiectele. De asemenea, starile de expectanta, cele aspirationale
produs imagini corespunzatoare. Obiectele dorintei, sperantei, dragostei, urii, geloziei,
fricii pot fi « construite » tot imaginativ. Omul isi creeaza sau isi ajusteaza lumea dupa
nevoile sale. Produsele imaginative, o data elaborate sub influenta factorilor
motivationali, se convertesc apoi in noi resurse energetice ale individului. Dat fiind faptul
ca deseori motivatiile sunt irationale, capricioase, egocentrice, relatiile dintre imaginatie
si motivatie au fost puse sub semnul intrebarii. Se pare ca o contribuite importanta la
acest fapt au adus-o Ribot, cu celebra sa teza referitoare la « logica sentimentelor », si
Freud, cu exagerarea sensului patologic al interpretarii motivatiei in psihanaliza. Ideea nu
poate fi absolutizata, ci analizata nuantat in functie de formele imaginatiei sau de stadiile
derularii ei. « Imaginatia debuteaza printr-o acuta centrare sau subiectivizare, constituire
a ceva in for intim, conform unei logici care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv
afectiva, ci este integrativ personala sau grupala, dar apoi visele se rationalizeaza,
reveriile se transforma in resurse de energie si sugestii, proiectele originale trec in fapte
de creatie, intr-un cuvant, urmeaza decentrarea cu extrapolarea in proiect realizabil si,
finalmente, in realizare obiectiva » (Popescu-Neveanu, 1977). Asistam astfel la o subtila
dialectica : necesitatea valorizarii in obiect insotita de valorizarea subiectului. (Mielu
Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.h. Formele imaginatiei
2.h.1.Criterii de clasificare
1. Unul dintre criteriile de clasificare cel mai frecvent utilizate il reprezina prezenta
sau absenta intentiei, a efortului voluntar in actul imaginativ. Din aceasta perspectiva
formele imaginatiei au fost clasificate in voluntare (cu scop, cu efort) si involuntare (fara
scop si efort). Imaginatia voluntara este oarecum contradictorie : este superioara si
productiva datorita focalizarii si conducerii constiente ; este mai saracacioasa, mai
schematica prin conformarea la modelele rationale. Daca nu in ansamblu, cel putin in
50
ceea ce priveste elementele ei, este mai putin originala. Deseori efortul voluntar este
insotit de unele stari constrangatoare, nefavorabile, neplacute, chiar penibile, fapt care se
repercuteaza asupra noutatii si distinctivitatii produselor obtinute. Tocmai de aceea, unii
autori propun reducerea la maximum a intentionalitatii si reglajului voluntar. Osborn
lanseaza celebra formulare : « Inlaturati cerberii de la portile imaginatiei », extrem de
sugestiva din acest punct de vedere. Imaginatia involuntara beneficiaza din plin de
aporturile spontaneitatii, ale inconstientului. Ea dispune de un grad mai mare de libertate
si flexibilitate. De cele mai multe ori regreseaza spre nivelurile inferioare ale psihismului
(inconstient, preconstient), unde combinatorica nu se supune restrictiilor. In imaginatia
voluntara se includ de obicei imaginatia reproductiva (in care produsul obtinut este nou
doar in raport cu experienta subiectului), imaginatia creatoare (produsul creat este nou
pentru societate), visul de perspectiva (visare activa cu ochii deschisi, dirijata prin
proiecte realizabile, in acord cu puterile subiectului si cu cerintele societatii). In
imaginatia involuntara se incadeaza visul din timpul somnului (bazat pe slabirea
reglajelor si pe asocierea si articularea functionala a unor date eterogene), reveria (visarea
pasiva cu ochii deschisi, relaxarea gandirii care vagabondeaza, evadeaza, se indeparteaza
de real). (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2. Un alt criteriu de ordonare a formelor imaginatiei il constituie calitatea
produsului (constructului) imaginativ. O clasificare analitica dupa acest criteriu propune
A. F.Osborn in lucrarea sa « L’ Imagination constructive » (1959). El stabileste trei forme
globale (absurde, abia constructive, foarte constructive), fiecare dintre ele continand o
multitudine de subforme diferite. Formele absurde ale imaginatiei pe care el o numeste
deviata sunt : halucinatiile (nebunia de marire, complexul de persecutie) ; delirul (cel mai
putin cronic, cel mai asemanator lui este cosmarul) ; complexul de inferioritate ;
complexul de martir (dorinta de a folosi imaginatia ca mijloc de a fugi de realitate) ; visul
din timpul somnului ; visul treaz sau reveria (lasa imaginatia sa se amestece cu gandirea,
sa voiajeze peste tot, fara scop ; la adult ia forma mitomaniei, care este nesanatoasa) ;
frica anxioasa (un tribut platit imaginatiei : ne impinge la mai rau sperand spre mai bine ;
una din formele ei laterale o constituie grijile bazate pe tulburari imaginare). Formele
abia constructive, care tind spre creator, sunt si ele numeroase si variate : imaginatia
vizuala (a vedea lucrurile cu ochii spiritului ; imaginea mintala a dorintelor) ; imaginatia
speculativa (lucreaza in toate directiile fara implicarea memoriei) ; imaginatia
reproductiva (actioneaza doar in trecut, reconstituie spontan imagini in desen) ;
imaginatia substitutiva (transpunerea in locul sau in rolul altora, bazata pe simpatie).
Formele abia constructive sunt subdivizate de Osborn in doua categorii : unele mai putin
controlabile (se pun in miscare ele insele) ; altele mai mult controlabile (le putem pune in
miscare si dirija cand si cum vrem). Formele foarte constructive ale imaginatiei, creatoare
in esenta lor, sunt : imaginatia anticipativa (impinge spre realizarea unor actiuni, prevede
ceea ce va urma); imaginatia expectativ-creatoare (forma cea mai inalta a imaginatiei
anticipative: cand credem ca un lucru se va realiza, adeseori il putem face sa se
realizeze) ; imaginatia creatoatoare propriu-zisa (centrata pe a cerceta si a schimba ceea
ce a gasit ; echivalenta cu inventia, esenta ei fiind data de combinatorica). (Mielu Zlate,
3. Imaginatia poate fi clasificata si dupa starea de activism a subiectului. Vorbim in
acest caz de forme active (in care includem de obicei pe cele voluntare) si forme pasive
(cele involuntare). Se poate usor observa ca acest criteriu il reproduce intr-un fel pe
51
primul, neaducand prea multe informatii noi. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor
cognitive », 1999)
4. Tipul activitatii in care se integreaza imaginatia este un alt criteriu clasificator,
de data aceasta mult mai specific. Exista imaginatie artisitica, literara. Stiintifica, tehnic-
constructiva, muzicala etc. In cartea sa, Jeanne Bernis descrie imaginatia poetica,
imaginatia din dans, pictura, cinema, stiinta etc. Wunenberger scrie despre imaginatia
ludica, despre cea inventiva sau despre imaginatia sociala. Au fost publicate lucrari pe
tematica imaginatiei sociologice (Wright Mills, 1959), imaginatiei filosofice (Le Doeuff,
1980), imaginatiei stiintifice (G. Holton, 1981) etc. Activitatea (cu structura si
functionalitatea ei proprie, cu axa motivatie-scop, cu finalitatea ei) isi pune pregnant
amprenta asupra procesualitatii imaginatiei si mai ales asupra produselor ei. (Mielu Zlate,
5. Dupa tipul dominant de reprezentari la care recurge imaginatia, ea poate fi
plastic-vizuala, auditiv-motrica etc. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive »,
1999)
6. Elementele constitutiva ale imaginatiei reprezinta un alt criteriu posibil de
clasificare. Bachelard, pornind de la cele patru elemente materiale constitutive ale
macrouniversului (foc, aer, apa, pamant), a desprins o forma de imaginatie pe care a
numit-o imaginatie materiala. In patru dintre lucrarile lui ( « Psihanaliza focului », 1937 ;
« Apa si visele ». 1942 ; « Aerul si visele », 1943 ; « Pamantul si visarile vointei », 1948),
gasim o tratare profunda a imaginatiei materiale. Pentru Bachelard, cele patru elemente
reprezinta hormonii imaginatiei. « Ei pun in miscare grupuri de imagini. Ajuta la
asimilarea intima a realului dispersat in formele sale. Prin ei se realizeaza marile sinteze
ce regularizeaza oarecum caracteristicile imaginarului. Iar aerul imaginar este hormonul
care ne face sa crestem psihic » (Bachelard, 1997, p. 15).
7. Caracterul procesului si al produsului obtinut constituie alte criterii posibile de
clasificare a formelor imaginatiei. Din aceasta perspectiva, care sugereaza de fapt
caracterul static sau dinamic, evolutiv al imaginatiei, Louis Millet (1972) desprinde doua
forme interesante, si anume imaginatia petrificata si imaginatia insufletita. Drept exemplu
pentru prima forma se refera la sotia lui Lot (care privind in urma a fost impietrita,
transformandu-se intr-o coloana de sare), la stadiul oglinzii sau la narcisism. Copiile
perfecte, fabricatia in serie, care este antiartistica, constituie alte exemple de imaginatie
petrificata. Astazi, scira Millet in 1972, aceasta forma de imaginatie se regaseste si in
plan social, in privirile fixe, in spatele incovoiat al multimilor aservite tiranilor si
dictatorilor, aceasta imaginatie fiind « chinuita » de ceremoniile grandioase, de impresiile
masive. Spre deosebire de ea, imaginatia insufletita, vie, este libera, ea poetizeaza ; in loc
de a copia si repeta, ea se preteaza la noutate(Millet, 1972, p. 106).
2.h.2. Forme ale imaginatiei
1. Visul din timpul somnului presupune o inlantuire de imagini, emotii, reflectii
care apar in starea de somn paradoxal si fata de care subiectul este mai mult spectator,
neputandu-le dirija si nici intelege imediat, aparand ca absurde si haotice. In unele vise,
imaginile se deruleaza cu o anumita coerenta, ca scenele unei piese de teatru :de aceea se
spune ca au un caracter scenic. Aceasta caracteristica este explicata de unii autori printr-o
energie potentiala a imaginilor, izvorata din asocierea lor cu trairile afective. De cele mai
multe ori sunt legate de dorintele si asteptarile persoanei care nu sunt satisfacute in stare
de veghe sau sunt chiar inhibate constient si voluntar. In stare de somn, cand reglajele
52
slabesc, dorintele apar in prim plan si actualizeaza acele imagini care sunt legate de
satisfacerea lor. Dar efectul reprimarii se mai poate pastra inca, motiv pentru care aceste
dorinte se pot asocia cu imagini care reprezinta un fel de indeplinire deghizata a lor. De
aceea, visele au si un caracter simbolic si pot fi descifrate. Aceasta descifrare se face
numai prin analiza actiunilor, relatiilor, preocuparilor persoanei in starea de veghe. In
timpul visului se petrec fenomene de reordonare si resistematizare a informatiilor si de
aceea, in formarea imaginilor, pot apare rezultatele unor astfel de prelucrari. In acest caz,
visul implica unele combinari noi, originale sau chiar solutionari ale unor probleme care
framanta persoana in timpul starii de veghe.
2. Reveria este un experiment mintal privind indeplinirea dorintelor si tendintelor si
poate reprezenta, intr-o anumita masura, un fel de satisfacere fictiva a acestora, reducand,
astfel, tensiunea interna psihica, generata de ele. Reveria poate ocaziona combinatii noi si
originale care pot apoi fi valorificate in formele superioare ale imaginatiei. De aceea, unii
autori recomanda reveria de scurta durata ca o cale de stimulare a creativitatii. Dar
reveria prelungita poate fi defavorabila dezvoltarii personalitatii, pentru ca satisfacerea
fictiva a dorintelor poate anula activitatea reala, practica, eficienta.
3. Imaginatia reproductiva este o forma activa, constienta si voluntara, constand in
construirea mintala a imaginii unor realitati existente in prezent sau in trecut, dar care nu
pot fi percepute direct. Aceasta forma de imaginatie se deosebeste de memoria
imaginilor, pentru ca produsele ei nu au corespondent in experienta anterioara si,
totodata, sunt rezultatul unui proces de combinare imaginativa. De aceea, ea se mai
numeste si imaginatie reconstitutiva, fiind cu atat mai valoroasa cu cat se apropie mai
mult de real. Combinarea de imagini si idei se realizeaza sub influenta unor indicatii
concrete, a unor schite sau, cel mai frecvent, a indicatiilor si descrierilor verbale.
Imaginatia reproductiva permite mintii umane sa-si largeasca foarte mult campul de
actiune. Totodata, ea usureaza intelegerea unor relatii mai abstracte, prin construirea
mintala a suportului imagistic.
4. Imaginatia creatoare este cea mai complexa si valoroasa forma a imaginatiei
voluntare si active. Ea se deosebeste de cea reproductiva, pentru ca este orientata spre
ceea ce este posibil, spre ceea ce tine de viitor, spre ceea ce este nou. Produsul ei este un
proiect mintal, caracterizat prin noutate, originalitate si ingeniozitate. Combinatorica sa
este complexa, desfasurata in mai multe faze si caracterizata prin : bogatia procedeelor,
ineditul utilizarii lor, valorificarea combinatiilor inconstiente, unificarea tuturor
disponibilitatilor personalitatii, sustinere afectiv-motivationala valoroasa. Ea este
stimulata si sustinuta de motive si atitudini creatoare : interesul pentru nou, trebuinta de
autorealizare, increderea in posibilitatile proprii, curiozitatea, respingerea rutinei, tendinta
de a se aventura in necunoscut etc.
5. Visul de perspectiva este o forma activa si voluntara a imaginatiei constand in
proiectarea mentala a drumului propriu de dezvoltare in acord cu posibilitatile personale
si cu conditiile si cerintele sociale. El are o functie importanta in motivarea activitatilor
curente a optiunilor profesionale, a actiunilor de autoformare si autoeducare.
In continuare vom prezenta alte forme ale imaginatiei mai putin prezente in
lucrarile dedicate psihologiei imaginatiei. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor
cognitive », 1999)
6. Imaginatia substituitva. Osborn arata ca « multe neintelegeri provin din simpla
noastra neputinta de a ne imagina reactiile posibile ale celeilalte parti » (Osborn, 1965).
53
Transpunerea in altul, « transportul » in gandirea, sentimentele si actiunile altuia,

proiectarea in altul,poarta, in genere, numele de empatie. Definita ca “fenomen
psihologic de identificare a unei persoane cu un model de comportament uman perceput
sau evocat, favorizand un act de intelegere si comunicare implicita, precum si o anumita
contagiune afectiva » (Marcus, 1971, p.31), empatia dispune de o mare complexitate
psihologica. Ea fiind o transpunere imaginara in altul, reiese ca mijlocul prin intermediul
caruia ea este posibila este imaginatia, dar nu prin oricare dintre formele ei, ci doar prin
cea numita imaginatie substitutiva. Dupa Osborn, imaginatia substitutiva este mijlocul
psihologic care asigura atat actul de proiectie, cat si actul de introiectie, ambele proprii
individului uman, in raport cu un anumit model presupus. Imaginatia substitutiva
intervine nu doaratunci cand un model comportamental este evocat, ci si in conditiile
perceperii unui model obiectiv, asigurand transcederea dincolo de aparente si cunoasterea
semenilor. Prin mijlocirea imaginatiei substitutive, « atat in comunicarea directa, dar, mai
specific, in actul de creatie, se realizeaza predictia necesara apropierii adaptative a
modelului obiectiv, perceput sau invocat de propria persoana, precum si substituierea
propriului eu in modelul obiectiv » (Marcus, 1980). Chiar daca empatia presupune
dezvoltarea la subiect si a alor capacitati psihice (cognitive, afective), in afara
capacitatilor imaginative ea nu ar putea avea loc. Cei care au studiat-o au recunoscut ca
ponderea proceselor psihice este variabila, totusi greutatea specifica cea mai mare o are
imaginatia. Constientizarea acestui fapt i-a condus pe unii autori spre diferentierea a doua
tipuri de empatie, una de identificare afectiva (in care afectivitatea are o pondere mai
mare) si alta numita empatie predictiva (in care ponderea cea mai mare o au cunoasterea
si intelegerea anticipativa, deci imaginatia substitutiva). Ezra Stotland (1969) descopera
doua mecanisme empatice :primul numit « image-self condition » (subiectul il observa pe
altul si isi imagineaza cum s-ar simti daca ar fi in locul lui), al doilea numit « image-him
condition » (subiectul isi imagineaza ce simte altul fara a se transpune constient in
situatia acestuia). Imaginatia substitutiva introduce individul in contexte psihice straine
lui, de asemenea, ea da posibilitatea proiectiei subiectului in altul, dar si a introiectiei
altuia in subiect.
7. Imaginatia ascensionala. Aceasta forma de imaginatie a fost propusa si
argumentata prin numeroase exemple de catre Bachelard. Pornind de la ideea « contopirii
intr-o materie particulara » si nu de la cea a « dispersarii intr-un univers diferentiat »,
Bachelard declara ca « obiectelor, materiilor diferite, « elementelor » le vom cere
specifica lor densitate de a fi si totodata exacta lor energie de a deveni. Fenomenelor le
vom cere sfaturi cu privire la schimbare, lectii de mobilitate substantiala, pe scurt, o
fizica amanuntita a imaginatiei dinamice » (Bachelard, 1997). Fenomenele aeriene sunt
cele care vor da lectii genrale si importante despre urcus, ascensiune, sublimare.
Mobilitatea si dinamismul imagiilor aeriene vor da constiinta, senzatia unei usurari, a
unei veselii, a unei stari de imponderabilitate. O verticalitate, spune Bachelard, ni se
infatiseaza chiar si in sanul fenomenelor psihice, ea nefiind « o metafora zadarnica », ci
un « principiu de ordine, o lege de filiatie, o scara de-a lungul careia simti treptele unei
sensibilitati speciale ». Viata sufletului, toate emotiile fine si retinute, toate sperantele,
toate temerile, toate fortele morale care angajeaza viitorul au o diferentiala verticala. Cu
atat mai mult imaginatia va dispune de o asemenea diferentiala verticala. Imaginatia
ascensionala este cea care germineaza imagini, care genereaza imagini din imagini, in
fine, care sugereaza si asigura urcusul. Bachelard formuleaza chiar o serie de principii ale
54
imaginatiei ascensionale. Unul dintre ele este : « Dintre toate metaforele, cele ale
inaltimii, ale ascensiunii, ale profunzimii, ale coborarii, ale caderii sunt, prin excelenta,
metafore axiomatice. Nimic nu le explica si ele explica totul ». Imaginile inaltimii,
ascensiunii, profunzimii, coborarii si caderii au o mare importanta, ba chiar o putere
neobisnuita : ele controleaza dialectica entuziasmului si angoasei. In calatoria catre
inaltimi, sustine Bachelard, elanul vital este elanul umanizat. Subtilul aforism formulat de
Bachelard, si anume “cine nu se inalta cade”, arata ca omul in calitatea sa de om nu poate
trai orizontal. Tocmai de aceea autorul isi propune ca in eseul sau de psihologie
ascensionala sa masoare imaginile prin posibilul lor urcus.
8. Imaginatia sociala.
« Imaginatia, in ciuda puternicei sale ancorari personale, este socializata in
intregime. Fiecare membru al unei societati interiorizeaza imaginile mediului sau
cultural, le transforma in imagini personale, emite noi imagini care prin acumulare sau
contagiune se agrega in imaginarul social in devenire. Aceasta circularitate fara sfarsit a
imaginilor creeaza intre oameni si grupuri un fel de inter-lume, de-a lungul careia ei
comunica, se influenteaza, isi formuleaza proiecte, valori si sensuri » (Wunenburger,
1995). Imaginatia sociala rezulta dintr-o fuziune sincretica a creatiilor individuale si
anonime. Pe masura ce aceste constructe sincretice se difuzeaza, sunt colportate,
deformate, asistam la cristalizarea lor in referinte comune, in puncte de reper pentru o
colectivitate. Pornind de la ele, fiecare grup social, fiecare societate isi vor organiza
propria lor existenta.
Imaginatia sociala are o dubla semnificatie : pe de o parte, ea contribuie la
sigurarea organizarii sociale ; pe de alta parte, serveste ca suport pentru toate activitatile
publice si private ale omului. In primul caz, societatea isi legitimeaza autoritatea,
distribuie statutele si rolurile in functie de credintele (miturile) imaginare ale membrilor
ei. Bachelard considera ca puterea se obtine si se conserva prin productia imaginilor, prin
manipularea si organizarea lor intr-un ceremonial. Constituirea si mentinerea ordinii si
ierarhiei sociale trec, de asemenea, prin faze de seductie, de persuadare imaginara, care
cresc autoritatea oamenilor si a legilor, fara a fi necesara recurgerea la ratiune.
Fenomenele de psihologie a multimilor descrise de Le Bon (contagiune, mimetism
colectiv) au la baza tot credinte imaginare. Chiar personalitatea de baza a unei culturi se
fondeaza pe imaginea sociala. In cel de-al doilea caz, munca, stabilirea relatiilor cu altii
functioneaza in dependenta de imaginile atractive si repulsive ale oamenilor, care
faciliteaza sau inhiba trecerea la acte. Gradul de participare a membrilor societatii este si
el in functie de aspiratiile vehiculate de o societate, in care oamenii cred si pe care si le
interiorizeaza. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.i. Procedeele imaginatiei
In combinarea si recombinarea informatiilor, impresiilor, ideilor din experienta

anterioara, imaginatia utilizeaza o serie de tehnici mintale care poarta denumirea de
procedee ale imaginatiei. Printre acestea am putea enumera: aglutinarea sau amalgamarea
(contopirea intr-un intreg a diverselor elemente disparate), utilizata indeosebi in
mitologie; asa au aparut imaginea Sirenei, a Centaurului, a lui Ianus cu doua fete;
amplificarea sau diminuarea unor trasaturi fizice sau morale (utilizate in basme sau in
literatura romantica : buni, rai, feti-frumosi, Ilene Cosanzene, pitici, zmei); multiplicarea
55
si omisiunea (inmultirea elementelor – balaurul cu sapte capete, rahetele cu mai multe

trepte sau, dimpotriva, eliminarea elementelor mai putin importante); diviziunea si
rearanjarea (impartirea in segmente a unor obiecte, procese; schimbarea ordinii lor);
adaptarea unui obiect sau principiu functional la noi situatii concrete; modificarea unor
insusiri (forma, volum, culoare, organizare interna); substitutia (inlocuirea unor obiecte
cu altele); tipizarea (utilizata in literatura realista, presupune redarea generalului prin
intermediul individualului : avaritia prin personajul Hagi Tudose); schematizarea (utila in
tehnica, arhitectura; redarea sub forma de schema a unui continut imaginativ); analogia
(cu toate formele ei descrise de Gordon : personala – identificarea creatorului cu obiectul
de studiu, proiectarea lui in datele problemei; directa – raportarea obiectului cercetat la un
altul, dintr-un domeniu invecinat, cu care pare a avea o vaga asemanare; simbolica –
considerarea problemei sau a ipotezelor sub forma de imagini globale, de regula vizuale,
neimpregnate de cuvinte, cu valoarea de reprezentari sensibile, estetice, poetice;
fantastica – inlocuirea realului cu fantasticul, magicul, visul).
Imaginatia sadeste in om constiinta alteralitatii, a posibilului. Ea ofera omului

privilegiul de a se emancipa de necesitatea realului si de a-I opune acestuia o alta lume
(poate mai buna sau mai dreapta decat cea existenta). Iatia creeaza alternative si in
funcite de natura si valoarea acestora, il inalta sau il coboara pe om, il elibereaza sau il
alieneaza. (Mielu Zlate, « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999)
2.j. Specificul imaginatiei la copiii cu sindrom Down
Imaginatia, dupa cum s-a vazut in capitolele anterioare, apartine cognitiei

superioare, este un proces « de operare cu imagini mintale, de combinare sau constructie
imagistica », prin care actionam « asupra realului, posibilului, viitorului » si tindem spre
« producerea noului, in forma unor reconstituiri intuitive, a unor « tablouri » mintale,
planuri iconice sau proiecte » ( P. Popescu-Neveanu, « Dictionar de Psihologie », 1978).
Imaginatia se afla, dupa cum se stie, in stransa legatura cu gandirea divergenta,a
carei principala caracteristica o reprezinta mobilitatea. Implicand puternic functia
semiotica, specific umana, imaginatia intercationeaza multiplu si cu reprezentarea, cu
limbajul, cu procesele mnezice si cu alte laturi ale personalitatii, contribuind din plin la
imprimarea originalitatii acesteia. De asemenea, exista o puternica legatura intre
imaginatie si starile motivational afective ale individului.(Gheoghe Radu,
« Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal », 2000)
Copiii cu sindrom Down se situeaza la nivelul deficientei mintale severe si chiar al
celei profunde, cazurile de deficienta mintala moderata fiind rare. De asemenea, ei
prezinta accentuate intarzieri in dezvoltarea limbajului, numeroase tulburari de pronuntie,
dificultati majore in insusirea citit-scrisului, accentuate tulburari ale psihomotricitatii etc.
Ca si gandirea, imaginatia este puternic afectata la copiii cu deficienta mintala, datorita
saraciei si caracterului lacunar al bagajului de reprezentari, datorita caracterului
rudimentar al functiei semiotice si fenomenelor de nedezvoltare a limbajului, datorita
capacitatii mnezice limitate – indeosebi in ceea ce priveste actualizarea si prelucrarea
propriilor cunostinte – si, mai ales, datorita inertiei gandirii si rigiditatii reactiilor
adaptative.
56
Ca urmare a insuficientelor imaginatiei, aflate in stransa legatura cu insuficientele

gandirii, in speta cu « simptomul central oligofrenic », adica cu afectarea puternica a
capacitatii de abstractizare si generalizare, la handicapatii mintal sunt aproape
inexistente : fantezia, creativitatea, initiativa, empatia, previziunea etc. .(Gheoghe Radu,
« Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal », 2000)
C. Paunescu si I. Musu (1997) subliniaza ca « imaginatia la toate formele de
nedezvoltare cognitiva este saraca, reproductiva, intensitatea ei fiind invers proportionala
cu gradul de gravitate, uneori pana la absenta totala, cu frecvente tulburari la formele de
deficienta mintala » (Paunescu C-tin, Musu I., « Psihopedagogia speciala integrata.
Handicapul mintal », 1997).
57
3. Cercetarea caracteristicilor procesului imaginatiei la copiii cu

sindrom Down comparativ cu copiii cu deficienta mintala de
diverse grade
I. OBIECTIVELE CERCETARII :
Obiectivul general :
- determinarea unor caracteristici specifice ale imaginatiei la copiii cu sindrom
Down (influentate de specificul proceselor afective la acestia), prin
comparare cu copiii cu deficienta mintala.
Obiective operationale :
- alegerea unor probe semnificative, din literatura de specialitate ;
- analizarea diferentelor calitative intre cele doua categorii de elevi ;
- a lcatuirea unor studii de caz relevante pentru problema studiata.
II. IPOTEZA :
Se presupune ca procesul imaginativ-creativ al sistemului psihic uman, in cazul in
care procesele cognitive (in special gandirea), sunt profund afectate, poate functiona si
ajunge la anumite rezultate pe baza resurselor interne individuale, in special trairile
afective. Produsele imaginative in aceste cazuri nu vor avea un nivel ridicat al
continutului informal, conceptual, cognitiv, insa vor fi interesante datorita expresivitatii
lor aparte.
III. DESCRIEREA ESANTIONULUI DE COPII DEFICIENTI MINTAL,

CU SAU FARA SINDROM DOWN :
Cercetarea s-a efectuat pe un esantion de 12 copii, din diferite clase ale Scolii
Speciale nr. 11, Bucuresti (clasele a IV-a, a VII-a si a VIII-a). Elevii au fost impartiti in
doua grupe : 1. copii cu sindrom Down si
2. copii cu deficienta mintala.
58
IV. DESCRIEREA PROBELOR SI PROCEDURII DE APLICARE :

Pentru a surprinde specificul procesului imaginativ au fost aplicate un numar de 4
teste, preluate din literatura de specialitate si adaptate la esantionul acestei cercetari.
Acestea sunt : « Fereastra de aur », « modelul covorasului », « testul de modele
imaginate » si « testul consecintelor si situatiilor imprevizibile ».
1.« Fereastra de aur » sau « Fereastra deschisa », al Prof. Dr. Univ. Ursula

Schiopu.
Descriere :
Li se prezinta copiilor o fereastra desenata si colorata in galben, pe o foaie mica de
desen si li se spune sa o deschida (li se arata) si sa deseneze, in deschizatura ferestrei,
ceea ce vede fiecare copil, in acel moment, prin fereastra deschisa : « Uitati aici ! Este o
fereastra pe care o deschidem acum si voi o sa desenati ceea ce vreti, ceea ce vedeti, in
acest moment, prin aceasta fereastra ».
Proba este simpla si usor de executat dar ne permite sa surprindem unele
caracteristici importante ale imaginatiei.
Se noteaza fluenta, flexibilitatea, originalitatea – prin acordarea de puncte. Punctele
pe care le dam fiecarui model reprezinta caracteristicile bogatiei si largimii imaginatiei
creatoare, iar cele referitoare la parametrii de fluenta, flexibilitate, originalitate ne dau
structura imaginatiei creatoare, nivelul de dezvoltare.
Se acorda intre 1-5 puncte, in functie de cate elemente au realizat. Fluenta vine
astfel din numarul de elemente, flexibiltatea din diversitea lor iar originalitatea – prin
compozitia realizata . (Ioan Sima- « Creativitatea la varsta prescolara si scolara mica »)
2. Modelul « covorasului »
Descriere :
Se aseaza in fata fiecarui copil desenul din figura 3, un model nestructurat de
covoras si li se spune sa coloreze si sa copleteze casutele asa cum vrea fiecare, dar sa fie
cat mai frumos.
Fig. 3
In analiza rezultatelor se tine seama de numarul de culori folosite, de numarul

metodelor folosite in realizarea covorasului. Prin acestea se urmareste parametrul de
fluenta.
59
Flexibilitatea se desprinde din numarul de modele folosite, din diverstitatea lor.

Originalitatea reiese din modelele noi create de copii, modelele unice, care apar in
mod spontan. (Ioan Sima- « Creativitatea la varsta prescolara si scolara mica »)
3. Testul de modele imaginate dupa Warteg si Guilford

Descriere :
Se prezinta copiilor desenul din figura 4, un tabel cu 8 casute in fiecare fiind
desenat un model.
Fig. 4
Li se spune copiilor sa deseneze ce vor ei in fiecare casuta, cu figura geometrica, punctul

sau linia care sunt deja desenate acolo. Se atrage atentia sa se faca desene cat mai diferite,
adica sa nu semene unul cu celalat.
Se noteaza ceea ce au desenat si cat au desenat. Se coteaza in mod diferit
originalitatea, care rezulta din desenele facute de copii, raportate la intregul grup. Cu cat
desenele sunt mai deosebite, mai diferite de ale altui copil, cu atat copilul este mai
original.
4. Testul consecintelor, situatiilor imprevizibile (de inspiratie Guilford,

intrebari aparent absurde dar interesante pentru imagistica pe care o solicita)
si de proiectie imaginara.
Descriere :
Li se prezinta copiilor un set de 8 intrebari care prezinta diverse situatii ireale sau
de proiectie imaginara, solicitand bagajul conceptual al copiilor dar si procese afective.
60
V. STUDII DE CAZ
GRUPA I
1. CALEN LUCIANA, CLS. a VIII-a
1.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE
1.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:

- retard psihic, Q.I. = 55
- sindrom Down
1.a.2. Nivelul de performante scolare :

- suficient
Nivelul insusirii scris-cititului :
- bun
Nivelul calculelor matematice :
- suficient
Interese si preferinte in raport cu activitatile scolare:
-romana, geografie, activitati ludice.
1.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii :

Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si
autoservire:
-bune
Structura temperamentala, motivationala si afectiv-emotionala :
- temperament apatic, abatuta
- nu are incredere in ea
- dezvoltarea afectiv-emotionala : sub nivelul varstei cronologice
1.a.4. Integrare sociala

Integrare in familie :
-provine dintr-o familie legal constituita insa tatal a parasit familia fara sa se
mai intereseze de mama si copil
- relatii foarte bune cu mama
Integrarea in colectivul de elevi :
61
- integrat in grup.
1.b. INTERPRETAREA TESTELOR
1.b.1. “Fereastra de aur”
- fluenta : desenul este format din 6 elemente – numar mediu;

- flexibilitatea : exista 5 elemente distincte alcatuind un peisaj: copac, floare,
nori, soarele si un personaj ;
- originalitatea : compozitia este structurata, se remarca metode originale de
reprezentare a copacului si a florii.
Personajul din prim plan, langa care subiectul a scris si numele acestuia, este
reprezentarea tatalui fetitei. Din fisa psiho-pedagogica am aflat ca acesta este absent din
viata familiei, de unde reiese incarcatura emotionala puternica a desenului, implicarea
afectiva a fetitei in realizarea acestuia si proiectarea dorintelor neimplinite.
Compozitia este astfel importanta prin imbinarea reprezentarilor obisnuite, fara
incarcatura afectiva cu cea a tatalui, simbol de maxima importanta pentru viata psihica a
fetitei.
Analizand acesti parametri se acorda 4 puncte din 5.
1.b.2. Modelul « covorasului »
- fluenta : se observa folosirea a 14 culori distincte, de intensitati si tonalitati

diferite, imbinate armonios si faptul ca nu este folosita aceeasi culoare in doua
casute alaturate ;
- flexibilitatea : este foarte scazuta, fiind folosit acelasi model in toate
casutele ;
- originalitatea – poate rezulta din imbinarea unica a culorilor, realizata in mod
spontan.
1.b.3 Testul de modele imaginate dupa Warteg si Guilford
- originalitatea : este redusa – in 3 casute a desenat un element diferit de

desenul dat si acesta relativ simplu.
In restul casutelor a fost repetat desenul deja existent putand fi apreciata doar
folosirea de diferite culori si imbinarea placuta a acestora.
1.b.4. Testul consecintelor, situatiilor imprevizibile si de proiectie imaginara
- a raspuns la toate intrebarile, majoritatea raspunsurilor fiind legate de

concret, de ceea ce exista, situatiile imaginare (de exemplu intrebarea 2) sunt
nagate sau apropiate de real (intrebarea 3).
62
Se noteaza :
- capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete ;
- proiectia in situatii imaginare dar ce solicita si stari afective (intrebarile 7 si
8).
Concluzie :
Se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative, simbolice
dar in acelasi timp, manipularea, folosirea culorilor si elementelor simple ce au diverse
semnificatii.
2. PARVANESCU ANDRA, CLS. a VIII-a

- deficienta intelectuala grava,
- sindrom Down.

- slab ;
- slab ;
- foarte slab ;
- nu are.

autoservire:
- slabe ;
- temperament apatic,
- rigiditate,
- panicabilitate,
- susceptiblitate marita.

- relatii normale cu parintii si fratii;
63

- izolat de grup.
- fluenta : 4 elemente – numar redus;

- flexibilitatea : 4 elemente distincte alcatuind un peisaj, iarba, copac, floare si
un complex de puncte in forma de dreptunghi fara corespondent in realitate;
- originalitatea : compozitia este structurata si originala datorita dreptunghiului
din puncte rosii care dau un aer vesel si in acelasi timp straniu desenului.
Se mai remarca si folosirea unei culori neconventionale pentru reprezentarea
tulpinii florii : albastru ; fondul desenului este galben aprins, elementele desenata aparand
astfel in contrast, inchis-deschis ,cromatic ( rosu-verde) si cald-rece.
Prin analiza acestor parametri se acorda 4 puncte din 5.
- fluenta : a folosit 11 culori de intensitati si tonalitati diferite, predominand

culorile calde ;
- flexibilitatea : foarte scazuta fiind folosit acelasi model ;
- originalitatea : poate rezulta din imbinarea unica a culorilor realizata in mod
spontan.
2.b.3. Testul de modele imaginate dupa Warteg si Guilford
- originalitatea : foarte redusa, colorand fiecare casuta fara a desena un

element distinct.
Se poate observa amprenta specificitatii prin folosirea si imbinarea armonioasa
numai a unor culori calde: violet, galben, rosu, orange.
- a raspuns la toate intrebarile, neputand insa da solutii unor situatii ireale;

- se observa o oarecare proiectare a propriei personalitati in unele situatii
(intrebarile 2 si 7) imaginare.
Se noteaza :
- imaginarea despre elemente cu incarcatura afectiva ( intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
64
- Se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative,

reprezentari, dar in acelasi timp o buna utilizare a culorilor si elementelor simple,
intuitive dar semnificative.
3. BRAITU RAZVAN, CLS. a VII-a

- deficienta intelectuala grava;
- sindrom Down.

- suficient ;
- bine;
- suficient;
- limba romana, matematica, botanica.

autoservire:
- bune ;
- temperament vioi, mobil ;
- putere de munca normala ;
- dezvoltarea afectiv-emotionala : sub nivelul varstei cronologice ;
- dependente, ticuri

- parinti hiperprotectori
- relatii normale cu fratii.
- integrat in grup.

65
- fluenta: 7 elemente, numar mediu;

- flexibilitatea: 4 elemente distincte formand un peisaj: copaci, nori, floare,
iarba ;
- originalitatea : compozitie structurata, se observa o modalitate diferita de
realizare a copacilor ( fiind reprezentat si mijlocul acestora cu alta culoare) si
cu ajutorul unor culori contrastante ( ca nuanta si tonalitate). Astfel
compozitia are o anumita forta si originalitate.
- Este interesanta si alaturarea celor doi copaci : unul cu frunze si colorat
normal iar celalalt care pare uscat, cu ramurile negre dar colorat cu rosu in
interior.
- fluenta : se observa folosirea a 6 culori, numar relativ scazut si impartirea

spatiului de desenat pe coloane ;
- flexibilitatea : foarte scazuta, fiind folosit acelasi model ;
- originalitatea : este scazuta, copilul folosind metode conventionale si cele
mai simple de realizare a covorasului.
- originalitatea: fata de reprezentarile celorlalti copii, se remarca realizarea in

aproape fiecare casuta a unor semne noi, diferite de modelele existente.
- Au fost folosite si diferite culori.
- Desenele realizate nu sunt complexe dar sunt unice si spontane.
- a raspuns la toate intrebarile, la cele legate de situatii ireale raspunsurile nu

neaga inexistentul sau il apropie de real, ci reprezinta o parere personala, o
implicare afectiv-motivationala in situatiile respective ;
- la intrebarea 3, raspunsul este luat din experienta sa cognitiva, neimaginat
dar corect ;
- asociaza culori (multiple) starilor afective de veselie si tristete ;
- prezenta procesului imaginativ in situatiile cu incarcatura afectiva
( intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
- se observa o anumita capacitate de a folosi semne, simboluri figurative si de

proiectare in situatii inexistente si in acelasi timp, folosirea mai redusa ( prin comparatie
cu ceilalti elevi) a elementelor de culoare ( in testul « modelul covorasului ») in cadrul
unor modele date, dar expresiva colorare a « ferestrei de aur », tema libera si deschisa.
66
4. ILIE FLORIN, CLS. a IV-a

- retard psihic sever ;
- sindrom Down.

- slab ;
- nu scrie, nu citeste ;
- acalculie ;
- nu are.

autoservire:
- bune ;
- temperament energic
- dezvoltarea afectiv-emotionala : sub nivelul varstei cronologice.

- relatii normale cu membrii familiei;
- integrat in grup.
- incapacitate de realizare a unei compozitii cu elemente figurative, fereastra fiind

colorata total in albastru. Copilul a lasat sa se inteleaga ( datorita nestructurarii
comunicarii verbale) ca vrea sa deseneze cerul.
- se poate interpreta proiectia unei senzatii si de asemenea simbolistica cerului si a
culorii albastru: relaxare, speranta, etc.
67
- se observa colorarea minutioasa a intregii suprafete care ii desemneaza desenului

o expresivitate aparte, chiar in absenta altor reprezentari.
Tinand cont si de functia imaginatiei de eliberare din inconstient a unor pulsiuni
refulate si angoase, ce apar in constient sub diferite alte forme, putem interpreta acest
desen al cerului in « Fereastra de aur », fereastra in care copilului i s-a cerut sa deseneze
ce vede el in acel moment prin aceasta, si ca o proiectare a starii spre care copilul tinde,
pe care si-o doreste: de calm, relaxare, speranta, libertate.
4.b.2. Modelul “covorasului”
- fluenta: folosirea unui numar relativ ridicat de culori (13) de intensitati

diferite si o imbinare armonioasa a acestora, alternand culorile reci cu cele
calde ;
- originalitatea : poate rezulta din imbinarea spontana si armonioasa a
culorilor.
- originalitatea : redusa, copilul neputand reprezenta elemente figurative,

putand fi apreciata imbinarea armonioasa a culorilor si realizarea in prima
casuta a unei expresii cromatice prin folosirea contrastului verde-rosu, care
apare si prin cele doua culori alaturate folosite in ultimele 2 casute.
- nu a raspuns la intrebarea 2, raspunsurile sunt legate de concret la intrebarile

ce solicita situatii imaginare.
Se noteaza :
- capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete
- imaginarea despre elementele cu incarcatura afectiva (intrebarile 7 si 8).
La intrebarea 7, « Ce viseaza pasarile noaptea cand dorm ? » el a raspuns ca « frumos »
spre deosebire de el care viseaza urat, « batai ».
Concluzie :
- intr-un caz de retard psihic sever, elementele figurative, cognitive nu pot aparea
datorita afectarii profunde a procesului gandirii, insa se poate observa folosirea unor alte
mijloace, ce devin expresive in acest caz, pentru redarea anumitor caracteristici si operatii
ale imaginatiei (de exemplu : expresivitatea culorilor).
5.STANCIU ANDREI, CLS. a VI-a.

68

- deficienta mintala severa;
- sindrom Down.

- slab ;
- slab ;
- acalculie;
- activitati ludice, sport.

autoservire:
- bune ;
- temperament energic, mobil
- dezvoltarea afectiva : sub nivelul varstei cronologice.

- relatii bune cu memebrii familiei
- integrat in grup.
5.b.1. “ Fereastra de aur”

- fluenta: 9 elemente, numar relativ ridicat ;
- flexibilitatea : 8 elemente distincte , dispuse vertical pe doua coloane.
Unele dintre aceste forme sugereaza o casa, altele un copac, celelalte fiind
reprezentari fara corespondent in realitate. Elementele pot fi interpretate drept
abstractizari ale formelor de casa si copac, retinand caracteristicile esentiale ale acestora
si restul fiind deformat.
- originalitatea : compozitia este structurate si origunala datorita pe de o parte
aranjarii pe verticala iar pe de alta parte datorita culorilor folosite (in numar de
4), liniei desenului, care are diferite intensitati si aspectului abstract si straniu dat
de compunerea reprezentarilor.
69
Analizand acesti parametri se acorda 4 puncte din 5, in primul rand pentru aspectul
inventiv si spontan al formelor realizate.
- fluenta : 17 culori (numar mare), de diferite intensitati si tonalitati ;

- flexibilitatea : foarte scazuta fiind folosit acelasi model ;
spontan.
- originalitatea – redusa, copilul colorand doar casutele in care trebuia sa

realizeze un desen;
- se poate observa folosirea a cate doua culori in prima si ultima casuta de pe
primul rand, ambele realizand un contrast cromatic: rosu-verde ;
exprsivitatea rezultand si din alaturarea pe al doilea rand a culorilor albastru
si orange.
5. b.4. Testul consecintelor, situatiilor imprevizibile si de proiectie imaginara
- nu a raspuns la a doua intrebare ;

- nu a dat solutii unor situatii ireale ;
- la intrebarea 7 raspunde cu o culoare.
Se noteaza capacitatea de a asocia culori starilor afective de bucurie si tristete si
proiectarea, capacitatea de imaginare in cazul unor situatii ce presupun incarcatura
afectiva.
Concluzie :
- Se observa nivelul ridicat al parametrului de fluenta al imaginatiei obtinut la
testele de desen si de asemenea aparitie unor imagini inventive si combinarea
originala a acestora in cazut primului test aplicat, produsul avand o
exprsivitate aparte.
- Copilul a folosit in celelalte doua teste de desen unele contraste cromatice
prin metode pur intuitive.
- Datorita afectarii proceselor cognitive, simbolurile figurative sunt utilizate
intr-o foarte mica masura, insa sunt obtinute efecte expresive pe baza
culorilor ( cu exceptia primului test unde a folosit si absractizarea).
6. IORDACHE I. MITU SORIN, CLS. a VIII-a

70

- deficienta intelectuala grava ;
- sindrom Down.

- suficient ;
-slab ;
- acalculie;
- limba romana, istorie, activitati ludice, sport.

autoservire:
- bune ;
- temperament apatic, rigiditate, panicabil, oboseste cu usurinta ;
- susceptibilitate marita;
- dezvoltarea afectiv-emotionala: sub nivelul varstei cronologice.
- dependenta, ticuri, demonstrativitate, instabilitate, furt, crize etc.

- parinti hiperprotectori;
- relatii normale cu fratii;
- integrat in grup.
6.b.INTERPRETAREA TESTELOR
- fluenta : 7 elemente, numar relativ ridicat;

- flexibilitatea : 5 elemente diverse, integrate intr-un peisaj specific: iarba,
flori, soare, nor si un element compozitional ( punctele albe);
71
- originalitatea : compozitia este bine structurata, se remarca o metoda mai

putin uzuala de a desena norul ;
- elementele albe ( reprezentand probabil aerul) unesc parte de jos a desenului
cu cea superioara.
Analizand acesti parametri se acorda 3 puncte din 5.
- fluenta : se observa folosirea a 12 culori distincte, de intensitati diferite,

imbinate armonios si in marea majoritate a situatiilor nu este folosita aceeasi
culoare in doua casute alaturate ;
- flexibilitatea : foarte scazuta, fiind folosit acelasi model in toate casutele ;
- originalitatea:poat rezulta din imbinarea unica a culorilor, realizata in mod
spontan.
- originalitatea este redusa, doar in doua casute a desenat un element diferit de

desenul dat, restul fiind doar colorate, fara nici un desen;
- se observa folosirea de culori diferite in fiecare casuta in parte.
- Prin comparatie cu ceilalti copii, rezultatele acestui test sunt mai ridicate,
tinand cont de faptul ca in 2 patrate a fost desenat un element figurativ diferit
de desenul dat.
- a raspuns la toate intrebarile ;

- raspunsurile sunt legate de concret, de elemente reale ;
- situatiile imaginare sunt negate.
Se noteaza : - capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de veselie si tristete
- imaginarea despre elemente cu incarcatura afectiva : culoarea zmeului din
poveste, visul pasarilor.
Concluzie :
- Se observa incapacitatea de a folosi elemente cognitive, figurative,

simbolice, dar in acelasi timp, manipularea, folosirea culorilor si elementelor
simple ce au diverse semnificatii.
GRUPA 2
72
1. VASILE ALIN, CLS. a IV-a

- deficienta mintala usoara ;
- Q.I = 62

- slab ;
- nu scrie, nu citeste ;
- discalculie;
- nu are.

autoservire:
- bune ;
- temperament energic, mobil, vioi ;

- buna;
- integrat in grup.
- fluenta: redusa, fiind prezente doar doua elemente;

- flexibilitatea : scazuta, doua elemente distincte: casa si copac;
- originalitatea : compozitie simpla
- reprezentare prin metode conventionale a elementelor figurative.
Analizand acesti parametrii se acorda 2 puncte din 5.

73
- fluenta : scazuta, au fost folosite doar 4 culori, imbinate armonios, nu este

folosita aceeasi culoare in doua casute alaturate ;
- flexibilitatea : foarte scazuta, fiind folosit acelasi model in completarea
tuturor casutelor ;
- originalitatea : rezulta din imbinarea unica a culorilor, realizata spontan;
- se observa un oarecare dinamism al compozitiei, datorita alternarii inchis-
deschis si culori calde-culori reci;
- originalitatea : foarte redusa, nu a desenat nici un model, a colorat partial

fiecare patrat ;
- se poate aprecia alternarea intre rosu deschis si albastru inchis, care confera o
anumita expresivitate desenului, acest lucru putand fi punctat pentru
parametrul de originalitate.
- a raspuns la toate intrebarile

- la prima intebare a gasit un raspuns imaginativ, detasat de concret insa in
general, raspunsurile neaga situatiile ireale.
Se noteaza :
- asocierea unei culori cu starile afective de bucurie si tristete
- proiectarea in situatiile imaginare cu potential afectiv.
Concluzie:
- subiectul prezinta o slaba capacitate de folosire a simbolurilor si
reprezentarilor figurative;
- manipularea redusa a expresivitatii culorilor, de unde rezulta si desene mai
sarace in continut expresiv.
2. DOBRE IONUT, CLS. a IV-a

- retard psihic sever;
74

- slab;
- slab ;
- slab;
- nu are.

autoservire:
- bune ;
- temperament apatic ;
- ticuri ;

- relatii bune cu parintii;
- integrat in grup.
- fluenta: 4 elemente- numar scazut;

- flexibilitatea: 4 elemente distincte, formand un peisaj: iarba, copac, casa,
soare ;
- se observa pozitionarea inversa a casei in raport cu celelalte figuri, acest
lucru datorandu-se unei slabe capacitati de relationare spatiala ;
- originalitatea : compozitie simpla ;
- reprezentarea prin metode conventionale a desenelor ;
- folosirea unui numar mic de culori
- imbinarea placuta a culorilor.
Analizand acesti parametri se acora 2 puncte din 5.
- fluenta : folosirea unui numar mediu de culori: 7 ;

75
- a folosit aceeasi culoare in doua casute alaturate atat pe verticala cat si pe

orizontala ;
- originalitatea : rezulta din imbinarea unica a culorilor, realizata spontan.
- originalitatea: foarte redusa

- nu a desenat nici un model, a colorat doar patratele;
- in primul patrat foloseste doua culori pentru colorare ;
- in ansamblu, sunt folosite putine culori :5 ;
- se observa o imbinare armonioasa a culorilor.
- a rasuns la toate intrebarile ;

- raspunsurile sunt legate de concret ;
- situatiile imaginare sunt negate sau neintelese.
Se noteaza:
- capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete;
- proiectarea in situatii cu incarcatura afectiva (intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
- slaba capacitate de a folosi simboluri, reprezentari figurative ;

- continutul slab al bagajului de reprezentari ;
- manipularea redusa a culorilor si elementelor simple dar semnificative.
3. FILIP DAMIAN, CLS. a IV-a

- retard psihic sever;

- slab;
- dislexie si disgrafie;
- discalculie ;
76

- nu are.

autoservire:
- bune ;
- temperament apatic ;

- provine din « Centrul de plasament Sf. Nicolaie », Bucuresti
- retras fata de grup.
- fluenta: 3 elemente – numar scazut;

- flexibilitatea: scazuta – 3 elemente distincte formand un peisaj simplu:
copac, casa, personaj;
- originalitatea : compozitie simpla, reprezentarea prin metode conventionale a
desenelor
- imbinarea armonioasa a culorilor
- se acorda 2 puncte din 5.
- fluenta : folosirea a 12 culori distincte, de intensitati si tonalitati diferite,

imbinate armonios ;
- nu este folosita aceeasi culoare in doua casute alturate ;
- flexibilitatea : foarte scazuta fiind folosit peste tot acelasi model ;
- originalitatea : rezulta din imbinarea unica a culorilor, realizata spontan de
catre elev.
- originalitatea : foarte redusa, nu a desenat nici un model

- casutele sunt toate doar colorate ;
77
- se poate aprecia folosirea a 2 culori in primul si ultimul patrat de pe prima

linie, prin care se realizeaza, in mod intuitiv doua contraste: primul fiind
cromatic – verde si rosu iar al doilea cald-rece;
- se observa si o imbinare armonioasa a culorilor.

- majoritatea raspunsurilor sunt legate de concret, de ceea ce exista ;
- situatiile imaginare sunt negate sau apropiate de real.
Se noteaza :
- capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete. Se
observa din raspunsul dat ca, probabil, semnificatia notiunilor de veselie si
tristete este inversata ;
- imaginarea despre elemente cu incarcatura afectiva (intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
- slaba capacitate de a folosi simboluri, reprezentari figurative, saracia

bagajului de reprezentari si in acelasi timp manipularea oarecum redusa a
culorilor si elementelor simple – in testul «ferestrei de aur» si mai expresiva
in celelalte doua teste ce au solicitat expresie vizuala.
4. SORETE VALENTIN, CLS. a VII-a

- retard psihic sever ;

- suficient ;
- bun ;
- suficient;
- limba romana, istorie.

78

autoservire:
-bune ;
- temperament energic, mobil ;
- dezvoltarea afectiv- emotionala: sub nivelul varstei cronologice.

- buna
- relatii normale cu parintii si fratii;
- integrat in grup.
4.b.INTERPRETAREA TESTELOR
- fluenta: 11 elemente – numar relativ ridicat;

- flexibilitatea: 8 elemente distincte alcatuind un peisaj ;
- originalitatea : compozitie centrata, realizata dintr-o perspectiva aeriana
interesanta fata de modul de realizare al desenului intalnit la ceilalti copii.
- Reda impresia de miscare, prin orientarea pe diagonala a elementelor
reprezentate.
- Se observa si realizarea minutioasa a unor elemente (casa, camionul, curtea).
- Se acorda 4 puncte din 5.
4.b.2. Modelul «covorasului »
- fluenta : foarte scazuta, a folosit doar 2 culori in realizarea modelului, dintre care
una predominanta ;
- flexibilitatea: foarte scazuta, neexistand nici un model;
- originalitatea : foarte scazuta, pot fi observate si unele incercari de a pune o
litera (drept model) in primele doua casute.
- originalitatea este foarte redusa, nu a folosit decat trei culori apropiate ca

tonalitate
- nu a desenat nici un element diferit fata de cel dat.

79
- a raspuns la toate intrebarile, legand raspunsurile la primele (care solicitau

situatii ireale) de concret, logic ;
- se observa mai multe raspunsuri la intrebarile care presupun si o componenta
afectiva. Astfel veseliei ii sunt atribuite mai multe culori calde si specifice
acestei stari, ca si tristetii ; sunt folosite in special culorile conventionale
atribuite acestor stari.
- Se remarca originalitatea raspunsului dat la intrebarea 7 (« Ce viseaza
pasarile noaptea cand dorm ? », raspunsul fiind « muzica si actiune »).
Concluzie :
- prin analiza de ansamblu a rezultatelor acestor teste se observa un puternic

contrast intre competenta cu care a rezolvat primul si ultimul si rezultatele
foarte scazute obtinute la celelalte doua.
- Putem spune astfel ca procesul imaginativ a fost pus in functiune si
valorificat atunci cand tema testului a fost libera, fara limite sau modele
figurative (in cazul « ferestrei de aur ») sau cand a fost legata de concepte
erbale, si foarte putin prezent in testele cu simboluri figurative.
5. BRATU MIHAI, CLS. a IV-a

- deficienta mintala moderata ;

- suficient ;
- bun ;
- slab;
- nu are.

autoservire:
- bune;
- temperament apatic, retras;
80
- dezvoltarea afectiv-emotionala: sub nivelul varstei cronologice.

- buna, relatii bune cu membrii familiei;
Integrarea in colectivul de elevi:
- integrat in grup.
- fluenta: 5 elemente, numar mediu;

- flexibilitatea: 5 elemente distincte alcatuind un peisaj: casa, copac, masina,
personaj, soare;
- originalitatea : compozitie normala,
- elementele constitutive sunt reprezentate conventional ;
- numar mic de culori folosite ;
- se acorda 3 puncte din 5.
- fluenta : se observa folosirea a 13 culori, de intensitati diferite, imbinate

armonios
- in majoritatea cazurilor nu sunt colorate la fel doua casute alaturate ;
- flexibilitatea : foarte scazuta, fiind folosit acelasi model in toate casutele ;
- se poate observa incercarea de a folosi un model structurat prin folosirea in 3
cazuri a unei culori inconjurata (sus si jos) de o alta culoare (aceeasi sus si
jos).
- Originalitatea : poate rezulta din imbinarea cromatica placuta, realizata
spontan.
- originalitatea: redusa, in fiecare casuta fiind repetat semnul deja existent;

- a folosit un numar mic de culori: 3, pentru a colora in unele locuri spatiul
care era delimitat.

- la cele care imaginau o situatie ireala incearca sa gaseasca un raspuns
apropiat de concret.
Se noteaza :
81
- atribuirea unei culori starilor afective de bucurie si tristete, pentru cea din
urma folosind o culoare neconventionala : galben ;
- capacitatea de a imagiona despre elemente cu incarcatura afectiva : visul
pasarilor (raspuns bazat pe elementul deja existent in intrebare : « pasari ») si
culoarea zmeilor din povesti (diferita fata de culoarea aleasa de majoritatea
copiilor : « albastru »).
Concluzie :
Se observa :
- incapacitatea de a folosi elemente figurative noi, fiind repetate cele
existente ;
- folosirea de reprezentari cu incarcatura afectiva doar la testul bazat pe o
structura verbala.
6. PENCIU DIMITRIE VLAD, CLS. a IV-a

- deficienta mintala medie ;
- Q.I. = 48

- suficient ;
- suficient ;
- slab;
- activitati ludice, geografie.

autoservire:
- bune
- temperament energic, vioi ;

82
- parinti hiperprotectori,
- relatii bune cu fratii;
Integrarea in colectivul de elevi:
- integrat in grup.

- fluenta: 4 elemente, numar relativ scazut;

- flexibilitatea: 4 elemente distincte alcatuind un peisaj : copac, casa, personaj
si o “patura”;
- originalitatea : compozitia este desenata pe un fond violet, aceasta fiind
singura culoare folosita.
- Reprezentarile sunt simplu realizate si structurate pe verticala.
- Desenul are o expresivitate aparte, conferind un sentiment straniu prin
simplitatea elementelor figurative puse pe fondul unei culori puternice :
violetul inchis.
- Se acorda 3 puncte din 5.
- fluenta : au fost folosite 5 culori, numar relativ mic, predominand tonurile

calde
- spatiul a fost structurat cu 3 coloane de aceeasi culoare
spontan.
- originalitatea: foarte redusa, nu a desenat nici un element figurativ, a colorat

doar spatiul din fiecare casuta.
- Poate fi apreciata imbinarea armonioasa a culorilor folosite.
- a raspuns la toate intrebarile, majoritatea raspunsurilor fiind legate de

concret, de ceea ce exista, situatiile imaginare ( de exemplu intrebarea 2)
sunt negate sau apropiate de realitate.
Se noteaza :
- imaginarea despre elemente cu incarcatura afectiva ( intrebarile 7 si 8).
83
Concluzie :
- se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative,

simbolice, dar in acelasi timp :
- manipularea, folosirea relativ buna a culorilor si elementelor simple cu
diverse semnificatii.
VI. CONCLUZIILE CERCETARII SI VALORIFICAREA

REZULTATELOR
In analiza partii practice a lucrarii s-a tinut cont de conditiile speciale ale copiilor care au
rezolvat testele, astfel gradul de dificultate a fost redus.
Observand rezultatele finale ale subiectilor, se poate concluziona ca acestea difera,
de la prima grupa la cea de-a doua. Astfel, copiii cu sindrom Down au obtinut rezultate
mai bune la testul « Fereastra de aur », care implica o proiectare afectiva a personalitatii
in realizarea desenului, fiind apreciate, in majoritatea cazurilor, numarul mai mare de
elemente constitutive ale desenului cat si expresivitatea si originalitatea compozitiei
acestuia. La celelalte teste subiectii au obtinut rezultate asemanatoare, relativ slabe pentru
imagistica folosita (la testul « covorasului », si « testul de modele imaginate dupa Warteg
si Guilford ») datorita necesitatii de incadrare intr-un anumit tipar dat sau neintelegerii
exacte a sarcinilor. Testul intrebarilor absurde a fost rezolvat de catre majoritatea copiilor
prin metode asemanatoare :
Prima intrebare (« Ce culoare ar fi pamantul daca toti copacii ar fi roz ? ») a fost in
general negata, dandu-se un raspuns care corespunde realitatii, desi intrebarea pleaca de
la o idee fictiva si solicita un raspuns fictiv.
A doua intrebare (« Ce s-ar intampla daca omul ar zbura fara aparate ? ») a fost la
fel, in general negata, copiii cu deficienta mintala gasindu-i raspunsul prin deductie
logica, iar la copiii cu sindrom Down aparand si doua raspunsuri ce reprezinta o parere
personala a lor despre respectivul eveniment.
La intrebarea 3 ( « Cum s-ar putea numi un animal care nu exista ? »), copiii, in
majoritatea cazurilor ignora (sau nu inteleg) datele propozitiei, numind « un animal care
nu exista » din cele ce fac parte din experienta lor cognitiva.
La asocierea unei culori pentru starile afective de veselie si tristete, toti copiii au
dat raspunsuri bune, mai mult sau mai putin complexe, ceea ce denota folosirea unor
mecanisme imaginative, fiind vorba de prelucrarea unei probleme fara corespondent in
realitate, abstracte.
Ultimele trei intrebari ce solicitau de asemenea proiectarea copilului in anumite
situatii ireale au fost rezolvate suficient de copii, existand si raspunsuri originale.
Astfel, cercetarea confirma datele ipotezei in cazurile testelor « Fereastra de aur »
si « testul consecintelor, situatiilor imprevizibile si de proiectie imaginara » si le infirma
prin rezolvarea celorlalte doua teste.
Copiii cu sindrom Down pot folosi ca date pentru procesul imaginatiei doar cele mai
simple dar totodata incarcate afectiv (cum sunt culorile) sau elemente figurative comune
84
si de asemenea cu semnificatie pentru ei (elemente folosite in realizarea desenului : flori,

copaci, personaje si alte elemente din natura).
Ei nu pot crea elemente simbolice noi (in marea majoritate a cazurilor, cu o singura
exceptie in esantionul prezentat in aceasta lucrare : Bratu Razvan, la testul de imaginatie
dupa Guilford si Warteg), nu pot deci folosi concretul pentru prelucrarea imaginativa, dar
pot ajunge la rezultate expresive folosind date ce sunt importante mai mult prin
apartenenta lor la sfera afectiva.
Imaginatia, creativitatea nu poate fi apreciata numai prin produsele sale bogate in
elemente cognitive. Expresia artisitca, ca elementul superior al acesteia poate fi
interpretata si prin prisma simplitatii si in acelasi timp a expresivitatii. Acest aspect a fost
urmarit in interpretarea testelor aplicate, iar punctele acordate (la primul din ele) au fost
pe baza interpretarii valorii artistice a desenelor,compozitiilor. S-a remercat astfel, dintre
cele doua grupe de copiii impartiti pe baza prezentei sau absentei sindromului Down,
prima grupa, obtinand punctaje ridicate (majoritatea fiind notati cu 4 puncte din 5) fata de
cealalta grupa.
Starea de handicap survine in cadrul interactiunii copilului cu societatea, cu mediul
social si cultural din care face parte. Afirmarea capacitatilor de expresie a copiilor cu
sindrom Down, fata de ceilalti cu retard mintal poate aduce o imbunatatire a atitudinii
membrilor societatii fata de acestia. Dupa cum s-a vazut in prima parte a lucrarii, in
perioade indepartate, inaintea erei noastre, copiii cu sindorm Down erau, la olmeci ( si
poate la multe alte populatii de la care ne lipsesc, in ziua de azi, dovezile) considerati
trimisi ai divinitatii. Astazi, ei sunt priviti in societate mai mult prin analiza posibilitatilor
lor practice. Cum acestea sunt reduse, respectul comunitatii fata de ei este, in general
scazut, datorita lipsei de informatii despre acestia. Daca posibilitatile lor cognitive, de
gandire, sunt invariabil reduse datorita afectarii in principal a proceselor nervoase
superioare, procesul imaginatiei nu poate fi total dependent de gandire. El reprezinta o
imbinare intre sfera afectiva si cea cognitiva a omului, de aceea in cazul acestor copii,
reprezinta o particularitate ce trebuie explorata si valorificata. Astfel, folosirea de
elemente concrete, intuitive si semnificative intretine si imbunatateste nu numai procesul
de invatare, ci si pe cel psihic al imaginatiei.
Testele alese pentru analiza practica din aceasta lucrare s-au dovedit a fi, cu
exceptia primului si mai putin a ultimului, ineficiente pentru obtinerea unei imagini cat
mai complete asupra datelor exprimate in ipoteza. Se pot recomanda metode de testare
bazate pe folosirea majoritara a culorilor de diferite tipuri (creioane colorate, acuarele,
tempera) si libertatea metodelor de realizare.
Bibliografie :
Adler, A., « Cunoasterea omului », 1991

85
Bachelard, G. ,« Aerul si visele », 1997

Chevalier, J., Gheerbrant, A. , « Dictionar de simboluri », 1994
Cosmovici, A., « Pshihologie generala », 1996
Durand, G., « Structurile antropologice ale imaginarului », 1998
Enachescu, C., « Tratat de igiena mintala », 2004
Lieury, A., “Manual de psihologie integrata”, 1990
Manzat. I., Craiovan, M. P. “ Psihologie simbolului arhetipal”, 1996
Paunescu C-tin, Musu I., « Psihopedagogia speciala integrata. Handicapul
mintal », 1997
Popescu-Neveanu P., « Curs de psihologie generala », 1977
Radu, G., « Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal », 2000
Sartre J. P. , « Imaginatia », 1997
Schiopu. U., “ Introducere in psihodiagnostic”, 2002
Selikowitz, M., “Down Syndrome: the facts”, 1995
Sillamy N. , «Dictionar de psihologie »,1996
Sima, I., « Creativitatea la varsta prescolara si scolara mica », 1995
Stratford, B. , “Sindromul Down – trecut, prezent si viitor”, 1998
Verza E., Verza E.F. , « Psihologia varstelor », 2000
Warnock M. , « Imagination », 1976
Wright, M. C., « Imaginatia sociologica », 1975
Zlate, M., « Psihologia mecanismelor cognitive », 1999
Zlate, M., « Fundamentele psihologiei », partea a doua, 1991

Imaginatia-La-Copiii-Cu-Sindrom-Down Super

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imaginatia-La-Copiii-Cu-Sindrom-Down Super

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

« Imaginarul, in evolutia speciei umane, nu este un « moment depasit », ci un

1.Sindromul Down, aspecte generale si specifice

1.a. Definire si caracteristici ale sindromului Down

In trecut, o mare importanta a fost acordata multor trasaturi minore asociate cu

1.b. Cauzele sindromului Down

Datorita progreselor geneticii se poate, acum, raspunde la intrebarea : “Cum apare

Eroarea cromozomiala in sindromul Down.

Schimbarile, anomaliile copilului, odata ce sunt prezente de la nastere nu mai pot fi

1.c. Tipuri de sindrom Down

Marea majoritate a copiilor cu sindrom Down (95%) au un intreg cromozom 21 in

(Mark Selikowitz, “Down Syndrome: the facts”)

La 1% din copiii cu sindrom Down se gaseste un cromozom 21 in plus in numai o

c) non-disjunctia zigotului trisomic.

1.d. Atitudini si artisti despre sindromul Down

Este cunoscut putin despre atitudinea grecilor fata de persoanele handicapate.

numarul statuetelor si figurinelor de toate marimile ce reprezinta persoane cu aceasta

EVUL MEDIU, RENASTEREA SI MAI TARZIU

1.e. Primele descrieri medicale si stiintifice

la sindromul Down ca mongoloism. Acest lucru se petrecea cu 22 de ani inainte ca

Dupa Dr. Langdon Down

1.f. Dezvoltarea copilului cu sindrom Down

Copilul cu sindrom Down se va dezvolta si va inavata pe parcursul vietii sale,

Din acest grafic reies doua concluzii importante:

2)dezvoltarea motricitatii fine – se refera la manipularea obiectelor cu ajutorul mainii si

Varsta medie Perioada medie Varsta medie Perioada medie

C) PERIOADA 1-2 ANI

Incepe sa raspunda la cereri simple, cum ar fi inmanarea obiectului pe care-l tine.

D) PERIOADA 2-3 ANI

E) PERIOADA PRESCOLARA (3-5 ANI)

F) PRIMII ANI DE SCOALA (5-12 ANI)

2. Imaginatia, caracteristici generale si specificul ei la copiii cu

2.a. Locul imaginatiei in psihologie

Activitatea umana nu se limiteaza la captarea, inregistrarea si prelucrarea

conditie umana. Sartre o amplaseaza in « vertijul libertatii » iar Lancan intr-un

Istoria imaginatiei este lunga si extrem de complexa ; lunga deoarece a inceput in

contradictorii s-au manifestat si se manifesta cu o intensitate crescanda. Pe noi ne

imaginatiei i se dedica tomuri intregi, problematica ei patrunde in manualele de

combinatii »(ibidem,p.7), ea este « o forma a vointei »(ibidem,p.8). Intentia de largire a

psihologilor la decriptarea misterelor imaginatiei, dublate de scaderea interesului pentru

2.c. Imaginatia, intre afirmare si negare

2.d. Delimitari conceptuale

2.d.1. Acceptiunile termenului de « imaginatie »

La intrebarea « Ce este imaginatia ? », examinarea literaturii de specialitate nu este

raporturile de situatie si de calitate. In primul caz, imaginatia este o simpla

asemenea, este imposibil ca evocarea imaginilor sa nu fie reglata de aceasta

imaginatia, ca « natura sa scapa in principiu oricarei definitii riguroase » (Vedrine,1990,

devine un act de libertate, permitand explorarea posibilitatilor si eliberarea proiectelor.

2.e. Caracteristicile si functiile imaginatiei

Ca mecanism psihic restructurator, anticipativ si prefigurativ-inventiv, imaginatia a

- se realizeaza cu instrumente specific umane, dintre care esentiale sunt gandirea si

reaizabile individul se apropie de nemarginirea cunoasterii, se adapteaza anticipativ la

cutezatoare nu este decat o transformare a realului » (Bierviliet, 1937, p.II ). Ceea ce nu

2.f. Functiile imaginatiei

O investigare fie si sumara a literaturii de specialitate evidentiaza acuratetea cu

2.g. Locul si rolul imaginatiei in sistemul psihic uman

diferentierea ei de acestea a fost extrem de dificila, atitudinile exclusiviste sau

2.g.1. Imaginatie si senzatie

emerge progresiv, pornind de la o inteligenta simbolica si magica. Durand, urmandu-l pe

redundanta, incarcata cu elemente parazitare, constituie prima forma a imaginatiei. In

compensare a tendintelor refulate. In genere, Freud concepe imaginatia ca pe o realizare

care « lumea este transformata [...] ; evenimentul delirant se desfasoara ca o curgere de

2.h. Formele imaginatiei

Transpunerea in altul, « transportul » in gandirea, sentimentele si actiunile altuia,