Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Organele genitale, atât cele masculine cât şi cele feminine sunt diferenţiate specific,
datorită trăsăturilor particulare de dezvoltare, structurare şi funcţionare. Glandele
reproducătoare sau gonadele, reprezintă organele care determină sexul anatomic al unei
persoane: la bărbat ele sunt reprezentate de testicule (testis), iar la femeie de către ovare
(ovarium). Ambele sunt glande cu secreţie mixtă: exo-endocrină: ca şi în cazul glandelor
8
exocrine, celulele germinale sau sexuale (gameţii) sunt produse la acest nivel, după un
model continuu sau, dimpotrivă, fazic, sunt secretate şi sunt responzabile de procesul de
reproducţie. Pe de altă parte, întocmai ca şi în cazul glandelor endocrine, gonadele sunt
reponzabile de sinteza de hormoni care pătrund în curentul sangvin şi influienţează apariţia şi
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, precum şi buna funcţionare a organelor genitale.
Organele genitale, atât cele masculine cât şi cele feminine, sunt separate în organe genitale
interne şi externe.
Organele genitale masculine
Organele genitale masculine, interne şi externe, sau altfel spus, orgenele reproductive,
sunt distincte: organele genitale interne (organa genitalia masculina interna) OGMI, sunt
reprezentate de: testicule, epididime, canale deferente, vezicule seminale, cordoane
spermatice, glandele bulbo-uretrale şi prostata. Organele genitale externe (organa
genitalia masculina externa), OGME, sunt reprezentate de: penis, uretra peniană şi scrot.
Organele genitale masculine interne
1. Testiculele
Testiculul reprezintă un organ pereche, situat în porţiunea inferioară a scrotului. Este o
structură ovoidală, ale cărei feţe laterale sunt uşor turtite, măsurând circa 4,5 cm lungime,
aproximativ 3 cm lăţime şi având o grosime de circa 2 cm. Greutatea fiecăruia variază între
25 - 30 g. Posedă în consecinţă o faţă internă (medială) şi o faţă externă (laterală), în
continuare una cu cealaltă, o margine anterioară (frontală) şi una posterioară, precum şi
un pol superior şi unul inferior.
Testiculele sunt suspendate în interiorul scrotului prin intermediul cordoanelor
spermatice, cel drept fiind ceva mai sus situat decât cel stâng, la nivelul marginii sale
posterioare, astfel încât polul său superior este uşor orientat înafară, iar faţa laterală uşor
dispusă spre partea posterioară. Marginea posterioară este ocupată de către epididim.
Structura: testicului este alcătuit dintr-un parenchim închis într-o capsulă densă de
ţesut conjunctiv numită tunica albuginee, sau simplu albuginee. De pe faţa interioară a
acestei tunici pornesc o serie de septuri (septula testis) ce împart parenchimul testicular în
lobi sau lobuli (lobuli testis). Septurile pornesc radial de la nivelul marginii anterioare şi
feţele laterală şi internă, până la marginea posterioară a testiculului şi fuzionează în porţiunea
superioară a acesteia pentru a forma mediastinul testiculului. Mediastinul reprezintă o
porţiune mai îngroşată a tunicii albugineea şi are o structură spongioasă. Lobulii testiculari
sunt în număr de 100 până la 250 şi au o formă conică cu vârful dispus înspre mediastinul
testicular. Fiecare conţine un număr de 3 sau 4 tubi seminali contorsionaţi (tubuli seminiferi
contorti) fiecare măsurând 70 - 100 cm lungime şi având circa 140 μm în diametru. Tubii
seminiferi conţin celulele germinale (spermatogoniile) aflate în diverse stadii de dezvoltare
şi din care se maturizează în mod continuu spermatozoizii. La vârful lobulului, 3 sau 4 tubi
seminiferi fuzionează formând tubii seminali drepţi (tubuli seminiferi recti) şi care la nivelul
mediastinului testicular se anastomozează formând o reţea numită rete testis. Din rete testis
emerg un număr de 18 -22 canale eferente, la nivelul mediastinului testicular, şi care
perforează tunica albuginee pentru a pătrunde în capul epididimului.
Testiculul împreună cu epididimul sunt înveliţi în tunica vaginală (sau vaginala
testiculară) care formează o cavitate seroasă virtuală în jurul lor. Ca toate organele
intraperitoneale, testiculul este acoperit direct de tunica parietală peritoneală (lamina
visceralis) care se continuă direct cu tunica parietală vaginală, de-a lungul marginii
posterioare.
9
2. Epididimul
Epididimul este o formaţiune pereche alungită, dispusă de-a lungul marginii
posterioare a testiculului şi care formează porţiunea terminală cea mai dilatată a canalelor
eferente. Epididimul prezintă o porţiune superioară - capul epididimului (caput epididymis)
care are o formă alungită, oarecum turtită şi coafează polul superior al testiculului, o porţiune
mijlocie îngustată - corpul epididimului (corpus epididymis) şi o porţiune terminală efilată -
coada epidimului (cauda epididymis) care se continuă cu canalul deferent respectiv.
Epididimul este ataşat la nivelul marginii posterioare a testiculului prin două formaţiuni
numite respectiv ligamentul epididimar superior (lig. epidididymis superius) şi ligamentul
epididimar inferior (lig. epidididymis inferius) între corpul epididimar şi marginea
testiculului menajându-se un spaţiu închis în fund de sac numit sinusul epididimar (sinus
epididymis). Capul epididimului este compus din lobulii epididimari străbătuţi de canalele
epididimare care se deschid în conductul (canalul) deferent respectiv. Epididimul este acoperit
de foiţa viscerală a tunicii vaginale a testiculului şi este vascularizat de vase arteriale
provenind din artera testiculară.
3. Canalele deferente
Canalul deferent (ductus deferentes) este un alt organ pereche, prezentându-se sub
forma unui tub având o lungime de circa 50 cm, un diametru exterior de aproximativ 3 mm şi
cu un lumen de 0.5 mm, pormind de la nivelul porţiunii inferioare a cozii epididimului şi
deschizându-se în porţiunea sa superioară împreună cu veziculele seminale în porţiunea
prostatică a uretrei masculine. canalul deferent comportă din punct de vedere anatomic mai
multe porţiuni. Prima parte, care este situată la nivelul epididimului, este reprezentată de un
conduct de formă cilindrică şi foarte sinuos. Porţiunea următoare, care intră în alcătuirea
cordonului spermatic, se întinde de la nivelul cozii epididimului, străbate scrotul, canalul
inghinal, apoi pătrunde în micul bazin fiind dispus subperitoneal, pentru a se termina sub
vezica urinară. Ca aspect se prezintă sub forma unui tub având o culoare alb-sidefie şi
consistenţa dură a unei mine de creion. Porţiunea terminală are un aspect evazat, dilatat,
motiv pentru care se mai numeşte şi ampula canalului deferent (ampulla ductus deferentis),
având la nivelul pereţilor o serie de cavităţi închise în fund de sac, aşa numitele diverticule
ale ampulei (diverticula ampullae) şi care conferă peretelui extern al ampulei un aspect
neregulat. Porţiunea finală a canalului deferent se îngustează din nou, şi se uneşte cu
porţiunea excretorie a canalului seminal (porţiunea excretorie a veziculei seminale), ambele
canale formând un trunchi comun sub denumirea de conduct (canal) ejaculator (ductus
ejaculatorius) şi care se deschide la nivelul porţiunii prostatice a uretrei masculine. Ca
structură, canalul deferent este alcătuit dintr-o serie de tunici concentrice: adventicea (tunica
adventitia) formată din ţesut conjunctiv într-un amestec de fibre elastice, vase de sînge şi
filete nervoase; tunica musculară (tunica muscularis), porţiunea cea mai groasă a peretelui
canalului formată dintr-o împletitură de fibre musculare netede dispuse longitudinal şi circular
în mai multe straturi, şi, în final, tunica mucoasă (tunica mucosa) dispusă la interior.
4. Cordoanele spermatice
Cordonul spermatic (funiculus spermaticus) este un organ pereche, reprezentat de o
bandă rotundă având o lungime de 18-20 cm în lungime. Porneşte de la nivelul inelului
inghinal profund până la nivelul marginii postero-superioare a testiculului. Are rolul de a
menţine suspendat testiculul la nivelul scrotului şi să-l ridice până la nivelul canalulul
inghinal, prin intermediul muşchiului cremasterian, structură musculară striată care intră în
alcătuirea cordonului. Cordonul spermatic este alcătuit din vasele deferente, arterele
testiculare, vene ce alcătuiesc o reţea numită plex pampiniform, vase limfatice, filete
nervoase.
Componentele cordonului spermatic sunt învelite într-o tunică comună cu cea a
testicululul (tunica funiculi spermatici et testis). Porţiunea internă a cordonului spermatic
corespunde peritoneului care tapetează micul bazin (fascia transversalis) şi poartă denumirea
de fascia spermatică internă. Muşchiul cremasterian (musculus cremaster) este cel care
suspendă, susţine şi ridică testiculul. Este reprezentat de un plex de fibre musculare striate şi
se termină în porţiunea sa superioară prin ţesut conjunctiv: fascia cremasteriană (fascia
cremasterica). Fascia împreună cu muşchiul cremasterian şi ţesutul conjunctiv adiacent sunt
învelite împreună într-o foiţă numită fascia spermatică externă care se continuă cu tunica
fibroasă a muşchiului oblic extern al peretelui abdominal.
5. Veziculele seminale
Vezicula seminală (vesicula seminalis) este un organ pereche situat îndărătul şi de o
parte şi alta a bazei vezicii urinare, înaintea rectului. Este în esenţă, un tub sacular (închis la
un capăt), măsurând cam 12 cm în lungime şi 6 - 7 mm în grosime, formând mai multe
falduri pliate şi menţinute împreună printr-un ţesut conjunctiv. Porţiunea anterioară terminală
este sub fomă tubulară: canalul veziculei seminale, sau canalul excretor (ductus
excretorius). Interiorul veziculei este reprezentat de un conduct foarte sinuos care pe secţiune
formează un labirint. Ca structură, pereţii ei sunt formaţi din ţesut muscular neted şi fibre de
colagen formând tunica musculară (tunica muscularis). Cavitatea interioară este căptuşită de
o tunică mucoasă (tunica mucosa) care este intens plisată formând o serie de septuri
incomplete. La exteriror vezicula seminală este acoperită de o tunică adventicială (tunica
adventitia). Porţiunea anterioară este în raport cu baza vezicii urinare, faţa posterioară în
raport cu ampula rectală, de care este separată prin septul rectovezical. De-a lungul feţei
interne, vezicula seminală vine în raport cu ampula canalului deferent respectivl La baza
prostatei, ductul (canalul) veziculei seminale se uneşte cu porţiunea distală terminală a
ampulei canalului deferent formând un conduct comun: canalul ejaculator (ductus
ejaculatorius) care străbate corpul glandei prostate şi se deschide la suprafaţa tunicii mucoase
a uretrei prostatice, de o parte şi alta a colicusului seminal (coliculus seminalis). Este
inervată de filete nervoase provenind din plexul hipogastric şi plexul pelvin şi vascularizată
din vase provenind din arterele rectale superioară şi mijlocie şi vasele deferente.
6. Prostata (glanda prostată)
Prostata (prostata), este o glandă nepereche având structură glandulară şi musculară
(fibre musculare netede). Este situată în porţiunea inferioară a cavităţii micului bazin, imediat
dedesubtul vezicii urinare şi în faţa rectului şi a porţiunii anterioare a diafragmului urogenital.
Prostata îmbracă porţiunea iniţială a uretrei masculine (porţiunea prostatică a uretrei) şi
conductele ejaculatorii. Prostata are forma unei castane având porţiunea mai îngustată numită
apex (apex prostatae) situată în jos în contact cu diafragmul urogenital, precum şi o porţiune
mai evazată uşor concavă în contact direct cu vârful vezicii urinare (baza) (basis prostatae).
Faţa anterioară a prostatei este orientată către simfiza pubiană, iar faţa posterioară este dispusă
în raport cu ampula rectală. Feţele inferolaterale (mai mult margini îngroşate) vin în raport cu
muşchii ridicători anali. Ca structură, prostata este alcătuită din doi lobi: drept şi stâng, care
la nivelul feţei posterioare sunt separaţi de istmul prostatic numit încă şi lob median. Istmul
prostatei este străbătut de canalele ejaculatorii drept şi stâng. Odată cu înaintarea în vârstă,
istmul creşte considerabil căpătând denumirea de lob median al prostatei care comprimă
uretra prostatică determinând dificultăţile micţionale ale bărbatului vârsînic. Uretra străbate
porţiunea anteroinferioară a glandei şi apexul de maniera că cea mai mare parte a prostatei
este dispusă sub nivelul uretrei şi doar o mică porţiune deasupra. Canalele ejaculatorii o
străbat dindărăt înainte la nivelul bazei sale. Prostata are un diametru transversal de circa 4
cm, unul vertical de 3 cm şi unul anteroposterior de 2 cm, având o greutate de circa 20 g în
medie. Dimensiunile şi greutatea prostatei variază odată cu vârsta: este mai mică la persoanele
tinere şi poate ajunge până la dimensiunile unui ou la bătrâni, dezvoltarea sa completă se face
în jurul vârstei de 17 ani. Ca structură este alcătuită din ţesut glandular (substantia
glandularis) şi ţesut muscular (substantia muscularis). }esutul glandular este, cu toate
acestea, dispus în mod neregulat în organ: prevalează cantitativ în zona posterioară în vreme
ce în porţiunea anterioară predomină ţesutul muscular. }esutul glandular înconjură deasemeni
porţiunea iniţială a uretrei prostatice şi constă din 30-50 canale prostatice tubulo-acinoase .
Prostata este învelită într-o capsulă fibro-conjunctivă având în compoziţie şi fibre musculare
netede, de la nivelul capsulei pornind spre interior prelungiri ce fragmentează ţesutul prostatic
într-o serie de lobuli. Fibrele musculare netede se ancorează de pereţii bazei vezicii urinare.
La nivelul apexului, care este situat la nivelul sinusului urogenital, se găsesc dispuse
11
concentric, fibre musculare striate formând sfincterul muscular uretral, aflat sub control
voluntar. Orificiile canalelor prostatice în număr de aproximativ 30, se deschid la nivelul
uretrei prostatice, de o parte şi alta a colicusului şi în jurul său. Prostata este inervată de filete
provenind din plexul hipogastric şi vascularizată de ramuri provenind din arterele rectale
mijlocii şi inferioare.
7. Glandele bulbo-uretrale
Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbo-urethraes) reprezintă un organ pereche cu
structură glandulară, de culoare galben-brună dispuse îndărătul porţiunii membranoase a
uretrei la nivelul părţii posterioare a bulbului penian (porţiunea iniţială dilatată a corpului
spongios). Sunt structurate din mai mulţi lobuli reuniţi prin ţesut conjunctiv dens. Canalele
eferente ale fiecărui lobul în parte fuzionează într-un canal comun ductul bulbo-uretral care
este înconjurat de fibre musculare striate ale sfincterului uretral. Canalul bulbo-uretral
măsoară circa 6 cm în lungime şi are o direcţie înainte şi uşor în jos, străbate bulbul penian şi
se deschide în uretră. Uneori glandele bulbo-uretrale sunt reunite una de alta într-o structură
comună prin filete musculare netede fine. Sunt inervate de filete provenind din plexul
hipogastric şi vascularizate de ramuri din arterele bulbului penisului.
Organele genitale masculine externe
Organele genitale externe la barbat sunt reprezentate de scrot şi penis.
1. Penisul
Penisul (penis) este organul efector al sexualitatii masculine. Pe lângă funcţia de
copulaţie el asigură şi micţiunea. Dimensiunile lui variază după vârstă, individ şi starea
funcţională. Creşterea sa Τ n lungime este inceată şi continuă până la vârsta adultă. Lungimea
penisului şi forma lui sunt date de ereditatea fiecăruia. Dificultăţile Τ n activitatea sexuală pot
să apară Τ n condiţia Τ n care penisul este prea lung pentru că loveşte colul uterin sau când
este mai mic de 3 cm, el neajungând decât Τ n vestibulul vaginal. Creşterea circumferinţei
penisului se face Τ n salturi, foarte Τ ncet până la vârsta de 14 ani şi apoi mai rapid Τ ntre 14
şi 16 ani, când atinge dimensiunile adulte.
Observaţiile sexologilor privitoare la starea flască sau de erecţie a penisului, precum şi
neconcordanţa dintre lungimea penisului şi dezvoltarea fizică generală au dus la concluzia că
lungimea unui penis mai, mic se dublează prin erecţie, Τ n timp ce altul care Τ n stare flască
este mai dezvoltat (10-11,5cm)Τ n erecţie creşte doar cu 7-7,5 cm.
Penisul este singurul dintre organele corpului ale cărui dimensiuni se raportează cel
mai puţin la dezvoltarea fizică generală.
S-a crezut multă vreme că un bărbat Τ nalt va avea un penis lung şi invers:un bărbat
scund va avea un penis mic. Lucru neadevarat. Experienta sexuală feminină a dovedit
contrariul, că există barbaţi scunzi cu un penis bine dezvoltat care Τ n erectie ajunge la 20
cm lungime şi bărbaţi Τ nalţi la care penisul ajunge la 16 cm lungime şi chiar mai puţin.
Configuraţia externă. Penisului i se poate distinge o rădăcina (radix penis) şi o porţiune
liberă (pars pendula), formată din corpul penisului (corpus penis) şi gland (glans penis).
Rădăcina se afla in grosimea penisului, fixata pe oasele pubiene şi ischiatice, fiind
formată din originea celor doua corpuri cavernoase care se continuă, sub simfiza pubiană, cu
corpii cavernoşi ai uretrei şi cu bulbul penisului aşezat median.
Corpul penisului are forma unui cilindru uşor turtit dorso-ventral, cu o faţă dorsală, o
faţă ventrală şi două feţe laterale. Pe faţa ventrală se găseşte rafeul penisului (raphe penis),
Τ n continuare cu cel al scrotului şi cel al perineului. Penisul este acoperit de piele, care este
fină şi mobilă. La partea terminală pielea depăşeşte marginea liberă a corpului formând
prepuţul, care înveleşte glandul ca un manşon fără să adere la el. Prepuţul răsfrânt peste
gland are pe faţă internă aspectul de mucoasă Τ n care există numeroase glande sebacee,
rudimentare (glandele Tysson), ce formează smegma. De obicei, prepuţul este suficient de
elastic pentru a putea fi răsfrânt peste gland. Glandul penisului se găseşte la extremitatea
liberă a corpului penisului, având o formă aproximativ conică. Prezintă un vârf şi o bază, Τ n
vârful glandului se deschide uretra prin meatul uretral. Baza glandului depăşeşte Τ n
12
circumferinţă corpul penisului, formând coroana glandului, care este mult mai pronunţată pe
partea dorsală. Glandul este delimitat de corpul penisului prin şanţul balanoprepuţial.
Structura internă a penisului. Penisul este alcătuit din structuri erectile şi înveliş.
Structurile erectile sunt reprezentate de corpii cavernoşi ai penisului şi corpul
spongios al penisului.
Corpii cavernoşi (drept şi stâng) sunt dispuşi pe părţile lateral-dorsale ale penisului.
Lungimea lor este de 15-16 cm când penisul este flasc şi de 20-21 cm când se află Τ n stare
de erecţie. Ei sunt de formă cilindrică, uniţi pe linia mediană formând corpul penisului prin
septul penian (septum penis), iar posterior sunt separaţi inserându-se fiecare pe cele doua
oase pubiene. Unirea lor are loc Τ naintea simfizei pubiene. Septul prezinta din loc în loc
numeroase lacune prin care cei doi corpi cavernoşi comunică între ei. Anterior corpii
cavernoşi se termină la baza glandului. Ei sunt alcătuiţi din învelişul propriu reprezentat de
albuginee, groasă de 1 mm, foarte rezistentă, şi din trabecule formate din fibre conjunctive
elastice la care se adaugă fibre musculare netede, ambele provenind de pe suprafaţa profundă
a albugineii şi de pe septul penisului. Trabeculele delimiteaza un sistem de areole, respectiv
de compartimente de mărime variabilă care comunica între ele. Sunt căptuşite cu un endoteliu
şi sunt pline cu sânge. Ele au semnificaţia unor anastomoze arteriovenoase cu rol în erectie.
Corpul spongios al penisului se află situat pe partea inferioară a penisului, Τ n jurul
uretrei. Lungimea lui totala este de 12-16 cm. Are aceeaşi structură cu cea a corpilor
cavernoşi. Prezintă trei porţiuni: o extremltate anterioară voluminoasă: glandul, care
prezintă posterior o adâncitură Τ n care patrund extremităţile anterioare ascuţite ale
corpilor cavernoşi, o porţiune mijlocie care este corpul spongios propriu-zis şi o
extremitate posterioara umflată numită bulbul penisului. Pe faţa inferioară a glandului se află
frâul prepuţului.
Învelişul penisului este format din piele, tunică musculară, tunică conjunctivă şi
albuginee. Pielea penisului este continuarea celei de pe regiunea pubiană şi a celei de pe scrot.
Tunica musculară este continuarea celei din scrot. Tunica conjunctivă este formată din ţesut
conjunctiv lax, bogat Τ n fibre elastice, care permit mobilitatea pielii. Albugineea este bogată
Τ n fibre conjunctive, este mai puţin elastică şi are rol Τ n erecţie. Vascularizatia penisului
este asigurată separat de artere şi vene, pentru , Τ nvelişuri şi structuri erectile.
2. Scrotul (scrotum) este o pungă tegumentară proeminentă, nepereche şi mediană
situată Τ ntre coapse şi Τ n care se găsesc dispuse testiculele. Volumul şi forma lui variază cu
vârsta. Pielea scrotului este Τ ncreţită, Τ nzestrată cu peri rari, puternic rasuciţi elicoidal,
precum şi cu glande sebacee mari. Pe fata mediana se afla rafeul scrotului un perete
conjunctiv care Τ mparte interiorul scrotului In doua compartimente, câte unul pentru fiecare
testicul.
Structura: imediat sub piele se află fibre musculare netede care formeaza tunica
dartos, urmata de fascia cremasteriană, tunica vaginală comună, tunica vaginala proprie.
Funcţiile organelor genitale masculine.
Testiculele posedă două funcţii: endocrină şi exocrină.
Functia endocrina constă Τ n secreţia de hormoni androgeni de către celulele Leydig
din testicule şi Τ n mică măsura de celulele zonei reticulate corticosuprarenale. Hormonii
sexuali masculini (androgeni) sunt testosteronul, dehidrotestosteronul şi androstendionul,
toţi sintetizaţi din colesterol. Testosteronul este secretat Τ n cea mai mare cantitate (7 mg/zi la
adult).
Funcţiile hormonilor androgeni constau Τ n dezvoltarea caracterelor sexuale
primare şi secundare la bărbat, favorizeaza creşterea organelor genitale la făt, determină
coborârea testiculelor Τ n scrot Τ n ultimele doua luni de gestaţie, la pubertate până la
vârsta de 20 de ani stimuleaza dezvoltarea organelor genitale şi apariţia caracterelor
sexuale secundare. Privind comportamentul sexual, testosteronul stimuleaza libidoul la
ambele sexe.
13
Funcţia exocrină. Testiculele au capacitatea de a produce spermatozoizi (gameţi
bărbăteşti). Aceasta funcţie se numeşte spermatogeneză. Ea apare la vârsta de 12-13 ani şi
continuă tot restul vieţii, cu o diminuare progresivă spre bătrâneţe.
Sperma finală este un lichid vâscos, de culoare alb-galbuie, cu miros caracteristic şi
reacţie slab alcalină. La formarea ei participă secreţia exocrina a veziculelor seminale, a
prostatei, a glandelor bulbo-uretrale la care se adaugă celulele spermatice (spermatozoizii).
Un mililitru de spermă conţine aproximativ 100 000 000 spermatozoizi. La fiecare ejaculare
se elimină Τ n vagin 2-3 ml de sperma cu aproximativ 200 000 000- 400000 000
spermatozoizi.
Spermatozoidul a fost vizualizat pentru prima dată de studentul Τ n medicina Han
din Leyda Τ n anul 1677. El este o celula filiformă, flagelată, cu o lungime de 50-60 microni.
Din punct de vedere structural, un spermatozoid prezintă următoarele porţiuni: cap, piesa
intermediară şi coadă.
Aparatul genital feminin
Organele genitale la femeie sunt aşezate Τ n pelvis. Ele sunt reprezentate de organele
genitale interne şi organele genitale externe.
1.Organele genitale interne (OGI)
Organele genitale interne sunt reprezentate de ovare, trompe uterine, uter şi vagin
1.Ovarul (ovarium) este un organ pereche care are rolul de glandă sexuala cu secretie
internă şi externă. El este dispus Τ n fosa ovariană din pelvis (micul bazin), de o parte şi alta a
uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace externe şi interne.
Configuraţia externă. Forma, dimensiunile şi greutatea ovarului variază Τ n raport cu
vârsta. La femeia adultă, ovarul are forma ovoid-turtită, asemănător unei migdale, lungimea
de 5 cm, lăţimea de 3 cm, grosimea de 1,5 cm şi greutatea de 6-8 g. Ovarul drept este, de
obicei, mai mare decât cel stâng.
Suprafata ovarului este Τ n perioada de fertilitate neregulată, detorită prezenţei unor
vezicule mari pline cu lichid, numite foliculi. La femeile mai Τ n vârstă ovarul are aspectul
unui sâmbure de piersică pe suprafaţa căruia există numeroase cicatrici provocate de involuţia
corpilor galbeni.
Culoarea ovarului este roşie-cenuşie. După menopauză el devine dur, fibros de culoare
alb-cenuşie.
Ovarele se formează Τ n regiunea lombară a abdomenului, de unde migrează spre
regiunea inferioară a bazinului.
Structura ovarului variază cu vârsta. În structura ovarului matur se află două feluri de
ţesuturi: ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv.
Tesutul epitelial, numit şi ţesutul germinativ, Τ nveleşte ovarul aproape Τ n
Τ ntregime. El este de tip monostratificat. Din acest epiteliu iau naştere foliculii ovarieni din
care se formeaza corpii galbeni. Prin cicatrizarea acestora din urmă rezultă formaţiuni numite
corpi albicans.
Sub epiteliu ovarian se afla albugineea ovarului care este o structură conjunctivă.
Spaţiul delimitat de albuginee este ocupat de stroma ovariană şi este alcătuit din ţesut
conjunctiv, vase, nervi şi celule musculare.
Stroma se diferenţiază Τ n două zone bine distincte: zona corticală şi zona medulară.
Zona corticală se află sub epiteliu ovarian şi albuginee. Este alcătuită din ţesut
conjunctiv format din fibre colagene, fibre de reticulină şi numeroase fibrocite. În zona
corticală exista o densitate celulară deosebită, găsindu-se foliculii ovarieni (foliculii De
Graaf) aflaţi Τ n diverse stadii succesive de evolutie, corpii galbeni şi corpii albicans.
Zona medulară este zona vasculară formată din ţesut conjunctiv lax, fibre musculare
netede, vase sangvine şi limfatice, fibre nervoase şi chiar celule nervoase simpatice localizate
la nivelul hilului. Medulara are o structura puternic vascularizată
2. Trompele uterine (tubae uterinae) sau oviductele sunt nişte tuburi sau conducte
14
muusculomembranoase neregulate, lungi de 10-12 cm. Ele sunt aşezate lateral de uter
Τ n partea superioară a ligamentului larg.
Configuraţia externă. Trompele uterine prezintă o extremitate externă care se prinde
de ovar prin ligamentul tubuloovarian, şi o extremitate internă care se prinde de uter.
Extremitatea internă dinspre ovar este lărgită ca o pΤ lnie şi poarta numele de pavilionul
trompei uterine. Pereţii pavilionului sunt adânc crestaţi, rezultând franjuri. Unul din franjuri
ajunge la ovar unde se fixeaza. El se numeşte franj ovarian sau pliul ovarian şi are aspectul
unui jgheab. Trompele se deschid in cavitatea peritoneala printr-un orificiu numit ostium
abdominal, cu un diametru de 2 mm. Ostium-ul abdominal al trompei face legatura cu ampula
trompei, o portiune mai dilatata. De aici, lumenul trompei se ingustează spre extremitatea
internă. Porţiunea Τ ngustă se numeşte istmul trompei uterine, şi se deschide Τ n uter prin
ostiumul uterin.
Structura trompei. De la exterior catre interior se deosebesc: tunica seroasă, care este
continuarea seroasei peritoniale; tunica adventice, care este un inveliş conjunctiv lax; tunica
musculară, formata din fibre musculare netede dispuse Τ n trei straturi: unul
profund longitudinal (mai groas), unul mijlociu, circular, şi ultimul superficial, cu
fibre longitudinale; tunica submucoasă sau corionul; tunica mucoasă, constituită dintr-un
epiteliu unistratificat cilindric cu cili vibratili şi celule secretoare mucoase. Cilii vibratili ajută
la migraţia oului fecundat spre cavitatea uterului. Secretiea celulelor mucoase are rol nutritiv
pentru spermatozoizi şi zigot.
3 Uterul (uterus) este un organ cavitar nepereche dispus Τ intre trompele uterine şi
vagin. El are forma de pară cu vârful Τ n jos cu lungimea de 6-8 cm şi o lăţime de 4 cm. Este
turtit anteroposterior, iar cavitatea internă este virtuală.
Configuratia externă: uterul prezintă trei portiuni: fundul uterului, porţiunea
superioară, mai largă; corpul uterului, porţiunea mijlocie; colul uterin, portiunea inferioară
care se continuă cu vaginul. Colul uterin se deschide Τ n vagin printr-un orificiu extern numit
ostium uterin. El variază ca formă la virgine, nulipare şi multipare. Fundul uterului, lateral,
prezintă coarnele uterine, ce se continuă cu trompele uterine.
Poziţia uterului faţă de restul organelor este caracteristică. Axele longitudinale ale
corpului şi colului uterin formeaza un unghi de flexie anterior cu valori de 140-1700 Axele
longitudinale ale colului uterin şi vaginului formează un unghi deschis tot anterior cu valoarea
de 90-1000 de versiune. Uterul este în anteiversie şi anteflexie.
Menţinerea uterului în pozitia sa normală se face prin mijloace de suspensie
reprezentate de peritoneu, ligamentele largi, ligamentele rotunde şi ligamentele uterosacrate.
Cavitatea uterină este căptuşită cu mucoasă. Ea are o structură diferită înainte de
pubertate, la pubertate Τ n perioada premenstruală, Τ n timpul menstrei şi al gestaţiei.
Structura uterului constă Τ n trei tunici (de la exterior catre interior) tunica seroasă,
tunica musculară, tunica mucoasă.
Tunica seroasă este alcatuită din peritoneu care imbracă uterul, dublat , profund de
stratul subseros reprezentat de ţesutul conjunctiv.
Tunica musculară sau miometru este formată din fibre musculare netede, dispuse in
trei straturi: un strat extern subseros cu fibre musculare longitudinale şi transversale; un strat
mijlociu cu fibre musculare netede bogat anastomozate care conţine multe vase sangvine; un
strat intern cu fibre longitudinale şi circulare
Tunica mucoasă, sau endometrul, este formata din epiteliu şi carion. Mucoasa
cavităţii uterine este puternic hormonodependentă şi are numeroase glande uterine de tip
tubular simplu sau ramificat, a căror bază ajunge până la miometru. Mucoasa canalului
cervical este de tip glandular acinos, cu numeroase celule mucipare mai puţin
hormonodependente.
4. Vaginul (vagina) este un canal cilindric musculomembranos, elastic şi turtit
dinainte Τ napoi având rol de copulare şi de trecerea fătului Τ n timpul naşterii. În stare de
repaus pereţii săi vin Τ n contact unul cu celalalt, delimitând o cavitate vaginală virtuală. Are
Τ n mod obişnuit lungimea de 8 - 9 cm, dar poate varia Τ ntre 4 - 14 cm, o lăţime de 2,4-2,5
15
cm. El se află Τ n continuarea uterului cu care formează un unghi oblic deschis către simfiza
pubiană şi este foarte extensibil, permiţând acomodarea cu organul penian al bărbatului in
timpul copulaţiei
Vaginul, indiferent de dimensiune, se deschide la extremitatea inferioară Τ n
vestibulul
vaginal sau vulvă. La femeia virgina la acest nivel exista himenul, o membrană
transversală mucoasă care acoperă incomplet intrarea in vagin. La primul contact
sexual, himenul se rupe, avand loc sangerarea.Resturile de himen rezultate la rupere se
cicatrizeaza şi formeaza carunculii himenali sau mirtiformi.
Structura vaginului. Pereţii vaginului au o grosime de 0,3-0,4 cm. De la exterior către
interior peretele vaginal este alcătuit din tunica externă sau adventicea, tunica musculară şi
tunica mucoasa. Tunica externa sau adventicea se află numai la nivelul fundului de vagin.
Tunica musculară este formata din fibre musculare şi ţesut conjunctiv elastic. Tunica
mucoasă este alcatuită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat lipsit de glande şi corion. În
interior epiteliul vaginal prezintă pe toata intinderea sa o serie de pliuri transversale. Pe linia
mediana, anterior şi posterior, se afla cate o creastă longitudinală cunoscută sub numele de
coloana anterioara sau posterioara a vaginului
Organele genitale externe (OGE) la femeie.
OGE la femeie sun reprezentate de o formaţiune ascunsa intre coapse şi numită vulvă.
Vulva reuneşte formaţiunile labiale, spaţiul interlabial, aparatul erectil şi glandele
anexe.
1. Formaţiunile labiale sunt alcătuite din labiile mari, labiile mici şi spaţiul
interlabial. În timpul actului sexual, labiile constituie o prelungire a canalului vaginal.
Labiile mari (buze) sunt pliuri cutanate, care conţin ţesut adipos (grăsime), muşchi
netezi, vase de sânge şi nervi. Ele mărginesc părţile externe ale vulvei. Faţa externă a labiilor
mari este acoperită cu piele pigmentată şi cu fire de par groase, rare. Faţa internă este
acoperită de un tegument subţire cu aspect de mucoasă. Extremităţile labiilor mari se unesc pe
linia mediană, formând comisurile vulvei: anterioară şi posterioară. Comisura anterioara a
labiilor mari se afla spre simfiza pubiană şi se continuă cu Muntele Venerei, a proeminenţă
rotunjită, acoperită cu păr. Comisura posterioară a labiilor mari, numită şi furculiţă, se află la
cca. 2.5 cm de anus.
Labiile mici (buze) sunt repliuri cutanate cu aspect de mucoasă. Ele sunt mai scurte şi
mai groase, au lungimea de 3--4 cm şi lăţimea de 1 cm. Labiile mici conţin fibre elastice, sunt
puternic vascularizate şi se află Τ năuntrul labiilor mari, fiind paralele cu acestea. Faţa
vestibulară a lor este căptuşită cu a mucoasă Τ n suprafata căreia se află numeroase glande
mici sebacee, care secretă smegma vulvară, substanţă albicioasă care se acumulează Τ ntre
labiile mici şi clitoris.
Spatiul interlabial este a despicatură deschisă când se Τ ndeparteaza labiile mari.
Acest spaţiu are aspect de pâlnie. La baza lui se află vestibulul vulvei care este a depresiune
de formă triunghiulară delimitată lateral de labiile mici anterior de clitoris şi posterior de
comisura posterioară a labiilor. La femeia virgina orificiul vaginal este prevăzut cu himen.
2. Aparatul erectil este reprezentat de clitoris şi bulbii vaginali.
Clitorisul este un organ nepereche situat Τ n partea antero-superioară a vulvei, imediat
sub locul de Τ ntâlnire a labiilor mici. El este de formă cilindrică şi este alcătuit din rădăcină,
corp şi gland. Corpul este format din doi corpi cavernoşi. Glandul clitorisului
posedă a bogată reţea de fibre nervoase receptoare ale stimulilor sexuali. Clitorisul
este omologul penisului, dar de dimensiuni mult mai reduse. El este capabil să intre Τ n
erecţie şi este cel mai sensibil din intreaga zonă. La stimularea lui, ca urmare a excitaţiei, are
loc lubrefierea vaginului in 10-30 de secunde. În timpul fazei de excitaţie clitorisul devine
vasocongestiv, glandul şi corpul lui se măresc dublându-şi dimensiunile. Bulbii vaginali
constau din două formaţiuni erectile situate pe părţile laterale ale locului de intrare Τ n
orificiul vaginal. Faţa lor internă vine Τ n raport cu glandele Bartholin şi cu vaginul.
Glandele anexe sunt reprezentate de: glandele anexe ale vulvei şi glandele mamare.
16
Glandele anexe ale vulvei cuprind glandele Bartholin şi glandele vestibulare mici.
Glandele Bartholin sunt in numar de două, situate in dreapta şi in stânga locului de
intrare in vagin. Rolul lor este de a produce o secreţie necesară umectarii vaginului in timpul
actului sexual. Are rol de lubrifiere.
Glandele vestibulare mici sunt prezente pe feţele mediane ale labiilor mici. Acestea
sunt glande sebacee mici (vezi labiile mici).
Glandele mamare sunt glande tegumentare aşezate in regiunea pectorală a toracelui.
Ele formeaza mamelele. Dimensiunile, forma şi volumul variază odată cu vârsta, cu starea
fiziologica (sarcină, lehuzie) şi cu persoana. Cu apariţia pubertăţii, mamelele se dezvolta.
Dupa menopauza acestea invoIuează.
Glandele mamare au in mijlocul feţei convexe o proeminenţă aproximativ cilindrică
numită mamelon, Τ nconjurat de areola mamară. Pe suprafaţa sa se deschid 20-25
pori galactofori prin care se realizează ejecţia laptelui.
Structura areolei, constând din fibre musculare şi nervi, permite erecţia mamelonului
atunci când este stimulat.
Glandele mamare sunt formate din lobi, lobuli şi acini glandulari. Fiecare lob
glandular este prevăzut cu câte un canal galactofor care se deschide la exterior prin porul
galactofor.
Functiile organelor genitale feminine.
Ovarele sunt locul de secreţie a hormonilor sexuali feminini cât şi de e formare şi
expulzare periodica a celulelor sexuale.
Functia endocrină constă Τ n secreţia de catre ovare a hormonilor estrogeni şi a
hormonilor progestativi. Hormonii estrogeni sunt produşi de celulele foliculare la femeia
negravidă, iar in timpul gravidităţii, Τ n mod predominant, de placentă. Principalul hormon
este beta-estradiolul. Tot hormoni estrogeni sunt estrona, care rezultă din degradarea
testosteronului la nivelul tesuturilor şi estriolul, care se formează in urma degradării la nivelul
ficatului a hormonilor estronă şi beta-estradiol.
Hormonii progestativi se mai numesc şi gestogeni. Cel mai important dintre ei este
progesteronul. Acesta este secretat la femeia negravidă de către corpul galben, iar la gravidă
de către placentă. La femeia negravidă, progesteronul este secretat in cantitÎti mai substantiale
in partea a doua a ciclului ovarian, iar la femeia gravidă, cantitătile mai mari sunt secretate in
luna a patra de sarcină.
Actiunile şi functiile hormonilor ovarieni sunt multiple. Estrogenii, la pubertate,
stimulează dezvoltarea trompelor, uterului, vaginului şi labiilor (buzelor) vulvei. Stimulează
creşterea oaselor, respectiv a organismului, imbunătăţeşte vascularizatia pielii şi o
asuplizează. Progesteronul acţionează asupra endometrului uterin, sprijinind nidarea ovulului
fecundat. Tot acest hormon determină scăderea frecvenţei contracţiilor uterine pentru a nu
elimina ovulul implantat. Activează mucoasa trompelor uterine ca să hrănească ovulul prin
secretia lor in timpul când el se deplasează ponă Τ n uter. În graviditate, pregăteşte g!anda
mamară (sânii) pentru secretia lactată. Stimulează creşterea fetusului.
Functia exocrina este reprezentată de procesele de ovogeneză şi ovulaţie. Ambele
procese fiziologice sunt influentate de hormonii gonadotropi hipofizari.
Ovogeneza reprezintÎ procesul de formare şi maturare a ovulelor care sunt gametii
feminini in cadrul ciclului ovarian. Procesul de formare a lor are loc in zona corticală a
ovarului unde există foliculi ovarieni (foliculii De Graaf) aflati in diferite stadii de evolutie.
Foliculii ovarieni in functie de evolutie sunt: primordiali, plini, cavitari şi maturi.
Foliculii ovarieni primordia/i sunt formati dintr-o celulă centrală mare, sferică, numită
ovocit şi din celule mici periferice numite celule foliculare. Foliculii ovarieni primordiali la
fete sunt apreciati numeric intre 200 000 şi 400 000. Dar aceştia involuează şi se cicatrizează.
Din ei, in decursul vietii sexuale a femeii (de la pubertate şi până la menopauză), se
maturizează doar 300-400 foliculi.
Foliculii ovarieni plini provin din evolutia foliculilor ovarieni primordiali. Aici
ovocitul este inconjurat de o substantă amorfă care este invelită de un sistem de celule
foliculare. Celulele foliculare formează membrana foliculară.
17
Foliculii ovarieni cavitari provin din evolutia foliculilor ovarieni plini. Ei reprezintă
stadiul de constituire a tuturor structurilor caracteristice foliculului matern. Folicul creşte in
volum până la 10 mm şi devine ovoid. Cavităţile care se formează in membrana foliculară
sunt pline cu lichid secretat de celulele foliculare active.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă stadiul de dezvoltare completă. Pe măsură ce
aceştia se măresc, se apropie de suprafaţa ovarului, se rup, iar ovulul este expulzat in cavitatea
peritoneală, de unde este extras şi dirijat spre trompa uterină pentru a fi fecundat. Expulzarea
are loc in a paisprezecea zi, la femeia cu ciclul menstrual normal la 28 de zile.
Tot in corticala se mai afla corpul galben sau progesteronic. Acesta este o glanda
endocrina temporară, ce se dezvolta intr-un folicul ovarian matur dupa ovulaţie. Corpul
galben se dezvolta mult dupa ce ovulul a fost fecundat şi are funcţie endocrină. Dacă corpul
galben involueaza, in locul lui se formeaza o cicatrice numita corpul alb, constituită din ţesut
conjunctiv fibros.
Ovulul este o celulă voluminoasă, sferică, imobilă. El are un diametru de cca. 200
microni. A fost descoperit in 1827 de embriologul K. E. Maksimovici Ber .
Ovulele se formeaza in ovar in perioada de fertilitate a femeii, care incepe o data cu
apariţia primei menstruaţii (menarha) şi se termină cu incetarea menstruaţiei.
2 Unele femei prezint\ 10 -12 contractii intense, iar altele pot avea un orgasm “moderat”
format din 3-5 contrac]ii.
3 Acesta ar fi situat la aproximativ 4-5 cm de intrarea `n vagin, pe peretele anterior, fiind
creditat ca fiind capabil sa declan[eze orgasme multiple de o mare intensitate. Asupra
naturii clitoridiene sau vaginale a orgasmului feminin vom mai reveni.
20
corpilor cavernoşi. În a doua etapă are loc revenirea penisului la starea lui de flaciditate când
dimensiunile sale revin complet la “normalitatea” anterioară, prin evacuarea sângelui şi de la
nivelul glandului şi corpului spongios. Aceste modificări de rezoluţie a penisului depind şi de
timpul cât a durat actul copulator. Dacă el a durat mai mult timp, după ejaculare,
vasocongestia penisului se menţine mai mult. În timpul rezoluţiei, testiculele testiculele revin
la revin la normal ca dimensiune şi poziţie. Scrotul se normalizează ca dimensiuni şi poziţie şi
se relaxează. Această manevră fiziologică de revenire la normal poate fi rapidă sau lentă în
funcţie de lungimea fazei în platou.
La femeie faza de rezoluţie are şi ea o serie de particularităţi. Canalul cervical al
uterului se largeşte pentru recepţionarea spermei. Uterul îşi reia poziţia normală, avută înainte
de excitaţie. Clitorisul revine la poziţia şi dimensiunile iniţiale. Cele două treimi anterioare ale
vaginului, care suferise un proces de alungire, umflare şi lubrectare, revin la normal într-un
timp relativ scurt de la câteva zeci de secunde la câteva minute. Labiile mari, labile mici şi
intrarea în vagin revin la starea avută înainte de excitaţie .
În schema foarte dinamică în patru studii elaborate de Masters & Johnson se regăseşte o
noţiune foarte explicită şi larg acceptată conform căreia reacţiile sexuale constituie derularea
organizată, ordonată a unui eveniment unic şi indivizibil. În realitate, observaţiile făcute
surprind cu claritate faptul că în cazul unui ciclu de reacţii normale, orgasmul urmează
erecţiei complete în cazul bărbaţilor, şi că excitaţia ce se traduce fiziologic prin lubrefierea
pereţilor vaginali şi organelor genitale şi precede orgasmul la femei.
Astfel, bazându-se pe probe clinice şi fiziologice o serie de sexologi avansează o altă
propunere conform căreia la cele două sexe, reacţia sexuală este în realitate una difazică şi
survine în doi timpi.
Conform acestei ipoteze, reacţiile sexuale nu constituie o entitate unică, ci comportă
mai degrabă două secvenţe distincte şi relativ independente: o reacţie genitală vaso-dilatatoare
ce provoacă erecţia penisului la bărbat, lubrefierea şi turgescenţa vaginală la femeie şi
contracţiile musculare reflexe care la cele două sexe constituie orgasmul.
Caracterul foarte distinct al acestor două faze este cât se poate de evident:
1. Mai întâi cele două secvenţe ale reacţiei sexuale implică structuri anatomice
distincte, inervate de ramuri diferite ale sistemului nervos: erecţia este datorată intervenţiei
sistemului nervos vegetativ PS în vreme ce ejacularea este esenţialmente o funcţiune
dependentă de S.
2. Vasodilataţia ca şi orgasmul diferă în ceea ce priveşte vulnerabilitatea lor faţă de
traumatismele fizice, substanţe chimice sau înaintarea în vârstă.
3. Slăbirea şi deteriorarea erecţiei şi ejaculării la bărbat, a lubrefierii vaginale şi
orgasmului la femei, au ca rezultat sindroame clinice net diferite ce sunt probabil cauzat de
mecanisme psihopatologice distincte şi care reacţionează la tratamente diferite.
Având în vedere că cele două secvenţe ale reacţiei sexuale sunt supuse controlului a
două sectoare diferite ale SNC, este foarte posibilă situaţia în care unul va păstra o funcţionare
normală, în vreme ce celălalt este inhibat sau diminuat. Ori lucrul acesta permite o observare
diferenţaită a studiului înţelegerii şi abordării a tulburărilor de sexualitate.
Reacţiile sexuale la bărbat
Capacitatea erectilă a penisului, evidenţiată în decursul relaţiilor sexuale la bărbat,
transformă un penis flasc de dimensiuni mici, având funcţii minore într-un falus rigid, mărit
ca volum şi propriu copulaţiei. Aceste modificări sunt consecinţa reacţiei sexuale masculine:
erecţia care permite inserţia penisului şi ejacularea mecanism prin care sperma este depusă în
vagin.
La orice bărbat sănătos cu un nivel normal de hormoni androgeni, matur din punct de
vedere sexual, nesupus nici unui fel de conflicte sau constrângeri excitaţia erotică poate fi
provocată de un evantai foarte variat de stimuli.
Pentru majoritatea bărbaţilor, stimularea directă, tactilă a organelor genitale, sau
21
atingerea sau vederea unei partenere dezbrăcate şi pregătită emoţional, constituie poate
excitanţii cei mai importanţi. Cu toate acestea şi alţi stimuli vizuali (spectacolul unor cupluri
angajate în activităţi erotice, sau imagini erotice) sau stimulări tactile excitante în alte zone
decât cele genitale, sau mirosuri sexuale sau cum ar fi parfumurile, sunt în egală măsură
susceptibile să determine erecţia la un partener sensibil.
Există situaţii stimulante chiar mult mai subtile foarte stimulante de exemplu vocea şi
atitudinile seducătoare ale unei femei atrăgătoare, fantasmele erotice sau chiar o atmosferă
evocatoare, pot declanşa la nivelul vaselor sanguine ale penisului reflexele fiziologice ce
conduc la erecţie.
Erecţia. Mecanismul vascular al erecţiei, reacţionează prin reflexe involuntare
coordonate de sistemul nervos. Inervaţia parasimpatică este cea care coordonează
vasodilataţia precum şi spasmul sfincterian al arterelor peniene şi prin aceasta este în măsură
să provoace cvaziinstantaneu un aflux de sânge în corpii cavernoşi şi prin urmare erecţia, sau
dimpotrivă drenarea acestuia şi dispariţia erecţiei.
Studiile au demonstrat că filetele nervoase PS ataşate segmentelor S2, S3, S4 ale
măduvei spinării la nivelul inervează vasele sanguine ale penisului determinând erecţia. La
nivelul aceloraşi se află şi centrii autonomi ce inervează rectul şi muşchii sfincterieni ai
vezicii urinare.
Un centru suplimentar al reflexului erectil mai este descris la nivelul segmentelor
superioare ale măduvei spinării.
Centrul nervos din pare să comande erecţia ca răspuns la stimularea tactilă directă a
organelor genitale în vreme ce centrii superiori provoacă erecţia ca urmare în principal a unor
stimulări psihice.
Centrii corticali (cerebrali) care intervin în cadrul reflexului erectil au fost localizaţi în
creierul vechi (reptilian) şi în diverse puncte din cortexul limbic.
Odată intrat în erecţie, penisul poate rămâne în această stare de excitaţie perioade
îndelungate de timp - ceea ce permite unui bărbat să se aventureze în preludii o perioadă de
timp suficientă pentru a-şi excita partenera - întotdeauna cu reacţii mai lente.
Ejacularea. La bărbatul normal ejacularea urmează perioadei de excitaţie şi erecţie. Cu
toate acestea cele două componente ale reacţiei sexuale rămân independente şi distincte una
de alta, aşa încât erecţia poate surveni foarte bine în absenţa ejaculării iar ejacularea în
absenţa erecţiei.
Contrar erecţiei, controlată de sistemul nervos PS, reflexul ejaculator este sub controlul
celuilalt component al SNV şi anume simpaticul.
Acesta din urmă controlează contracţia organelor interne sexuale cu alte cuvinte emisia
şi ejacularea. Centrii reflecşi medulari sunt localizaţi în porţiunea lombară a MS.
Orgasmul masculin comportă două faze de emisiune - în care lichidul seminal este
evacuat din veziculele seminale în uretra bulbară şi ejacularea - prin care acesta este expulzat
în exterior.
Studiile au demonstrat că în circumstanţe normale, stimulările tactile ritmice ale
glandului şi penisului sunt indispensabile ejaculării. Cu toate acestea aşa cum ne-am putea
aştepta, cantitatea de stimuli senzoriali necesari pentru a ajunge la această finalitate variază în
mare măsură de la un individ la altul.
Reacţiile sexuale la femeie
Reacţiile sexuale transformă la femeie spaţiul vaginal care la origine este unul potenţial-
sec şi strâmt într-un receptacol lubrefiat şi întredeschis apt să primească într-însul falusul.
Reacţia vasodilatatoare iniţială care se finalizează cu formarea platformei orgastice
acompaniate cu lubrefierea vaginală, nu şi-au găsit încă o denumire descriptivă specifică. Ele
sunt desemnate în consecinţă ca faza de lubrefiere şi dilatare.
Femeia se aseamănă cu bărbatul în aceea că stimulii sexuali specifici precum şi o serie
de alţi agenţi mai suptili sunt susceptibili să declanşeze la ea sentimente erotice şi reacţii
fiziologice de ordin sexual. O serie de diferenţe pot să existe însă, câtă vreme stimulii tactili
(mângâieri, sărutări tandre, etc.) pot să constituie pentru femeia modernă stimuli mult mai
puternici decât cei vizuali (ca în cazul bărbatului).
22
Faza de lubrefiere - turgescenţă. Este provocată de excitaţia erotică, reacţia
vasodilatatoare localizată antrenează modificări fiziologice profunde la nivelul organelor
genitale: la câteva secunde după ce stimularea sexuală a început survine o dilatare a plexurilor
venoase care înconjoară canalul vaginal (vasodilataţie locală) ceea ce antrenează apariţia la
nivelul pereţilor vaginali a unui exudat care lubrefiază conductul şi facilitează inserţia
penisului.
Pe măsură ce excitaţia se intensifică un aflux de sânge are loc către corpul uterului care
datorită acestui fapt se îngroaşă şi părăsind cavitatea pelvină devine din ce în ce mai vertical
pentru ca, colul uterin să se găsească într-o poziţie cât mai propice fertilizării. În cea mai mare
măsură toate aceste modificări fiziologice, deşi importante, scapă observaţiei directe şi permit
uterului şi vaginului să-şi îndeplinească funcţia lor de reproducere, nu este mai puţin adevărat
faptul că această angorjare vasculară a segmentului inferior a tractului genital, intensifică
plăcerea erotică a femeii si o pregăteşte pentru orgasm.
Orgasmul feminin. Ca şi la bărbat, reacţiile sexuale la femeie îşi ating paroxismul în
momentul orgasmului care constă într-o suită de contracţii ritmice reflexe şi involuntare care
antrenează platforma orgastică - adică musculatura şi ţesuturile ce înconjoară vaginul precum
şi o suită întreagă de muşchi pelvini.
Contrar orgasmului masculin care comportă două faze (emisia şi ejacularea) orgasmul
feminin se reduce la o fază unică analogă expulsiei.
Musculatura perineală, bulbocavernoasă pubo-coccigiană ai perineului şi ai porţiunii
inferioare a vaginului se contractă ritmic la intervale de 0,8 secunde compunând ţesutul erectil
al platformei orgastice şi generând orgasmul feminin.
Rolul clitorisului şi vaginului în declanşarea orgasmului. Problematica merită a fi
nuanţată, câtă vreme rolul jucat de fiecare în sexualitatea feminină a suscitat numeroase
discuţii şi confuzii, sursa a numeroase erori clinice. Controversa, formulată în termenii:
“orgasmul la femeie este clitoridian sau vaginal” când mai corect ar fi fost ”Stimularea
vaginală sau cea clitoridiană declanşează orgasmul la femee”?.Datele acumulate permit
presupunerea că stimularea clitoridiană joacă un rol crucial în declanşarea orgasmului, atât în
cursul actului sexual cât şi a jocurilor amoroase. Astfel clitorisul capătă, în viziunea lui
Masters & Johnson, atât rolul unui transmiţător cât şi al unui conductor al senzaţiilor erotice.
Sensibilitatea clitorisului, pe de altă parte este atât de mare, încât stimularea sa directă se
poate dovedi intolorabilă, mai ales în absenţa lubrefierii. Majoritatea femeilor chestionate,
preferă stimularea clitoridiană indirectă, fie presiuni efectuate la nivelul Muntelui Venus, fie
tracţiuni prin intermediul labiilor mici.
După părerea majorităţii sexologilor, tocmai această stimulare ritmică, indirectă a
clitorisului realizată în decursul actului sexual (prin intermediul labiilor mici şi a capişonului
clitoridian, a Muntelui Venus şi combinate), va duce în final la declanşarea orgasmului. Cu
toate acestea, chiar dacă clitorisul joacă un rol crucial în declanşarea orgasmului, rolul său în
realizarea acestuia pare nul: orgasmul, repetăm, este un reflex iar realizarea sa se bazează pe
contracţia ritmică a musculaturii striate la nivelul 1/3 inferiare a vaginului – fiind din punct de
vedere fiziologic, identic la toate femeile.
Dacă clitorisul este dotat cu o foarte mare sensibilitate, vaginul în schimb, nu este
sensibil la atingere decât la nivelul orificului său inferior şi puţin la nivelul 1/3 inferioare.
Deşi capabil să procure, prin stimulare, senzaţii agreabile calitatea acestora pare diferită de a
celor clitoridiene: majoritatea femeilor recunosc că reacţionează la o combinaţie a celor două
stimulări, dar că acea clitoridiană constituie factorul cel mai important care declanşează
orgasmul. Dimpotrivă, stimularea vaginală, oricât de agreabilă sau intensă nu pare capabilă să
declanşeze o reacţie orgasmică, decât însoţită de fantasme erotice foarte puternice: orgasmul
“vaginal” este în acest caz unul mai mult declanşt psihologic mai curând decât fiziologic. În
schimb, stimularea clitoridiană declanşează constant orgasmul. Această aparentă dihotomie a
contribuit la naşterea şi perpetuarea mitului conform căruia femeia ar fi capabilă să resimtă
două tipuri diferite de orgasm: unul clitoridian şi unul vaginal şi a generat o controversă
extrem de stupidă legată de acest lucru. Orgasmul feminin este similar din punct de vedere
fiziologic celui masculin: la femeie componenta senzorială reprezentată de stimularea
23
clitorisului (indiferent cum este ea realizată) determină apariţia unui răspuns motor
reprezentat de contracţia ritmică a platformei orgasmice. La bărbat componenta senzorială
reprezentată de stimularea glandului şi penisului (indiferent cum este ea realizată) determină
apariţia unui răspuns motor reprezentat de contracţia ritmică a a muschilor ischiocavernoşi şi
bulbocavernoşi de la rădăcina penisului.
Compararea reacţiilor sexuale masculine şi feminine.
La ambele sexe, organele genitale, la fel ca şi reţeaua nervoasă care le subtensionează şi
le cooordonează activitatea, derivă din structuri embrionare identice. Aşa se face că reacţiile
sexuale oferă numeroase similarităţi cu implicaţii mai profunde decât ar rezulta dintr-o
judecată mai superficială.
John Money şi Mary Jane Sherfey au subliniat faptul că, înafara unei intervenţii
determinate exterior, orice fetus se dezvoltă în sensul unui viitor copil de sex feminin, şi doar
sub influienţa hormonului androgen fetal, survine o modificare înalt specializată se produce
având drept consecinţă o diferenţiere foarte netă în cazul sexului masculin. Ori tocmai în
virtutea unei origini comune şi a unei specializări care intervine precoce în primele stadii de
dezvoltare embrionară, vor exista la vârsta adultă similarităţi dar şi diferenţieri la nivelul
aparatului genital şi a reacţiilor sexuale la cele două sexe.
Natura difazică a sexualităţii, este manifestă atât la bărbat cât şi la femeie şi, în ambele
cazuri cele două faze sunt analoge. La bărbat, o vasodilataţie localizată la nivelul corpilor
cavernoşi şi a celui spongios ai penisului, determină erecţia. La femeie vasodilataţia bulbilor
vestibulari şi a structurilor 1/3 inferioare ale vaginului, duc la apariţia platformei orgasmice.
Dar, deşi similară în esenţă la cele două sexe, faza de vaso-dilataţie prezintă anumite
diferenţieri în planul vulnerabilităţii sale: reacţia vazodilatatoare mai specializată şi mai
complexă a bărbatului se dovedeşte mult mai vulnerabilă decât cea mai slab diferenţiată a
femei. Astfel dacă tulburările erectile sunt foarte frecvente la bărbaţi, cazurile de inhibiţie a
umectării şi dilatării organelor genitale feminine sunt rare (chiar dacă există).
Orgasmul prezintă şi el analogii semnificative la cele două sexe: la bărbat este declanşat
de stimularea glandului şi a penisului, iar ejacularea este determinată de contracţii ritmice a
muşchilor de la baza penisului; la femeie este declanşat de stimularea clitorisului, iar
“orgasmul în sine” este determinat de contracţia ritmică, sacadată a muşchilor perineului şi
1/3 inferioare a vaginului. Cu toate aceste similitudini, orgasmul pare mult mai uşor de inhibat
în cazul femeilor decât al bărbaţilor: în timp ce tulburările orgasmice reprezintă grosul
patologiei sexuale feminine, echivalentul lor masculin este cvaziabsent.
În fine, libidoul şi funcţionarea sexuală sunt determinate la ambele sexe de factori
multipli, dar care în final se rezumă la nivelul de androgeni şi factori psihologici. Este virtual
imposibilă separarea chiar grosieră a influienţei exercitate asupra reacţiilr sexuale la cele două
sexe a părţii ce revine biologicului de cea aparţinând experienţei trăite pe de alta. Se pare că,
în general, reacţiile sexuale feminine sunt mai variabile decât cele masculine, fără îndoială în
virtutea faptului că acestea sunt mai sensibile la factorii psihologici şi culturali. Dimpotivă,
excitaţia sexuală la bărbat (mai ales la vârtele tinere) este guvernată în cea mai mare parte de
factori fizici şi pare mai puţin influienţată de factorii psihologici (fără a fi însă total
insensibilă).
Creierul şi sexul
Comportamentul sexual la om este în mod inevitabil legat de biologie pe de o parte şi
de experienţele anterioare trăite pe de altă parte. Clinicianul care tratează tulburările sexuale
trebuie să posede cunoştinţe în ambele domenii şi să poată interveni atât la nivelul somaticului
cât şi a psihocomportamentalului în măsura în care aceasta este posibil tehnic.
Sistemul nervos central - controlul nervos al reacţiilor sexuale
Centrii care comandă vasodilataţia şi reflexele orgasmice caracteristice reacţiei sexuale
sunt localizate în zone distincte strict delimitate dar asociate intim sistemului nervos central.
Observaţiile clinice şi neurofiziologice duc la ideea că centrul reflex interior al erecţiei
este situat în segmentul sacral al măduvei spinării, regiune unde sunt elaborate descărcările
sistemului PS.
Mai precis stimulii exercitaţi asupra nervilor erectali aparţinând perechii S2-S3-S4
24
determină vasodilataţia vaselor sanguine ale penisului şi antrenează erecţia. Pe de altă parte
centrii care comandă ejacularea par să fie localizaţi în secţiunea cervico-lombară a MS şi
aparţin inervaţiei simpatice a SNV.
Este posibilă provocarea ejaculării - la primatele superioare prin stimularea electrică a
unor arii anumite din trunchiul cerebral şi din creierul vechi - sistemul limbic.
Ariile ejaculării la nivel cortical sunt localizate la om, de-a lungul circuitului talamic -
în nucleii talamici şi într-o serie de prelungiri ale sistemului limbic ce se întinde de la talamus.
S-a descoperit că stimularea aceloraşi arii corticale sau zone foarte apropiate determină
senzaţia de sete sau de foame ceea ce lasă să se presupună aceste reflexe viscerale sunt
asociate. Stimularea zonelor învecinate doar cu câţva mm. De cele care determină ejacularea,
provoacă acte viscerale de urinare sau vomă, adică determină declanşarea unor alt gen de
răspunsuri viscerale.
Senzaţiile determinate de stimulii tactili ajung pe căile spino-talamice în talamus unde
sunt prelucrate şi transmise mai departe spre hipotalamus şi sistemul limbic cortical unde sunt
localizaţi centrii corticali ai plăcerii şi unde senzaţiile sunt discriminate la nivelul conştiinţei -
explicând de ce ejacularea poate fi supusă controlului voluntar. Heath a reuşit să declanşeze
orgasmul la subiecţi umani, stimulând regiunea septală a cortexului limbic - acest lucru
sugerând tocmai faptul că există la om şi o reprezentare corticală a orgasmului. Mac Lean a
reuşit să localizeze la nivelul circuitului limbic în relaţie cu talamusul şi care determină
erecţia - centrii fiind localizaţi în zona corticală şi subcorticală a sistemului limbic.
Alţi centrii sunt localizaţi în ariile talamo-corticale în circuitul Papez - sistem care
controlează comportamentul afectiv. În al treilea rând în lobul frontal ariile paro-orbitale în
zonele de contact talamice.
Corelaţiile nervoase relative la comportamentul superior de autoapărare şi conservare a
speciilor
A fost amplu studiat de Mac Lean care ademonstrat că sistemul limbic este cel care este
răspunzător de integrarea şi elaborarea comportamentului de autoprotecţie şi conservare a
speciei.
Această porţiune arhaică a creierului este localizată în plan anatomic în girusul limbic -
un inel care înconjoară trunchiul cerebral şi comportă creierul "reptilian" paleocortexul şi
nucleii ce-i sunt asociaţi. La animale sistemul olfactiv este integrat sistemului acesta limbic şi
există date că el ar juca un loc şi la specia umană - fiind programat să asigure integrarea
comportamentelor relative la autoapărare şi conservarea speciei.
Această parte a creierului "vechi" se sprijină pe informaţii oferind caracterul de
"sentimente" în particular de "stări afective" care ghidează comportamentul ce urmează a fi
adoptat în funcţie de cele două principii vitale fundamentale: autoprotecţie şi conservarea
speciei.
Sistemul limbic formează un inel: partea superioară a acestui inel cuprinzând
circumvoluţiunile corticale şi structurile nucleare asociate (nucleii preoptici şi septali)
reprezintă agentul cel mai diferenţiat al sistemului de integrare a comportamentelor sexuale.
Stimularea acestei zone provoacă la om manifestări de interes şi atractivitate sexuală: erecţie
comportament de amploare. Stimularea zonelor imediat învecinate suscită o plăcere intensă pe
care animalul încearcă să o prelungească ("RED SPOT").
Pe de altă parte zona inferioară a acestui inel este asociată cu funcţiile de
autoprotecţie. Stimularea lor determină reacţii asociate funcţiilor de autoprotecţie: alimentare
sau un comportament agresiv - lupta pentru viaţă, hrană sau pentru dominarea adversarului.
Ablaţia acestei arii "a egoismului" determină la animal un comportament mai "altruist",
agreabil, din punct de vedere sexual axat pe comportamentul reproducător - funcţii ce normal
revin porţiunii superioare a acestui inel.
Se observă cum cele două porţiuni ale inelului limbic precum şi comportamentele care
le sunt asociate sunt în aparenţă legate între ele prin raporturi fascinante:
1.Olfacţia influenţează în egală măsură sexualitatea şi autoapărarea.
2.Cele două sisteme sunt capabile să antreneze în acţiune agenţii nervoşi responsabili de
comportamentul agresiv în scopul finalizării scopurilor propuse.
25
Olfacţia
Studiile de neurofiziologie au stabilit că există o strânsă legătură anatomică între
funcţionalitatea olfactivă şi cea sexuală.
Rolul pe care îl joacă olfacţia în excitaţia sexuală este bine cunoscut în comportamentul
reproducător în regnul animal. Mamiferele submarine sunt capabile să secrete substanţe
odorizante care determină reacţii sexuale la partenerul de sex opus aceste substanţe sunt
denumite
La rasa umană influenţa puternică deşi ignorată cel mai adesea pe care o are mirosul în
desfăşurarea comportamentului sexual deabia începe să fie considerată.
{i organismul uman este capabil să sintetizeze asemenea substanţe prin intermediul unor
glande numite apocrine la nivelul prepuţului la bărbat şi clitoridian la femei.
Aşa stând lucrurile, devine explicabilă atracţia sau repulsia în faţa unor asemenea
mirosuri sexuale - cu toate că individul nu este conştient de percepţia acestora - mirosul fiind
de slab. Lucrurile încep până acolo încât unii psihanalişti se întreabă dacă nu cumva alegerea
obiectului iubit sau fixaţia libidinală din stadiile oedipiene nu este cumva dictată de
perceperea
Oricare ar fi situaţia nu este mai puţin adevărat că un parfum constituie un puternic
afrodisiac după cum poate constitui un puternic inhibitor sexual de care partenerii nici măcar
nu sunt conştienţi.
2.Agresivitatea
Mac Lean a descoperit că o arie vecină centrului hipotalamic este responsabilă de emoţii
şi de furie şi este în raport strâns cu sistemele de autoprotecţie şi conservare a speciei.
Această relaţie strânsă ar putea să explice legăturile strânse ce se observă clinic între
sexualitate, agresivitate, gelozie sexuală, spiritul de competiţie sau diversele forme de sado-
masochism.
3.Sexul şi plăcerea
Un mecanism dublu reacţionează şi dictează comportamentul uman: teama de durere şi
căutarea plăcerii. Dintre toate pulsiunile plăcute cea mai puternică este fără doar şi poate cea
mai puternică.
La nivel cerebral există centrii ai aversiunii dar şi ai atracţiei şi aceşti centri controlează
toate pulsiunile şi prin aceasta toate aspectele comportamentale.
Conform acestei teorii când un subiect este înfometat, speriat sau rănit, centrii aversivi
intră în funcţiune comandându-I să evite aceste pericole.
în revanşă, dacă subiectul reuşeşte în antreprizele sale , este satisfăcut de sine este pe
cale să mănânce sau să facă dragoste centrii plăcerii intră în funcţiune comandându-I să
reîntărească comportamentul.
în decursul anilor '50-'60 Olds a stabilit puterea pulsiunilor atractive şi a descoperit
bazele neurofiziologice ale plăcerii. Mai precis a descoperit că stimularea electrică exercitată
în anumite arii ale sistemului limbic (arii foarte apropiate de centrii durerii) determină la
animale adoptarea unui anumit comportament: un şobolan bunăoară va renunţa la somn,
alimentaţie, va înfrunta chiar şi un scurt şoc electric dureros numai pentru a putea acţiona un
mic levier ce va închide circuitul electric ce-I va descărca prin electrodul implantat o
stimulare a centrului plăcerii.
Această descoperire I-a determinat pe fiziologi să admită că această sete de plăcere
(principiul plăcerii) descoperit de Freud constituie o importantă motivaţie în comportamentul
uman.
Heath a putut confirma faptul că la om orgasmul este acompaniat de descărcări de
stimuli electrici în aria septală. Stimulările efectuate asupra acestei zone sunt asociate cu
sentimente extrem de agreabile de dragoste, tandreţe, afecţiune, acompaniate de o diminuare
considerabilă a reacţiilor coleroase şi de iritabilitate.
Această relaţie anatomică şi fiziologică furnizează explicaţia neurologică a raportului
strâns care în domeniul comportamentului uneşte voluptatea cu sentimentele de dragoste,
afecţiune şi satisfacţie sexuală.
26
Hormonii şi sexul
Legătura sexuală
Sigmund Freud considera că toate relaţiile sociale ale fiinţei umane derivă din relaţiilor
sexuale. Din capitolul precedent ar trebui să fie limpede că asemenea apreciere nu este în
termeni atât de generali. Pe de altă parte, este deasemenea adevărat că, la oameni, menţinerea
unei legături prin intermediul relaţiilor sexuale joacă un rol deosebit de important şi fără egal
în regnul animal. Întreaga semnificaţie a acetui rol adesea nu este pe deplin recunoscută - în
mod deosebit în disputele actuale referitoare la controlul naşterilor - şi, deci, merită să fie
discutat.
Învăţătura bisericii romano-catolice susţine că legătura dintre bărbat şi femeie şi funcţia
reproductivă sunt legate inseparabil prin legi naturale şi că legătura sexuală, în condiţiile în
care posibilitatea reproducerii este exclusă, este din această cauză contrară naturii. Dar această
referire la legea naturală este deficientă atâta vreme cât nu se dovedeşte a fi valabilă nici în
cazul animalelor. La fiinţele unicelulare, unirea nu conduce la procrearea urmaşilor, ci numai
la un schimb de gene. şi mai relevat este faptul că la vertebrate tiparele comportamentale
sexuale au suferit o multitudine de schimbări de semnificaţie şi, la fel ca şi comportamentul
parental, au fost plasate în serviciul asigurării coeziunii grupului. Lucrul este valabil mai ales
în cazul primatelor care conveţuiesc în grupuri. La babuini şi alte câteva specii de primate,
etalarea sexuală a femelei - "prezentarea zonei genitale" - a devenit un gest de salut şi
supunere. La babuinii hamadrya mişcările ce imită copulaţia executate de masculi au aceeaşi
semnificaţie, fapt ce neagă afirmaţia că în lumea animală acuplarea serveşte în exclusivitate
reproducerii. acuplarea socială are funcţii exclusiv sociale şi nu este însoţită de ejaculare.
Dacă investigăm acum acest subiect în cazul omului, descoperim că, aparent, natura a
folosit toate căile posibile de formare şi menţinere a unei legături. În afara mecanismelor de
asigurare a coeziunii grupului, pe care le-am menţionat deja, natura a făcut uz considerabil de
comportamentul sexual în scopul menţinerii legăturii heterosexuale. Necesitatea de a se apela
la această posibilitate s-a născut probabil din cauza prelungirii perioadei de dezvoltare
ontogenetică a fiinţei umane. Copiii, de regulă, au nevoie de îngrijire până după vârsta de 4
ani, iar în primii ani sunt aproape complet dependenţi de îngrijirea maternă. Mama, la rândul
ei, are nevoie de o diviziune a muncii în care bărbatul să o ajute în procurarea hranei şi în
special să-i asigure protecţia. Acestea sunt motivele pentru care ea trebuie să-şi ţină partenerul
legat afectiv pentru o lungă perioadă de timp. Legătura asigurată de motivaţia sexuală este, în
aceste condiţii, deosebit de eficientă fiind foarte puternică. Pe baza împlinirii sexuale se poate
cimenta uşor o legătură. Aceasta, însă, presupune ca femeia să poată răspunde dorinţelor
sexuale ale bărbatului în cea mai mare parte a timpului, lucru care a reclamat apariţia de
adaptări noi, speciale, în fiziologia femeii.
La mamifere, cu câteva excepţii, dispoziţia pentru acuplare şi procreere coincide cu cele
câteva zile fertile în care femela se află "în călduri". Actul copulării la mamifere aproape
întotdeauna serveşte numai reproducerii. Pentru a susţine o funcţie adiţională de menţinere a
legărurii între parteneri, la om a trebuit eliminată dependenţa rigidă a receptivităţii sexuale de
ciclul reproductiv. Graţie unei serii de particularităţi fiziologice femeia are capacitatea de a
răspunde la dorinţele sexuale ale bărbatului chiar şi în afara perioadei de fertilitate. În cea mai
mare parte a timpului ea este capabilă să fie activată sexual şi gata să se dăruie bărbatului pe
care l-a ales. În acest fel, ea poate menţine legătura cuplului pe calea recompensei sexuale.
Chiar şi în primele luni de sarcină această disponibilitate nu este cu totul anulată. Dar o
oarecare variabilitate individuală sugerează că, în acest caz avem de a face cu o achiziţie
32
filogenetică recentă. Unele femei pot fi activate sexual şi pot trăi orgasmul numai în perioada
de ovulaţie, fapt care reaminteşte că aceasta este, de asemenea, perioada în care femeile sunt
deosebit de receptive faţă de anumite mirosuri. La strămoşii noştri perioada de receptivitate
sexuală trebuie că a fost limitată la perioada de fertilitate, la fel ca la majoritatea celorlalte
mamifere. Această legătură fiziologică strânsă a fost ulterior abandonată. În acelaşi timp, la
femeie s-a dezoltat capacitatea de a trăi orgasmul, fapt care a condus la creşterea
disponibilităţii sale sexuale. Nu este dificil de înţeles că aceasta a contribuit la strângerea
legăturilor dintre parteneri. În sfârşit, o altă adaptare, care are rolul menţinerii legăturii dintre
parteneri, este creşterea potenţei sexuale a bărbatului. Nu numai că are o disponibilitate
sexuală constantă, dar aceasta este pralungită şi la bătrâneţe. Înţelegând greşit semnificaţia sa
biologică, moraliştii au afirmat adesea că această "hipersexualitate" este o dovadă de
decadenţă, iar întreaga "luptă a pilulei" (anticoncepţionale) se poartă deoarece funcţia
sexualităţii în menţinerea legăturilor cuplului nu este recunoscută de autorităţile religioase
care iau decizii.
Nu există nici o îndoială cu privire la funcţia pe care o deţine legătura sexuală în
menţinerea cuplului şi în perpertuarea speciei. Cele două funcţii pot fi privite separat.
Adaptările fiziologice speciale asigură posibilitatea acuplării în afara perioadei fertile a
femeii. Din punctul de vedere al procesului selecţiei, acest lucru are sens pe deplin. Odată ce
s-au născut câţiva copii într-o familie, este desigur în interesul prezervării speciei ca bărbatul
să rămână alături de femeia sa şi să aibă grijă de copii, chiar şi după ce capacitatea
reproductivă a femeii a încetat.
Cu toate că am recunoscut cele două funcţii ale comportamentului sexual, tot mai avem
de discutat dacă vreuna dintre ele trebuie evaluată mai mult decât cealaltă. La această
întrebare trebuie găsit răspuns înainte de a putea decide dacă anularea conştientă a uneia
dintre funcţii, în cazul de faţă cea a procreerii, cu menţinerea celeilalte funcţii reprezintă o
atitudine împotriva naturii. În primul rând, trebuie să ne reamintim faptul că şi în lumea
animală menţinerea legăturii cu partenerul joacă un rol mai important decât procreerea. La
multe animale la care cuplul durează întreaga viaţă, legătura între parteneri se menţine şi în
afara perioadelor reproductive şi după ce partenera a devenit infertilă.
Dacă ne întoarcem la situaţia omului, ete indispensabil apelul la o anumită sursă de
cunoaştere, şi anume la propria noastră experienţă subiectivă. Wolfgang Wickler a insistat
asupra importanţei acestei căi de înţelegere subliniind faptul că aceasta este modalitatea de a
face judecăţi de valoare, care nu sunt accesibile teologilor celibatari. "Ceea ce este nociv" -
scrie el - "nu este atât faptul - uimitor în sine - că preoţii sunt singurii membrii ai Bisericii, în
afară de ordinele mănăstireşti, care sunt excluşi de la unul dintre lucrurile sfinte şi de la
fericirea pe care acesta o aduce, ci faptul că ei sunt cei care exercită autoritatea supremă
asupra legii morale naturale, cu toate că în acest domeniu au insuficient acces la cunoaştere,
aşa după cum este evident din numeroasele pasaje din encyclicus."
O altă cauză care provoacă alarmarea biserici este aceea că “omul care va creşte în
obiceiul de a folosi metode contraceptive poate să uite de respectul pe care trebuie să-l poarte
femeii." Aceasta este o posibilitate atât de redusă - şi numai la oameni de joasă speţă - încât,
ca argument crucial, apare total irelevant; dar, oricine poate înţelege că după opinia
slujitorilor Bisericii, respectul pentru partenerul de căsătorie se sprijină în mod substanţial pe
frica de consecinţele actului sexual. Soţii uniţi printr-o profundă dragoste pot scuza această
imputare care li se aduce numai punând-o pe seama ignoranţei.
La fel de periculoasă este afirmaţia pe care o întâlnim în paragraful 21 al aceleiaşi
lucrări, conform căreia abstinenţa periodică nu ar avea efecte nocive asupra dragostei
conjugale".
Orice experienţă de căsătorie dezminte, de asemenea, declaraţia comisiei papale că
dragostea dintre bărbat şi femeie (dacă este vorba de dragoste adevărată) este în primul rând
de natură spirituală şi nu are nevoie de exprimare prin gesturi specifice - şi mai puţin încă de
repetarea acestora cu vreo frecvenţă oarecare. Actul conjugal are o semnificaţie adâncă pentru
menţinerea legăturilor dintre soţ şi soţie şi poate cu siguranţă există fără nici o legătură cu
procreerea”.
33
Pe de altă parte, un asemenea act făcut cu scopul de a avea un copil, chiar dacă între
parteneri există sentimente de ură, desigur este contrar legii morale naturale."
Devotamentul total faţă de partener pare să fie o condiţie mult mai importantă pentru o
unire din dragoste. Este atât de importantă pentru menţinerea legăturii cu partenerul, încât
orice reţinere este inadamisibilă dacă se doreşte menţinerea căsătoriei. Pe de altă parte, dacă
circumstanţele reclamă o limitare a numărului de copii, atunci trebuiesc admise măsurile
contraceptive. Acestea sunt la fel de puţin îndreptate împotriva legii morale naturale cât sunt,
să spunem, intervenţia medicinii în viaţa individului cu scopul prelungirii ei.
Extrema semnificaţie a actului sexual pentru păstrarea legăturilor cuplului a determinat
într-un anumit sens o "hipersexualizare" a bărbatului, astfel încât, în cursul fiogenezei sale, s-
a dezvoltat un instinct sexual crescut şi o mai mare senzualitate. Odată ce am stabilit că
această hipersexualizare nu este în nici un fel de domeniul patologicului, trebuie să se ajungă
la o acceptare fundamentală a sexualităţii umane, chiar şi atunci când procreerea este exclusă
de la bun început prin folosirea mijloacelor contraceptive. Dar faptul că sexualitatea serveşte
menţinerii legăturii presupune existenţa unui tip special de legătură în cadrul cuplului,
dragostea. Cu alte cuvinte, relaţiile trecătoare, cu schimbarea frecventă a partenerilor, trebuie
să fie privite ca fiind naturale în cel mai bun caz pentru faza tranzitorie a căutării şi
experimentării din tinereţe, dar nu ca o atitudine de durată. Dregostea este o legătură
individualizată între parteneri, iar schimbarea constantă a partenerilor contravine acestei
legături. A te îndrăgosti înseamnă a crea o legătură cu un anumit partener. şi această nevoie
face parte din natura noastră. În acest sens, avem dispoziţii înnăscute de a dezvolta legături de
lungă durată, de tip conjugal.
Aceasta nu înseamnă, totuşi, că suntem legaţi de orice formă matrimonială specifică.
Observaţiile etnologilor aduc dovezi ale faptului că monogamia şi poligamia sunt aproape la
fel de comune, numărul de culturi care permit poligamia fiind poate mai mare (de subliniat ca
poligamia reprezinta tot o forma de legatura matrimoniala) . Aceasta demonstrează că omul
are înclinaţii către poligamie. Existenţa acestei tendinţe a deveni evidentă în zilele noastre
chiar şi în societăţile monogame, unde poartă doar masca succesiunilor de căsătorii
monogame. Procentul divorţurilor în cultura noastră occidentală este relativ ridicat, şi se pune
întrebarea dacă nesolicitarea divorţului numai pentru a rămâne credincios idealului de
monogamie este întradevăr omenească. Diorţurile nu au loc întodeauna cu deplinul acord al
ambilor parteneri. De regulă, unul dintre parteneri are de suferit, şi la fel şi copiii. Din acestă
cauză, trebuie folosit orice mijloc care poate duce la păstrarea familiei odată formate. Dacă se
va ajunge la concluzia că legalizarea unui tip de relaţii conjugale cu un al doilea partener
poate contribui la aceasta, atunci şi această posibilitate trebuie luată în considerare. şi asta
deoarece, în ultimă instanţă, poligamia nu înseamnă o chimbare constantă de parteneri, ci o
legătură conjugală. Argumentul că relaţia individuală ideală este împlinită numai prin
monogamie, deoarece este limitată la o singură persoană, are puterea de convingere şi se
poate observa o tendinţă generală către monogamie. Ca răspuns la aceasta, totuşi, se poate
obiecta că avem relaţii extrem de individualizate cu copiii noştrii şi că sentimente nu sunt în
nici un fel diminuate acolo unde există mai mult de un copil. Cu greu ar putea cineva să
poarte o campanie în favoarea familiei cu un singur copil, pentru ca părinţii să aibă o singură
relaţie individualizată puternică.
Continuarea dezbaterii referitoare la precizarea regulilor naturale sau înnăscut care
guvernează comportamentul nostru sexual conconduce la discutarea tabuului incestului.
Relaţiile sexuale în cadrul unei familii sunt permise numai între soţ şi soţie, nu între părinţi şi
copii sau între frati. Nici o cultură nu face excepţie de la această regulă, şi un mare număr de
cercetători s-au străduit să explice acest fenomen, fără însă a ajunge la un răspuns
convingător. Una din teoriile biologice susţine că există inhibiţii înnăscute de a avea relaţii
sexuale cu cei cu care ai crescut în preajmă în cadrul grupului celui mai restrâns. Avantajul
selectiv se presupune a fi, în primul rând posibilitatea asigurării schimbului ereditar între
membrii unei populaţii care sunt cât mai diferiţi genetic cu putinţă, astfel evitându-se
"endogamia" genetică. Acestei argumentări I se replica că o linie pură nu este obligatoriu atât
de nocivă, dovadă că este practicată adesea în încrucişarea anumalelor domestice. Se poate
34
afirma că în natură, de regulă, acest fenomen al "endogamiei" este evitat. La plante s-au
dezvoltat cale mai complicate sisteme de prevenire a autopolenizării. Unele dintre ele sunt
auto-sterile, la alte autopolenizarea este împedicată prin ritmul diferit de dezvoltare a
staminelor şi a stigmatelor, sau prin îndepărtarea lor fizică unele de altele. Fenomenul
heteromorfismului descris de Darwin (plante care au pistile şi stamine de lungimi diferite)
este bine cunoscut. Pe scurt, se poate considera ca fiind dovedit faptul că principala funcţie a
fertilizării este de a servi schimbului de gene. La plante, graţie florilor lor adesea biexuate şi a
poziţiei fixe, există pericolul autofertilizării, fapt pentru care s-au creat diferite modalităţi de
pre-întâmpinare a acestui act, ceea ce oferă probe clare referitoare la valoarea selectivă
pozitivă a fertilizării de către un alt organism. La animale, în general, nu sunt necesare
asemenea dispozitive speciale, deoarece prin mobilitatea de care dispun se asigură un amestec
satisfăcător al indivizilor în cadrul unei populaţii. În aceste condiţii, nu este foarte grav dacă
un şoarece sau o veveriţă se acuplează ocazional cu un congener provenit din aceiaşi părinţi.
În general, familia se dispersează după înţărcarea puilor. Numai acolo unde legăturile de
familie sunt foarte puternice, există pericolul inbreedingului regulat, dar în aceste cazuri sunt
prezente inhibiţii înnăscute de a se frena tendintele de acuplare cu părinţii sau între fraţi.
O trecere în revistă a literaturii ne arată că deţinem extrem de puţine date despre acsete
aspecte la mamiferele superioare pentru ca ele nu au fost de regulă observate pe parcursul mai
multor generaţii în condiţii naturale. Exemplele individuale demonstrează cu toate acestea că
există uneori, la animale, inhibiţii înnăscute de a se acupla cu rude apropiate, şi putem numai
presupune că aceste inhibiţii sunt prezente şi la om.
La om apare şi un alt avantaj selectiv în domeniul social pentru prevenirea incestului.
Dacă ar fi ca mamele să se căsătorească cu fii şi taţii cu ficele, dată fiind marea diferenţă de
vârstă, aceasta, ar duce curând la văduvia partenerului mai tânăr. O căsătorie în afara familiei,
pe de altă parte, face posibilă selectarea unui partener preferabil de aceeaşi vârstă şi de
asemenea crează alianţe în afara hotarelor limitate ale familiei.
Opunerea la teze conform căreia tabuul asupra incestului ar fi înnăscut la om, vine din
partea multor psihanalişti care cred că au detectat dorinţe sexuale ale copiilor faţă de părinţii
lor şi a părinţilor faţă de copii. Se presupune că băiatul ar nutri asemenea dorinţe sexuale faţă
de mama sa, fapt care trezeşte frica de pedeapsă pe care ar putea-o primi din partea tatălui.
Aceasta apare în literatura psihanalitică sub denumirea de "frica de castrare". Dar o mare
parte din ceea ce Freud şi discipolii săi au interpretat ca fiind de origine sexuală (mângâiatul,
sărutatul şi altele), sunt elemente care nu sunt primar sexuale, ci derivate din comportamentul
de îngrijire parentală. A atribui dorinţe sexuale băiatului care-şi mângâie şi-şi sărută mama,
este complet fals. O interpretare plauzibilă a fost mult prea necontrolat adoptată ca explicaţie
cauzală, pe ea construindu-se complexul Oedip, teama de castrare, dorinţa de penis la fete, ca
şi cum ar fi vorba de fapte gata dovedite. Nimic din toate acestea nu a fost demonstrat. Ceea
ce este adevărat, este că ici şi colo câte o fetiţă doreşte foarte mult să fie băiat şi câte un fiu
ajunge la conflicte premature cu tatăl. Aceste lucruri pot fi la fel de plauzibil explicate, în
afara contextului sexual, ca fiind dispute de maturizare a dorinţei.
Pentru moment problema dacă tabuurile faţă de incest sunt înnăscute în noi sau sunt
stabilite cultural, trebuie să rămână încă deschisă. Există, totuşi, argumente substanţiale cară
să susţină teoria bazei înnăscute a acestei conduite. Ca un argument în plus, ne putem din nou
referi la experienţa noastră personală subiectivă. Ne îngrijorează cu siguranţă o legătură foarte
puternică emoţional cu copiii noştri. dar ea nu cuprinde simţăminte sexuale. Etologii care au
întrebat, în cele mai variate culturi, de ce oamenii nu se căsătoresc cu farţii sau cu copiii lor,
au subliniat mereu şi mereu că întrebarea lor a fost întâmpinată cu o totală lipsă de înţelegere.
Pur şi simplu acei oameni nu-şi puseseră niciodată o asemenea întrebare. Jocuri sexuale apar
între fraţi atunci când sunt mici, dar odată cu pubertatea se dezvoltă o puternică barieră
sexuală emoţională; aceasta se manifestă fără nici o presiune educaţională specială. Pur şi
simplu aşa se întâmplă, ca şi cum ar da roade inhibiţiile înnăscute.
Putem afirma în concluzie că, pe lângă funcţia reproductivă, tiparele comportamentale
sexuale, la om, îndeplinesc un important rol în menţinerea legăturii cu partenerul de sex opus.
În condiţii normale, legăturile cu partenerii de acelaşi sex nu se cimentează sexual; acelaşi
35
lucru este valabil în cazul legăturii părinţi-copii şi a celei dintre fraţi şi surori, care în esenţă
derivă din acţiunile de îngrijire parentală şi derivatele lor. Proasta înţelegere moralizatoare a
sexualităţii - în special din partea îvăţăturilor bisericii conduce la trivializarea relaţiilor dintre
sexe, care având conţinutul sexual reprimat, sunt deposedate de valorile cele mai specific
umane. Mai mult, orice reprimare în acest sens, aşa după cum Plack a arătat în mod
convingător, duce la o creştere a agresivităţii. Multe din perversiunile sadice îşi au rădăcinile
în asemenea reprimări. În legătură cu acest fapt, Plack se referă atât la persecutarea
vrăjitoarelor din Evul Mediu, cât şi la faptul că sadicii din SS erau susţinători ai unei etici
sexuale puritane. Desigur, reprimarea conduce şi la sentimente de vinovăţie şi acestea se
poate foarte bine să fi fost cultivate în trecut pentru a menţine o relaţie de dependenţă.
Sentimentul de vinovăţie îi face pe oameni mai uşor de condus. Doctrina păcatului originar a
fost cultivată secole de-a rândul în acest scop. În ultimele decade suntem martorii creşterii
liberalizării sferei sexuale, la fel ca şi a altora. Este interesant de remarcat coincidenţa cu
mişcarea din întreaga lume împotriva războiului şi agresivităţii. Evident acţionăm aproape
inconştient în sensul activării tuturor acelor forţe care au rol de coeziune socială şi care
subluniază agresivitatea, inclusiv a celor ce se află în sexualitate. Există în această mişcare o
anumită posibilitate, dar şi pericolul deja menţionat al depersonalizării relaţiilor sexuale.
Aceasta ar duce la moartea iubirii.
Problematica interdicţiilor sociale
S-a încercat mult descrierea şi explicitarea originilor profunde şi îndepărtate ale
interdicţiilor şi represiunilor sociale ale sexului şi sexualităţii, chiar înafara unei simple
necesităţi colective de codificare.
Problema primordială vis-a-vis de acest subiect este de a şti dacă represiunea sexuală
relevă în fapt o atitudine socială, sau dacă măsurile sociale nu reprezintă decît proiecţia unor
necesităţi intrinseci ale individului. Freud, de exemplu, după ce atribuie societăţii rolul de
limitator al sexului, transferă apoi problematica în interiorul individului. De fapt instanţa
moralizatoare şi represivă numită de Freud, Supra-EU (şi pe care copilul o adoptă pentru Eu-l
său sub influienţa educaţiei parentale) nu este decît rezultatul persistenţei în “lumea adulţilor”
a unor culpabilizări conflictuale infantile. Psihanaliza, dealtfel, atrage atenţia asupra situaţiei
psiho-biologie particulare infantile de imaturitate şi frustrare, în care copilul frustrat de
decalajul dintre puseele pulsionale şi incapacitatea personală de a le da curs sau de a le
controla, preferă să atribuie propria sa incapacitate unor interdicţii sau prohibiţii externe.
Pentru Wilhelm Reich, dimpotrivă, interdicţia sexuală ar surveni dintr-un context socio-
economic particular şi nu ar reprezenta decît o deghizare prin intermediul căreia clasa
dominatoare încearcă să se menţină la putere. Obişnuit cu modelul concret al
prohibiţiilor instinctuale, copilul ar avea tendinţa de a se transforma cu uşurinţă într-un
adult obedient.
Este posibil ca interdicţia să genereze ca o contrapondere în dialectica dintre energiile
libidinale şi energiile agresive, altfel spus, ca agresivitatea să fie cea care dictează
limitele sexualităţii. Otto Rank vorbea de o “culpabilitate biologică limitativă”, filozofii
existenţialişti au vorbit de o culpabilitate existenţială: vina de a exista pe lume...
Este posibil ca prohibiţia să reprezinte de asemeni un mijloc de stimulare retro-activă în
maniera feed-back-urilor cibernetice sau din biologie: o sexualitate lipsită de limitări
pare condamnată unei atrofieri progresive; Freud însuşi afirma că “pentru a se dezvolta
plenar, libidoul are nevoie de obstacole”.
O ultimă eventualitate ar fi aceea că plăcerea sexuală intensă ar putea fi resimţită în
profunzime, ca o ameninţare de depersonalizare şi de destructurare a EU-lui. În practică, cele
două aspecte ale sexualităţii ce par cel mai mult vizate de represiune, sunt dorinţa şi
orgasmul; aspecte care, mai mult decît altele, sunt supuse unei atitudini ambivalente. Dorinţa
poate fi trăită ca un “foc energetic” dar şi ca “un fenomen devastator”, iar orgasmul fie ca o
explozie de energie, fie ca o experienţă tanathică. Să amintim în acest sens imaginile
patologice ale bolnavilor ce concep eventualitatea unui suicid printr-un exces orgasmic.
Aceasta ar putea veni în sensul viziunilor unui control al sexualităţii, elaborat de gîndirea
religioasă hindusă care presupune că direcţia cea mai uşoară de eliberare a tensiunilor sexuale
36
este aceea a satisfacerii lor la maximum şi prin aceasta, să se ajungă la epuizarea lor completă.
Organele genitale masculine şi feminine sunt în consecinţă, tratate atît ca obiecte preţioase cît
şi ca porţiuni nedemne ale corpului.
Oricum ar fi, asistăm la o alternaţă de perioade istorice şi culturale de prohibiţie
intensivă a sexului, cu perioade de toleranţă mai mult sau mai puţin marcată. Dacă libertatea
sexuală extremă determină o diminuare pulsională, ea ar putea fi concepută însă şi ca un
răspuns automat al colectivităţii la excesele demografice. Prohibiţia, pe de altă parte, ar putea
fi considerată ca fiind o manifestare absurdă şi nefastă, sau ca un fapt care, oricît de nefast ar
fi el, este inerent statutului social însuşi al individului ce este sacrificat pentru binele
colectivităţii. Freud, însuşi are un punct de vedere în această privinţă, cînd afirmă că un
anumit grad de impotenţă caracterizează viaţa amoroasă a omului civilizat.
Într-o situaţie de libaralizare şi toleranţă, cum este sitaţia epocii actuale, codificarea
viaţii sexuale nu dispare
Etiologia tds
41