Sunteți pe pagina 1din 5

Universitatea Al.I.

Cuza Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice

Specializarea : Asistență Socială

Elemente de psihopatologie si asistenta sociala a bolnavului


psihic

PROIECT – CURS
„Autiştii sunt un model de virtute. Ei nu pot minţi, înşela, pretinde. Ei se
înstrăinează, nu pot comunica, nu se pot amuza sau juca.

Individul dispune de mijloace de exprimare sonoră nearticulată ca râsul. Oftatul,


tusea semnificativă precum şi foarte multe semnale acustice cu înţeles bine determinat
pentru care nu există o denumire.” (Dinu Mihai, Teoria comunicării).

Autismul este o boală caracterizată de scăderea capacităţii de a interacţiona pe


plan social şi de a comunica, de comportament stereotip şi repetitiv cu simptome ce se
manifestă de obicei înaintea vârstei de 3 ani. Aproximativ 75% din indivizii afectaţi
manifestă şi handicap mintal.

Datorită diversităţii copiilor cu autism (diferite grade de severitate a autismului,


diverse nivele ale abilităţilor intelectuale, personalitate diferită, prezentă sau nu a
diferitelor dificultăţi suplimentare, ex. Probleme senzoriale, epilepsia, etc.) este
improbabil ca ei să nu răspundă în acelaşi fel şi să progreseze în acceeasi măsură la un
singur tip de intervenţie. Astfel, este probabil să fie nevoie de mai multe tipuri de
intervenţii pentru a răspunde tuturor nevoilor pe care le poate avea un copil/adult.

Tratarea autismului presupune o muncă de echipă a pedagogilor, asistenţilor


sociali, psihologilor şi medicilor.

Important de menţionat este faptul că în prezent rolul asistentului social în cadrul


echipei multidisciplinare de specialişti care lucrează direct cu copiii cu autism (psihologi,
logopezi, pedagogi de recuperare, asistenţi sociali, kinetoterapeuţi) nu este foarte bine
delimitat, de cele mai multe ori asistentul social îndeplinind atribuţiile unui pedagog de
recuperare.

Prin calităţile sale de mediator asistentul social are rolul de a organiza diferite
activităţi defaşurate de copiii cu autism în comun cu copiii din comunitate pentru a
îmbunătăţirea intreacţiunii sociale dintre aceştia şi pentru a spori şansele copiilor cu
autism de a se integra în societate.
Copii instituționalizați dar și cei din familiile în care se manifesta fenomenul de
"dezertare" a unuia dintre părinţi sunt adesea apatici, timizi, sau aflându-se la celălalt pol
sunt impulsivi și acţionează mecanic, neavând păreri, sau opinii proprii. Jocul devine
forma în care ei pot experimenta, pot să-și descopere calităţile, dar și defectele,
capacităţile de a întelege , învaţa din experienţe și nu este judecat pentru greşelile care
pot apărea; învața să fie atent, să asculte , să înţeleagă şi să interpreteze mesajele
celorlalţi.

Asistentul social poate organiza şi grupuri de suport pentru părinţi, grupuri de care
aceştia au mare nevoie pentru a putea depăşi de fiecare dată orice problemă pe care
copilul o întâmpină.

Asistentul social poate de asemenea organiza grupuri educaţionale, în colaborare cu


ceilalţi specialişti implicaţi, în vederea informării părinţilor asupra drepturilor şi
obligaţiilor pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copii cu handicap, dar şi a
noutăţilor apărute în domeniu şi a modalităţilor de abordare a copilului autist.

De asemenea asistentul social trebuie să informeze părinţii cu privire la legislaţia în


vigoare, la drepturile şi obligaţiile pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copil
cu autism.

Pentru ca rezultatul procesului educaţional să fie unul de lungă durată şi cu rezultate


cât mai rapide, asistentul, social are rolul de a informa şi implica părinţiii în diferite
acţiuni: discuţii libere, vizitarea unor grădiniţe speciale dar şi unora obişnuite, etc.

Asistentul social ar trebui, împreună cu echipa multidisciplinară şi cu clelelalte


instituţii cu atribuţii în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului să înteprindă acţiuni de
prevenire şi informare a părinţilor asupra riscurilor încă din perioada intrauterină dar şi
consilierea tinerelor mame cu privire la atitudinea indiferentă faţă de copil, a mamelor cu
preocupări intelectuale ce nu mai sunt capabile să recunoască acel sentiment instinctiv
sau intuitiv relativ la individualitatea precoce a copilului.
Copiii proveniţi din centre de plasament, deşi au avut o evoluţie bună în urma
procesului de recuperare, nu pot egala progresele copiilor crescuţi în familii. Chiar dacă
vorbim despre autism ca despre o tulburare ce afectează procesul de relaţionare şi
afectivitate, copiii autişti au nevoie, ca oricare alţi copii, de sprijinul familiei.

Copilul provenit dintr-o familie care este unită în eforturi cu specialiştii în


domeniu, are rezultate mult mai bune decât copilul provenit dintr-o familie care nu a
cerut sprijinul specialiştilor. Astfel, o familie iubitoare nu poate suplini, indiferent de
eforturile depuse, programele de specialitate. O familie care are în componenţă un copil
autist va necesita sprijin din partea psihologului şi medicului psihiatru, pentru toţi
membrii familiei. Copiii care au început procesul de recuperare la o vârstă mai fragedă
prezintă progrese mai mari decât cei care au început procesul de recuperare la o vârstă
mai mare. S-a adeverit ipoteza de "bun simţ" potrivit căreia cu cât este mai lung timpul în
care copilul produce comportament autist, cu atât este mai greu ca acesta sa fie îndreptat.
Nu toţi aceşti copii sunt retardaţi, unii pot avea un IQ peste medie. Cazurile
celebre de astfel de copii care au sfidat lumea sunt personalităţi care şi-au pus amprenta
în istorie. Ex: Enstein, Thomas Jefferson. Chiar dacă nu-i putem considera egalii noştri
trebuie să-i acceptăm ca făcând parte din lumea noastră.În mod normal oamenii
empatizeaza unii cu alţii. Îşi înţeleg gândurile, expresiile faciale, modul de acţiune unii
altora. Autiştii sunt fiinţe care nu pot comunica, relaţiona cu cei din jur, nu pot înţelege
atitudinile oamenilor, ca urmare, aceşti copii nu sunt capabili de a lega prietenii.

Pentru a acorda atenţia de care au nevoie copiii autişti, consider că ar fi bine ca


organele specializate să-şi concentreze studiile asupra tratamentelor acestei afecţiuni.
Aceşti copii cer ajutorul societăţii ca orice cetăţean civil şi acest ajutor n-ar trebui să
întârzie deoarece sunt oameni care se luptă să fie exact ca ceilalţi.

Putem vorbi de copii autişti ca fiind persoanele unei piese de teatru, persoane care
nu-şi cunosc şi înţeleg rolul dar nici conţinutul piesei. Practic aceşti copii i-au parte la
spectacolul vieţii fără a o înţelege, de fapt viaţa. Ei trăiesc într-o lume proprie, fixată pe
ceea ce pentru ei reprezintă obţinerea existenţialităţii. Acestea sunt în mare parte obiecte
materiale, ei fiind aproape incapabili să cunoască, să înţeleagă intenţiile şi emoţiile
omului normal.
Bibliografie

1. Cristina Muresan- „Autismul infantil”, Cluj, Presa Universitară Clujeană;

2. „Child Development” -Martie-Aprilie, 2000, Vol.71, pag.447-456;

3. Neamţu C.Ghergut A.- „Psihopedagogie Specială”, 2000;

4. „Revista Română de psihiatrie” -nr.3-4 din 2003;

5. Weiks, T.J.- „Să-i ajutăm iubindu-i”.