UNIVERSITATEA BUCUREȘTI – FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Discriminarea și excluziunea socială a persoanelor

cu dizabilități – efecte ale stereotipurilor,
prejudecăților și stigmatelor sociale

Coordonator:

Profesor doctor Livius Manea

Student:

Ristea Florian

Anul I

Program master: Consiliere în asistență socială

 Discriminarea și excluziunea socială a persoanelor cu
dizabilități – efecte ale stereotipurilor, prejudecăților și
stigmatelor sociale

Persoanele cu dizabilități, asemenea altor categorii sociale, cum sunt membrii anumitor
rase, etnii sau minorități, sunt supuse fenomenelor discriminării și excluziunii sociale pe
fondul stereotipurilor, prejudecăților și stigmatelor manifestate de majoritatea membrilor
societății.
Discriminarea

Disablismul sau discriminarea persoanelor cu handicap în favoarea persoanelor

considerate „normale” tratează această a doua categorie ca standard de "viață normală", ceea
ce duce la tratarea inegală a primei categorii în locurile publice sau private, în servicii, în
educație și asistență socială. Însăși discriminarea este definită ca o tratare inegală a indivizilor
sau grupurilor, datorită unor trăsături specifice cum ar fi apartenența etnică, rasială, religioasă
sau de clasă. Potrivit lui Zamfir și Vlăsceanu (1993), termenul este folosit pentru a descrie
acțiunea unei majorități dominante în raport cu o minoritate dominată și implică un prejudiciu
adus unei persoane sau unui grup.
Bourhis et all. (1997) afirmă că discriminarea se manifestă într-un mod deosebit de subtil
și dăunător față de minoritățile sociale dezavantajate, cum sunt – între altele – persoanele cu
dizabilități, care se găsesc deseori într-o situație de învinși față de clasele dominante care
controlează pârghiile importante ale societății. Un exemplu este principiul egalității de şansă
pe piaţa muncii. Deși acest principiu se referă la accesul nediscriminatoriu în alegerea unei
profesii; la angajarea sau promovarea pe orice post sau loc de muncă vacant, la orice nivel de
ierarhie profesională; la informare și consiliere profesională; la calificarea, perfecționarea și
posibilitatea dezvoltării profesionale; la condiţii de muncă care respectă normele de sănătate
şi securitate în muncă, conform reglementărilor în vigoare; la plată egală pentru muncă egală;
la accesul la beneficii extra salariale sau la măsuri de protecţie socială, realitatea dovedește că
aceste deziderate sunt adesea încălcate, cauza fiind – în majoritatea cazurilor – discriminarea
clasică pe bază de gen, de vârstă, de religie, de orientare sexuală, de boli cronice sau potenţial
transmisibile ori pe baza diferitelor grade de handicap. Gheondea et all. afirmă că specific
discriminării este că ceea ce se impută nu este adresat persoanei care devine ţinta
discriminării, ci specificului grupului din care acesta face parte, în cazul nostru, infirmității
sau dizabilității.
Prin urmare, consecințele discriminării se manifestă direct asupra relațiilor interumane și
intergrupale. În opinia lui Ivan (apud Chelcea, 2008), discriminarea nu apare numai ca
rezultat al stereotipului privind grupul în cauză, ci este alimentată de prejudecăți și
legitimează gândirea stereotipă.

Excluziunea socială

Legea nr. 116/2002, definește excluziunea socială (numită uneori marginalizare socială)
ca o poziție socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la

1
resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității; ea se
manifestă prin absența unui minim de condiții sociale în viață. Deși, în țara noastră, ca și în
alte țări, au fost elaborate și adoptate o serie de acte normative1 prin care se combate
discriminarea, marginalizarea, autoexcluderea persoanelor cu dizabilități – legi care susțin
drepturile și facilitățile acestora –, în fapt, aceste fenomene continuă să se manifeste. Un
exemplu edificator este faptul că, deși instituțiile de utilitate publică sunt obligate să își
adapteze accesul pentru persoanele cu dizabilități, puține instituții au amenajat accesul. La
aceasta se adaugă, desigur, lipsa toaletelor publice pentru persoanele cu dizabilități, lipsa
literaturii în sistemul Braille – pentru cei nevăzători, lipsa interpretării prin mimica gestuală a
celor mai importante emisiuni televizate – pentru cei cu surdocecitate, lipsa sistemelor de
semnalizare sonoră pentru cei nevăzători, lipsa adaptării mijloacelor de transport în comun
pentru cei aflați într-un scaun cu rotile și lipsa multor altor facilități.
Practic, nici un alt concept nu se corelează atât de strâns cu cel de excluziune socială cum
este cazul celui de „dizabilitate”. Însuși termenul de „handicap” descrie rolul atribuit de
societate persoanei cu deficienţă sau dizabilitate, prin care aceasta este etichetată ca
dezavantajată în comparație cu persoanele obişnuite. Iar consecințele acestui fapt sunt:
izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familiei –
fenomene care, în opinia lui Zamfir și Vlăsceanu (1993), duc la reacții ostile față de normele
și valorile societății, la agresivitate, violență și la comportamente deviante.

Stereotipuri, prejudecăți și stigmate

Fie că vorbim despre comportament discriminatoriu sau de excluziune socială a

persoanelor cu dizabilități, acestea sunt doar efecte ale unor atitudini, comportamente şi
manifestări cum ar fi: stereotipiile sociale, distanţarea, evitarea, învinovăţirea, prejudecățile,
stigmatizarea.
Ivan (apud Chelcea, 2008) consideră că problematica stereotipurilor, prejudecăților și
discriminării sociale face parte din discuțiile cotidiene, trezind un interes deosebit sau făcând
obiectul unor atitudini adesea tolerate de subiecții în cauză, dar care, uneori, generează
conflicte tacite greu de gestionat. Așa sunt, de exemplu, sintagme ca „Blondele sunt mai puțin
inteligente”, „Românii sunt leneși”, „Bătrânii sunt tradiționaliști” și altele. Nu este mai puțin
adevărat că, fie și indirect, persoanele cu dizabilități sunt și ele obiectul unor glume, ironii sau
apelative dureroase. Cine nu a auzit remarci ca: „Orbule, nu vezi pe unde mergi?” sau „Ești
surd, nu auzi?” adresate unor persoane normale, în condițiile în care, în anumite situații,
acestea au dat dovadă de neatenție?
Termenul „stereotip” a fost consacrat de jurnalistul american Walter Lippmann, în lucrarea
Public Opinion (1922), în care a afirmat rolul funcțional al stereotipurilor ca mijloc rapid de
interpretare a informațiilor. În opinia sa acestea sunt construcții mentale care definesc
realitatea înconjurătoare înainte ca indivizii să o perceapă – un fel de „scurtături mentale”
capabile să orienteze individul în mediul său de viață. El scria că „viața de zi cu zi este

1
Legea nr.116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale; Legea nr. 448/2006 privind
protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap; Convenția O.N.U. privind drepturile persoanelor cu
dizabilități; Declarația de la Madrid 2002.

2
complexă și se desfășoară într-un ritm alert […], nu există timp și nici oportunități pentru o
cunoaștere aprofundată a celuilalt. Mai degrabă, observăm o trăsătură care este în legătură cu
un tip binecunoscut nouă și interpretăm întreaga imagine a celuilalt prin prisma stereotipurilor
pe care le avem la nivel mental” (Lippmann, 1922, p. 58-60). Pentru a ilustra, Lippmann
aduce ca exemplu tipul agitatorului. Atunci când cineva are în minte un anumit stereotip cu
privire la felul cum arată un agitator, el poate considera ca agitator o anumită persoană, doar
pentru că „agitatorul este un tip de persoană și el pare să fie tipul acela de persoană”. La fel se
poate întâmpla și în cazul unei persoane cu dizabilitate. Având în minte un stereotip de genul
„omul căruia îi lipsește un mădular este handicapat”, cineva poate considera că o persoană cu
dizabilitate este un om incomplet sau nu este în totalitate om, doar pentru că l-a catalogat prin
prisma stereotipului și nu și-a luat timp pentru o cunoaștere aprofundată a acelei persoane.
Spre deosebire de stereotipuri, care, în opinia lui Ivan (apud Chelcea, 2008, p. 344),
reprezintă impresii sau scheme mentale despre un anumit grup de persoane, pe care actorii
sociali și le formează atribuind grupului respectiv un set de caracteristici specifice,
prejudecățile sunt „opinii pe care indivizii și le formează apriori despre un anumit grup social,
fără o examinare atentă a acestuia” (ibidem). Citând-o pe Susan T. Fiske, ea arată că „în timp
ce stereotipul este componenta cognitivă, prejudecata reprezintă componenta afectivă
(emoțională), iar discriminarea – componenta comportamentală; reacțiile pe care le avem față
de indivizii aparținând altor grupuri sociale sunt percepute ca fiind semnificativ diferite de
cele ale grupului nostru” (ibidem). Prin urmare, prejudecata devine expresia directă a
raporturilor dintre clase sociale diferite și a modului de stratificare a societății.
Prin prisma afirmațiilor de mai sus, putem recunoaște faptul că, la nivelul societății,
persoanele cu dizabilități sunt, de asemenea, obiectul prejudecăților celorlalți. Datorită acestor
prejudecăți, așa cum afirmă K.M. Mittal (1988), o persoană cu dizabilități, de când se naște
simte o suferință profundă, se simte ca un personaj tragic în sine, care nu este încă în viață
deoarece el nu este niciodată ceea ce ar fi putut fi, este nevinovatul agent de suferinţă
profundă fără sfârşit a familiei sale şi o povară perpetuă pentru societatea sa. Această
persoană poartă un adevărat stigmat emoțional – fenomen asociat prejudecăților și care, în
concepția lui Goffman (1963) reprezintă o descalificare a individului și o respingere socială a
acestuia. Goffman se referă și la auto-stigmat – fenomen care generează stânjeneală, dispreț
față de propria persoană și chiar acordul individului cu grupul care a generat stigmatul. Pentru
ilustrare, redăm, mai jos, descrierea stigmatului făcută de Goffman – descriere care vorbește
de la sine:
„Există diferite tipuri de stigmate. Primele se referă la caracteristicile fizice respingătoare
sau la malformațiile fizice ale oamenilor. Cea de-a doua categorie le include pe cele
referitoare la trăsăturile de caracter percepute ca respingătoare: slăbiciunea caracterului,
pasiunile ieșite din comun, înșelătoria, mândria, rigiditatea, toate acestea deduse din
comportamente cum ar fi : infracționalitatea, rătăcirea mintală, alcoolismul, dependența de
droguri, homosexualitate, șomajul, tentativele de sinucidere, extremismul. Există, în fine,
stigmate colective, datorate apartenenței la o anumită rasă, religie, națiune, stigmate care se
transmit din generație în generație și care îi afectează pe toți membrii familiei […]. Prin
definiție, credem că o persoană care poartă stigmatul nu poate fi considerată om. Plecând de la
această presupoziție, adoptăm o varietate de comportamente discriminatorii, prin care, în mod
direct sau indirect și involuntar, îi reducem șansele de supraviețuire. Ne construim o teorie a

3
stigmatului, o ideologie pentru a-i explica inferioritatea, pentru a evidenția pericolul pe care îl
reprezintă persoana stigmatizată, uneori raționalizând animozitatea față de aceasta, aducând
argumente diverse de diferențiere, cum ar fi cele de statut. Folosim anumiți termeni pentru a
sublinia stigmatul, de tipul: schilod, bastard, idiot, surse ale exprimării metaforice și
ingenioase, fără să luăm în seamă sensul propriu al acestor cuvinte. Unii pot ezita să atingă
sau să privească fix un orb, în timp ce alții îi pot generaliza incapacitatea de a vedea și la alte
trăsături, astfel încât să se raporteze la persoana lipsită de vedere ca și cum ar fi, de asemenea,
surdă sau incapabilă să meargă. Cei care întâlnesc un orb pot avea o mulțime de credințe, care
își au originea la nivelul stereotipului despre orbi în general. Spre exemplu, pot crede că orbii
analizează lucrurile altfel decât ceilalți oameni sau dețin informații folosind canale de
comunicare inaccesibile altora.” (Goffman, 1963, pp. 4-6)

Concluzii

Ne putem întreba, așadar, ce trebuie făcut pentru a elimina sau măcar pentru a diminua
stereotipurile, prejudecățile sau stigmatizarea persoanelor cu dizabilități, astfel încât să putem
spera și la o schimbare în privința efectelor acestor atitudini – discriminarea și excluziunea
socială?
Lambert și colaboratorii (2003), citați de Ivan (apud Chelcea, 2008), susțin că cererile
explicite de a evita stereotipurile („Nu trebuie să gândim stereotip!”) pot avea efecte adverse,
activând stereotipul și conducând la discriminare din cauza creșterii anxietății sociale. În
schimb, Kahneman și Tversky (1973), citați de același autor, afirmă că activarea
stereotipurilor este inhibată dacă sunt oferite informații suplimentare despre membrii grupului
„vulnerabil”, care nu sunt legate de conținutul stereotipului.
Prin urmare, stereotipurile, legate de persoanele cu dizabilități pot fi inhibate prin oferirea
de informații despre viața acestor persoane, despre capacitățile și realizările lor, despre
tenacitatea lor extraordinară de a-și învinge condiția, dar și despre sentimentele pe care aceste
persoane le încearcă atunci când sunt discriminate sau marginalizate din cauza stereotipurilor,
a prejudecăților sau stigmatelor care li se aplică de către ceilalți membri ai societății, care se
consideră „normali” în raport cu ei. Determinarea jenei, a rușinii sau chiar a vinovăției în cei
care sunt obișnuiți să eticheteze sau să discrimineze aceste persoane, poate fi o cale de a
determina o schimbare la nivelul mentalului colectiv al comportamentului societății.

Florian Ristea,
Anul I
Program de master: Consiliere în asistența socială

4
 Bibliografie

Bourhis, Richard Y., coordonator (1997); Stereotipuri, Discriminare și Relații

Intergrupuri, Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu, coordonator (2008), Psihosociologie – teorii, cercetări, aplicații, ediția
a II-a revăzută și adăugită, Iași: Editura Polirom.
Gheondea, Alexandra; Ilie, Simona; Lambru, Mihaela (2010), „Fenomene specifice de
discriminare la locul de muncă: Mobbing-ul”, revista Calitatea Vieții, anul XXI, nr. 1-2.
Goffman, Erving (1963), Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, New York:
Prentice-Hall.
Legea nr.116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, art. 3.
Mittal, K. M. (1988), Psihico-social integrațion of the handicapped: a challenge to the
society Delhi: Mittal Publications.
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de sociologie (1993), București: Editura
Babel.