Sunteți pe pagina 1din 48

EVOLUTIA CONCEPTULUI SI CERCETARILOR

PRIVIND AUTISMUL

Conceptul de „autism infantil” a declanşat numeroase intrebări,


controverse şi înfruntări ideologice. In
secolul XIX, preocupările în această direcţie au fost puţine. Copiii cu
tulburări mentale erau consideraţi idioţi (arieraţi profund sau congenital).
Formele clinice – in afară de cele psihotice – erau inexistente, copiii bolnavi
erau fie aruncaţi, fie abandonaţi, fie inchişi.
In 1900, medicul psihiatru Maria Montessori a revoluţionat
lumea medicală cu propunerile sale. Ea a facut remarca urmatoare: “copiii
deficienţi nu sunt în afara legii şi au dreptul să trăiască şi să meargă la
şcoală “. Ea a elaborat o metodă pedagogică educativă elementară pentru
copiii cu dificultăţi mintale şi sociale.
La începutul secolului XIX conceptele de “demenţă precoce” şi
de ”regresie” se dezvoltă puţin câte puţin, plecând de la observaţii asupra
copiilor cu tulburări mintale. Astăzi, aceste tulburări alcătuiesc psihozele
infantile din care face parte şi autismul. In 1911, psihiatrul Eugen
Bleuler descrie pentru prima data sindromul de “schizofrenie infantila, termen
care îl înlocuia pe acela de„demenţă precoce”.In afară de simptomele acestei
afecţiuni, E. Bleuler insistă asupra disocierii şi introduce termenul de ”autism”
pentru a califica aceşti copii, care vin din afara realitaţii, afundaţi în viata lor
interioară.
Bruno Bettelheim, in 1950 considera originea autismului exclusiv ca pe
o experienţă şi învinovăţea parinţii pentru aceasta grava tulburare.
Intre anii 1950 – 1960 exista tendinţa de a pune in evidenţă
influenţa unei anumite conjuncturi in apariţia sindromul autist. Teza cea
mai recunoscută este de orientare psihanalitică si ea ii invinovăţea pe
parinţii acestor copii, considerand ca, prin crearea unei ambianţe
nepotrivite acestia pot să determine apariţia sindromului autist. Se vorbeşte
de ,,mame rele“, care reuşesc să inducă copiilor o stare de repliere psihică, o
angoasă profundă faţă de lumea exterioară pe care copilul o percepe ca pe
o ameninţare la adresa lui. Din această cauză, cura psihanalitică
preconizează separarea copilului de mediul familial.
În 1943 doctorul austriac Leo Kanner a descris pentru prima data
11 copii care s-au prezentat la clinica sa cu o combinatie de grave deficite de
vorbire marcate de anormalitati în interactiunea sociala si o înclinatie spre

1
comportamente stereotipe, repetitive si ritualisitce. Acesti 11 copii au fost
primii copii diagnosticati cu autism infantil. El cosidera autismul ca pe ,,o
incapacitate crescută de a realiza biologic contactul obişnuit cu alţi oameni“.
In descrierea bolii nu se include şi prognosticul fatal de arierare, accentul fiind
pus pe capacităţile restante ale pacienţilor. Această descriere a bolii este
recunoscută şi astăzi în clasificările internaţionale. Desi denumirea initiala a
evidentiat ca autismul infantil e observat în copilarie si documentele descriu
comportamentul autist la copii, acum este clar ca autismul e vazut ca o boala pe
tot parcursul vietii a carei tip si severitate se modifica în timp odata cu
dezvoltarea individului.
Intre 1960-1970, autismul este considerat din punct de vedere
etiologic, ca o entitate omogenă, observabilă în diferite circumstanţe. În
U.S.A, autismul descris de Kanner este admis ca o entitate specifică, dar
este ataşat schizofreniei infantile.
Misc si Lang introduc noţiunea de psihoze deficitare şi dizarmonice
evolutive pentru a caracteriza procesele psihotice asociate cu o deficienţa
mintală sau instrumentală.
Cognitiviştii cercetează fiecare sindrom autist la nivelul
functiei de percepţie, în vorbire şi în viaţa socială în general. Ei recunosc
atât tulburări de percepţie, cât şi tulburări prezente în capacitatea de
inţelegere şi de comunicare. Astfel încep să apară supoziţii privind legatura
dintre autism si factorii organici. Se consideră că plasamentul în şcoală şi
familie este mai puţin adecvat. In 1969 este creată
în Franţa, Fundaţia ,,Sesame autisme“, care va deveni membră fondatoare
a ,,Asociaţiei autismului european“. Fundaţia numără în prezent 1200 de
familii, regrupate în 30 de asociaţii regionale/departamentale, afiliate
,,UNAPEI” (Uniunea Naţională a Asociaţiilor de părinţi şi prieteni ai
persoanelor handicapate mintal). În perioada 1970 —
1990, distorsioanarea relatiei „mamă – copil” nu mai este considerată
cauza exclusivă a apariţiei autismului, cercetătorii abordand cu atenţie
drama părinţilor cu copii autişti, care se deosebesc de părinţii copiilor cu
alt handicap. In 1975, în
Franţa este promulgată o lege care prevede ,,educaţia obligatorie” a
copiilor handicapaţi ca urmare a presiunilor făcute de părinţii şi educatorii
acestora. Din nefericire, această lege este rar aplicată. In 1978 au
loc numeroase dezbateri nosografice. Wing si Gould vorbesc de sindromul
autist şi nu de boala autistă, ei subliniand etiologia heterogenă a autismului. pe
care îl consideră, drept ,,o stare finală” cauzată de factori diverşi.
Din 1981, psihozele
infantile sunt denumite de DSM III „tulburări care invadează dezvoltarea”
pe scurt „T.E.D.” (,,pervasive developmental disordes”). Aceste tulburări

2
sunt considerate deviaţii de dezvoltare a funcţiilor psihologice fundamentale
implicate in dobândirea aptitudinilor sociale si de limbaj.
In 1987, D.S.M. III revizuit nu
mai recunoaşte decât două forme: T.E.D. – ca tulburare autistă;
T.E.D. – ca tulburare autista
nespecifică. Această împărţire a autismului a ridicat
numeroase probleme. Astfel de concepţii neglijau dimensiunea psihopatologică
şi negau suferinţa acestor copii. Cu mult înainte, unii autori au preferat să
vorbească de ,,tulburări majore de organizare a personalităţii”, afectând atât
constituirea identităţii copilului cât şi raporturile lor cu realitatea exterioară.
Pentru aceştia, problema angoasei şi a mecanismelor de apărare este prioritară.
In 1992, Asocaţia Autismului
European lupta pentru restabilirea drepturilor persoanelor autiste, pe linia
drepturilor omului, tinandu-se cont de dificultatile din viata sociala.
In 1993 unii considera
autismul drept o caracteristică înnăscută/fixată precoce, ambele situaţii
prezentând autismul ca fiind definitiv. Alţii inţeleg autismul ca pe un
proces dinamic care poate duce la evoluţii diversificate; acestia avand o
orientare dinamica. Mises, Perron si Hochmann au
subliniat marea varietate de evoluţii spre moduri de organizare diferite si si-au
pus urmatoarea întrebare: „fixitatea structurală nu poate fi legată, in unele
cazuri de factori asociaţi, sau reflectă insuficienţa mijloacelor terapeutice de
care dispunem ? “ In 1996, drepturile persoanelor
autiste sunt recunoscute de Parlamentul European, care precizeaza
ca ,,autismul este un handicap” si se recomanda statelor membre sa
recunoasca aceste drepturi si sa faca in asa fel ca ele sa fie respectate prin
adaptarea unei legislatii corespunzatoare. Aceasta legislatie trebuie sa
mentioneze dreptul la o viata independentă si dreptul de a participa in
măsura posibilitatilor, la deciziile privind viitorul lor; ei trebuie sa
beneficieze de educatie si asistenţă medicală corespunzatoare si sa nu fie
supusi la angoase, amenintari sau tratamente abuzive. Cercetările medicale
progresează, fiind suspectate câteva tulburări psihologice; era totuşi greu de a
preciza dacă acestea sunt consecinta unor tulburari psihologice sau este vorba,
mai degraba, de o interactiune intima între cei doi poli. În acest an, mass-media
a contribuit mult la cunoasterea problemelor de autism, ziaristii manifestand un
mare interes fata de aceasta boala enigmatica care a intrigat lumea întreaga.
Actualmente este regretabila existenta
unor conflicte ideologice intre cercetarile medicale, psihanalitice, cognitive si
educationale, precum si graba cu care se dagajeaza factorii organici, atunci
cand nu exista un tratament medical pentru autisti. Aceste conflicte se reflecta
astfel:

3
 cercetarile psihiatrice sunt adesea in opozitie cu cercetarile din domeniul
educational;
 parintii critica lipsa de sustinere a psihiatrilor, pe care o regasesc si ei in
cercetarile educative;

 uneori autismul este redus la cativa factori de ordin neuro-biologic;

 cel mai adesea, functia psihologica este restransa la un numar de


deficiente (limbaj, comunicare, etc.).

Toate acestea duc la o dificila intelegere a autismului, care este o boala


cu o etiologie multipla.
In Franta, autismul este recunoscut ca o forma de psihoza
infantila. In alte tari, autismul nu este recunoscut ca ,,o structura”, ci ca ,,o
organizare”.Din contra, alte clasificari internationale vorbesc de tulburari
care invadeaza personalitatea. Dezvoltarea evolutiilor permit tot mai mult
descrierea sindromului si posibilitatea de a-1 diagnostica, de a gasi strategii
educative, pornind de la gravitatea simptomelor, deficientelor si
potentialitatile autismului. Tratamentul copiilor autişti este adesea
reprezentat de o educatie specializata. Metode specifice sunt dezvoltate in
special în vederea cresterii autonomiei acestor copii.
Astazi, unii clinicieni se intreaba care dintre factorii biologici sau
de conjunctura sunt determinanti in dezvoltarea persoanei autiste si a
dificultatilor de adaptare. Treptat apare evident ca o etiologie unica de
dezvoltare, cum sugereaza dihotomia (bifurcarea) înnăscută sau dobandita,
este putin realista si greu de admis. Pe acest criteriu Bursztejn, contesta
opozitia dintre etiologia organica si cea psihogenetica. El subliniaza
conditionarea inevitabila a dezvoltarii, atat prin determinismul genetic, cat
si prin interactiunile cu mediul. El recunoaste participarea factorilor
neurologici la o organizare mentala, particulară, care insa nu poate exclude
si o participare psihopatologica.
Se sugereaza ca prin interactiunile din diferite domenii de cercetare sa se
ajunga la propuneri mai realiste. In concluzie dezvoltarea copilului autist si
a obstacolelor ce-i stau în cale sunt ,,rezultatul unei interactiuni complexe”
a potenţialelor genetice si biologice si a experienţei reprezentate de parinţi,
anturaj, mediul socio-economic si cultural si a tot contextului relational.
Dupa Ghergut, „autismul se prezinta sub diferite forme si
grade de manifestare, cuprinse intre limitele normale si patologice. Sunt
evidente doua forme particulare: a) autism agitat – subiectul incearcape
plan imaginar unele experiente care pot sa-l duca la extaz sau il terorizeaza;
b) autism calm – se manifesta prin

4
stari contemplative, subiectul se complace idilic prin „iluzionare” sau
„ consolare”. „
Cercetarile medicale au pus accentul pe urmatoarele elemente:

 originile posibile ale autismului;


 cauze patologice;

 cauze organice;

 cauze biochimice;

 cauze imunologice;

 cauze neurologice;

 procentajul semnificativ al copiilor;

 tratamentul medical.

Cu toate ca s-au obţinut o serie de rezultate, nici o cauza obiectivă nu a


putut fi determinata pana in prezent, cum ar fi existenta la copiii autisti a unei
gene X fragile sau probe ale unei disfuncţii neurologice.Totusi, unele rezultate
au fost obtinute constant:
-deficiente imunologice cu urme crescute ale neuromediatorului ;
-o legatura intre stresul matern anormal din timpul sarcinii,
retardul psihomotor si unele insensibilităti algice (de durere).
Unele cercetari se orienteaza spre o interactiune intre
diferite procese care, din cauza unui dereglaj, antreneaza demobilizarea largă a
mecanismelor psihice cerebrale sau motorii.

DR. TARDJMAN
Descrie autismul ca un profil comportamental asociat cu un profil neuro-
anatomic si neuro-clinic. Exista o apropiere de date biologice, psihologice si de
mediu. El vorbeste de cauze multifunţionale, generatoare de senzatii
incomprehensibile si care nu pot fi stapanite, darorita unei disfuncţii in
comportarea semnalelor de mediu, de angoase primitive sau arhaice, care
acţioneaza asupra reprezentarilor spaţiale si de imagine a corpului. Aceste
angoase ar fi responsabile de trairile de ,,prabusire“, de distrugere si
exterminare, de ,,. Copilul incearca sa faca fata acestei situatii printr-o
tentativa de stapânire, printr-un sistem senzorio-perceptiv. Aceasta este

5
cauza care duce la aparitia “serotoninei” – ca o “descarcare a tensiunii
anxioase“.cadere in adancuri“

PSIHANALIZA ŞI AUTISMUL

Modelul psihanalitic aplicat starilor psihotice ale adultului nu poate


explica autismul infantil. Din aceasta cauza, unii autori au elaborat noi
concepte:
- unul dintre modele considera autismul ca fiind un mod de apărare
contra trăirilor terifiante;
-alţi autori acorda o mai mare importanta auto-senzorialitaţii si
dificultatii de a controla şi stapâni evenimentele senzorialitati ;
-altii acorda importanta vieţii stranii sau trairilor corporale si a
rezonantei asupra funcţiei pielii;
-multi autori pun accentul pe relatia mama – copii ;
-altii subliniaza rolul tatălui - in functia sa simbolică si locul
imaginarului.

 BRUNO BETTELHEIM
Autorul a fost inchis intr-un lagar de concentrare, unde a putut observa
fenomenele de repliere a prizonierilor, in atitudini catatonice, acestia parand a
accepta voluntar situatia lor. Comparând aceste rezultate cu autismul infantil,
ajunge la urmatoarea concluzie: „copilul nu poate face faţa, prin experienţa sa
proprie,la o activitate care suferă modificări, datorită aparitiei unor elemenle
noi; ca atare el nu poate sa obtină satisfactie pentru nevoile sale, ajungand la
o disperare profundă”.
Concluzie: Este vorba de copiii- victima – victime ale unor grave
perturbari afective, determinate de un mediu familial neanimat, atemporal care
face din copilul lor ,,o masina”. Prin aceasta, autorul descrie o teorie care
culpabilizeaza parintii, considerandu-i pe parintii drept prima cauza a
handicapului propriilor copii (perturbare afectiva grava).

FRANCES TUSTIN

6
Ipoteza sa se bazeaza pe faptul ca autismul poate fi explicat prin
,,ruptura copilului de la sanul mamei” (in sens metaforic), copilul fiind
considerat ,,o prelungire a corpului mamei”. In felul acesta, dezvoltarea psihica
a fost stopata – intr-un stadiu precoce al vietii de trairea maternala, cand
,,copilul avea inca nevoie de a trai iluzia unei contopiri corporale cu mama”.
Aceasta iluzie trebuie eliminata progresiv, printr-o pregatire simultana atat a
mamei cat si a copilului, iar momentul separarii trebuie realizat treptat. Aceasta
ruptura creeaza trairea de ,,discontinuitate corporala”, intre corp si mediu, ,,o
ruptura a unei parti din sine insusi”‘.
Copilul prezinta tendinta de a completa propriul sau corp, folosind si
manipuland obiecte neanimate, pentru a pastra sentimentul de continuitate
minimala.Plecand de la aceasta ipoteza centrala, autoarea distinge diferite
tipuri de autism:
-autism normal;
-autism primar normal;
-autismul secundar;

determinat de ruptura precoce de la sanul mamei ; “Eu-1 nu este diferentiat de


Non-Eu (copilul isi construieste o cochilie protectoare, pe care o numim
crustacee)”, unde copilul are un comportament inert si pasiv, legat de o
slabiciune fata de sanul maternal;care cuprinde prima perioada de hranire .
Autoarea acorda multa importanta metodelor educative si pedagogice, afirmand
ca este important ca parintii, educatorii si terapeutii sa creeze o prezenta, care
sa fie resimtita de copil sub forma unei atmosfere de incredere, de caldura si de
incurajare. Se pune intrebarea: “ruptura foarte precoce de la sanul maternal nu
este mai degraba o consecinta, decat originea autismului?!“.
CUVINTE CHEIE:
-ruptura precoce de la sanul mamei;
-trairea psihica de ruptura, imaginata de copil ca
o ,,gaura neagra”; -construirea de catre copil a unei „ cochilii protectoare “.

MARGARET MAHLER
Autoarea descrie stadiile copilariei in urmatoarele perioade:
-faza autista;
-faza simbolica;
-faza de individualizare,
cand copilul incepe progresiv sa devina autonom.in primele luni;in
primele saptamani. Studiul facut pe copiii psihotici a scos la iveala lipsa uneia
din aceste faze in evolutia dezvoltarii lor, ce a determinat-o sa ajunga la
urmatoarea concluzie: psihoza autista este cauzata de lipsa primei faze de

7
dezvoltare a copilului, care are la baza halucinatia de despartire a mamei, care
nu a putut sa devina obiectul de referinta senzoriala. In aceasta situatie,
limitele ,,Eu-lui corporal” nu ar putea sa fie percepute ; (faza simbolica dificila
poate fi originea unui autism primar sau secundar, daca mama, antrenand o
relatie simbolica cu copilul sau, traieste in imprevizibil si frustrare ; aceasta
stare va duce copilul la autism).
In psihozele simbolice copilul recunoaste pe mama sa ca fiind diferita
fata de el si ezita sa fuzioneze cu ea pentru a nu fi „absorbit de aceasta”; el isi
considera mama drept ,,o extensie a corpului sau“, deoarece ,,el insusi nu va fi
diferit de obiectul mama“. Deseori, aceste doua categorii se pot combina intre
ele. MELAN
IE KLEIN
Autoarea afirma ca inca de la inceputul existentei sale “viata fantastica a
sugarului este dominanta“. Ea descrie doua perioade necesare evolutiei Eu-lui,
si anume: perioada de schizofrenie a sugarului si perioada depresiva.
Mecanismele de aparare arhaice contra unei angoase persecutive sunt
urmatoarele:
-proiectia;
-identificarea proiectiva;
-refuzul sau respingerea;
-idealizarea.
Daca ambianta maternala este neadecvata si daca unele mecanisme intra-
psihice nu sunt puse in miscare, sau daca progresul cognitiv este insuficient,
atunci va avea loc fixarea patologica – la prima faza precoce de dezvoltare a
copilului si consolidarea patologica schizo-paranoida (divizarea obiectului si
Eu-lui in bine si rau). Caracterul dureros al realitatii duce la identificarea
proiectiva patologica, care va face realitatea si mai dureroasa si mai
persecutiva. Intr-o psihoza, daca predomina experientele rele asupra celor bune,
copilul nu va putea sa abordeze faza depresiva, sa integreze ambivalenta sa si
nici sa construiasca o realitate adecvata.
Autoarea pare sa introduca cate ceva din reprezentarea mintala a
schizofrenului si din dizarmoniile psihotice ale copilului mare. Din contra, ea
nu aduce nici o explicatie autismului.

I. Perioada (pozitia) schizo-paranoida.

Procesele de delimitare si angoasa sunt dominante (angoasa


paranoida este angoasa de distrugere a Eu-lui pana la obiectul sau). Astfel,

8
se protejeaza fata de suferinta depresiva prin mecanismele de separare,
proiectie, intersectie si identificare proiectiva.
Separarea obiectului si a experientelor copilului in bine si rau
organizeaza universul impresiilor emotionale. Aceasta separare are ca scop
indepartarea obiectului persecutor; are loc separarea pulsiunilor agresive
si libidinoase. Obiectele rele sunt separate de cele bune si proiectate spre
spatiul inconjurator; cele bune sunt incorporate in sine. Separarea este o
conditie prealabila de integrare ulterioara; treptat se trece la perioada
(pozitia) urmatoare.

II. Perioada (pozitia) depresiva.

Binele si obiectul rau sunt percepute ca unul singur, iar mama este o
sursa atat a binelui cat si a raului. Sugarul descopera suferinta sa,
dependenta extrema fata de mama si gelozia fata de ceilalti. El va ,,proba”
suferinta, nelinistea, depresia si va confrunta ambivalenta sa fata de
acest ,,obiect total” (mama) prin tendintele sale agresive. Pentru a se
proteja de atacurile sale sadice fata de mama, copilul va cauta sa repare,
ceea ce va constitui premisele de afectiune fata de altii.
Această etapă bazată pe antagonismul “între dragoste şi ură” este
necesară dezvoltării. Dacă perioada depresivă va fi depăşită cu greu, ea
poate deveni nucleul unde se vor grefa stările patologice ulterioare.
CUVINTE CHEIE:
-viaţa fantastică a copilului;
-perioada schizo-paraniodă şi depresivă;
-separarea şi identificarea proiectivă;
-angoasa persecutivă şi depresivă.

 WILFRED BION
„Mama este o fiinţă mulţumită atunci când isi îngrijeşte bine copilul; ea
va veghea ca acesta să fie protejat şi bine hrănit şi ii va asigura o bună
dezvoltare. Gesturile sale vor reflecta gândurile, grija şi sentimentele pe care
le are faţă de copil.”
Autorul descrie funcţiile de mulţumire, de legatură sau de delimitare a
mamei. El situează relaţia mamă – sugar, într-o relaţie continuă. Mama
supraveghează copilul, observă şi adună emoţiile neorganizate sau trăirile
terifiante ale acestuia, pe care le modifică, făcându-le suportabile. Ea le va reda
copilului său într-o formă acceptabilă. Copilul „realizează” că mama este bună,
dând o formă trăirilor sale haotice, pe care va putea, astfel, să le păstreze într-un
spaţiu psihic. În cadrul psihozelor autiste sau simbolice există un derapaj al

9
acestor procese. Copilul va rămâne afundat în resentimentele sale haotice, este
confuz, neputând să realizeze ce-i lipseşte. Trebuie subliniat că, pentru copilul
autist este necesară o terapie care să adune toate emoţiile primitive,
neorganizate şi neelaborate, pe care să le redea ulterior sub o formă asimilabilă.
În felul acesta, copilul va putea să acţioneze pe cont propriu, să realizeze un
spaţiu psihic personal şi să-şi organizeze viaţa emoţională.

GENEVIEVE HAAG
- consideră relaţia mamă – copil, ca fiind o legătură psihică; mama este
aceea care filtreză primele senzaţii ale copilului, având un rol de paraexcitare
(excitare paralelă). Copilul se va forma datorită acestui schimb de senzaţii,
percepţii şi emoţii care trec de la mamă la copil. Mama trebuie să se adreseze
copilului prin cuvinte care să reprezinte trăiri menite să-l anime. Autoarea a
observat că la copii autişti există o rupere a legăturii psihice între mamă şi
copil. Această stare va genera instalarea mecanismelor autiste de supravieţuire.
Astfel, copiii ajung să nu-şi mai cunoască sau să nu folosească anumite părţi ale
propriului corp. GENEVIEVE HAAG consideră că apare „a doua piele”, ca
sistem defensiv, ca o barieră între copil şi cei din jur. Copilul va considera
„veşmintele” drept o carapace, o cochilie somatică rigidă, care-i dă posibilitatea
să-şi ascundă deficienţele.

CUVINTE CHEIE:
-filtru şi paraexcitaţia;
-expunerea în cuvinte a trăirilor copilului;
-mecanismele autiste de supravieţuire;
-apare o „a doua piele”.

ESTHER BICK
-remarcă lipsa de coeziune psihică şi nepăsarea faţă de diferite părţi ale
corpului; ea consideră pielea ca pe un învelis ce adăposteşte o serie de zone
interioare, ca un sac ce delimitează un spaţiu în interior. Mama va deveni
obiectul de legătură al copilului, care progresiv va interioriza şi apoi va percepe
propriul său organism.
E. Bick vorbeşte de acea zisă „piele psihică” care va permite o
organizare progresivă a mecanismelor proiective, introective şi de identificare;
în felul acesta se va dezvolta propriul psihism al copilului. În această situaţie,

10
integrarea nu este posibilă şi se instalează comportamentul patologic,
identificarea proiectivă morbidă şi identificarea adezivă. Copilul se lipeşte de
altă persoană şi foloseşte corpul acesteia ca pe „o prelungire a propriului său
corp”; această persoană nu este recunoscută în existenţa sa proprie. Uneori,
copilul îşi construieşte o carapace denumită „a doua piele musculară”. El se
înveleşte cu această „piele musculară”, înlocuind dependenţe obiectului printr-o
pseudoindependenţă.

CUVINTE CHEIE:
-absenţa coeziunii psihice (mamă – făt);
-„pielea psihică”;
-„a doua piele musculară”;
-Identificarea adezivă;
-Identificarea proiectivă;-Identificarea introectivă.

 DONALD MELTZER
Se referă la teoriile autoarei E. Bick şi descrie autismul ca pe o
dezorganizare a senzaţiilor; Eu-l este dezmembrat, nu există nici o posibilitate
de coerenţă, iar diferitele capacităţi perceptive sunt separate unele de altele.
Astfel se realizează o disociere a senzaţiilor, o multitudine de evenimente
senzoriale suprapuse, necoordonate şi neinteligibile. Există un vid psihic, fără
nici o posibilitate de discriminare a trăirilor interne şi externe.
În articolul său, autorul vorbeşte de un organism „neexpus la toate
vânturile senzoriale şi emoţionale”: universul relaţional al autiştilor este
caracterizat prin absenţa spaţiului psihic şi corporal,care sunt de neseparat şi
care percep universul într-o manieră bidimensională. Acest univers este
perceput fără profunzime şi fără diferenţiere între afară şi înăuntru. În
continuare, autorul vorbeşte de lipsa de coeziune a facultăţilor mentale şi lipsa
ataşamentului faţă de evenimentele unisenzoriale.
Stereotipiile sunt manevre defensive de izolare, ca o necesitate de a
controla obiectele într-o manieră repetitivă, în scopul de a fi percepute. Copilul
va intra în crize de angoasă atunci când posibilităţile de reechilibrare devin
imposibile.

CUVINTE CHEIE:
-lipsa de coeziune a facultăţilor mentale;
-lipsa de ataşament faţă de evenimentele unisenzoriale.

11
DIDIER ANZIEU
El descrie functia psihică de dezvoltare cu ajutorul funcţiei corporale.
Este vorba de un Eu-corporal, prin care toate funcţiile psihice se vor desfăşura.
Mama este „prima piele a copilului”. Autorul descrie „Eu-l – piele”, pe care îl
consideră ca pe un înveliş protector şi securizant de la care Eu-l va putea să
înceapă, puţin câte puţin să se constituie, să se organizeze şi să se structureze.
Aceasta oferă psihismului, conştiinţa învelişului nostru corporal, care ne va
permite să ne ancorăm şi să trăim în lume.

Autorul consideră Eu-l corporal ca precursorul sentimentului identităţii


de sine şi de sensul realităţii; el recunoaşte interacţiunea mamă – sugar ca pe un
dublu feed-back (dublă informare), ca pe o piele comună pentru copil şi mamă,
ca pe o etapă prealabilă în procesul de recunoaştere a pielei proprii şi a
propriului Eu. Relaţia primordială a mamei este recunoscută ca o condiţie
prealabilă în recunoaşterea de sine.
Pielea ar avea rol in:
-menţinerea psihismului;
-ocrotirea psihismului;
-para-excitaţia;
-inter-senzorialitatea;
-funcţia de susţinere a relaţiilor sexuale;
-înscrierea în urmelor senzoriale.
DIDIER ANZIEU consideră pielea ca pe un manuscris original
care păstrează urme de ştersături ale unei scrieri originale.
În psihoze există o perturbare gravă a diverselor
funcţii ale Eu-lui-piele. Copilul nu poate să verifice sentimentul de continuitate
care să-i permită a diferenţia senzaţiile ce i-au lăsat urme pe propriul creier. El
nu a putut să perceapă un înveliş corporal complet pentru a putea trăi în lumea
care-l înconjoară. Este vorba de o apărare la nivelul Eu-lui-piele care nu a putut
să devină un postament puternic pentru a procura o bună relaţionare cu
obiectele. Manuscrisul originar nu a putut să înregistreze decât urme abia
vizibile. Autorul descrie apariţia unei antifuncţii, numită distrucţia pielei si o
altă formă de autism în care copilul este depăşit de angoasă, având loc o mare
permeabilitate senzorială, pielea ne-mai-putând să asigure funcţia filtru şi de
modelare al stimulilor. Manuscrisul originar va fi plin de semne, care însă nu
pot fi înţelese. Este vorba de o funcţie toxică a Eu-lui-piele, care devine o
tunică otrăvită, sufocantă şi dezagreabilă.

CUVINTE CHEIE:
-interacţiunea mamă – sugar;

12
-dublul feed-back;
-apariţia Eu-lui-piele;
-funcţiile pielii;
-manuscrisul originar.

Eu-l corporal inglobează investiţia libidinală şi devine un înveliş de


excitatie sexuală globală; pentru a forma reprezentările la copil, oferind
acestuia senzaţii-afecte uşor de integrat;

D.W. WINNICCOTT
Originea psihozelor infantile este căutată în eşecul relaţiei de adaptare
între mamă şi copil. Copilul reprezintă stadiul primar al ne-integrării şi el nu
poate exista fără îngrijirile mamei. Este nevoie şi de condiţiile optime de mediu
care să favorizeze dezvoltarea armonioasă a copilului. Mama trebuie să fie
suficient de bună, pentru a menţine o existenţă continuă copilului pe toată
durata fazei de dependenţă absolută a acestuia faţă de mamă. Îngrijirile
acordate de mamă vor ajuta la structurarea Eu-lui copilului. Sentimentul
continuu al existenţei nu trebuie să fie întrerupt de nelinişti exterioare, cum ar
fi, de exemplu, agresiunile.
Îngrijirile mamei permit copilului să se diferenţieze progresiv, trecând
prin faza de dependenţă relativă, care va fi urmată de faza de evoluţie spre
dependenţă absolută. Începând cu această ultimă fază de dependenţă absolută,
copilul va descoperi progresiv realitatea exterioară, fiind în măsură să o
înţeleagă. Psihoza infantilă este rezultatul anulării acestor cuceriri din cauza
reacţiilor de apărare faţă de mediu.
Sugarul este o fiinţă imatură, tot timpul aflată în faţa unei angoase
pe care nu o cunoaşte; el este fragil şi dependent de mediu. Angoasele
distructive nu provin din fantasmele sale, dar sunt legate de lipsa de
dezvoltare. Dacă mediul este nefavorabil, are loc un şoc interior, o stare de
confuzie şi o lipsă de integrare, oarecum şi neputinţa de a avea relaţii cu
propriul corp.
Autorul descrie depresia psihotică ca pe o discontinuitate şi o ruptură
cu suprafaţa corporală, când relaţia cu obiectul nu mai este posibilă. Copilul
nu va mai avea acces la existenţa fiinţei sale şi nu va mai putea diferenţia
exteriorul de interior.
De asemenea vorbeşte de un stadiu al „oglinzii”. Mama care-l
priveşte şi se ocupă de copil exprimă, prin mimică şi calitatea îngrijirilor
acordate, imaginea dorinţelor sale. În acest stadiu, copilul poate capta

13
acest portret în el însuşi şi pentru a-l păstra în vederea construirii propriul
Eu; imaginea mamei este precursoarea oglinzii în dezvoltarea emoţională a
omului.
Autismul este o încercare de supravieţuire în faţa unei anarhii şi a
unui haos interior, care depăşesc modul de apărare contra senzaţiilor
angoasante. Nu este vorba de o oprire într-un stadiu primar, ci de o
organizare deviantă şi specifică. Mama susţine copilul asigurând o funcţie
de suport pe lângă Eu, pe care îl protejează de angoase. Copilul va căpăta
încredere, va putea să se integreze, iar personalitatea sa va gasi un
fundament sigur.

Prin îngrijirile sale, mama va face copilul să simtă o legătură solidă intre
Eu-l şi corpul său. Maniera de a ţine copilul are un rol important în
capacitatea de acceptare şi de integrare corporală. În acest fel, se permite
interiorizarea schemei şi imaginii corporale. Îngrijirile mamei favorizează
tendinţa înnascută a copilului de a accepta limita produsă de piele, această
barieră care separă Eu-l de non-Eu.

Adaptarea mamei la nevoile copilului crează acestuia iluzia că există o


realitate exterioară care corespunde propriei sale capacităţi de a crea
(„jocul cu realitatea”). Apăsarea exercitată de un obiect va determina
relaţia cu acesta (relaţia subiectului cu obiectul). Este necesar de a oferi
Eu-lui cadrul şi timpul de a consolida aceste cuceriri, de a negocia şi de a
se întâlni cu realitatea care îl înconjoară.

CUVINTE CHEIE:

mama – suficient de bună;

existenţa neliniştii exterioare;

structura unitară: sugar – îngrijiri maternale;

stadiul de „oglindă”;

autismul – „încercare de supravieţuire”.

JACQUES LACAN

14
Consideră ca drama psihoticului nu constă în lipsa mamei ci în
imposibilitatea de a umple această lipsă. Autorul explică psihoza infantilă prin
lipsa stadiului de oglindă şi din decăderea din drepturi al numelui de tată. La
naşterea sa, „copilul este aruncat într-o lume simbolică şi socială, încărcată de
sensuri”. El trăieşte într-o lume în care senzaţiile sale nu sunt încă structurate şi
unde imaginarul său se amestecă cu propriile percepţii. Accesul la simboluri nu
este posibil decât prin trecerea prin stadiul de oglindă, când se reflectă
imaginea corpului unificat; el va putea să recunoască şi să construiască un Eu-
imaginar, precursor al Eu-lui definitiv. Acest moment va constitui prima
cucerire imaginară a unei identităţi – identificarea primitivă a unei imagini
totale a corpului, pe care se vor grefa identificările ulterioare.

Când copilul nu parcuge stadiul de oglindă, rămâne la marginea imaginarului


pierdut în fantasma corpului său, fără vreun suport cu alte obiecte; astfel el va
deveni psihotic.

Chiar înainte de concepţie, copilul devine rezultatul unor proiecţii paternale,


obiectul dorinţei părinţilor. Imaginea copilului se realizează prin fantasmele
părinţilor, legate de istoria individuală a cuplului şi de o structură socială
diferenţiată. Mama va constitui o oglindă unde se amestecă maniera reală a
copilului şi istoria fantastică maternală înscrisă în el. Copilul reprezintă dorinţa
imaginară a mamei, care nu este imaginea ei, ci una care se detaşează de corpul
şi de existenţa sa reală.

Autistul nu are acces la stadiul de oglindă; Eu-l său corporal nu este separat de
cel al mamei. El trăieşte într-un stres nedeterminat, iar trăirile senzoriale şi
emoţionale nu pot fi controlate.

Autorul consideră că psihoza este legată de decăderea semnificaţiei de non-tată,


adică absenţa inscripţiei de castrare simbolică in inconştient.

Deşi la naştere, este rupt biologic de mamă, el continuă să formeze cu aceasta


un „tot”, şi caută să atragă asupra lui toată dorinţa mamei. Se poate spune că
sugarul este într-o poziţie de falus maternal. În acestă situaţie, funcţia tatălui
este de a rupe copilul din această poziţie. El va proceda la castrarea simbolică,
pentru că tatăl reprezintă o lege (interzicerea incestului).

Mama asigură o funcţie de mediere in legea tatălui.

Psihozele corespund unei structuri psihologice, unde procesul de castrare nu a


avut loc; copilul rămâne într-o relaţie cu mama, unde tatăl nu-şi mai găseşte
locul.

15
CUVINTE CHEIE:

stadiul de oglindă

fantasma corpului

Eu-l imaginar, precursor al Eu-lui adevărat

decăderea non-tatălui

castrarea asimbolică

Psihologul Cornelia Codreanu

Acesti copii sunt captivi intr-o lume a tacerii, intr-o lume lipsita de
zambete sau de bucuriile normale ale copilariei. Au uneori ochii atat de
expresivi incat ai impresia ca traiesc intr-o lume a lor, refuzand sa o acepte pe
cea in care i-am adus noi, pentru ca nu este suficient de buna pentru ei. Incerci
sa le vorbesti dar nu te inteleg. Adesea continua sa faca ceea ce faceau dand
impresia ca nu aud. Nu vorbesc desi simti ca ar avea atat de multe de spus.
Acesti copii au fost descrisi sugestiv, ca fiind intr-un labirint cu peretii de
sticla,si in imposibilitatea de a comunica cu ceea ce este dincolo de acestia. Si
atunci nu pot decat sa lovesca acesti pereti in speranta de a fi auziti si intelesi.
Autismul are o plaja larga de gravitate. Incepand de la formele usoare, in
care se gasesc copiii greu sociabili, considerati foarte seriosi, care
interactioneaza dificil chiar si cu parinti, si au anumite obiceiuri neobisnuite,
pana la cazurile grave in care vorbirea lipseste cu desavarsire, iar copiii sunt in
imposibilitatea de a fi independenti sau de a interectiona in vreun fel cu lumea
inconjuratoare. Depinde foarte mult nu numai gravitatea bolii, ci si momentul
in care aceasta este descoperita si se incepe terapia cu ei.
Autismul este din pacate, o boala grava, fara leac, dar care poate fi
ameliorata daca este depistata din timp si tratata corespunzator. Primele semne
pot aparea inca din primele luni de viata.
Copilul autist, nu zambeste, nu rade. Nu se uita in ochii celuilalt. Nu
intinde manutele catre parinti. Are o expresie a fetei aproape imobila si nu
reactioneaza aproape deloc la ceea ce-l inconjoara. Prefera anumite pozitii ale
corpului si repeta mecanic anumite miscari. Mai marisor, la varsta primelor
gungureli, acestea intarzie. Nici cuvintele nu se grabesc sa apara in gurita lui.
Multi parinti ignora acest aspect punandu-l pe seama unei simple intarzieri in
vorbire sau cel mult il suspecteaza de probleme cu auzul si vorbirea. E trist cum
pe acesti micuti jucariile ii lasa reci. Ursuletii care se invartesc deasupra patului
o fac in zadar. Sunetul jucariei muzicale trece pe langa urechea lor. Nu stiu sa

16
ceara sau sa arate cu degetul ceea ce doresc.
Atunci cand cresc mai marisori, in formele mai usoare ale bolii, desi isi
pot coordona miscarile partial sau chiar total, au predilectie spre repetitivitatea
exagerata a unor activitati sau gesturi. Bat cu lingura in farfurie, invart o roata,
apasa un buton, etc. Daca adultii nu ii opresc, pot continua acest lucru ore in sir.
Daca reusesc sa-si insuseasca vorbirea si acesta este marcata de stereotipii
verbale. Repeta anumite cuvinte. Rare sunt cazurile in care reusesc sa conceapa
propozitii cursive, coerente.
Au crize de plans inexplicabile, care pornesc din senin si se opresc fara
un motiv plauzibil. Au tendinta sa se legene cu tot corpul sau sa-si miste
mecanic, timp indelungat mainile in aceiasi miscare. Datorita faptului ca nu pot
comunica, frustrarile lor sunt aduse la suprafata de iesiri si sentimente violente.

aprilie 12, 2009

“Autismul nu este o boală, ci o tulburare neuro-biologică şi care ţine de


abilitarea de comunicare a persoanei”, a spus dna Carmen Ghercă, preşedintele
filialei Iaşi a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism. O persoană
cu autism are o capacitate calitativ scăzută în interacţiunea cu ceilalţi, are
dificultăţi în a-şi crea relaţii de lungă durată, evită să privească în ochi o altă
persoană şi nu este interesată de contactul cu alţii, îi este greu să înţeleagă
sentimentele şi reacţiile altora, are o capacitate scăzută de comunicare şi
deseori nu foloseşte limbajul pentru a comunica. Are un comportament limitat,
repetitiv şi stereotip în interese şi activităţi. “Pentru mulţi copii cu autism, jocul
nu are variaţii şi este legat deseori de un anumit obiect. Ei folosesc greşit chiar
şi jucăriile”, explica dna Ghercă, făcînd referire şi la unul dintre jocurile fiului
ei: “Este un exemplu pe care îl folosesc des, pentru că este clasic. Robert nu se
juca normal cu maşinuţa pe covor, ci o răsturna şi învîrtea roţile”.
Un copil cu autism este diagnosticat cam pe la vreo 2-3 ani.
“Copilul meu avea aproape doi ani, vîrstă pînă la care nu a dat nici un semn de
autism. Am observat că începuse să-şi piardă din achiziţii. Nu mai răspundea la
stimuli, părea că nu aude. Am făcut tot felul de investigaţii şi, la final, am aflat
că era vorba despre autism”, a derulat dna Ghercă un film al memoriei. Pentru
ea, momentul de atunci a fost şi unul de reîntoarcere în băncile şcolii. A
participat la foarte multe cursuri despre autism, a învăţat cum pot fi ajutaţi
copiii care au o astfel de tulburare şi a început o luptă cu sistemul care le refuză
multe lucruri copiilor şi adulţilor cu autism.
Prima măsură a fost deschiderea, la Iaşi, a filialei
Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism, organism prin care a
început să deruleze proiecte în sprijinul persoanelor care suferă de această
tulburare. În general, oamenii se tem de diferenţe, acceptă cu greu ideea că alţii

17
pot fi altfel. Despre persoanele cu autism ştiu doar că au probleme de
comunicare, dar nu ştiu că au o gîndire concretă, că înţeleg ceea ce li se spune
chiar dacă nu vorbesc, că pentru ele limbajul non-verbal este foarte important.
Pentru o persoană cu autism poate fi greu să înţeleagă cuvîntul în adevăratul
său sens, să sesizeze confuziile şi pericolele, să fie nesincer şi să înţeleagă
nesinceritatea ori intenţiile ascunse din comportamentul altora şi sentimentele
altora. De aceea, au nevoie de sprijin, iar aici un rol foarte important în are
statul, care însă nu a făcut mare lucru.
Copiii cu autism trebuie integraţi în învăţămîntul de
masă, aşa cum este în multe ţări, iar adulţii au nevoie de un loc de muncă, pe
care însă mulţi li-l refuză.

Filiala Iaşi a ANCAAR, cu sprijinul Fundaţiei “Ancora Salvării“, a


reuşit să obţină două clase de elevi la Şcoala Specială “Constantin Păunescu”.
De ei se ocupă o echipă din care fac parte psihologi, psihopedagogi, un
educator specializat, logopezi şi kinetoterapeuţi. “Faptul că petrec atît de mult
timp la şcoală îi ajută pe aceşti copii să devină mai independenţi. Aici primesc
cunoştinţe noi prezentate într-o manieră cursivă, după programe şcolare
adaptate specificului tulburărilor din spectrul autist”, ne-a mai spus dna Ghercă.
La Iaşi, a fost prezentă Anke van Wijk, consultant autism/logoped,
de la “Lunet zorg”, o organizaţie pentru persoane cu dizabilităţi mentale şi
coordonatorul proiectului de formare profesională în domeniul autismului în
Iaşi. “Este vorba despre copiii cu autism, nu despre copiii autişti, pentru că dacă
analizăm fiecare persoană în parte, fiecare dintre noi are în el un element
autist”, ne-a spus dna Anke van Wijk. Cursuri despre autism vor mai fi
organizate şi în următoarea perioadă, respectiv încă două întîlniri în acest an
(iunie şi octombrie/noiembrie) şi anul viitor, în primăvară şi în toamnă, cînd va
avea loc şi închiderea cursului de autism.
Timp de o săptămînă, la Centrul de Servicii Comunitare “Sf.
Andrei” din Iaşi s-a desfăşurat training-ul cu tema “Intervenţia asupra
copilului cu autism”, organizat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului Iaşi, în parteneriat cu Organizaţia Z.Z.G. Olanda,
reprezentată de dna Anke Van Wijk şi Asociaţia Stichting Dominique Roemenie
Olanda, reprezentată de dna Antoinette Smits. Acest training face parte dintr-un
proiect de formare de 3 ani, de care este responsabilă Fundaţia ZZG Olanda
şi care are ca scop perfecţionarea celor care lucrează cu persoane cu Tulburări
din Spectrul Autist (TSA), în colaborare cu Facultatea Fontys din Olanda.
“Prima colaborare dintre olandezi şi Centrul “Sf. Andrei” datează din 2006,
cînd a fost înfiinţată o grupă pentru copiii cu autism, cu un sprijin de 2.000 de
euro din partea olandezilor”, am aflat de la dna Georgeta Ciobanu, şeful
Centrului de Servicii Comunitare “Sf. Andrei”.

18
Seminarul desfăşurat în perioada 23–26 martie a fost al
patrulea organizat la Iaşi de specialiştii olandezi, primul simpozion avînd loc în
mai 2007. Au mai urmat apoi două întîlniri, în mai 2008 şi noiembrie 2008, în
cadrul cărora s-a discutat despre reabilitarea copiilor cu autism, metode de
stabilire a diagnosticului, cauzele care determină autismul şi metode de
recuperare ale copiilor cu autism. La aceste manifestări au fost invitaţi de
fiecare dată logopezi specialişti în autism, psihologi, medici din Olanda, dar şi
asistenţi sociali, educatori specializaţi care lucrează în centrele de plasament
din Iaşi şi centrele de zi pentru copiii cu nevoi speciale, cît şi părinţii copiilor
cu autism. Printre proiectele de viitor ale specialiştilor olandezi se numără
traducerea unor cărţi despre autism, care să vină în sprijinul specialiştilor
români şi nu numai, dar şi implementarea unui proiect pilot, în colaborare
cu Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, care
prevede înfiinţarea unui master în autism, pentru pregătirea tinerilor
studenţi ieşeni. Maura Anghel, Geanina Manolache
Imprimat de la http://www.evenimentul.ro (duminica, 12 aprilie 2009).
Adresa articolului este http://www.evenimentul.ro/articol/autismul-
calatorie-intr-o-lume-tacuta.html

In lume exista peste 67 de milioane de persoane care prezinta tulburari


de spectru autist si conform acelorasi statistici in Romania sunt peste 30.000 de
copii (ne)diagnosticati cu tulburari din spectrul autist.

Test ocular pentru diagnosticarea autismului


la bebelusi
By materialeaba

Test ocular pentru diagnosticarea autismului la bebelusi (2008-08-26)


Revista Somatoterapia Nr. 31 /2008

Test ocular pentru diagnosticarea autismului la bebelusi


Sursa: Rompress
O echipa de cercetatori canadieni a pus la punct un test care permite
diagnosticarea autismului la copii inca de la varsta de 9 luni. Studiul foloseste o
tehnologie ce permite urmarirea si masurarea miscarilor oculare ale copiilor.
Acest test ce presupune diagnosticarea precoce a autismului se bazeaza
pe ipoteza ca un copil care interactioneaza vizual cu mediul in care se afla are o
dezvoltare psihica normala. Conform cercetatorilor, copiii care sufera de autism
nu-i privesc pe ceilalti oameni in ochi si evita sa-si fixeze privirea pe fetele
acestora.

19
Autismul se transmite ereditar. Autismul care se manifesta prin foarte
slabe relatii si interactiuni sociale si de comunicare, afecteaza 1 persoana din
1.000. In ceea ce priveste gradul de incidenta al autismului in functie de gen,
proportia dintre baieti si fete este de 4 la 1. In aceasta cercetare a fost ales un
esantion de copii proveniti din familii cu antecedente in autism si un alt
esantion martor, de copii proveniti din familiile in care nu existau rude suferind
de autism.
Directia privirii copiilor a fost masurata folosindu-se un sistem
informatic de detectare a miscarilor oculare. Acest test este conform
realizatorilor sai, cu totul obiectiv in descoperirea semnelor autismului. Acest
test poate fi facut in doar 10 minute si nu este deloc influentat de alti factori,
precum experienta profesionala a medicului.
Pana in prezent, stiinta nu permitea diagnosticul autismului decat dupa varsta
de 3 sau 4 ani. Acest test este cu atat mai important cu cat diagnosticarea cat
mai rapida a autismului ofera mai multe sanse de vindecare a acestei afectiuni.

Ziua de 2 Aprilie a fost declarata, la data de 18 decembrie 2007, de


catre Natiunile Unite, Ziua Internationala de Constientizare a
Autismului.

Cauze

Autismul pare a avea o agregare familiala, sugerand existenta unui


factor genetic. Deoarece persoanele cu autism pot avea o multitidine de
manifestari, variind de la individ la individ, oamenii de stiinta cred ca ca
sunt implicate mai multe gene.
Cercetarile care sunt in derulare au ca scop identificarea acestor gene.
Unii experti considera, de asemenea, ca factori de mediu pot avea un
rol in aparitia autismului si, desi, ei au studiat mai multi astfel de factori,
printre care ar fi vaccinurile, nu au gasit pana in prezent o cauza clara.
Cercetarile imagistice ale creierului persoanelor cu autism au identificat
anomalii in anumite zone cerebrale, inclusiv in acelea responsabile de
emotie si de relationarea sociala.
Alte studii sugereaza ca persoanele cu autism au niveluri crescute ale
neurotransmitatorului numit serotonina, o substanta chimica care trimite

20
mesaje in interiorul creierului.
Totusi, aceste studii sunt preliminare si in prezent se desfasoara
cercetari pentru a se explica modul de afectare a creierului in autism.

Simptome

Simptome principale

Severitatea simptomelor variaza semnificativ de la o persoana la alta.


Totusi, toate persoanele cu autism au anumite simptome principale in
urmatoarele domenii:
Interactiuni sociale si relatii interpersonale. Simptomele pot fi:
- probleme semnificative in dezvoltarea abilitatilor de comunicare
nonverbala, cum ar fi privirea ochi-in-ochi, expresii faciale si posturi ale
corpului
- incapacitatea de a stabili relatii de prietenie cu copiii de aceeasi varsta

- lipsa interesului in a impartasi bucuria, preocuparile sau realizarile cu


alte persoane
- lipsa empatiei. Persoanele cu autism pot avea dificultati in intelegerea
sentimentelor altor persoane, cum ar fi durerea sau tristetea.
Comunicarea verbala si nonverbala. Simptomele pot fi:
- intarziere in vorbire sau lipsa acesteia. Aproximativ 50% din
persoanele cu autism nu vor vorbi niciodata.
- probleme in initierea unei conversatii. De asemenea, persoanele cu
autism au dificultati in mentinerea continuitatii unei conversatii incepute.
- limbaj sterotip si folosirea repetitiva a unor cuvinte. Persoanele cu
autism repeta o propozitie sau o fraza pe care au auzit-o de curand
(ecolalie).
- dificultate in intelegerea punctului de vedere al persoanei cu care are
conversatia. De exemplu, o persoana cu autism ar putea sa nu
inteleaga ca cineva glumeste.
- pot interpreta comunicarea cuvant cu cuvant si nu au capacitatea de a
intelege mesajul, sensul transmis.
Interes diminiuat in diverse activitati sau in joc. Simptomele pot fi:
- o atentie neobisnuita asupra jucariilor. Copiii mai mici cu autism se

21
concentreaza adesea pe anumite parti ale jucariilor, cum ar fi rotile unei
masinute si nu se joaca cu intreaga jucarie.
- preocupare fata de anumite subiecte. Copiii mai mari si adultii sunt
adeseori fascinati de programul trenurilor sau de buletinele meteo.
- nevoie de uniformitate/simetrie si de rutina. De exemplu, un copil cu
autism poate avea intotdeauna nevoie sa manance paine inainte de
salata si insista sa mearga in fiecare zi pe acelasi drum spre scoala.
- comportament stereotip. Acesta consta in batai din palme sau in
leganarea corpului.

Simptome din perioada copilariei

Simptomele autismului sunt, de obicei, observate mai intai de catre


parinti sau de alte persoane in primii 3 ani de viata ai copilului. Desi
autismul este prezent de la nastere (e congenital), semnele acestei
tulburari pot fi dificil de identificat sau de diagnosticat in timpul copilariei
timpurii.
Adesea parintii devin ingrijorati atunci cand copilul lor nu vrea sa fie tinut
in brate, cand nu pare sa fie interesat de anumite jocuri si cand nu
incepe sa vorbeasca.
De asemenea, parintii sunt nedumeriti in legatura cu capacitatea
copilului de a auzi. Adeseori, pare ca un copil cu autism nu aude; totusi
in alte momente el sau ea pare ca aude zgomote de fond aflate la
distanta, cum ar fi suierul unui tren.
Cu ajutorul unui tratament administrat precoce si intensiv, majoritatea
copiilor isi imbunatatesc capacitatea de a relationa cu altii, de a
comunica si de a se autoingriji pe masura ce cresc.
In contrast cu credintele populare legate de copiii cu autism, foarte
putini sunt complet izolati din punct de vedere social sau "traiesc intr-o
lume a lor, proprie".

Simptome din perioada adolescentei

In perioada adolescentei, comportamentul se modifica. Multi adolescenti


castiga abilitati, dar raman totusi cu un deficit in capacitatea de a
relationa si de a-i intelege pe ceilalti.

22
Pubertatea si sexualizarea se pot face cu mai multa dificultate la
adolescentii cu autism decat la copiii de aceasi varsta.
Adolescentii au un risc usor crescut de a dezvolta tulburari depresive,
anxietate sau epilepsie.

Simptome la varsta adulta

Unii adulti cu autism pot fi capabili sa aiba o profesie si o viata


independenta. Gradul in care un adult cu autism poate duce o viata
autonoma depinde de inteligenta si de abilitatea de a comunica.
Aproximativ 33% sunt capabili sa aiba cel putin o independenta partiala.

Unii adulti cu autism au o mare nevoie de a fi ajutati, in special cei cu


inteligenta scazuta care nu pot vorbi. Supervizarea partiala (part-time)
sau totala (full-time) poate fi asigurata prin programe terapeutice la
domiciliu.
La celalalt capat al spectrului tulburarii autiste, adultii cu autism inalt
functional au adeseori succes in profesia lor si pot trai independent, desi
in mod tipic ei continua sa aiba unele dificultati in relationarea cu ceilalti
oameni. Aceste persoane au, de obicei, o inteligenta medie sau peste
medie.

Alte simptome

Aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de abilitati


savante, talente deosebite, speciale, dar limitate, cum ar fi memorizarea
unor liste, calcularea datelor calendaristice, desenul sau talent muzical.
Multe persoane cu autism au perceptii senzoriale neobisnuite. De
exemplu, ei pot descrie o atingere usoara ca fiind dureroasa sau
apasarea profunda o pot percepe ca fiind o senzatie linistitoare. Altii pot
sa nu simta deloc durerea. Unii pot avea preferinte sau din contra
repulsii puternice fata de unele alimente si preocupari nefiresti.

Alte afectiuni

Autismul este unul din cele cateva tipuri de tulburari pervazive de

23
dezvoltare , denumite si tulburari de spectru autist. Nu este un fapt
neobisnuit ca autismul sa fie confundat cu alte tulburari pervazive de
dezvoltare, cum ar fi tulburarea sau sindromul Asperger sau sa aiba
simptome din celelalte tulburari.
O afectiune similara este denumita tulburarea pervaziva de dezvoltare -
fara alta specificare. Aceasta se diagnosticheaza in cazul in care copiii
au comportamente asemanatoare, dar nu indeplinesc criteriile pentru
autism. In plus, alte afectiuni cu simptome similare pot sa se asocieze
cu autismul.

Diagnostic

Toti profesionistii, care lucreaza in domeniul medical si care vad copii de


toate varstele cu ocazia consulturilor regulate pe care le fac, trebuie sa
urmareasca daca apar semne precoce ale tulburarilor de dezvoltare.
Testele de screening ale dezvoltarii, cum ar fi chestionarul pe varste si
pe etape de dezvoltare a copilului, pot fi de ajutor la evaluarea
comportamentului.
In cazul in care sunt descoperite urmatoarele semne evidente ale
intarzierii in dezvoltare, copilul trebuie evaluat imediat de un specialist:
- nu gangureste, nu arata cu degetul sau nu face alte gesturi pana la
varsta de 12 luni
- nu spune cuvinte simple pana la 16 luni
- nu spune spontan propozitii de 2 cuvinte pana la varsta de 24 luni, cu
exceptia celor pe care le repeta dupa ce au fost rostite de alte persoane
(ecolalie)
- orice pierdere a achizitiei limbajului sau abilitatilor sociale la orice
varsta.

In cazul in care nu sunt semne evidente de intarziere in dezvoltare sau


nu sunt rezultate anormale la testele de screening, majoritatea copiilor
nu necesita o evaluare ulterioara pana la data consultarii urmatoare.
Totusi, copiii care au o ruda apropiata cu autism trebuie monitorizati
indeaproape, deoarece ei au un risc crescut de a avea autism si alte
probleme de dezvoltare.
In plus fata de evaluarea in timpul consulturilor periodice ale starii de

24
sanatate, acesti copii pot fi supusi unor teste pentru intarzierile in
dezvoltare, tulburarile de invatare, deficitul in abilitatile de socializare si
orice alte simptome care ar putea sugera prezenta anxietatii sau
depresiei.
Daca se dezvolta tulburari in socializare, de invatare sau
comportamentale la o persoana, indiferent in ce moment apar sau la ce
varsta, acea persoana trebuie evaluata de un specialist - psihiatru sau
psiholg.

Investigatii

Se recomanda efectuarea screening-ului copiilor pentru identificarea


autismului, cu ocazia consultatiilor efectuate regulat, conform
programelor de monitorizare a sanatatii copiilor. Aceasta politica ii ajuta
pe medici sa identifice semnele de autism intr-un stadiu timpuriu al
evolutiei.
Diagnosticarea si tratarea din timp pot ajuta copilul sa-si atinga
potentialul sau maxim.
In cazul in care se recunoaste prezenta unei intarzieri in dezvoltare la
un copil, testarile ulterioare il pot ajuta pe psihiatru sa determine daca
aceasta problema este legata de autism, de alta tulburare pervaziva de
dezvoltare sau de o afectiune cu simptome similare, cum ar fi
intarzierea in dezvoltarea limbajului sau tulburarea de personalitate de
tip evitant.
Persoanele specializate in recunoasterea problemelor developmentale
(de dezvoltare a copilului) sunt:
- medicul pediatru
- psihiatrul (medicul specializat in psihiatria copilului si adolescentului)
- logopedul
Acestia pot face testari suplimentare.

Evaluarea comportamentala

Profesionistii din domeniu pot folosi o serie de ghiduri si de chestionare


pentru a putea determina tipul specific de intarziere in dezvoltare la copilul
respectiv. Acestea cuprind:

25
- istoricul medical. In timpul efectuarii interviului despre istoricul medical,
psihiatrul pune intrebari generale in legatura cu dezvoltarea copilului, ca de
exemplu, daca ea sau el arata cu degetul parintilor diferite obiecte.
Copiii mici cu autism, adeseori, arata spre obiectele pe care le doresc,
dar nu arata parintilor clar un obiect anume si apoi nu verifica sa vada daca
parintii se uita la obiectul pe care ei l-au indicat.
- ghiduri de diagnostic pentru autism. Aceste ghiduri contin criteriile principale
de evaluare a autismului si au fost stabilite de specialisti. Ele sunt concepute
pentru copii cu varsta de 3 ani sau mai mult.
- alte chestionare despre comportament. Teste suplimentare de diagnostic se pot
aplica la copiii mai mici de 3 ani.
- observatiile clinice. Psihiatrul poate dori sa observe copilul cu intarziere in
dezvoltare in situatii diferite. Parintii pot fi intrebati daca anumite
comportamente sunt obisnuite la copilul lor in acele circumstante.
- teste de evaluare a dezvoltarii si a inteligentei
- se recomanda testele de evaluare a intarzierii in dezvoltare a copilului si cum
afecteaza capacitatea lui sau ei de a gandi si de a lua decizii
- evaluare somatica
- examene de laborator. Alte teste pot fi utilizate pentru a se determina daca
poate fi vorba de o cauza fizica care ar putea da aceste simptome.

Aceste teste includ:


- examinarea fizica, inclusiv masurarea circumferintei capului, greutatii si
inaltimii, pentru a se determina daca acel copil are o crestere normala
- teste de audiometrie, pentru a se determina daca afectiuni din sfera ORL
(probleme de auz) pot fi cauza intarzierii in dezvoltare, in special daca sunt
prezente afectarea abilitatilor sociale si folosirea limbajului.
- teste pentru identificarea unei intoxicatii cu plumb, in special daca este
prezenta pica (in care o persoana consuma substante care nu sunt comestibile,
cum ar fi pamant sau stropi de vopsea veche). Copiii cu intarziere in dezvoltare
continua sa bage in gura diverse obiecte, in timp ce acest stadiu este depasit de
copiii cu dezvoltare normala. Acest obicei poate duce la intoxicatia cu plumb,
care trebuie identificata si tratata cat mai curand posibil.

In anumite circumstante pot fi facute teste de laborator suplimentare. Aceste


teste sunt:

26
- analiza cromozomiala, care poate fi facuta in cazul in care copilul are
intarziere mentala sau daca exista cazuri de intarziere mentala in familie. De
exemplu, sindromul cromozomului X fragil, care determina o serie de probleme
legate de inteligenta sub normal, precum si comportamente autistic-like, poate
fi identificat cu ajutorul acestei analize.
- o electroencefalograma (EEG), care se recomanda daca exista manifestari de
epilepsie/convulsii, precum un istoric de episoade in care copilul ramane cu
privirea fixa sau daca copilul revine la un comportament mai putin evoluat, pe
care l-a avut anterior (regresie in dezvoltare).

Tratament

Tratament - generalitati

Diagnosticarea si tratarea cat mai precoce il poate ajuta pe copilul cu


autism sa se dezvolte la potentialul sau maxim. Principalul obiectiv al
tratamentului este imbunatatirea capacitatii generale a copilului de a functiona.
Simptomele si manifestarile autismului se pot combina in multe feluri si pot fi
variabile din punct de vedere al severitatii. In plus, simptomele si manifestarile
aceleiasi persoane se pot modifica in cursul timpului.
Din aceste motive, strategiile de tratament sunt adaptate nevoilor fiecarei
persoane in parte si resurselor acelei familii. Totusi, in general, copiii cu autism
raspund cel mai bine la tratamentul bine structurat si specializat.
Un program care este structurat astfel incat sa ii ajute pe parinti si sa
imbunatateasca aspectele de comunicare, sociale, comportamentale, adaptative
si de invatare ale vietii copilului este cel mai eficient.
Se recomanda urmatoarele strategii pentru ajutarea unui copil in scopul
imbunatatirii functionarii generale si atingerii potentialului sau maxim.
Antrenamentul si managementul comportamentului. Foloseste intarirea
pozitiva, autoajutorarea si antrenamentul abilitatilor sociale, avand ca obiectiv
imbunatatirea comportamentului si a comunicarii.

In prezent exista mai multe tipuri de astfel de tratamente, cum ar fi:


- Analiza Aplicata a Comportamentului (ABA - Applied Behavioral Analysis)
- Tratamentul si Educarea Copiilor cu Autism si alte Tulburari de Comunicare

27
Asemanatoare (TEACCH - Treatment and Education of Autistic and Related
Communication Handicapped Children)
- si integrarea senzoriala
Terapii specializate. Aceste cuprind:
- logopedie
- terapie ocupationala
- fiziokinetoterapie
Cel mai frecvent, medicamentele sunt folosite pentru tratamentul afectiunilor
asociate, cum ar fi :
- depresia
- anxietatea
- hiperactivitatea
- comportamentele de tip obsesiv-compulsiv
Medicul specialist in psihiatria copilului si adolescentului poate da
indrumari in acest sens.
In mass-media si in alte surse de informare au circulat articole referitoare la
terapiile alternative, cum ar fi tratamentul cu secretina si antrenamentul de
integrare auditiva. Atunci cand se ia in considerare orice tip de tratament, este
important sa se cunoasca sursa de informatie si sa se certifice ca acele studii
sunt fondate din punct de vedere stiintific. Relatarile unui succes individual nu
sunt dovezi suficiente pentru a se sustine folosirea pe scara larga a acelui
tratament. Se recomanda acordarea de atentie studiilor de mai mare amploare,
bine controlate, care pot avea valabilitate.

Tratament ambulator (la domiciliu)

Parintii care au un copil cu autism trebuie sa aiba o abordare proactiva pentru a


invata despre aceasta afectiune si despre tratamentul ei, in timp ce vor colabora
indeaprope cu persoanele implicate in ingrijirea copilului. De asemenea, este
necesar ca parintii sa aiba grija de ei insisi, astfel incat sa poata face fata
incercarilor la care sunt supusi avand un copil cu autism.

Autoeducarea parintilor despre autism

Parintii trebuie sa intrebe medicul psihiatru sau sa contacteze asociatiile care se


ocupa de copiii cu autism pentru a invata tratamentul autismului si pentru a

28
invata cum sa se descurce cu manifestarile copilului. S-a arata ca acest tip de
antrenament reduce stresul membrilor familiei si imbunatateste functionarea
copilului.
Intelegerea afectiunii si cunoasterea ei, a expectatiilor posibile, este o parte
importanta in ajutarea copilului sa devina independent.
Este indicat ca parintii sa se informeze in legatura cu drepturile educationale ale
copilului. Legile asigura anumite drepturi pentru copiii cu handicap, inclusiv al
celor cu autism.
In plus, sunt anumite asociatii care asigura suport copiilor cu autism si
familiilor acestora. Parintii sunt sfatuiti sa se intereseze si la serviciile de
protectie a copilului.
Invatand despre autism, parintii pot fi, de asemenea, pregatiti pentru momentul
in care copilul lor ajunge la maturitate. Unii adulti cu autism pot trai "pe
picioarele lor", pot munci si pot fi la fel de independenti ca celelalte persoane
de varsta lor. Altii au nevoie de un insotitor permanent.
Parintii sunt sfatuiti sa colaboreze cu alte persoane care sa ii ajute in ingrijirea
copilului lor.
Comunicarea stransa cu alte persoane implicate in educarea si in ingrijirea
copilului este de un mare ajutor pentru membrii familiei. Cel mai bun tratament
pentru copiii cu autism este o abordare in echipa si aplicarea unui program bine
structurat, in mod constant.

Fiecare persoana care este implicata trebuie sa lucreze impreuna cu celelalte


persoane din echipa pentru a urmari obiectivele acestea:
- educatie
- identificarea simptomelor autismului si a tulburarilor asociate si invatarea
modalitatilor de a le face fata
- comportamentul si interactiunile cu alte familii si cu copii de aceeasi varsta
- adaptarea la diferite medii
- invatarea abilitatilor sociale si de comunicare
Este importanta colaborarea indeaproape cu persoanele implicate in ingrijirea
copilului. Este, de asemenea, important ca psihiatrul sa isi faca timp sa discute
cu parintii despre toate ingrijorarile acestora.
Este important ca parintii sa aiba grija de ei insisi. Parintii sunt sfatuiti sa invete
diverse modalitati de a face fata tuturor emotiilor, temerilor si ingrijorarilor care
apar atunci cand au in grija un copil cu autism.

29
Provocarile de zi cu zi si cele pe termen lung la care sunt supusi cresc mult
riscul parintilor si al celorlalti copii din familie de a face depresie sau alte
afectiuni legate de stres. Modalitatea in care parintii fac fata acestor probleme ii
influenteaza pe ceilalti membri din familie.
Este bine ca parintii sa aiba un hobby, sa viziteze alti prieteni si sa invete
modalitati de relaxare. Sa caute si sa accepte suport din partea altora.
Pe langa acestea, grupurile de terapie de suport pentru parinti si pentru alte rude
apropiate sunt adesea foarte utile; persoanele care participa la aceste grupuri
pot beneficia adeseori de experienta pe care altii o impartasesc.
De asemenea, medicul de psihiatrie pediatrica poate face consilierea parintilor
sau a celorlalti copii din familie, in cazul in care apar probleme in cursul vietii,
alaturi de copilul cu autism.

Profilaxie

Pana in prezent, expertii nu au gasit inca nici o metoda de a preveni autismul.


Au persistat mult timp ipoteze care au sustinut ideea unei asocieri intre autism
si vaccinurile facute in timpul copilariei. Totusi, numeroasele studii efectuate
nu au reusit sa demonstreze clar ca ar exista o legatura intre autism si vaccinul
anti rubeola, oreion si rujeola (pojar). Daca se evita imunizarea copiilor, acestia
si altii din comunitatea in care ei traiesc vor fi supusi riscului de a face boli
severe, care pot duce la afectiuni serioase si chiar la deces.

Tratamentul Autismului nu este unul medicamentos.


Singura terapie aplicata si care da rezultate foarte bune daca
este sutinuta si timpuriu depistata, este asa numita Applied
Behavior Analysis - Analiza aplicata a comportamentului.
Aceasta consta in insusirea treptata, mecanica si rigida la
inceput, a anumitor comportamente, gesturi, activitati si
inlaturarea celor specifice bolii. Rezultatele nu vor intarzia prea
mult, desi abia in 2-3 ani de munca asidua se poate spune ca
acestia pot deveni independenti si se apropie de normalitate.
Trasatura esentiala in autism este interactiunea sociala
alterata, copilul este complet dezinteresat de mediul in care se
afla, respinge orice comunicare, mai mult, pare incapabl de a
recepta emotiile celor din jur,de a raspunde la ele. In fapt,
defectul este mult mai profund, copilul autist pare sa nu

30
inteleaga semnificatiile, semnalele din mediul social, deci nu
poate oferi reciprocitate, nu se poate adapta si integra
adecvat. Din acest motiv, functia simbolica a limbajului insusi
este afectata. Astfel ori nu apare ori prezinta caracteristici
bizare, continutul notiunilor utilizate isi pierd semnificatia sau
recurgerea la "limbajul de papagal". Comportamentul este
stereotip, bizar, rigid. In schimb se poate atasa de un obiect
caruia ii va valorifica anumite valente neobisnuite. Schimbarea
mediului poate determina actiuni agresive si autoagresive din
partea autistului care prefera imuabilitatea.

Tratamentul autismului are două mari componente. Una medicamentoasă


pentru tratarea simptomelor autismului şi un proces de învăţare pentru
recuperarea deficitului de cunoaştere prezent în toate ariile: cognitiv,
autoservire, motor, limbaj-comunicare, socializare, joc şi nu în ultimul rând
afectiv-emoţional.

Pentru tratamentul medicamentos propun tratamentul medicamentos


homeopat.
Homeopatia este o specialitate medicală veche de 200 de ani şi care se bazează
pe principiul similitudinii. Astfel administrarea unei substanţe (de origine
minerală, vegetală sau animală) zilnic unui grup de oameni clinic sănatosi, în
timp vor dezvolta un grup de simptome somatice şi/sau psihice. Persoanele care
prezintă simptomele respective, produse în mod natural de o boală, se pot
vindeca dacă primesc, substanţa care le produce, într-o concentraţie
infinitezimală.
Autismul infantil se caracterizează printr-o pleiadă de simptome. Există un grup
de medicamente homeopate care acoperă aceste simptome.

Ce tratează homeopatia în autism?

Fac parte din grupul medicilor care consideră ca autismul este rezultatul
multiplelor vaccinări pe un teren particular. Condiţia obligatorie este terenul
particular, vaccinul fiind factorul declanşator.
Cu tratamentul homeopat tratez terenul pe care s-a facut vaccinarea,
simptomele autismului şi efectele secundare ale vaccinării (detoxifiere faţă de
vaccinurile primite). În urma detoxifierii nu se pierde imunitatea câştigată în
urma vaccinării. Prin teren particular înţeleg un tip constituţional, pentru care
administrez medicamentul homeopat constituţional. Pentru simptome utilizez

31
unul sau mai multe medicamente homeopate care acoperă cele mai importante
şi urgente simptome pe care le reclamă părintele.

Pentru efectele secundare ale vaccinării folosesc vaccinul în diluţie


homeopată, administrat în diluţii succesive, în ordine inversă programului de
vaccinare, (metoda dr Tinus Smith, Olanda) şi continui cu medicamentele
primite de mamă în timpul sarcinii, tot în diluţii homeopate succesive. Ca semn
de drenaj apare un scaun moale, urât mirositor, sau scaun normal, dar de mai
multe ori pe zi, urât mirositor, o diaree şi/sau o erupţie cutanată. La unii copii în
timpul drenajului survine o perioadă de aparentă pierdere a tuturor achiziţiilor
până în acel moment şi pentru o perioadă de ore sau zile prezintă
simptomatologia autistă pe care o avea înainte de orice tratament. Acest episod
de “drenaj zgomotos” pentru familie, copil, terapeuţi este foarte frustrant, dar
este foarte benefic pentru copil şi familia lui. După un asemenea “drenaj
zgomotos” copilul îşi revine la fel de repede cum s-au instalat simptomele
drenajului, dar în schimb prezintă achiziţii mari într-un domeniu în care era
deficitar. Ex. un copil care face ABA, după acest drenaj, un program pe care nu
reuşea să-l înveţe în câteva săptămâni îl învaţă într-o oră sau mai putin. După
fiecare “drenaj zgomotos” copilul devine mai uman şi învaţă mai repede.

Obiectivele tratamentului homeopat în autism


Primul obiectiv este tratarea celor mai grave şi supărătoare simptome:
auto şi/sau heteroagresivitate, pavor nocturn, anxietatea extremă (acolo unde
există). Copilul autist are o pereche de părinţi obiect de care se foloseşte când
are nevoie de ceva. Între două nevoi, părinţii nu conteaza pentru el. Urmatorul
obiectiv este refacerea relaţiei copil părinte, adică transformarea părintelui
obiect în părintele adevarat. Cum ar spune comportamentaliştii, începem cu a-l
învăţa cine îi sunt părinţii şi să aibă sentimente faţă de ei, asemenea copilului
tipic. În urma tratamentului homeopat copilul devine mai prezent, mai atent,
începe să primească şi să simtă dragostea părinţilor şi începe să devină mai
afectuos şi să aibă o relaţie afectivă spontană şi din proprie iniţiativă cu părinţii.
Refăcându-se relaţia cu părinţii, frica de nou începe să se reducă şi devine mai
curios şi începe să exploreze.

Începe să aibă simţul pericolului şi apar frici pe care nu le-a mai avut niciodată,
fiindcă pe măsură ce iese din lumea lui începe să aibă simţul pericolului, frici
normale la copilul tipic pe diferitele etape de dezvoltare psihică.
Autostimularile sunt mai reduse, începe să gângurească şi să accepte compania
copiilor in jurul său, începe să înveţe spontan copiind ce vede că fac alţii in
jurul său. Urmând tratamentul homeopat copilul iese din lumea lui la vârsta la

32
care s-a oprit dezvoltarea psihică. De aici el va începe să înveţe şi va trece prin
toate etapele de dezvolatare psihică ale copilului tipic.

Evoluţia copilului cu tratament homeopat


Toate simptomele, stările, pe care copilul le-a avut în trecut şi care nu au
fost vindecate, ci doar suprimate, vor reapărea în ordine inversă apariţiei.
Autostimulările, ritualurile copilului au fost frecvent suprimate prin terapie
comportamentală, care un comportament inacceptabil social îl transformă într-
un comportament acceptabil social. Terapia comportamentală nu a acţionat pe
dorinţa copilului de autostimulare, ci doar copilul a fost redirecţionat să facă
altfel.
Ultimele achiziţii pe care le-a dobândit printr-un proces de învaţare
mecanic, le pierde în urma începerii tratamentului homeopat, rămane doar ce a
invaţat real. Pentru ce a învăţat mecanic, trebuie să i se arate din nou şi acum va
învăţa natural ca şi copilul tipic.

Copilul, după începerea tratamentului homeopat începe să primească şi


să ofere afecţiune şi are nevoie să fie înconjurat de dragostea părinţilor (nu de
disperare). La debutul terapiei el are vârsta la care s-a oprit evoluţia (un an, sau
mai puţin). Relaţia afectivă între părinţi şi copil, trebuie să fie asemănătoare
relaţiei afectiv-emoţională cu unui copil mai mic de un an, căci de la aceasta
vârsta plecăm in procesul de recuperare a copilului. Chiar dacă prin ABA a
recuperat mult pe cognitiv şi pe limbaj, afectiv-emoţional frecvent el a
recuperat foarte puţin. Şi în acest caz vârsta afectiv-emoţională a copilului este
de un an sau mai puţin si tot de la această vârstă începe recuperarea.Devenind
afectuos cu familia începe să socializeze şi stă cu ea şi nu mai doreşte să stea
izolat singur în altă cameră. Începe să comunice non-verbal şi apoi verbal prin
gângureală, lalalizare şi apoi prin cuvinte stâlcite şi apoi propoziţii. Tratamentul
homeopat îl face capabil să simtă afecţiunea părinţilor şi îl face capabil să ofere
afecţiune. Devenind afectuos apare dorinţa de comunicare, şi dorind să
comunice va achiziţiona limbajul, căci apare necesitatea lui. Fiind afectuos,
socializând, comunicând el este “deblocat” din lumea lui şi reîncepe să înveţe
în mod natural. Deprinderile de autoîngrijire şi autoservire începe să le
deprindă uşor.

Copilul cu autism are frecvent o inteligenţă normală sau peste medie. La


testele de inteligenţă rezultă că are un retard mediu spre sever. Acest rezultat
apare deoarece copilul fiind blocat in lumea lui, informaţia nu ajunge la el şi de
la el nu plecă informaţii spre mediu. Copilul cu retard real, este atent, este
prezent, vrea să înveţe, dar intelectual nu are cu ce. Copilul cu autism
intelectual poate să înveţe, doar că nu există schimb de informaţie între el şi

33
mediu. Implicit, inteligenţa lui fiind normală şi redobândind capacitatea de a
învăţa, începe recuperarea deficitului cognitiv dintre vârsta lui biologică şi cea
emotional-cognitivă.

Limita tratamentului homeopat


În urma tratamentului homeopat copilul devine capabil să simtă şi să
traiască şi să exprime sentimentele umane, redevine capabil să înveţe natural şi
spontan. Ce nu face tratamentul homeopat? Nu îl învaţă pe copil cum să facă şi
de aceea tratamentul homeopat trebuie completat cu un proces de învaţare.

Procesul de învaţare implică mai întâi o evaluare a nivelului global de


dezvoltare şi apoi elaboarea unui plan de învaţare-recuperare. Pentru procesul
de învaţare recomand Analiza Comportamentală Aplicată (ABA), care dacă este
făcută corect are o eficienţă foarte mare. Dezavantajul acestei terapii este costul
mare al ei, un cost pe care nu şi-l permit multe familii de la noi. Rezultate bune
obţin şi cei care lucrează cu un psihopedagog sau psiholog de recuperarea cu
experienţă în lucrul cu copii cu dizabilităţi. Echipa terapeutică a copilului autist
este complexă şi este formată în primul rând din părinţii copilului autist,
psihiatrul de copii, psiholog cu experienţă în consilierea familei care are un
copil autist, psiholog de evaluare, coordonator ABA, tutori, logopedul,
kinetoterapeutul şi art-terapeutul.

Consilierea familiei este foarte importantă căci ajută părinţii să iasă din
starea de disperare de după aflarea diagnosticului. Îi ajută să înţeleagă ce este
autismul şi cum să-şi ia punctul de sprijin în ei înşişi. Logopedia îi ajută să
înceapă să comunice şi apoi să dobândească limbajul verbal.
Kinetoterapia are rolul să-l ajute pe copilul autist să facă mişcările pe care le
face orice copil tipic şi să dispară stângăciile din mişcările lui. Art-terapia îl
ajută să se poată exprima, să se elibereze de tensiunile acumulate, să căpete
incredere in el.

Concluzii
Tratamentul homeopat tratează simptomele autismului, efectele secundare ale
vaccinării şi corectează terenul pe care s-a facut vaccinarea. Tratamentul
homeopat poate să ajute părintele să iasă din starea de TSPT de după aflarea
diagnosticului.
Tratamentul homeopat trebuie completat cu consilierea familiei, evaluarea
nivelului de dezvoltare coroborat cu un proces de învăţare, cu logopedie, cu
kinetoterapie şi art-terapie.

34
Cel mai recent studiu realizat a inclus 565 de copii, baieti si fete, care
prezentau semne sugestive pentru autism si pentru tulburari psihice din aceasta
sfera. In randul lor, fetele cu greutate mica la nastere erau mult mai frecvent
afectate comparativ cu baietii cu greutate si varsta gestationala asemanatoare.
De asemenea, specialistii au constatat ca prematuritatea (nasterea la mai putin
de 33 de saptamani) si greutatea mica la nastere influenteaza in mod diferit
grupurile de copii, in functie de tulburarea psihica pe care o au (daca autismul
coexista sa nu cu alte afectiuni de aceeasi natura sau din sfera cognitiva, in
general). Specialistii considera studiul ca fiind foarte important deoarece in
urma efectuarii lui s-a ajuns la concluzia ca nu exista o singura cauza pentru
aparitia autismului, ci este cel mai probabil vorba de factori plurietiologici care
concureaza si care duc in final la aparitia acestei boli.
Autismul este o tulburare psihica ce se caracterizeaza prin
afectarea capacitatii de interactiune si relationare cu alti indivizi din mediu, dar
si prin adoptarea unui comportament restrictiv si repetitiv. Copilului ii lipseste
capacitatea de a initia si intretine relatii cu cei din jur, capacitatea de a isi arata
emotiile, nu poate utiliza un limbaj adecvat si are propriile comportamente si
obiceiuri.
Specialistii au studiat si inca studiaza cu foarte mare atentie si dedicatie cauzele
de aparitie ale acestei afectiuni, insa, pentru moment, raman inca foarte multe
necunoscute. Acesta este motivul pentru care descoperirea unei legaturi intre
afectiune, prematuritate si greutatea mica la nastere da sperante cercetatorilor
ca autismul poate fi prevenit.

Printre cauzele posibile enumerate pana in acest moment de catre


specialisti se afla:
- Cauze genetice: sunt cele mai frecvent incriminate, in peste 90% dintre
situatii;
- Expunerea fatului la infectii intrauterine;
- Diabet gestational al mamei;
- Afectiuni tiroidiene ale mamei;
- Comportamente cu risc in timpul sarcinii: consumul de droguri, alcoolismul,
fumatul;
- Actiunea factorilor teratogeni (care sunt deosebit de periculosi in primele 8
saptamani de gestatie) in special actiunea unor medicamente de tipul
talidomidei, acidului valproic, misoprostolului, dar si chimicalelor de tipul

35
pesticidelor, solventilor, metalelor grele;
- Infectii virale, afectiuni ale sistemului imun.
Studii recente au sugerat ca prematuritatea si greutatea mica la nastere
sunt factori care dubleaza riscul de aparitie a autismului, mai ales in cazul
fetitelor. Acest risc exista si in cazul baietilor, insa el este mai redus. Acest fapt
este oarecum suprinzator, deoarece autismul este o afectiune mult mai fecventa
in populatia generala, la baieti comparativ cu fetele (rata de aparitie este de
3:1).
Unul din patru copii nascuti prematur (avand varsta gestationala
cuprinsa intre 23-30 de saptamani) si cu greutate foarte mica (mai putin de
1500 de grame) au semne de autism daca sunt examinati dupa varsta de 3-
4 ani.
Lista factorilor incriminati in aparitia autismului infantil este foarte
lunga, si in ciuda faptului ca ea curpinde numeroase cauze, specialistii au inca
dubii in legatura cu influenta lor exacta asupra aparitiei si mentinerii afectiunii.

http://www.sfatulmedicului.ro/Autismul/posibila-legatura-dintre-autism-
si-greutatea-mica-la-nastere_4728

http://materialeaba.wordpress.com/2008/08/11/manual-lovaas/

CAPITOLUL 2

Modelul continuităţii: Alternative la diagnostic


Teoriile tradiţionale despre persoanele care suferă de autism postulează că
acestea ar avea ceva în comun, care le diferenţiază de alte grupuri de persoane.
Acest punct de vedere dă însă naştere la o serie de întrebări. Mai întâi, deşi
persoanele cu autism par la început a fi un grup destul de omogen, la o privire
mai atentă descoperim că există o gamă largă de diferenţe individuale, care pun
la îndoială faptul că aceste persoane ar avea ceva în comun. De exemplu,
înainte de tratament, autiştii se pot înscrie într-o limită normală a coeficientului
de inteligenţă şi a stăpânirii limbajului, sau la fel de bine într-un interval de
retardare profundă a funcţionării intelectuale (American Psychiatric

36
Association, 1987). Unii autişti încep tratamentul având capacitatea de a imita
vorbirea altora, unii asimilează limbajul foarte rapid după începerea
tratamentului, unii îl asimilează foarte încet, iar câţiva nu reuşesc să imite
vorbirea altora şi să realizeze comunicarea auditivă nici după o pregătire de
durată. Acestui grup trebuie să i se predea forme de comunicare vizuală, cum ar
fi citirea şi scrierea sau Sistemul de Comunicare prin Schimb de Imagini
(Capitolul 29 şi respectiv 30). O variabilitate similară se poate observa şi după
încheierea tratamentului. Lovaas (1987) şi McEachin, Smith şi Lovaas (1993)
au raportat existenţa a trei grupuri distincte de rezultate, după aplicarea unui
tratament intensiv la copii autişti cu vârste preşcolare: un grup a ajuns la
funcţionare normală, un grup intermediar a realizat o serie de progrese, iar un
grup rezidual mai mic nu a avut decât foarte puţin de câştigat de pe urma
tratamentului. Ipoteza că autiştii au probleme unice şi distincte poate fi pusă
sub semnul întrebării şi din prisma faptului că studiile de până acum au
constatat că toate comportamentele autiştilor pot fi observate şi la alte grupuri
de persoane, inclusiv la copii normali (Rutter, 1978). De exemplu,
comportamentele autostimulative ca balansarea şi bătutul din palme, foarte
adesea întâlnite la autişti, se observă şi la copiii normali (Kravitz şi Boehm,
1971). Ecolalia, odinioară considerată simptom al unei dereglări psihice, poate
fi observată într-o formă tranzitorie. Copiii normali au manifestări isterice, iar
unii se dau cu capul de suprafeţe tari ca şi copiii autişti, chiar dacă mai puţin
intens şi pe perioade mai mici de timp. Într-adevăr, dacă vom echivala vârsta
mentală a autiştilor cu aceea a persoanelor normale şi le vom compara
comportamentele, vom constata că majoritatea diferenţelor dispar (DeMeyer,
Hingtgen şi Jackson, 1981).

DeMeyer et al. (1981) şi Rutter (1978) au scris lucrări excelente despre


problema pusă de diferenţele individuale şi suprapunerea comportamentală. Ei
au sugerat că diagnosticul de autism poate să reprezinte o multitudine de
probleme comportamentale, cu o multitudine de etiologii. În consecinţă, nu ne
surprinde faptul că eforturile de identificare a cauzelor sau tratamentelor
eficiente prin intermediul abordărilor tradiţionale au fost sortite eşecului. În
esenţă, problema este că existenţa unei entităţi numită autism este o ipoteză
(Rutter, 1978). Aspectul de tentativă al acestei ipoteze este adesea trecut cu
vederea. De exemplu, afirmaţia că Leo Kanner a fost “descoperitorul
autismului” (e.g. Schopler, 1987), dă impresia eronată că avem confirmarea că
autismul există. Trebuie să amintim că, la fel ca în cazul oricărei ipoteze,
autismul este un concept care fie poate facilita studiul, fie sa-l impiedice, fie sa-
l orienteze gresit cu privire la ajutarea persoanelor cu acest diagnostic (Lovaas,
1971b). In incercarea de a intelege indivizii cu autism, fara urmarea
indeaproape a conceptului de autism, behavioristii au luat trei decizii

37
metodologice pentru a intari schitele lor de cercetare si de abordare a
tratamentului. Pe scurt, aceasta problema, autismul, este impartita in doua
unitati mai mici, adica diferitele comportamente prezentate pe baza unor cazuri
reale de autisti, abordate cu precizie şi acuratete. Aceasta abordare nu numai ca
permite o evaluare precisa a problemei, dar prezinta si problema eterogenitatii
comportamentelor autistilor. Deoarece comportamentul, si nu autismul, este cel
studiat cercetare, un comportament poate fi analizat chiar daca nu este prezent
la toti bolnavii de autism, chiar daca diferite persoane il manifesta in diferite
grade sau chiar daca el este prezent si la oamenii normali. De fapt, un asemenea
comportament comun poate facilita studiul si tratarea persoanelor cu autism
intrucat face posibila ajutarea acestora prin acele informatii cunoscute deja la
alte persoane.

Există şi posibilitatea ca fiecare deviere comportamentală să îşi aibă propria


etiologie neurobiologică, iar întârzierea de dezvoltare a unui comportament
complex de tipul limbajului poate fi produsul multor cauze. Deci deviaţiile de
limbaj trebuie remediate distinct şi separat. Se va implementa un soi de
intervenţie pentru o persoană care nu vorbeşte şi un alt soi pentru o persoană cu
ecolalie, în aceeaşi măsură în care se vor aplica intervenţii diferite la indivizi
care asimilează gramatica (sintaxa) spre deosebire de semnificaţie (semantică).
Psihologia şi educaţia specială îi ajută pe cei cu sisteme nervoase atipice,
creând medii de învăţare potrivite pentru ei. Acestea trebuie să difere cât de
puţin posibil de mediul obişnuit, din mai multe considerente. In primul rand, un
scop de bază al intervenţiei este de a ajuta aceste persoane să se descurce mai
bine în mediul de zi cu zi. Cu cât este mai mică diferenţa dintre mediul
educaţional şi cel de zi cu zi, cu atât se va efectua mai uşor transferul de
abilităţi. In al doilea rand, mediul obişnuit s-a format şi dezvoltat timp de
secole şi conţine multe informaţii în ciuda limitărilor inerente. In al treilea rand,
prin tratarea persoanelor cu întârzieri de dezvoltare ca diferite în grad şi nu în
calitate, se recurge la cunoştinţele deja acumulate despre cum învaţă şi se
dezvoltă organismele tipice. O astfel de cunoastere include principiile dupa care
oamenii invata, ceea ce reprezinta un subiect bogat in informatii stiintifice. În
cele din urmă, prin divizarea categoriei complexe a autismului în componentele
sale comportamentale, specialistii in dezvoltarea diverselor comportamente,
cum este limbajul, pot avea un aport important in ceea ce priveste tratamentul..
Aceasta a fost pe scurt strategia urmată de cercetătorii care au dezvoltat
tratamentele prezentate în acest manual.

Mediul potrivit pentru o persoană cu întârzieri in dezvoltare trebuie să fie


echivalentul mediului unui om obişnuit, din care el învaţă zi de zi, toată viaţa
lui. Acest mediu special trebuie introdus timpuriu şi trebuie să fie permanent

38
funcţional, prin contrast cu modelul de tratament-educaţional care intervine 1
sau 2 ore/săptămână (logoterapie, psihoterapie şi integrare senzorială) sau 6 ore
pe zi, 5 zile pe săptămână (educaţie specială). La baza duratei acestor abordări
stă presupunerea că există o deficienţă centrală ce trebuie corectată, iar în acest
context o intervenţie limitată este justificată. Totuşi nu există încă dovezi
empirice ale efectelor benefice ale acestor intervenţii pe termen scurt (Smith,
1993).

Dacă pornim de la modelul de mediu obişnuit, este foarte clar ca intervenţia


trebuie iniţiată acasă şi trebuie să implice persoanele apropiate. Se doreşte
învăţarea de către individ a unei game cât mai largi de comportamente (ex.
limbaj şi joc adecvat) şi strategii de învăţare (ex. imitarea) înainte de integrarea
într-un grup de învăţare de tipul grădiniţei. Puţini copii normali de 2 ani (cu
vârstă psihică de 2 ani) învaţă multe sau fac faţă unei situaţii de grădiniţă.

Teoria comportamentală din prezentul manual are 4 opinii, prezentate pe scurt


şi apoi detaliate. Mai întâi, legile învăţării explică comportamentele autiste şi
oferă baza de tratament. Apoi, autiştii au multe deficienţe comportamentale
separate ce pot fi descrise ca întârzieri in dezvoltare şi nu ca o deficienţă
centrală care, dacă este corectată, duce la îmbunătăţire substanţială. Profesorii
trebuie să le dea totul pas cu pas şi să se concentreze asupra fiecărei deficienţe
în parte. În ultimul rând, autiştii pot învăţa ca nişte persoane normale dacă sunt
puşi în medii speciale – deci problemele lor sunt pur şi simplu o nepotrivire
între sistemul lor nervos şi mediu. În prezent, date fiind cunoştinţele limitate
din cercetările neurobiologice, problemele acestor persoane se rezolvă cel mai
repede construind medii funcţionale de tratament.

Opinia 1

Numeroase constatări indică faptul că toate comportamentele autiste pot fi


explicate prin legile învăţării. Dacă aceste comportamente sunt întărite, curbele
de asimilare ale autiştilor se apropie de cele ale persoanelor normale. Când se
retrag întăritoarele, comportamentele prezintă curbe de extincţie similare celor
luate din comportamentul altor organisme (Lovaas, Freitag, Gold şi Kassorla,
1965b). Comportamentele care nu se asimilează în tratament sunt de asemenea
în legătură cu întăritoarele identificabile. De exemplu, comportamentele
autostimulante ca legănatul şi bătutul din palme sunt menţinute de feedback-ul
senzorial pe care îl oferă unei persoane; daca acest feedback este eliminat,
comportamente dispar (Rincover, Newsom şi Carr, 1979). În aceeaşi măsură, s-
a constatat despre comportamentele automutilante şi agresiunea împotriva

39
altora (Carr şi Durand, 1985) că au una dintre următoarele trei funcţii:
autostimulare, întăritor negativ (permite persoanei să scape din situaţii
nefavorabile) sau întăritor pozitiv (duce la atragerea atenţiei celorlalţi). Înainte
de tratament, autiştii răspund la o gamă destul de îngustă de întăritori, care se
poate lărgi prin folosirea principiilor derivate din teoria învăţării prin dublarea
unui stimul neutru pentru autişti (cum ar fi lauda din partea altora) cu un alt
stimul (ex. alimentele), care este deja întăritor (Lovaas, Freitag, et al., 1966). În
cele din urmă, conform teoriei comportamentale, paradigmele de pregătire
diferentiata derivate din teoria învăţării sunt foarte folositoare la dezvoltarea
programelor de tratament pentru autişti (Stoddard şi McIlvane, 1986). Două
tipuri de învăţare diferentiala sunt baza pentru predarea mai multor
comportamente: imitaţia şi actiunea de asociere a obiectului mostra.

Opinia 2

Autiştii au mai degrabă multe deficienţe comportamentale separate decât o


deficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la o schimbare cu bază largă.
Această opinie derivă din constatările asupra generalizării răspunsului limitat şi
generalizării stimulului limitat, precum şi din observaţiile că diversele
comportamente ale unui individ sunt controlate de diverse variabile de mediu.

Majoritatea teoriilor tradiţionale despre dezvoltarea copilului postulează


existenţa unui “concept organizatoric” (ex. un “sine”, o “capacitate” sau o
“schemă cognitivă”), care apare dacă un copil ajunge la un anumit stadiu de
maturizare sau trece printr-o anumită situaţie sau eveniment. Apariţia acestui
concept organizatoric crează schimbări într-o gamă largă de comportamente,
ducând la ceea ce se numeşte în ştiinţa comportamentală generalizarea
răspunsului (modificări în comportamente, altele decât cele predate în mod
specific). În anii ’60, cei care s-au ocupat de studierea comportamentelor au
depus nenumărate eforturi pentru a găsi un aspect central al comportamentului,
care să ducă la generalizarea răspunsului la copiii autişti. Aceste eforturi au fost
sortite eşecului (Lindsay şi Stofflmayer, 1982). În locul unei generalizări a
răspunsului s-a remarcat o specificitate a sa. Modificările în comportamentele
de tipul limbajului nu au dus la modificări evidente în alte comportamente.
Chiar şi într-o unitate comportamentală restrânsă şi de bază cum ar fi asimilarea
termenilor abstracţi, s-a demonstrat o specificitate ieşită din comun a
răspunsului. De exemplu, stăpânirea unei clase de termeni abstracţi (ex.
prepoziţiile) nu a facilitat în mod necesar înţelegerea altor termeni abstracţi (ex.
pronumele). Copiii au fost învăţaţi numele lor şi numele celorlalţi copii, dar
aceasta nu i-a făcut să ajungă la concluzia că “persoane diferite au nume

40
diferite”. Copiii au fost învăţaţi să stabilească contact vizual şi să dea şi să
primească afecţiune, dar, chiar şi cu aceste abilităţi, copii au rămas izolaţi social
în multe feluri (ex. nu au început să se joace cu alţi copii decât dacă li s-a spus
în mod explicit să facă acest lucru).

Ca şi limitele în generalizarea răspunsului, limitele în generalizarea stimulului


(Stokes şi Baer, 1977) oferă dovezi împotriva prezenţei unei capacităţi
organizatorice, de sinteză sau interne. Autiştii nu demonstrează o capacitate de
“a-şi pastra experienţele ” în diverse medii decât dacă li se spune direct să facă
acest lucru. Pentru remedierea acestei situaţii, ei trebuie să fie învăţaţi să
generalizeze. De exemplu, Lovaas, Koegel, Simmons şi Long (1973) au
constatat că îmbunătăţirile obţinute pe parcursul tratamentului în spital nu au
fost transferate afară din spital decât dacă acasă părinţii efectuau intervenţia
comportamentală. În studii mai recente (Lovaas, 1987; McEachin et al., 1993),
mulţi copii autişti au reuşit să menţină nivele normale de funcţionare acasă şi la
şcoală, demonstrând că pot să generalizeze intercomportamental şi
intersituaţional. Este foarte probabil că acest lucru s-a produs deoarece copii au
fost învăţaţi să asimileze informaţii nu numai de la persoanele specializate din
spital, ci şi de la părinţi, profesori şi colegii de şcoală.

Mulţi profesionişti s-au opus tratamentului comportamental datorită aspectelor


de tipul generalizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului,
neremarcând două puncte importante. Mai întâi, ambele tipuri de generalizare
pot fi predate. Apoi, eşecul predării generalizării rapide poate să nu fie
caracteristic numai tratamentului comportamental, iar eşecul de a obţine astfel
de generalizare poate să nu fie caracteristic numai autiştilor. Care este valoarea
de supravieţuire a generalizării rapide, dacă luăm în considerare că umanitatea
poate să aibă parte de mai multe eşecuri decât succese? Un pas în direcţia
greşită poate fi fatal dacă generalizează la alte comportamente şi medii.

Abordarea de tratament ‘comportament dupa comportament’ este esenţa


abordării comportamentale în tratarea şi educarea persoanelor autiste sau
retardate. Această abordare lasă deschisă posibilitatea că diversele întârzieri şi
excese comportamentale ale autiştilor şi retardaţilor pot fi provocate de diverse
feluri de dereglări neurologice. Deci tratamentul nu poate fi identic pentru toate
comportamentele, ci trebuie să se adreseze mai degrabă idiosincraziilor fiecărui
comportament şi unicităţii fiecărui individ.

Cercetarea comportamentală s-a dezvoltat conform unei paradigme inductive,


iar cunoştinţele despre tratament s-au acumulat treptat şi sistematic. Progresele
în înţelegerea persoanelor diagnosticate cu autism sau dereglări generalizate de
dezvoltare (DGD) se realizează cu paşi mici şi treptat, nu brusc ca rezultat al

41
descoperirii unei probleme sau maladii centrale care controlează toate
comportamentele tuturor persoanelor diagnosticate. În cazul tratamentului
comportamental, multe persoane diagnosticate cu autism sau DGD realizează o
funcţionare normală educaţională, emoţională, socială şi intelectuală dacă
tratamentul este început de timpuriu şi administrat intens. Totuşi, tratamentul
comportamental nu oferă vindecarea acestor persoane, intrucat un remediu ar
trebui sa remedieze cauza problemei, care este foarte probabil să fie
reprezentată de o serie de dereglări neurologice.

O altă constatare care contrazice prezenţa unui mecanism organizatoric şi


generalizant este faptul că diverse comportamente au tipuri diferite de relaţii cu
mediul, şi chiar şi acelaşi comportament poate avea diverse relaţii. De exemplu,
agresiunea este uneori autostimulativa, uneori se bazează pe întărirea negativă,
iar alteori pe cea pozitivă. Pare dificil să invocăm o deficienţă centrală, care
poate fi investigată, şi care poate fi responsabilă pentru o asemenea
eterogenitate. Mai degrabă decât o deficienţă centrală, persoanele cu autism par
să aibă o serie de dificultăţi comportamentale separate, cel mai bine descrise ca
întârzieri de dezvoltarea deoarece, după cum notează Rutter (1978),
comportamentele sunt prezente şi la copii normali, de vârste mai mici.
Deoarece autiştii au atâtea dificultăţi care trebuie abordate separat, ei trebuie să
fie învăţaţi aproape totul de la început, iar învăţarea trebuie să decurgă pe baza
unor progrese mici şi nu a unor paşi mari. Astfel, la începutul tratamentului,
aceste persoane trebuie privite ca fiind aproape tabula rasa. În acest sens, pot fi
consideraţi foarte mici sau chiar nou-născuţi, nişte persoane cu foarte puţină
experienţă sau chiar lipsite de experienţă.

Opinia 3

Autiştii pot functiona odată ce li se construieşte un mediu special (Simeonnson,


Olley, Rosenthal, 1987), Acest mediu special trebuie să fie diferit de mediul
normal numai atât cât să îl facă funcţional. Trebuie organizat într-o dispunere
spaţială obişnuită (spre deosebire de spitale, clinici, etc.) şi să ofere cerinţe şi
consecinţe comportamentale la fel ca mediul normal, cu excepţia faptului că
cerinţele şi consecinţele trebuie să fie mai explicite şi să aibă mai multă
‘însemnătate’ prin folosirea principiilor teoriei învăţării prezentată în Opinia 1.
Copiii autişti cu vârste preşcolare par să facă progrese substanţiale într-un astfel
de mediu (Simeonnson et al., 1987). De exemplu, Lovaas (1987) a aplicat o
intervenţie comportamentală intensivă (aproximativ 40 ore de tratament
individual pe săptămână, timp de mulţi ani) copiilor autişti. S-a constatat că
aproape jumătate dintre aceştia au ajuns la nivele normale de funcţionare

42
intelectuală (măsurate cu teste IQ) şi s-au prezentat normal în clasa I la vârsta
de 7 ani. Aceste îmbunătăţiri s-au menţinut în timp (McEahin et al., 1993).

Opinia 4

Eşecul autiştilor de a învăţa în medii normale şi succesul lor în medii speciale


indică faptul că problemele lor pot fi privite ca o nepotrivire între sistemul lor
nervos şi mediul normal, şi nu ca o boală. Datorită naturii speciale a
problemelor autiştilor, mulţi cercetători au avut tendinţa de a da o tentă
dramatică explicării acestor probleme. Din anii ’40 până la începutul anilor ’60,
problemele erau atribuite părinţilor autiştilor, priviţi ca personaje extrem de
ostile. Mai târziu problemele au fost atribuite unei dereglări organice incurabile
(DeMeyer et al., 1981). A privi problemele acestor indivizi ca o nepotrivire
între un sistem nervos atipic (şi nu dereglat) şi mediul de zi cu zi este o
atitudine mai puţin dramatică, dar aflată în mai mare concordanţă cu datele de
care dispunem (Lovaas, 1988).

Contrastul între Teoriile Tradiţionale şi Teoriile Comportamentale

Pentru a clarifica şi mai bine poziţia comportamentală, o vom pune în opoziţie


cu teoriile tradiţionale despre autism. Acestea postulează că există o anumită
structură responsabilă pentru devierile comportamentale ale autiştilor. Se spune
că această entitate este bolnavă, dereglată sau anormală. Scopul tratamentului
este de a intra înăuntrul persoanei şi a trata entitatea afectată (“autismul”). Dacă
se face acest lucru, se crede că persoanele afectate vor începe să trăiască în
aceeaşi manieră ca şi ceilalţi şi să se dezvolte normal. Pentru teoreticienii cu
orientare medicală, această entitate este o structură sau un proces
neurobiologic, iar tratamentul cuprinde farmacoterapie, intervenţii chirurgicale
sau alt tip de intervenţii medicale. Pentru clinicienii orientaţi spre
psihodinamică, această entitate este un sine sau un ego care trebuie adus la
normal prin încetarea presiunilor la care este supus pacientul şi prin acceptarea
sa şi relaţionarea prin jocuri şi imaginaţie, astfel încât să se producă o
“deschidere a uşii autiste”. Această deschidere ar urma să permită sinelui să
iasă la iveală şi să îi lase pe alţii, cum ar fi părinţii sau profesorii, să relaţioneze
cu această parte sănătoasă a individului pentru a încuraja creşterea (Bettelheim,
1967).

43
Aproape toate abordările curente de tratament disponibile presupun existenţa
unei astfel de structuri interne. De exemplu, Terapia de sustinere (Holding),
(Tinbergen şi Tinbergen, 1983) se bazează pe opinia că nu s-a format o legătură
între mamă şi copilul autist. Tratamentul constă în aceea că mama îl ţine pe
copil cu forţa în braţe pentru a îi transmite că este disponibilă, pentru a atenua
mânia şi teroarea copilului şi pentru a provoca “distrugerea apărării autiste”
(Welch, 1987, p. 48). Prin contrast, o abordare comportamentală susţine că nu
există conflicte intrapsihice ce trebuie rezolvate, forţe conflictuale, furie şi
teroarea abandonului din cauza faptului că individul nu a cunoscut alte stări.
Personalul care se ocupă de el şi părinţii nu trebuie să fie dezamăgiţi dacă “nu
reuşesc să ajungă la individ”, pentru că nu exisă nici o persoană neautistă la
care să se ajungă.

Împărtăşind accentul psihodinamic pe abordarea stărilor interne, psihologii cu


orientare cognitivă sau logopezii lucrează pentru a stimula o structură
neurologică ipotetică să producă mai mult limbaj şi alte “procese mentale
superioare” care la rândul lor să creeze şi să direcţioneze noi comportamente.
Un terapeut psihomotor se concentrează tot asupra unui singur aspect al
comportamentului unei persoane (activităţile fizice), presupunând ca procesele
neurologice sau motivaţionale pot fi astfel activate sau normalizate. Exemple
de acest tip sunt Integrarea Senzorială, Facilitarea Comunicării, Terapia prin
Joc, Terapia Muzicală, Modelajul, jocul cu delfinii, călăritul şi alte modele
terapeutice de dezvoltare propuse pentru autişti.

Oricât de diverse ar fi aceste tratamente şi sistemele teoretice care stau la baza


lor, toate se bazează pe credinţa într-o serie de variabile teoretice semnificative.
Acestea, fie şi cu vagi expuneri la tratament în medii artificiale, ar trebui să
îmbunătăţească substanţial şi permanent funcţionarea persoanelor autiste în
orice mediu. Această abordare permite terapeutului să implice un număr limitat
de profesionişti în tratament, să localizeze tratamentul într-o clinică sau într-un
spital, departe de comunitatea unde trăieşte individul respectiv, şi să aloce un
număr limitat de ore contactului terapeutic. Intervenţiile nu cer terapeutului sau
profesorului să fie familiarizat cu cercetarea ştiinţifică aflată la baza acestor
intervenţii, pentru că această cercetare nu există în fapt. Medicii au nevoie doar
de câteva zile de pregătire pentru a obţine calificarea de a administra astfel de
tratamente. Luând în considerare toate acestea, dacă abordarea ar fi justificată,
ar avea o serie de avantaje practice. Dar datele care să vină în sprijinul acestei
abordări întârzie să apară, iar constatările din cercetarea comportamentală o
contrazic. O diferenţă asemănătoare între teoriile tradiţionale şi cele
comportamentale poate fi exprimată în terminologia tehnică, aceasta urmând a
fi elaborată pe parcursul acestui manual. Tratamentul comportamental pune

44
accent pe controlul întăritorilor, efectuând schimbarea comportamentală prin
manipularea consecinţelor comportamentale. Scopul tratamentului este de a
preda un număr mare de comportamente adaptive (congnitive, lingvistice,
sociale, etc.) prin întărirea aproximărilor comportamentelor ţintă şi a
discriminărilor tot mai complexe între situaţii. Prin contrast, tratamentul
tradiţional se centrează pe controlul stimulilor, iar manipulările importante
constau în schimbări ale variabilelor ce precedă comportamentul. Afişarea de
dragoste şi accepare, ţinutul în braţe, efortul de a aranja o situaţie care să
stimuleze vorbirea, exerciţiile fizice – iată exemple de încercări de control al
stimulilor. Pe scurt, tratamentele comportamentale încearcă să construiască un
comportament, iar tratamentele tradiţionale se axează pe stimularea şi
determinarea unor comportamente presupuse a fi existente.

Desigur, comportamentul de determinare este mai uşor de administrat şi dă


îmbunătăţiri mai rapide decât comportamentul de construcţie. Totuşi, din punct
de vedere comportamental, principala problemă a comportamentelor de
determinare prin proceduri de control al stimulilor este că o astfel e practică nu
duce la însuşirea de noi comportamente. Controlul stimulilor poate doar să
schimbe comportamentele deja existente, iar comportamentele urmărite în
tratarea autismului sunt în principal deficitare supraveghere inexistente la
autişti. Aceştia se identifică tocmai prin lipsa/insuficienţa comportamentului
social, a limbajului şi abilităţilor de a se autoajuta. Deci, din punctul de vedere
comportamental, procedurile de control al stimulilor sunt ineficiente pentru
majoritatea autiştilor.
Pentru a ilustra problemele legate de controlul stimulilor, să ne gândim
la o situaţie în care profesorul pune pe masă creioane şi o carte de colorat, se
aşează împreună cu un copil autist şi spune zâmbind şi stabilind contactul
vizual: „Hai să colorăm”. Profesorul intenţionează ca aceşti stimuli (cartea de
colorat, creioanele, contactul vizual şi invitaţia) să determine modificări
comportamentale din care el sau ea va deduce o dezvoltare intelectuală sau
emoţională, cum ar fi interesul crescut pentru mediu şi creativitatea. În
terminologia comportamentală, profesorul încearcă să semnaleze, să instruiască
sau să comunice într-o altă manieră cu copilul prin proceduri de control al
stimulilor. Baza acestei strategii pedagogice este faptul că dă roade în cazul
copiilor normali. Dar în cazul autiştilor această strategie va declanşa unul din
următoarele răspunsuri: a) copilul va rămâne aşezat la masă şi va continua
comportamentul autostimulativ ca bătutul din palme; b) copilul va asculta
instructajul; sau c) copilul va răsturna masa şi va încerca să-l muşte pe profesor,
punând capăt pentru moment eforturilor pedagogice. În primul şi probabil cel
mai des întâlnit caz, controlul stimulilor este absent (i.e. stimulii sunt neutrii
sau nefuncţionali). În al doilea caz, s-a stabilit un oarecare control al stimulilor,

45
dar nu se ştie sigur dacă se va produce o dezvoltare. În al treilea caz s-a realizat
un control al stimulilor, dar acesta generează comportamente opuse intenţiilor
profesorului, poate din cauză că aceste comportamente au fost întărite şi
formate prin întărire negativă (încheierea sesiunilor de învăţare).

n acest exemplu, profesorul foloseşte o intervenţie uşor de înţeles, care


are avantajul de a fi sprijinită de experienţa cu alţi copii mai normali şi de
teoriile tradiţionale ale dezvoltării. În orice caz, rezultatele acestei intervenţii
vor fi probabil deconcentrante şi dezamăgitoare, pentru că nu există date
empirice din experimente controlate care să indice faptul că autiştii ar avea de
câştigat de pe urma acestor intervenţii. Prin contrast, intervenţia
comportamentală necesită cunoştinţe tehnice referitoare la controlul stimulilor
şi întăririi. De aceea este mai greu de înţeles şi implementat, dar este mult mai
aproape de o abordare eficientă a problemelor pe care le prezintă persoanele
autiste.

Părinţii şi personalul specializat care trebuie să ia decizii privitoare la tratament


sunt sfătuiţi să îşi pună următoarele întrebări: Au fost publicate şi recenzate
rezultatele în jurnale de specialitate şi ce alte cercetări ştiinţifice formează baza
intervenţiei? Ce fel de pregătire (comportamentală sau nu) are persoana care
aplică intervenţia şi cât a durat această pregătire? Dacă răspunsul este un atelier
de o săptămână sau chiar mai puţin, cu consultări ocazionale, trebuie să priviţi
cu scepticism serviciile pe care o astfel de persoană le poate oferi, deoarece
problemele pe care le are persoana cu autism vor depăşi sigur capacitatea şi
gradul de pregătire al persoanei care oferă serviciile.

Ne putem întreba de ce este greu să renunţăm la credinţa într-o entitate


fixă care controlează şi organizează şi să trecem la dezvoltarea libertăţii
individuale. Un argument în favoarea existenţei unor astfel de mecanisme
cerebrale de organizare şi facilitare accentuează uşurinţa aplicării şi eficienţa
intervenţiei. Odată cu acest argument, există o promisiune mai subtilă şi mai
tentanta: noi oamenii ne naştem cu tot felul de abilităţi inerente, cum ar fi
gramatica înnăscută (a la Chomsky), moralitatea (a la Kohlberg) şi terenul fertil
pentru asimilarea rapidă a abilităţilor cognitive (a la Piaget), odată realizată
expunerea. Promisiunea acestor abordări filosofice este că profesorii şi copiii în
aceeaşi măsură trebuie să facă mai puţine pentru copiii noştri, căci natura
noastră umană ne duce singură pe drumul cel bun. O astfel de promisiune poate
fi falsă.

Consecinţa nefericită a unui asemenea fapt pentru persoanele cu autism şi alte


întârzieri de dezvoltare, precum şi pentru copiii obişnuiţi, este că se fac mai
puţine pentru a-i ajuta.

46
Cum poate un behaviorist să ofere speranţă? Mai întâi, să ne gândim că autistul
este un copil foarte mic. Copiii foarte mici nu arată că ar şti prea multe despre
lumea din jurul lor. Apoi, să ne gândim că autistul nu a reuşit să se dezvolte în
mediul obişnuit, dar este capabil să se dezvolte şi să crească într-un mediu
special, cum ar fi cel descris în prezentul manual. Fie că dezvoltarea este
semnificativă sau mai puţin semnificativă, satisfacţiile există. Un părinte a
afirmat: “ Progresul zilnic al copilului meu, oricât de mic, este întăritorul meu.”

Dacă toate comportamentele unui individ se normalizează, el mai trebuie


considerat în continuare autist sau retardat? Un behaviorist va spune nu. Alţi
specialişti vor considera situaţia ca fiind “autism în stare reziduală”, reflectând
poziţia conform căreia conceptele de tipul autismului sau retardării au o
rezistenţă în faţa tratamentului şi cercetării. O bună ilustraţie a acestei poziţii
tradiţionale este oferită de o profesoară care a observat un copil care în urmă cu
foarte puţin timp fusese diagnosticat cu autism. După doi ani a 40 ore pe
săptămână de tratament comportamental intensiv, profesoara a observat acelaşi
copil într-o clasă obişnuită şi a exclamat: “M-am tot uitat la el în ultimele zile şi
vreau să ştiu unde a dispărut autismul!”

Considerente Etice

Decât să punem persoanele atipice în categorii individuale de diagnostic cum ar


fi autist, schizofrenic sau retardat, am face mai bine să le privim ca diferite de
noi şi contribuind la diversitatea lumii în care trăim. Toate sistemele vii sunt
variate, iar variaţia este esenţială pentru supravieţuirea fizică, precum şi pentru
crearea de noi direcţii în ştiinţă şi artă. O societate care restrânge variabilitatea
(e.g. regimuri precum cele propuse de Marx şi Hitler) este dezavantajată în
perspectivă pentru că dispune de variabilitatea şi flexibilitatea necesare pentru
adaptarea la noi medii care cer noi comportamente într-un viitor pe care noi nu
putem să îl prezicem.

Am ajuns să privim persoanele atipice ca aparţinând acestui continuum al


variabilităţii, ca diferite în grad şi nu în calitate. Omul poate trai cu aceasta
variabilitate, nu numai pentru ca ea contribuie la supravietuirea in mediile
viitoare diferite, dar si pentru ca ne permite sa ramanem asa cum suntem. Aceia
care difera reprezintă protecţia noastră într-un viitor incert. De aceea trebuie să-
i admirăm şi să-i apreciem.

47
Încurajarea variabilităţii ridică probleme despre modul de tratare a persoanelor
atipice. Să ne gândim la Van Gogh, care a influenţat întreaga cultură mondială.
Lipsa lui de abilităţi sociale este binecunoscută, astăzi ar fi fost definit ca autist
sau poate schizofrenic. Ce soartă tristă am fi avut dacă l-am fi ‘tratat’. Un
tratament de asimilare a abilităţilor sociale în cazul lui Van Gogh ar fi dus la
centrarea lui pe recompense, deci ar fi petrecut mai mult timp cu prietenii şi
iubitele şi ar fi pictat mai puţin. La fel stau lucrurile şi cu mulţi alţi artişti şi
oameni de ştiinţă renumiţi: Einstein, de exemplu, era izolat social. De ce atunci
să tratăm persoanele izolate social? Pentru că fără un repertoriu
comportamental mai bogat, ele nu ar putea să trăiască independent. Persoanele
cu repertoriu comportamental variat au mai multe opţiuni şi vor supravieţui mai
lesne.

48