UNIVERSITATEA

PROGRAMUL DE LICENȚĂ: PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Lucrare de licență

Coordonator: Absolvent:

2021

1
 UNIVERSITATEA

PROGRAMUL DE LICENȚĂ: PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Fațete multiple ale autismului

asupra preșcolarilor

Coordonator: Absolvent:

2021

2
Cuprins
REZUMAT.................................................................................................................................................4
CAPITOLUL I – TSA.................................................................................................................................6
1.1 Definirea TSA în contextul istoric și actual.........................................................................................6
1.2 Clasificare TSA și caracteristici...........................................................................................................8
1.3 Etiologie...........................................................................................................................................12
1.3.1 Clasificare etiologică.................................................................................................................13
CAPITOLUL II. AUTISMUL LA PREȘCOLARI...................................................................................15
2.1 Diagnosticare și caracteristici, analiza comportamentală................................................................15
2.1.1 Diagnosticare și caracteristici...................................................................................................15
2.1.2 Analiza comportamentală.........................................................................................................17
2.2. Dezvoltarea preșcolarului și cursul vieții........................................................................................18
2.2.1 Integrarea socială și educațională............................................................................................18
2.2.2 Fațetele autismului asupra preșcolarilor în contextul prejudecăților și judecăților false.........20
CAPITOLUL III – CONSILIEREA PARENTALĂ ȘI A COPILULUI CU TSA.....................................23
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................26

3
REZUMAT

Tema lucrării de față o reprezintă observarea a diferite caracteristici și particularități ale

autismului observat la nivelul preșcolarului. Cercetarea implică determinarea aspectelor diverse
de conduită apărute în diverse contexte sociale și nu numai.

Conceptele pe care se bazează determinarea particularităților autismului le constituie

determinarea unui diagnostic pertinent și consilierea pe o perioadă îndelungată atât a familiei din
care provine preșcolarul, cât și a sa propriu-zis, pentru determinarea unui nivel de independență
adecvat unei persoane.

Lucrarea de față reprezintă un studiu asupra TSA începând cu un scurt istoric al apariției
cuvântului „autism” și categorisirea acestei boli și caracteristicilor aferente. Istoria reeducării
copiilor numiți „ferali” și mai apoi autiști este valabilă până în prezent, cauzele bolii nefiind
diferite față de atunci și nici deosebit de concise. Cercetările se învârt în jurul determinării
blocajelor de limbaj și comunicare, întrucât o ființă nu poate fi numită socială dacă nu face parte
din tipicitatea socială valabilă în prezent, iar acest lucru incomodează un tip de gândire care nu
se axează pe empatie. Lipsa empatiei face ca determinarea diagnosticului să aibă un impact mare
asupra integrității unei familii în cadrul căreia se găsește această suferință.

Dezvoltarea preșcolarului care suferă de autism este multilaterală – are o latură social-
culturală și una social-educațională. Integrarea de mai multe forme se realizează prin educarea
personalizată a preșcolarului și a sinelui său, prin diverse forme de comunicare, în special unele
non-verbale, imagistice sau imitative.

Consilierea parentală și a preșcolarului este foarte importantă, în contextul în care

facilitează comunicarea, educația și cooperarea dintre pragmatic și empatic. Părinții vor deveni la
rândul lor niște pseudo-terapeuți, care vor avea permanent în vedere evoluția adecvată a copilului
lor.

4
5
 CAPITOLUL I – TSA

1.1 Definirea TSA în contextul istoric și actual

Prezentarea unui scurt istoric privind Tulburarea de Spectru Autist poate începe cu relatarea
unui caz, la vremea respectivă mai mult decât renumit, de către doctorul Jean-Marc Gaspard
Itard în 1799. Este vorba despre Victor, „sălbaticul din Aveyron”. „Copiii Sălbatici” (ferali) sunt
micuții care au crescut izolați de comunitățile umane și nu au fost obișnuiți niciodată cu
convenții fundamentale, cum ar fi limba, educația și regulile adecvate unui comportament social
acceptabil. [...] Lipsa îngrijirii adecvate, stimularea emoțională și educația au împiedicat
progresul social și au întârziat dezvoltarea lor mentală. Copiii ferali au devenit deseori subiecți ai
studiilor științifice și dezbaterilor care i-au stigmatizat și i-au transformat în subiecte de
laborator, utilizate pentru a dovedi teoriile științifice. Acesta a fost cazul lui Victor de Aveyron,
un băiat feral francez care a trăit în pădurea regiunii Aveyron la sfârșitul anilor 1790 și care
pretindea că a fost crescut de lupi. Victor a fost observat de săteni încă din 1794, iar în 1797 a
fost prins de vânători și dus în oraș. O văduvă tânără l-a îngrijit de câteva luni, dar copilul a
reușit să scape și să se întoarcă în pădure. A ieșit voluntar din pădure în 1800.”
(https://lapsihiatru.ro/2019/04/12/cazul-lui-victor-of-aveyron-copilul-salbatic-care-vorbea-limba-
lupilor/)
Istoria reeducării acestui copil și metodele pedagogice imaginate inițial de doctorul Itard
planează asupra tehnicilor utilizate în ceea ce privește readaptarea copiilor cu deficiențe.

În privința ramurii științifice, sindromul începe să fie definit când acel „copil sălbatic”,
capturat de vânători într-o pădure din Franța, este adus la Paris. Descriindu-l pe Victor, doctorul
Itard surprinde elemente inovatoare. Ochii lui Victor par a se fixa doar pe obiectele strict legate
de propria subzistență, privirea lui „hoinărește” vag, fără a arăta o intenție directă, oprindu-se
pentru o clipă asupra vreunui obiect care îi produce uimire. Trăsăturile feței sale sunt animate
uneori de hohote de râs, care apar la diverse intervale, fără a avea vreo cauză evidentă.
Afecțiunea și atenția lui se îndreaptă doar spre o serie de obiecte sau alimente care îi creează
satisfacții, iar îndepărtarea acestora îi provoacă reale crize de furie.

În contextul creat de aceste cercetări, un alt reprezentant al cercetării franceze în

domeniu, Edouard Seguin reia problematica acestor „copii bizari”. Cercetătorul american –
francez începe prin a descrie semnele a ceea ce numea „idioție”, conferindu-i, însă, un sens nou,
cu referire explicită la etimologie. În schema de tratament, Seguin preconizează înmulțirea

6
exercițiilor încercând reeducarea și stimularea funcțiilor esențiale: sensibilitatea, motricitatea,
memoria, imaginația.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, atenția se îndreaptă înspre alienarea deficiențelor și

suferințelor care descriu această tulburare, aspect neglijat sau chiar negat până atunci. Apar
primele lucrări în acest context, incluzând diverse lucrări care contrazic ultimul punct de vedere.
Cercetătorul francez Moreau își intitulează una dintre lucrări „Nebunia la copil”, timp în care și
doctorul Sante de Sanctis, descrie „dementia praecocissima”. „De Sanctis a propus prima dată
categoria de „demență praecocissima” în 1906, concept recunoscut de Kraepelin. Demența
praecocissima își are rădăcinile într-o concepție teoretică și metodologică a tulburării mentale
bazată pe „proporționalismul psiho-fizic” și „legea cercului.” (Morgese, G, Lombardo GP.,
Dementia praecocissima: the Sante De Sanctis model of mental disorder in child psychiatry in
the 20th century, History of Psychiatry, 2019)

În secolul al XX-lea, în Statele Unite, încep preocupările cercetătorilor în legătură cu

schizofrenia. În contextul studiului schizofreniei, psihiatrul elvețian Eugen Bleurer folosește
pentru prima dată termenul „autism”, în jurul anului 1911, în lucrarea sa „Group of
Schizophrenias” (Grupa schizofreniilor). Acesta observă felul în care pacienții săi se izolează de
lumea exterioară și sunt foarte preocupați de ei înșiși.

Leo Kanner, renumit pediatru american, descrie comportamentul a 11 copii care suferă de
autism în lucrarea sa „Autistic Disturbances of Affective Contact” (Tulburări autiste ale
contactului afectiv). Chiar dacă termenul de „autism” este împrumutat din psihiatria adultului,
originalitatea sa constă în ideea de a surprinde o tulburare specifică a copilăriei, diferită de
patologiile care apar mai târziu. „În această descriere inițială a „autismului infantil”, care a
devenit un clasic în domeniul psihiatriei clinice, Kanner a descris un sindrom distinct în locul
descrierilor anterioare ale unor astfel de copii ca fiind slabi, retardați, moroni, idioți sau
schizoizi.” (Fishbach, G., Leo Kanner’s 1943 paper on autism, Spectrum, 2007) Kanner observă
caracterul exploziv al celor 11 copii, utilizarea cuvintelor irelevante, referirea asupra propriei
persoane la persoana a treia, repetarea acelorași cuvinte și fraze vorbite către aceștia,
comunicarea propriilor dorințe prin atribuirea lor altor persoane.

Contemporan cu Kanner este austriacul Hans Asperger, care descrie, în aproximativ

aceeași termeni, o patologie foarte asemănătoare. Din cauza condițiilor dificile din perioada
respectivă și a politicii externe, cei doi autori nu reușesc să comunice și nu își vor cunoaște
reciproc lucrările decât ulterior. Totuși, în timp ce Kanner își înscrie tabloul clinic în cadrul mai
general al psihozelor infantile, Asperger insistă asupra diferențelor existente între ceea ce el
7
denumește o „psihopatie”, observând un tip de particularitate constituțională a personalității, și o
tulburare mintală propriu-zisă. El insistă, de asemenea, asupra competențelor, uneori paradoxale,
ale pacienților săi, care, exploatate adecvat, ar putea fi utilizate pe plan social.

La începutul anilor '70 se realizează studii mai sistematice asupra structurii mentale
autiste, luându-se în calcul contribuțiile lui B. Hermmelin, N. O„Connor și L. Wing. Lucrările
acestei echipe sunt formate în spiritul psihologiei cognitive și sugerează existența unei probleme
centrale, comună, a tuturor persoanelor care suferă de autism, care s-ar traduce printr-o triplă
deficiență: insuficiența interacțiunilor sociale, insuficiența comunicării verbale și nonverbale și
insuficiența jocului și activităților imaginare.

Autismul, ca manifestare, a existat dintotdeauna. Kanner nu l-a descoperit propriu-zis, ci

l-a introdus în contextul medical și a grupat diferitele semne corelate într-un sindrom, pe care l-a
numit „autism infantil precoce”. Astăzi se știe că aceste dificultăți verbale, perceptive și de
adaptare socială persistă pe tot parcursul vieții, sub diferite forme, chiar dacă termenul generic
întâlnit în studiile de specialitate este acela de „autism”.

1.2 Clasificare TSA și caracteristici

Criteriile de diagnosticare ale DSM-5 (American Psychiatric Association, 2016) privind TSA
au în vedere următoarele aspecte:

- Deficitul de comunicare și interacțiune socială: reciprocitate socio-emoțională

deteriorată, comunicare verbală sau non-verbală cu utilizare diferită în interacțiunile
sociale, deteriorare în procesarea relațiilor inter-personale);
- Existența pattern-urilor comportamentale, intereselor sau activităților ce prezintă un
caracter restrictiv sau repetitiv (stereotipii – mișcări motorii cu rol de stimulare, utilizare
de obiecte stimulante; atașament excesiv la rutină, rezistență la schimbare; interese
restrânse, anormale inclusiv ca intensitate; interes față de caracterul senzorial al
mediului);
- Existența unor manifestări conexe, precum dizabilitate intelectuală, tulburări de limbaj,
de atenție, epilepsie, dereglări gastro-intestinale și genetice, ale somnului, depresie,
anxietate, tulburări obsesiv – compulsive. (http://asociatiaidentity.ro/esti-in-cautare-de-
raspunsuri/tulburarea-de-spectru-autist-tsa/)

În Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor mintale (ediția a IV-a revizuită) DSM-

8
IV-TRTM publicată de Asociația Psihiatrilor Liberi din România, tulburările pervazive de
dezvoltare sunt clasificate astfel:

 Autismul infantil

Este o tulburare pervazivă de dezvoltare, cu debut înainte de vârsta de 3 ani, de

etiologie necunoscută. Autismul este un handicap global, care împiedică persoana să comunice
obișnuit, să înțeleagă relațiile sociale și să învețe prin metodele obișnuite în învățământ. Copilul
autist experimentează subiectiv incapacitatea sa de a produce în mediul exterior o ameliorare a
situației, această incapacitate determinând un profund sentiment de disperare, deoarece nimic nu
este mai dureros decât un non-răspuns la o tentativă de comunicare. El insistă asupra importanței
„mutualității” mamă-copil, un eșec grav și precoce al acesteia ar putea conduce la situația
extremă descrisă.

Autismul infantil este mai frecvent în cazul băieților decât în cazul fetelor și este
semnalat în familiile cu nivel profesional elevat și inteligență superioară. Părinții acestor copii au
caracteristici particulare de personalitate.

 Autism Sindromul Rett

Este o afecțiune neurologică complexă ce se dezvoltă în special la fete după o

perioadă de aproximativ 5 luni de viață aparent normală (perimetrul cranian este în limite
normale, dezvoltarea pre și perinatală aparent normală și dezvoltarea psihomotorie aparent
normală). Dezvoltarea este aparent normală, deoarece deși în prima jumătate a primului an din
viață pot apărea tulburări alimentare, de comportament, de tonus, acestea sunt foarte greu
sesizabile. După această perioadă de aparentă normalitate, evoluția copilului stagnează, iar spre
sfârșitul primului an din viață se instalează regresia. Deci simptomele acestei tulburări devin
evidente în jurul celui de al doilea an din viață - încetinește creșterea perimetrului cranian, se
poate observa o pierdere a îndemânărilor motorii, a aptitudinilor manuale, practice, concomitent
cu apariția unor mișcări nefuncționale, stereotipe, ale mâinilor, de răsucire, rotație, de frecare a
mâinilor în jurul gurii sau de spălat mâinile. Se înregistrează, de asemenea, o afectare gravă a
limbajului expresiv și receptiv, cu pierderea achizițiilor deja făcute, alături de o pierdere și în
planul angajării sociale.

Studiile au arătat că 70-90% dintre persoanele autiste prezintă handicap sever până la
moderat. Copilul de aparență normală la naștere este fie o mare vitalitate, fie apatic și plângăreț.
Către luna a patra sau a opta de viață se remarcă mișcările obișnuite atunci când sunt luați în
brațe. Acțiunile motorii se desfășoară pe un fond de apatie și dezinteres față de ceilalți, tendința
9
de izolare sau refuzuri. Această categorie de copii prezintă un tip particular de comportament
față de obiecte și de oameni. Față de celelalte persoane nu manifestă niciun interes, nu comunică
cu aceștia, nu manifestă nicio reacție la dispariția părinților sau a celorlaltor persoane care îi
îngrijesc. Acești copii nu participă la jocuri colective, manifestă refuz la schimbarea
îmbrăcămintei și în general sunt docili și aparent ușor de dirijat, nu pot fi scoși din ritualul lor,
din pasivitatea lor.

 Tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Tulburarea dezintegrativă a copilăriei (cunoscută și sub numele de sindrom Heller, psihoza

dezintegrativă sau dementia infantilis) este o afecțiune caracterizată prin dezvoltarea normală a
unui copil până la vârsta de 2-4 ani, urmată de o regresie severă a comunicării sociale, dar și
altor abilități. Implică dezvoltarea normală, urmată de pierdere a aptitudinilor, limbajului,
jocurilor sociale și a abilităților motorii. Cu toate acestea, tulburarea dezintegrativă a copilăriei se
manifestă la o vârstă mai târzie și implică o deteriorare mai dramatică a competențelor. Până la
vârsta de 2 ani, copilul își însușește limbajul verbal și nonverbal, relaționează cu apropiații, jocul
și comportamentul adaptativ sunt corespunzătoare vârstei.

După această vârstă (dar înainte de 10 ani), copilul prezintă o pierderea importantă a
aptitudinilor obține în cel puțin două din următoarele domenii: limbajul receptiv și expresiv,
aptitudinile sociale au comportament adaptiv, controlul sfincterului anal și vezical, joc,
îndemânarea motorie. În cele mai multe cazuri, debutul survine între 3 și 4 ani, semnele
premonitorii fiind îndărătnicia copilului, iritabilitatea, anxietatea și hiperactivitatea, urmate de
sărăcirea și apoi pierderea vorbirii și limbajului, însoțite de dezintegrarea comportamentală.

Cazurile întâlnite sunt foarte rare, frecvența fiind mai mare la băieți. Cauza acestei tulburări
nu este cunoscută; se presupune că unele tulburări cromozomiale și genetice ar produce erori de
metabolism. De regulă, pierderea aptitudinilor atinge un platou, după care pot surveni unele
ameliorări limitate. Prognosticul este de obicei negativ, mulți rămânând cu o deficiență mintală
severă. Această tulburare are o evoluție continuă și în cele mai multe cazuri, durează toată viața.
Dificultățile comportamentale, de comunicare și sociale rămân relativ constante de-a lungul
vieții. Tratamentul bolii implică o combinație dintre medicamente, terapie comportamentală și
alte tipuri de terapii.

 Tulburare hiperactivă asociată cu retardarea mintală și mișcări stereotipe

10
 O tulburare puțin definită cu o validitate nosologică nesigură. Categoria este desemnată
pentru a include un grup de copii cu retardare mintală severă (IQ sub34) care au probleme
majore de hiperactivitate și de atenție ca și comportamente stereotipe. Ei tind să nu beneficieze
de pe urma medicamentelor stimulatoare (spre deosebire de cei cu un IQ normal) și pot
manifesta o reacție disforică severă (uneori cu retardare psihomotorie) atunci când li se dau
stimulente. Hiperactivitatea tinde să fie înlocuită în adolescență de hipoactivitate (un tipar care
nu este obișnuit la copiii hiperkinetici cu inteligența normală). Deseori acest sindrom este asociat
de asemenea cu o varietate de întârzieri de dezvoltare, fie specifice, fie globale. Nu se cunoaște
în ce măsură tiparul comportamental este o funcție a IQ-ului scăzut sau a vătămării cerebrale
organice. Simptomele sunt explicate mai bine de către o altă tulburare mintală (de exemplu, o
tulburare afectivă, anxioasă, disociativă, de personalitate, de o modificare de personalitate
datorată unei condiții medicale generale ori o tulburare în legătură cu o substanță).

În cazul tuturor acestor tulburări, simptomele de inatenție au de regulă debutul după etatea de
7 ani, iar istoricul din copilărie al adaptării școlare nu este caracterizat în general prin
comportament distructiv ori plângeri ale învățătorului referitoare la comportamentul inatent,
hiperactiv sau impulsiv. Când o tulburare afectivă sau o tulburare anxioasă survine concomitent
cu tulburarea hiperactivitate/ deficit de atenție trebuie să fie diagnosticată și aceasta.

 Sindromul Asperger

Sindromul Asperger este o afecțiune neurologică numită după fizicianul vienez, Hans
Asperger, care, în anul 1944, a publicat o lucrare în care a descris un model de comportament la
mai mulți băieți tineri, care aveau o inteligentă și dezvoltare lingvistică normale, însă care
dovedeau comportamente similare autismului și deficiențe marcante ale abilităților sociale și de
comunicare. În ciuda publicării acestei lucrări în anii 1940, abia în 1994 acest sindrom va fi
adăugate la DSM IV și abia în ultimii ani a fost recunoscut de profesioniști și părinți.

Sindromul Asperger este considerat în clasificările internaționale aflate în vigoare, ca o

formă de autism atenuat, cu conservarea capacităților intelectuale. Conform ICD-10 (1998)
„sindromul Asperger este o tulburare caracterizată de același tip de anomalii calitative ale
interacțiunilor sociale reciproce care fundamentează autismul, împreună cu un repertoriu de
interese și activități, restrânse și stereotipe. Tulburarea este diferită de dezvoltarea limbajului sau
cognitivă. Mulți indivizi au un nivel de inteligență normală, dar sunt de obicei foarte
neîndemânatici.”

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea Asperger sunt prezentate în Manualul de diagnostic

11
și statistică a tulburărilor mintale DSM-4:

A. Deteriorare calitativă în interacțiunea socială manifestată prin cel puțin două din
următoarele:

- Deteriorare marcată în cazul a multiple comportamente nonverbale, cum ar fi

privitul în față expresia facială, posturile corporale și gesturile de reglare a
interacțiunii sociale;

- Incapacitatea de a stabili relații cu egalii corespunzătoare de dezvoltare;

- Lipsa căutării spontane de a împărtășii satisfacția, interesele sau realizările cu alți

oameni (de exemplu lipsa de a arăta, de a duce, de a specifica altor oameni
obiectele de interes proprii);

B. Pattern-uri stereotipe, repetitive și restrânse de comportament, interese și activități

manifestate prin cel puțin unul din următorii itemi:

- Preocupare circumscrisă la unul sau mai multe pattern-uri restrânse și stereotipe

de interes, și care este anormală, fie ca intensitate sau centrare;

- Manierisme motorii repetitive și stereotipe ( de exemplu fluturatul sau răsucitul

mâinilor sau degetelor sau mișcări complexe ale întregului corp);

- Preocupare persistentă pentru părți ale obiectelor. (Bonaciu, A., Consilierea

părinților copiilor cu autism, 2013) (Stillman, W., Esența autismului, Cartea
Daath, București, 2014)

1.3 Etiologie

Complexitatea TSA este parțial redată de cauzalitatea necunoscută a bolii. Există un

număr mare de studii efectuate în sensul descoperirii etiologiei și caracteristicilor mai specifice
neurologic ale TSA, însă despre cauzele exacte ale apariției unei TSA se poate spune doar că
sunt predominant de factură genetică. Printre motivele determinării acestui fenomen este
simptomatica deosebit de complexă și variată prezentă de la un individ la altul. Există și teorii
care susțin că mai mulți factori combinați ar putea fi cauza declanșării unei TSA.

Studiile tind înspre caracterizarea autismului ca fiind declanșat, deci, de o bază biologică,

12
dar mecanismele patogenice propriu-zise nu sunt identificate nici în prezent.

„În familiile unde există un copil cu autism , riscul diagnosticării şi celui de-al doilea
copil este de 100 de ori mai mare decât  rata apariţiei autismului la restul populaţiei. Din studiul
gemenilor a reieşit că membrii unei perechi identice (gemeni monozigoţi cu 100% acelaşi
material genetic) au 60% mai multe şanse să fie ambii diagnosticați cu autism decât gemenii
dizigoti care au doar 50% același material genetic. Astfel s-a concluzat că autismul are cauze
genetice, fiind rezultatul interacțiunii a mai multor gene, dar încă nu s-a identificat nicio genă
care să joace un rol în cauzarea autismului.” (https://www.helpautism.ro/ro/autism/cauzele-
autismului).

Totuși, în cadrul a diverse studii europene recente, s-a descoperit faptul că originile
genetice ale unei TSA sunt în aceeași măsură valabile precum ar fi și influența mediului și a
factorilor de mediu, cum ar putea fi, de exemplu, inclusiv un climat anormal, poluat chimic
excesiv.

Studiile realizate la Universitatea din California, San Diego School of Medicine și Allen
Institute for Brain Science din Seattle au în vizor două duzine de gene „din cele şase straturi
diferite ale cortexului cerebral, considerate responsabile de apariţia autismului şi au concluzionat
că afecţiunea creierul este sub forma unor “petice” în straturile corticale,  prezente mai ales pe
lobul frontal şi cel temporal. Acest studiu explică particularităţi diferite ale persoanelor
diagnosticate cu TSA, în funcţie de zonele cerebrale afectate.”
(https://www.helpautism.ro/ro/autism/cauzele-autismului).

Complexitatea TSA este studiată privind atât organogeneza, cât și psihogeneza unei
persoane, dar și influențele pe care un mediu înconjurător inadecvat le poate avea asupra
descoperirii și alienării tulburărilor de acest tip.

1.3.1 Clasificare etiologică

O clasificare pertinentă a factorilor care influențează declanșarea autismului ar putea fi

realizată astfel:

1. Factori psihogenetici:
Apar predominant în studiile lui Kanner, făcând referire la psihanaliză. În ideea sa,
factorii care vor declanșa autismul sunt redați de relația copilului cu părinții săi, care
demonstrau caracteristici ale introvertitului cu o inteligență superioară, preocupat de

13
 gândirea abstractă și nu de cea empatică. Kanner explică felul în care reticențele față de
copil, relația defectuoasă dintre părinți sau lipsa unuia dintre părinți pot fi atașate
parcursului înspre declanșarea autismului. De asemenea, din studiile lui Kanner reiese și
ideea că o îngrijire fizică (sau psihică, după cum este menționat) deficitară, va duce la
abordarea unei laturi autiste a comportamentului unui copil sau chiar la declanșarea
tulburării.

2. Factori somatici

Fondul apariției vaccinurilor se adaugă eredității în încercarea descoperirii cauzelor

declanșării autismului. Astfel, vaccinurile împotriva oreionului sau pojarului erau
considerate a fi factori declanșatori, însă multe dintre aceste teorii sau dintre cele
menționate mai sus nu au fost demonstrate, ba chiar au fost invalidate. De asemenea,
procesele chimice inadecvate la nivel de corp fizic, precum producerea unui nivel prea
mare de serotonină, lipsa vitaminei B6 sau lipsa FSF, sau structura creierului (cerebel
micșorat, regresare pe parcursul vieții sau macrocefalie) fac parte din acest tip de factori
declanșatori ai unei TSA.

3. Factori micști

Copilul are fragilități somatice cunoscute sau necunoscute, însă anumiți factori externi,
evenimente traumatice realizează declanșarea autismului. Printre acești factori s-ar putea
număra: nașterea prematură, infecții materne în timpul sarcinii, expunerea la poluanți
chimici în timpul sarcinii, poluare atmosferică accentuată, privarea de oxigen a creierului
la naștere, deficit nutrițional în prima parte a sarcinii și lipsa de acid folic, etc.

4. Factori externi, mediu social total inadecvat sau diferit

Copilul crește într-un mediu înconjurător total diferit față de cel uman normal, are alte
legi ale firii, alte legi sociale, alte legi ale lumii înconjurătoare, va învăța un set de
comportamente inadecvate, incluzându-se, aici, posibilitatea abordării de către părinți a
unor recompense, pedepse sau legi ale unui stil de viață total întâmplătoare și/sau
traumatizate.

14
 CAPITOLUL II. AUTISMUL LA PREȘCOLARI

2.1 Diagnosticare și caracteristici, analiza comportamentală

2.1.1 Diagnosticare și caracteristici

Pentru a stabili dacă sau când o persoană suferă de TSA se poate „apela la criteriile
stabilite de lumea medicală. Cele mai comune criterii sunt acelea ale Organizației Mondiale a
Sănătății, înregistrate în ICD-10 (International Classification of Disseases, ediția a zecea) și cele
ale Asociației Americane de Psihiatrie, înregistrate în DSM-4 (Diagnostic Statistical Manual,
ediția a patra).” (Peeters, Th., Autismul. Teorie și intervenție educațională, ed. Polirom,
București, 2009)

Așadar, pentru a verifica existența TSA este necesară prezența a cel puțin șase itemi din
următoarele trei grupe:

1. „Alterarea calitativă a interacțiunilor sociale manifestată prin cel puțin doi dintre
următorii itemi:
a) Deprecierea marcată în utilizarea mai multor comportamente nonverbale […];
b) Incapacitatea de a lega cu covârstnicii relații corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
c) Incapacitatea de a împărtăși în mod spontan cu alte persoane bucuria, interesul sau
succesul […];
2. Alterarea calitativă a comunicării, manifestată prin cel puțin unul dintre următorii itemi:
a) Întârziere sau lipsă totală a dezvoltării limbajului vorbit [...];
b) La persoanele cu abilități de limbaj adecvate: limitare considerabilă a capacității de a
iniția sau întreține o conversație cu alte persoane;
c) Folosirea limbajului în mod stereotip și repetitiv sau dezvoltarea unui mod
idiosincrasic de a vorbi;

15
 d) Absența activităților variate și spontane menite de a convinge sau a activităților care
demonstrează inițierea socială […];
3. Restrângerea considerabilă a câmpului de activitate și de interese, manifestată prin cel
puțin unul dintre următorii itemi:
a) Preocuparea anormală din punct de vedere al naturii sau intensității pentru unul sau
mai multe pattern-uri de interese limitate și stereotipe;
b) Atașament aparent de neclintit pentru activități de rutină specifice sau ritualuri
nefuncționale;
c) Manierisme motrice stereotipe și repetitive […];
d) Preocupare continuă pentru părți ale obiectelor. (Peeters, Th., Autismul. Teorie și
intervenție educațională, ed. Polirom, București, 2009)

O mare parte din caracteristicile tulburării pot fi detectate înainte de vârsta de 3 ani,
„manifestată prin întârzieri sau funcționarea anormală în cel puțin unul dintre următoarele
domenii: interacțiunea socială, folosirea limbajului pentru comunicare socială, joc simbolic sau
imaginativ.” (Peeters, Th., Autismul. Teorie și intervenție educațională, ed. Polirom, București,
2009)

Diagnosticarea începe cu observarea de către părinți a diverse simptome specifice acestei

tulburări. Primele sentimente vizavi de acest lucru reprezintă un punct cheie în abordarea unei
atitudini adecvate menținerii unei relații intrafamiliale sănătoase. Conform a multiple cercetări,
sentimentele cele mai predominante care vor apărea vor fi stânjeneala, teama sau dezamăgirea,
însă parcursul corespunzător al drumului spre înțelegerea bolii și manevrarea vieții în acest sens
depinde și de alte sentimente puternice care se vor naște, precum empatia, înțelegerea. Fiecare
părinte va fi îndrumat cu ajutorul materialelor informative și vor fi ajutați corespunzător în a
descoperi nevoile copilului suferind de autism, în funcție de caracteristicile sale.

Diagnosticarea cu TSA presupune înțelegerea unei lumi de necontrolat și neînțeles în

mod obișnuit. Părinții au un rol deosebit de important în încercarea de a oferi un nivel de
stabilitate și confort adecvat sau chiar ridicat, având în vedere faptul că stabilitatea și confortul,
împreună cu teama, despre care s-a menționat în paragraful anterior, constituie primele
sentimente ale unei vieți umane cu caracteristici sociale. Astfel, părinții, beneficiind la rândul lor
de ajutorul necesar, vor încerca să ofere ajutorul necesar și adecvat în orice situație ivită,
acordând o atenție sporită personalității puternice a copilului.

Diagnosticarea timpurie a unei TSA este foarte importantă și ia în vizor următoarele:

16
 - „Copilul autist nu zâmbește ca reacție la zâmbetul mamei;
- Nu caută să fie luat în brațe;
- Nu-și folosește vocea pentru a atrage atenția;
- Nu sesizează sensul cuvintelor;
- Nu se referă la persoana lui cu numele propriu;
- Nu se recunoaște în oglindă.” (Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și
metodologic, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)

2.1.2 Analiza comportamentală

Autismul relevă, în general, probleme în realizarea unei interacțiuni de tip social, astfel
încât socializarea poate deveni de la una ineficientă, până la una aproape imposibil de realizat.
Capacitatea unei persoane care suferă de TSA de a empatiza astfel încât să realizeze un contact
social complet este redusă, în ciuda existenței sentimentelor afective.

„Lorna Wing (1996) a delimitat 4 subgrupe de persoane cu autism în funcție de tipul

interacțiunilor sociale, indicator și al gradului de autism:

 Grupul celor „distanți” (aloof), forma severă de autism, unde indivizii nu inițiază și nici
nu reacționează la interacțiunea socială [...];
 Grupul celor „pasivi” (passive), forma mai puțin severă, în care indivizii răspund la
interacțiunea socială, însă nu inițiază contacte sociale;
 Grupul celor „activi”, dar „bizari” (active but odd), în care indivizii inițiază contacte
sociale, însă într-un mod ciudat, repetitiv sau le lipsește reciprocitatea […];
 Grupul celor „nenaturali” (stilted), în care indivizii inițiază și susțin contacte sociale, însă
într-o manieră foarte formală și rigidă, atât cu străinii, cât și cu familia sau prietenii.”
(Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și metodologic, Rovimed Publishers,
Bacău, 2010)

La baza înțelegerii atât a bolii propriu-zise, cât și a felului în care aceasta trebuie manipulată
stă înțelegerea empatiei și rolului acesteia într-o societate și un context social, precum cel
familial. Empatia are mai multe definiții, însă este important de reținut, conform lui Carl Rogers
în 1975, că aceasta reprezintă „un proces de intrare în lumea perceptivă a celuilalt, care ne
permite să devenim sensibili la toate mișcările afective ce se produc în el”.

17
 Empatia începe atunci când o persoană devine capabilă să recunoască în jurul său evenimente
sociale și să-și adapteze conduita inclusiv în funcție de acest lucru. Acest fapt produce adaptare
socială, în timp ce „lipsa empatiei crește conflictele interpersonale și sociale”.
(https://autismvoice.ro/predare-emapatiei-este-posibila/) În cazul copiilor care suferă de autism,
empatia poate fi predată, învățată, cu ajutorul psihoterapeuților și începând cu acțiunile
întreprinse de părinți.

Dificultatea copiilor care suferă de autism este dată, deci, de incapacitatea de a forma
conexiuni sociale de tip empatic, iar acest fapt îi va plasa în exteriorul a diferite grupuri. Lipsa
gândirii empatice dezvoltate duce la lipsa abordării unor atitudini intenționale, „nu pot face
predicții, […] nu pot analiza nici trăirile proprii nici pe cele ale celorlalți. Autiștii sunt un model
de virtute. Ei nu pot minți, înșela, pretinde.” (Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și
metodologic, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)

Comportamentul unui preșcolar care suferă de autism este unul deosebit de complex, în sine
conține atât suișuri foarte ridicate, cât și coborâșuri foarte joase. Există câteva tipuri de
comportamente problematice tipice unui astfel de individ, care se manifestă plecând de la
următoarele premise:

- „Copilul autist este susținut de un întăritor pozitiv prin care alte persoane se
apropie de el […];
- Copilul reușește să evite o situație percepută ca aversivă – întăritor negativ […]
Copilul poate trăi sentimente de neliniște, frică, plictiseală, frustrare, oboseală”
etc;
- Efectul obținut este de natură internă, efect stimulatoriu […];” (Gîfei, M.,
Autismul la preșcolari: ghid practic și metodologic, Rovimed Publishers, Bacău,
2010)

Identificarea și abordarea adecvată a comportamentelor problematice se face, din nou, cu

ajutorul materialelor informative și a personalului auxiliar specializat, întrucât fiecare
determinant al unui astfel de comportament și comportament propriu-zis deține o însemnătate
mare și diversă, diferită de la copil la copil. (Simion, I.A., Metode și tehnici cognitiv-
comportamentale în abordarea autismului: între cunoaștere și recuperare, Mica Valahie,
București, 2013_

18
2.2. Dezvoltarea preșcolarului și cursul vieții
2.2.1 Integrarea socială și educațională

Integrarea socială și de orice tip se va realiza cu ajutorul personalului specializat în acest

sens, prin diverse mijloace de comunicare, planuri de intervenție personalizate și alte strategii și,
desigur, alte modalități de oferire a sprijinului către copil.

Sentimentele calme și empatice din partea părinților sau rudelor apropiate, oferirea a cel
puțin unui început de stabilitate, confort și înțelegere, diversificarea adecvată a contextelor
sociale în care este pus un copil care suferă de autism și crearea unui sistem de independență
corespunzător TSA sunt doar câteva dintre elementele care introduc integrarea de orice fel în
lumea copilului respectiv.

Integrarea socială a preșcolarului care suferă de TSA începe din familie, deci, începe cu
diagnosticarea și crearea unui plan de viitor corespunzător nevoilor sale. Familia va fi
responsabilă de sentimentele pe care copilul bolnav le primește, atât vizavi de propriul sine, cât
și vizavi de condiția sa mai mult sau mai puțin conștientizată. Inteligența emotivă se poate
dezvolta, chiar și în acest tip de caz complex, cu ajutorul potrivit.

În continuarea afectivității oferite de părinți, copilul va fi susținut și de un terapeut, acolo

unde este cazul și unde este posibil acest lucru. Terapeutul va putea fi însoțitorul preșcolarului,
inclusiv în mediul educațional al grădiniței. Terapeutul va avea rolul de a facilita interacțiunea
dintre copilul care suferă de autism și colegii său, va facilita comunicarea, implementarea
jocurilor de diverse feluri și participarea la diferite activități. „Rolul terapeutului este de a
monitoriza evoluția copilului, de a face transferul de cunoștințe și tehnici cadrului didactic și de a
maximiza integrarea în grup a copilului.” (Zamfir, O., Autism/ Comunicarea Doboară Ziduri,
2020, https://ro.scribd.com/document/462906293/Autism)

Dintre modalitățile de susținere a copilului cu dizabilități se numără:

- „Climatul socio-favorabil;
- Utilizarea comportamentelor formate deja;
- Colaborarea între copii;
- Colaborarea între părinți;
- Implicarea comunității;
- Implicarea specialiștilor.” (Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și
metodologic, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)

19
 În ceea ce privește integrarea educațională a preșcolarului, aceasta se va face pe baza
„adecvării serviciilor de sprijin educațional, colaborării cadrelor didactice din școală cu
profesorul de sprijin/itinerant, participării copiilor cu autism – CES la activitățile derulate în
școală (grădiniță) și modalitățile de organizare a acestora, colaborării școală-familie și gradului
de implicare a părinților în procesul de recuperare a copilului”. (Chirica, A., Șanse la integrare –
Proiect, 2017 https://ro.scribd.com/document/361297806/%C5%9Eanse-La-Integrare-Proiect).

Copilului îi va fi acordată atât atenția, cât și independența necesare. În acest fel se vor
identifica nevoile fiecăruia, predispozițiile și dificultățile pe care le prezintă vizavi de diferite
domenii. Copilul nu trebuie tratat cu un sentiment de obligativitate, ci i se vor acorda îndatoriri și
răspunderi individualizate, care vor asigura succesul acestui tip de comunicare.

În realizarea unui program educativ de succes în ceea ce privește preșcolarul care suferă
de autism intră și anumite principii metodice, dintre care pot fi menționate următoarele:

- „Învățarea să se desfășoare în aceeași ordine și în aceleași condiții;

- Adresarea verbală să fie însoțită de suport vizual;
- Să se profite de momentele când copilul desfășoară o activitate care îi place,
pentru a i se cere să spună ce face;
- Recompensarea copilului și grupului de copii cu care interrelaționează;
- Se va stabili locul copilului în clasă;
- I se vor da mici responsabilități;
- Găsirea celor mai eficiente metode de motivare a copilului în dificultate;
- Cunoașterea profundă a particularităților psihologice și socio-culturale ale
copilului în dificultate.” (Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și
metodologic, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)

Integrarea socială și educațională a copilului care suferă de autism este importantă în

parcursul vieții acestuia. Socializarea are rolul de a stabili un sine, iar socializarea adecvată va
avea rol în stabilirea unui sine adecvat, fără complexe care să dăuneze calității vieții. Ființa
umană este caracterizată de flexibilitatea intrinsecă și nu numai, iar comportamentul social al
unei persoane este determinat de contactul pe care aceasta îl are cu diverse procese de
maturizare. Prin terapie se facilitează parcursul vieții unui individ care suferă de TSA. Astfel,
asigurându-se în primii ani suportul necesar dobândirii unui tip de siguranță și stabilitate
adecvate, o persoană poate trece prin viață implementând în permanență ceea ce conștientizează
a fi corespunzător din punct de vedere moral, fizic etc. O persoană care suferă de autism poate

20
avea o viață normală, în sensul aplicării comportamentelor necesare îndeplinirii unei dorințe,
având aceleași drepturi umane ca toate celelalte persoanele.

2.2.2 Fațetele autismului asupra preșcolarilor în contextul prejudecăților și judecăților false

Deși autismul este recunoscut la nivel mondial, există totuși o ambiguitate în jurul
subiectului. Acest mister și necunoștință de cauză creează prejudecăți, judecăți false asupra
tulburării și persoanelor care suferă de aceasta. Este important de reținut faptul că această
tulburare apare din diverse motive, este o tulburare complexă cu o etiologie aproape
necunoscută, și nu trebuie atribuită niciun fel de vină copilului care suferă de ea sau părinților
acestuia.

Una dintre prejudecățile cel mai des întâlnite în acest sens este cea conform căreia toate
persoanele care suferă de autism au capacități extraordinare, utilizând un procent mai mare din
creier decât o persoană cu o dezvoltare obișnuită. Câteva exemple în acest sens ar putea fi:
„abilitatea de a face puzzle-uri imense în timp record, abilitatea de a număra aproape instantaneu
mici obiecte care cad pe podea, efectuarea pe loc a unor operații matematice complexe, cu cifre
mari”. (https://ro.scribd.com/document/412451031/Autism) Aceste prejudecăți pornesc de la
cazuri adevărate, însă nu este universal valabil.

O altă idee falsă asupra persoanelor care suferă de autism are legătură cu agresivitatea.
Agresivitatea și automutilarea sunt bănuite a fi valabile în cazurile tuturor persoanelor care
suferă de această tulburare. Nivelul de agresivitate de care un copil sau o persoană formată este
capabil/ă depinde de nivelul de înțelegere și integrare socială pe care îl are. Din cele menționate
în subcapitolele anterioare reiese importanța integrării și abordării adecvate a comportamentelor
problematice și nu numai ale unui copil cu autism. Dacă copilul este abandonat, nu este ajutat și
este criticat, atunci nivelul de agresivitate, precum al oricărei persoane cu dezvoltare normală, va
fi mai ridicat și viceversa, dacă un copil găsește un echilibru, este tratat empatic și cu afecțiune
sporită, atunci acesta va fi mult mai puțin predispus înspre a manifesta un comportament de tipul
celui descris.

De asemenea, apar prejudecăți precum „este o patologie legată de senzația auditivă. De

multe ori persoanele care nu cunosc nimic despre autism tind să asocieze afecțiunea cu o
deficiență de auz din cauza asemănării fonetice a cuvintelor.”
(https://ro.scribd.com/document/412451031/Autism)

21
 Una dintre ideile preconcepute false cele mai cunoscute este aceea că o astfel de tulburare
este imposibil de tratat sau ameliorat. Desigur, cazurile tratabile sunt cele care au o etiologie bine
stabilită, precum intoxicația cu mercur. În sensul ameliorării, însă, există diverse cercetări și
studii recunoscute care demonstrează ameliorarea autismului prin variate metode de socializare
și comunicare ieșite din comun, psihoeducație, diferite tratamente psihofarmacologice și
neurotrofice, tratamente alternative și metode alternative de terapie precum cea a părintelui
terapeut. Tratamentele pot include diverse substanțe cheie, precum vitamia C sau uleiul de pește,
care conține vitaminele A și D sau oxitocină.

Alte idei preconcepute în acest sens ar putea fi: lipsa dorinței de comunicare, lipsa
dorinței de socializare, lipsa politeții necesare unui context social, lipsa intereselor obișnuite și
crearea obsesiilor, apariția repetiției, lipsa informațiilor cognitive suficiente. Toate acestea, însă,
sunt determinate de contexte sociale sau nu doar, bine definite și determinate dintr-un singur
punct de vedere și nu dintr-un punct de vedere incluziv.

Există strategii care pot ajuta o persoană sau un grup de persoane să înțeleagă mai bine
această tulburare și să abordeze o atitudine corespunzătoare vizavi de persoanele afectate. Dintre
ele ar putea fi: utilizarea unor interese ale copilului afectat pentru a stabili o relație și astfel a
contribui la o comunicare bună, care seamănă cu una „normală”, concentrarea a unei părți din
atenție pe elementul anticipativ – planificarea este vitală și introducerea unei rutine la fel,
utilizarea a diverse materiale vizuale în orice context educațional, claritatea vocabularului,
oferirea timpului necesar cogniției etc. (Case-Smith, J., Weaver, L. L., Fristad, M.A., A
systematic review of sensory processing interventions for children with autism spectrum
disorders, 2015 http://sensory-processing.middletownautism.com/wp-
content/uploads/sites/3/2015/07/CASE-SMITH-2014.pdf).

22
 CAPITOLUL III – CONSILIEREA PARENTALĂ ȘI A COPILULUI
CU TSA

Pornind de la premisa diagnosticării, o familie afectată de caracteristicile acestei tulburări

va trece prin anumite stări bine cunoscute și recunoscute. Dintre aceste stări fac parte teama,
stânjeneala, confuzia, se nasc diverse neînțelegeri. În manevrarea bolii sunt important de reținut
permanent anumite lucruri, precum respingerea ideii de vină atribuită oricărui membru al
familiei de acest tip, sporirea afecțiunii și empatiei în orice sens posibil, respingerea ideii
asocierii acestei boli cu o pedeapsă și alcătuirea unui plan coerent care să faciliteze trecerea prin
viață a copilului afectat și integrarea sa în diferite contexte, în special în cel social.

„Esența oricărui plan de intervenție este să ajute copilul autist acolo unde el are
dificultăți, să-l facă să se integreze în mediul din care face parte, pentru a-și dobândi mai târziu
independența. Există o serie de metode de lucru, de terapie pentru copiii cu autism care și-au
dovedit eficacitatea de-a lungul timpului. Acestea includ: psihoterapia, ludoterapia, ergoterapia,
logopedia, meloterapia și artterapia, terapia familiei etc.” (Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid
practic și metodologic, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)

Consilierea parentală se află în strânsă legătură cu cea a copilului și cu evoluția propriu-

zisă a copilului, de asemenea. Primii pași în abordarea unei astfel de situații îi reprezintă

23
informarea. Informarea în legătură cu TSA se poate face independent de către părinți (și/sau
supraveghetori) prin mijloace scrise, înregistrări, documentare etc. sau împreună cu un consilier
sau o persoană specializată în acest sens. (Sandison, R., A Parent’s guide to Autism, Siloam,
USA, 2016)

Consilierea, și în general, tratamentele abordate în cazul autismului se axează pe

asigurarea îngrijirilor adecvate, diminuarea și alienarea simptomelor, stereotipiei apărute în acest
context și severitatea sau rigiditatea comportamentală apărută. Implementarea unor măsuri
pentru corectarea acestor comportamente poate ameliora existența pericolelor care intervin din
cauza neadaptării și care pot pune în pericol viața unei persoane.

„Mulți specialiști consideră benefică asocierea tratamentului psihoterapeutic cu cel

farmacologic și experiența clinică confirmă acest fapt. Copiii autiști necesită îngrijire și
școlarizare în condiții speciale. Mai multe metode de tratament au fost create de-a lungul
timpului de când a fost autismul identificat. Unele programe terapeutice s-au bazat pe
dezvoltarea abilităților și înlocuirea comportamentelor disfuncționale cu unele potrivite. Altele s-
au concentrat pe crearea unui mediu care să stimuleze învățarea, ajustarea nevoilor copiilor
autiști.” (Bonaciu, A., Consilierea părinților copiilor cu autism, 2013)

Este recunoscut faptul că unui copil cu nevoi speciale îi este benefic un tratament social
și educațional bine structurat. Angajarea în activități comune, sub supravegherea părinților,
consilierilor sau supraveghetorilor, poate rezulta capacități anticipative sau comunicative, în
general, extraordinare. Mulți dintre specialiști confirmă faptul că „mulți copii cu autism învață
mai bine într-un mediu care este construit pe baza abilităților și intereselor lor”. (Bonaciu, A.,
Consilierea părinților copiilor cu autism, 2013)

Reușita unui tratament depinde de intervenția parentală. Conlucrarea părinților cu

educatorii, terapeuții sau consilierii ajută la identificarea comportamentelor problematice și
abordarea lor într-un mod corespunzător. Chiar și în lipsa prezenței consilierilor, părinții vor
implementa diverse tactici învățate, continuând astfel terapia acasă. Mediul de acasă constituie
confortul și stabilitatea despre care s-a menționat în subcapitolele anterioare. Multe dintre
cercetări subliniază asemănările dintre eficacitatea tratamentului terapeutic și cea a tratamentului
parental de acasă.

Pentru a face față „provocărilor” și pentru a fi capabili de a oferi copilului lor o viață cât
mai bună, părinții pot fi consiliați, la rândul lor. Consilierea parentală se axează pe importanța
oferirii acceptării și iubirii necondiționate copilului și reducerea frustrărilor, în contextul
schimbării atitudinii de până atunci.
24
 Consilierea preșcolarului care suferă de autism facilitează găsirea și menținerea unui rol
social în lume, timp în care se caută și ameliorarea simptomelor. Terapia începe într-un context
afectiv.

„Principalele obiective ale psihoterapiei autismului sunt:

- Învățarea comportamentului și socializarea, deoarece persoanele autiste nu se pot

integra și nu pot învăța, prezentând multe comportamente negative și puține
comportamente adecvate;
- Educarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor de autoservire și de viață
independentă: de îmbrăcat, dezbrăcat, hrănit, unele activități gospodărești,
preprofesionale și chiar profesionale;
- Educarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor de comunicare. La început
este necesar să fie creată intenția de a comunica. Apoi subiectul va fi învățat să
comunice, pornindu-se de la unele forme elementare de comunicare, ajungându-se
treptat la elaborarea și dezvoltarea unui sistem lingvistic complex.” (Bonaciu, A.,
Consilierea părinților copiilor cu autism, 2013)

Un rol important în consilierea preșcolarului care suferă de autism îl constituie

experimentarea unui limbaj de comunicare. Găsirea acestui limbaj poate avea un parcurs dificil.
Terapeutul va încerca, pentru început, stabilirea unor pseudo-limbaje de comunicare, precum
imitarea – la început non-verbală și apoi verbală. Acest proces, repetat, ajută la formarea unor
abilități în contextul cunoașterii.

„Însă datorită imposibilității de a anticipa reacțiile și comportamentul unui copil autist,

intervenția psihopedagogică de recuperare, educare și instruire devine foarte dificilă, iar
alcătuirea prognosticului evoluției sale este dependentă de contextul relațional și de
disponibilitatea terapeutului în identificarea unor alternative de comunicare cu copilul autist
(dintre cele mai neobișnuite, de exemplu folosirea calculatorului, a unor sunete aparent lipsite de
sens, a unor asocieri cromatice aparent bizare, a unor mișcări aparent lipsite de semnificație etc.,
care reușesc să spargă barierele impuse de specificul lumii interioare a autistului), altele decât
modalitățile obișnuite pe care le utilizăm în relațiile cu copiii normali.” (Bonaciu, A.,
Consilierea părinților copiilor cu autism, 2013, apud. Verza, E., Educația integrată a copiilor
cu handicap, Polirom, Iași, 1998)

25
BIBLIOGRAFIE

Cărți și texte:
1. Bonaciu, A., Consilierea părinților copiilor cu autism, 2013
2. Case-Smith, J., Weaver, L. L., Fristad, M.A., A systematic review of sensory
processing interventions for children with autism spectrum disorders, 2015
3. Fishbach, G., Leo Kanner’s 1943 paper on autism, Spectrum, 2007
4. Gîfei, M., Autismul la preșcolari: ghid practic și metodologic, Rovimed
Publishers, Bacău, 2010
5. Mitasov T., Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi, 2005
6. Morgese, G, Lombardo GP., Dementia praecocissima: the Sante De Sanctis
model of mental disorder in child psychiatry in the 20th century, History of
Psychiatry, 2019
7. Peeters, Th., Autismul. Teorie și intervenție educațională, ed. Polirom, București,
2009
8. Sandison, R., A Parent’s guide to Autism, Siloam, USA, 2016
9. Simion, I.A., Metode și tehnici cognitiv-comportamentale în abordarea
autismului: între cunoaștere și recuperare, Mica Valahie, București, 2013
10. Stillman, W., Esența autismului, Cartea Daath, București, 2014

26
Surse web:
1. Chirica, A., Șanse la integrare – Proiect, 2017
https://ro.scribd.com/document/361297806/%C5%9Eanse-La-Integrare-Proiect
2. http://asociatiaidentity.ro/esti-in-cautare-de-raspunsuri/tulburarea-de-spectru-autist-tsa
3. https://autismvoice.ro/predare-emapatiei-este-posibila/
4. https://lapsihiatru.ro/2019/04/12/cazul-lui-victor-of-aveyron-copilul-salbatic-care-vorbea-
limba-lupilor/
5. https://www.helpautism.ro/ro/autism/cauzele-autismului
6. Zamfir, O., Autism/ Comunicarea Doboară Ziduri, 2020,
https://ro.scribd.com/document/462906293/Autism

27
28