Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei


Scutaru Alis, anul III ID, seria a II-a
- Defectologie/Logopedie-

Sindromul Down

Sindromul Down este caracterizat printr-o variaţie a înapoierii mintale şi felurite


anormaliăţi fizice.
Este o boală ereditară care se datorează prezenţei unui cromozom suplimentar.Dacă
persoanele normale au 46 de cromozomi în fiecare celulă a corpului,cei bolnavi de “SD” au
47 de cromozomi.Boala se mai cunoaste şi sub numele de “Trisomia 21”,fiindcă al 47-lea
cromozom este ataşat celei de-a 21 perechi.
În 1959, geneticianul de origine franceză, Jerome Lejeune, a descoperit că sindromul
Down era cauzat de prezenţa unei copii suplimentare a cromozomului 21, rezultând astfel un
număr de 47 de cromozomi.
Un „Sindrom” reprezintă o colecţie de semne şi caracteristici. Denumirea „Down”
provine de la medicul englez, John Langdon Down, primul care a descris acest sindrom în
1866, cu aproximativ 100 de ani înainte ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit.
Sindromul Down constituie o formă uşor de diagnosticat, întrucât deficienţa mintală
este evidentă şi este însoţită de anumite anomalii anatomo-morfologice cu caracter tipic.
Particularităţile morfologice ale indivizilor cu sindrom Down sunt prezente de la
naştere şi se accentuează cu vârsta.
Craniul copiilor cu sindrom Down este mic (microcefal), cu diametrul anteroposterior
micşorat (brahicefal) şi cu protuberanţa occipitală puţin conturată. Fontanelele se închid cu
întârziere.
Faţa este rotundă, plată, nereliefată şi lăţită. Pomeţii şi ridicăturile orbitale sunt puţin
proeminente, ceea ce face ca faţa să fie la acelaşi plan cu fruntea. Coloratura obrajilor şi a
vârfului nasului îi dă aspectul de “mască de clown”.
Ochii sunt implantaţi în general la o distanţă mai mare între ei decât cea normală,
globii oculari sunt mici (hipogenezia orbitei), fantele palpebrale sunt oblice cu marginile
extreme ridicate în sus (mongoloidiene), iar colţurile interioare ale ochilor sunt acoperite cu

1
un pliu, care cu vârsta devine mai puţin evident. Pupilele sunt excentrice, iar la periferia
irisului se observa, în general, nişte pete albe sau cenuşii (pete Bronshfield).
Nasul este gros şi lăţit cu rădăcina seroasă şi prezintă narile largi şi proiectate înainte.
Limba este caracteristică, întrucât din cauza hipertrofiei papilelor circumvalate, ea
prezintă o suprafaţă foarte fisurată, iar când acest fenomen este deosebit de accentuat apare o
limbă scrotală. Uneori limba este lată şi hipotonă şi care iese din cavitatea bucală, fapt pentru
care gura este în permanenţă întredeschisă, iar alteori poate fi îngustă şi ascuţită.
Maxilarul superior este mic, iar mandibula este glosică. Dinţii apar cu întârziere,
anarhic, inegal, şi sunt inegal aliniaţi. Buzele, mai ales cea inferioară, sunt îngroşate şi
adeseori fisurate transversal. Bolta palatină este în mod frecvent înaltă, de formă ogivală, ceea
ce adaugat la particularităţile limbii, a buzelor, a anomaliilor maxilare şi ale dinţilor determină
realizarea unei vorbiri greu de înţeles. Urechile sunt mici, asimetrice, nelobate, sau cu lobul
aderent. Gâtul este în general scurt şi gros şi în această situaţie capul pare că este implantat în
torace.
Membrele superioare şi inferioare sunt scurte, contribuind la determinarea hipertrofiei
staturale. Mâna este lipsită de supleţe, degetele sunt scurte, degetul mare este aşezat mai jos
decât în mod normal, iar degetul mic este mult curbat spre interior. Nu sunt rare nici cazurile
la care se întâlneşte fenomenul de sindactilie (mai multe degete unite). Palma are un aspect
caracteristic determinat de fuzionarea plicii mijlocii şi a celei inferioare care formează o plică
palmară transversă unică. Membrele inferioare sunt scurte, cu talpa piciorului plată şi cu
degete mici.
Particularităţile morfologice prezentate mai sus, combinându-se, dau specificul
indivizilor cu sindrom Down, şi-i fac să semene foarte mult între ei.
Nivelul intelectual al copiilor cu sindrom Down este scăzut, cei mai mulţi plasându-se
la nivelul deficienţei mentale severe şi profunde.
Limbajul se dezvoltă cu întârziere după 3 ani, şi rămâne la un nivel scăzut, chiar şi
după o activitate educativă intensă vorbirea lor este greu înţeleasă de către o persoana care nu
este familiarizată. Cu toate acestea, spre deosebire de alţi deficienţi mintali, copiii cu
sindromul Down sunt foarte comunicativi, au iniţiativă în stabilirea comunicării verbale sau a
comunicării paraverbale.
Gândirea păstrează şi la vârstă adultă un pronunţat caracter concret cu posibilităţi
minime de generalizare şi cu o pronunţată tendinţă spre stereotipie. În aceste condiţii
înţelegerea relaţiilor cauzale şi a legilor generale dintre fenomene rămâne incompatibilă.

2
Memoria este predominant mecanică, din care cauză aplică cu greu cunoştiinţele în
situaţii noi, neobişnuite.
Motricitatea este pronunţat deficitară. Toate componentele motricităţii (staţiune,
prehensiune, mersul şi mişcările capului) sunt întârziate şi cunosc un ritm lent de dezvoltare.
Uneori se observă o hiperextensibilitate a articulaţiilor, ce le permite efectuarea unor mişcări
ieşite din comun.
Sub aspect afectiv se remarcă o predominare a unei dispoziţii vesele, un ataşament
pronunţat şi o mare docilitate faţă de persoanele familiare. Se întâlnesc rar cazuri de
iritabilitate sau agresivitate. Manifestă în permanenţă tendinţa de sociabilitate dar fără o
formulă axiologică. Datorită infantilismului afectiv apar puternice reacţii de gelozie.
Durata vieţii indivizilor cu sindrom Down, în general nu este mare, datorită
frecventelor anomalii congenitale ale inimii, a marii fragilităţi a sistemului respirator, a
rezistenţei scăzute faţă de infecţii şi faţă de schimbările de temperatură.
Copilul cu sindrom Down rămâne adesea la jumătatea drumului între conştiiţa extinsă,
periferică a copilului mic şi cea focalizată a adultului. Conştiinţa sa nu va atinge practic
niciodată acel grad de separare sau detaşare de lume care-l caracterizează astăzi pe omul
obişnuit. Acest copil rămâne în mod singular o parte integrantă a mediului său şi în special a
celor care îi sunt mai apropiaţi.
Copilul cu sindrom Down este lipsit de autoprotecţie. El este expus vicistitudinilor
vieţii într-un fel pe care nici un copil handicapat nu un cunoaşte, oricât de gravă ar fi maladia
sa. Faptul de a fi născut “insuficient de îmbrăcat” în propria corporalitate, pe de o parte îl
izolează , şi, pe de altă parte, îi aduce simpatie, protecţie şi compasiune din partea celor din
jur. La acestea trebie să adăugăm faptul că un tânăr cu acest sindrom se dezvoltă destul de rar
din punct de vedere sexual. Se cunosc foate puţine cazuri în care aceştia devin părinţi.
Copilul cu sindrom Dowm nu necesită vreo educaţie sau vreo terapie specială. El
trebuie să se bucure de aceeaşi atenţie pe care o acordăm celorlalţi copii, nu numai pentru a-l
ajuta, dar şi pentru că el, la rândul lui, poate să-i ajute pe mulţi. La modul ideal, dacă în
fiecare clasă din şcolile obişnuite ar exista un asemenea copil şi dacă profesorii ar proceda în
aşa fel încât acestor copii să le fie recunoscută demnitatea umană, ceilalţi copii ar putea fi
ajutaţi să-şi dezvolte acele capacităţi de empatie şi dragoste care ar putea duce societatea
umană spre noi progrese.
Dacă li se permite să priveasca viaţa ca pe un joc, nu vor fi capabili să se integreze ca
adulţi într-un univers al adulţilor. Daca însă sunt acceptaţi aşa cum sunt cu adevărat, ei se vor

3
maturiza, vot deveni responsabili şi demni de încredere, prieteni de nădejde a celor care fac
parte din comunitatea în care trăiesc
Ţelul fundamental al psihologiei speciale este acela de a forma şi pregăti subiectul cu
handicap de intelect pentru viaţă şi activitate.

Pentru aceasta, corectarea, compensarea, educarea sunt componente ale procesului


recuperativ în care sunt incluse metodologii specifice, adaptate la categoria de handicap,
urmărind să faciliteze integrarea şi adaptarea.
Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maximum a posibilităţilor
individului cu handicap, iar pe de altă parte, funcţiile psihice nealterate trebuie să fie antrenate
încât să poată prelua activitatea funcţiilor afectate în vederea formării unor abilităţi şi
comportamente care să-i permită persoanei o integrare optimă în viaţa profesională şi socială.
În acelaşi timp, prin recuperare se realizează pregătirea psihologică a individului
pentru a-şi crea o stare afectiv-motivaţională corespunzătoare, prin trăirea satisfacţiei în raport
cu activitatea depusă menţinând, în felul acesta un confort psihic prelungit.
În vederea realizării acestor deziderate, cât şi în adoptarea metodologiei specifice
recuperării este necesar să cunoaştem particularităţile psiho-individuale ale subiectului, să
stabilim diagnoza şi prognoza cazului respectiv.
Copiii cu sindrom Down întâmpină de obicei dificultăţi importante în dezvoltarea
auzului fonematic şi a pronunţării corecte a sunetelor şi a grupurilor de sunete.
Dacă pentru diagnosticul tipic de dislalie polimorfă există terapii bine structurate şi
adaptate, în cazul abordării terapeutice a tulburărilor de ritm şi fluenţă demersurile sunt mai
dificile deoarece bâlbismul sau bâlbâiala are repercursiuni asupra întregii personalităţi a
copilului prin complicaţiile sale patopsihice secundare: timiditatea, teama de a pronunţa un
anumit sunet, cuvânt, de a fi activ în timpul terapiei (logofobia), instabilitatea emotivă,
închiderea în sine, izolare de grup.
Tulburările de ritm şi fluenţă nu se aliniază la diada tulburare de vorbire - coeficient de
inteligenţă dar contribuţia psihologului este importantă în efortul logopedului de a recupera un
copil cu o astfel de problemă.
În categoria tulburărilor de ritm şi fluenţă a vorbirii intră atât bâlbâiala cât şi tahilalia,
bradilalia şi mutismul.
Terapia bâlbâileli se face acordând asistenţă de specialitate atât copilului cât şi
părinţilor acestuia.

4
Toţi membrii familiei trebuie să stabiliească relaţii afective de apropiere, de sinceritate
şi încredere, care să-i ofere copilului o securitate sufletească deosebită.
Relaţiile afective trebuie să fie echilibrate şi constante.
Constanţa relaţiilor afective este necesară deoarece bâlbăiala poate reapare după o
anumită perioadă de la vindecare.
În ceea ce priveşte terapia directă cu subiectul, în prima fază se urmăreşte:
1. înlăturarea pe cât posibil a cauzelor declanşatoare
2. exerciţii de reeducare a vorbirii prin exerciţii variate:
- exerciţii de gimnastică respiratorie pentru realizarea unei respiraţii toracice
echilibrate şi a unei inspiraţii profunde, dirijate conştient de copil
- exerciţii de gimnastică respiratorie însoţite de vorbire (după ce s-a obţinut un anumit
echilibru)
- exerciţii de antrenare a dicernământului auditiv, bazat pe exerciţii de pronunţare
ritmică şi de reliefare a elementelor prozaice, cu variaţia intonaţiei, tempoului
- exerciţii ritmice, bazate pe coordonarea întregii motricităţi, inclusiv a celei verbale
Dacă bâlbâiala persistă, se vor efectua exerciţii speciale de 3-4 ori pe săptămână.
Se va incepe cu vorbirea asociată, apoi reflectarea, iar în final vorbirea liberă,
spontană. Se vor pronunţa cuvinte, propoziţii simple.
În prima fază se acţionează direct, în a doua se urmăreşte realizarea unui control direct
al blocajelor. Copiii trebuie să-şi conştientizeze greutăţile şi contribuţia propriilor eforturi.
Dacă terapia începe la o vârstă mai mare, mijloacele de înlăturare sunt mai complexe
şi timpul necesar corectării este mai îndelungat.
Când depriderile de vorbire sunt adânc înrădăcinate rezultatele sunt limitate,
obţinându-se numai o ameliorarea a vorbirii.
Psihoterapiei are un rol important în înlăturarea ideii obsedante de dificultate a
vorbirii, a fricii de a vorbi, a sentimentului de inferioritate, trezirea încrederii în eficienţa
psihoterapiei logopedice şi în posibilitatea înlăturării bâlbâielii.
Pot fi adaptate diferite metode de psihoterapie, atât terapia directă prin cuvânt cât şi
cea indirectă prin modificările ambientale au mai mult efect dacă sunt asociate cu procedee
extralingvistice (ton hotărât, mimică expresivă, gesturi sigure) care sunt mult mai eficiente
decât argumentarea logică.
Este recomandat să se folosească exerciţii de contractură musculară, nervoasă şi
psihică, pe un fond muzical liniştitor sau pe fondul unor imagini relaxante.

5
Pentru copiii care au tendiţe agresive este recomandată descărcarea fizică, prin
exerciţii ce includ mişcări specifice instinctive, care duc treptat la liniştire.
Primele exerciţii se vor face cu logopedul, urmărind citirea reflectată şi apoi
independentă. În vederea evitării perseverării influenţelor, vor alterna diferitele tipuri de
exerciţii (cu voce sonoră, şoptită, mimată, rapidă, lentă, normală).
După realizarea unei vorbiri apropiate de normal se va exersa citirea artistică
(expresivă) adică citirea cu intonaţie, accentuări, cu respectarea semnelor de ortografie şi
punctuaţie. Se va trece apoi la reproducerea celor citite, iniţial pe baza întrebărilor
logopedului şi în final independent. După conversaţia dirijată în primele şedinţe, pe teme
obişnuite, familiare bâlbâitului, pe măsură ce se restabileşte vorbirea copilului, va urma
conversaţia mai nuanţată în care se abordează teme variate.
Copilul poate fi stimulat să ia parte la concursuri, la discutii de grup, etc.
Deoarece la subiecţii bâlbâiţi se constată şi o voce slabă, nesigură, trebuie acţionat
pentru educarea unei voci sonore, sigure, ce se poate forma mai ales prin cantec.
Meloterapia şi terapia prin dans sunt benefice pentru tratamentul bâlbâilelii.
Integrarea copiilor cu sindromul Down depinde în mare porporţie şi de părinţii acestor
copii, care deţin puterea de a alege între a-şi socializa copii şi a-i izola de restul lumii. Sunt
cazuri concrete, în care părinţii, pentru a-şi proteja proprii copii, decid să îi închidă pe aceştia
în casă. Aceştia, nesocializând, practic, nu pot evolua. S-au făcut studii şi s-a observat că între
copii ţinuţi în casă, sau duşi în şcolile speciale şi cei în şcoli normale, există o diferenţă
considerabilă. Cei care studiază în şcolile normale, pot comunica mult mai bine, au mai multe
cunoştiinţe, datorită colegilor lor, de la care au ce învăţa, şi încearcă astfel să evolueze.
Aceştia pot învăţa să lucreze pe calculator, să practice un sport, împreună cu colegii lor. Pot
învăţa de la ceilalţi, ce vor încercă pe cât posibil să îi ajute, se cunosc cazuri în care cei cu
sindromul Down au terminat liceul, luându-si şi bacalaureatul.

6
Referinţe :

1. Golu, Pantelimon, Învăţare şi dezvoltare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,


Bucureşti,1985.
2. Zlate, M, Solu, B. Psihologia copilului, manual pentru clasa a X-a, EDP, Bucureşti, 1997.
3. Gutu Matei- Logopedie, Cluj, 1975
4. http://articole.famouswhy.ro/integrarea_copiilor_cu_sindrom_down/
5. Terapia tulburărilor de ritm şi fluenţă la copiii cu sindrom Down - www.preferatele.com