CURS 1

AUTISMUL SCURT ISTORIC AL CERCETARILOR

Primele descrieri ale sindromului au fost realizate de Leo Kanner (1943), pediatru
american care analizeaza comportamentul a 11 copii autisti; chiar daca termenul de
autism este imprumutat din psihiatria adultului (desemnand, in opinia elvetianului
Bleuler, unul din semnele fundamentale ale schizofreniei), originalitatea sa este aceea de
a surprinde o tulburare specifica a copilariei, diferita de patologiile care apar mai tarziu.
Contemporan cu Kanner, Hans Asperger, descrie la Viena, in aproximativ aceiasi
termeni, o patologie foarte asemanatoare. Din cauza conditiilor dificile din perioda
respectiva si a razboiului, cei doi autori nu pot sa comunice si nu isi vor cunoaste reciproc
lucrarile decat ulterior. Dar in timp ce Kanner isi inscrie tabloul clinic in cadrul mai
general al psihozelor infantile, Asperger insista asupra diferentelor existente intre ceea ce
el denumeste o psihopatie, realizand un tip de particularitate constitutionala a
personalitatii si o tulburare mentala propriu-zisa. El insista, de asemenea, asupra
competentelor, uneori paradoxale, ale pacientilor sai, care, exploatate adecvat, ar putea fi
utilizate pe plan social; autorul austriac nu ezita sa dea si o definitie, in care considera
autismul o modalitate originala de gandire si de experienta, care poate sa conduca la
reusite exceptionale in cursul vietii. Cu siguranta, Asperger avea de-a face cu cazuri mai
usoare decat colegul american, dar trebuie luat in consideare si contextual politic in care
se lucra. In perioda regimului nazist, un diagnostic de psihoza echivala cu o condamnare
la moarte. Sindromul Asperger este considerat, in clasificarile internationale aflate in
vigoare, ca o forma de autism atenuat, cu conservarea capacitatilor intelectuale.
Chiar daca tinem cont de parerile acestor corifei ai domeniului, pentru
specialistul de astazi este evident ca ceea ce cuprinde la acest moment termenul de
autism include fenomene extrem de variate, la simptomele initiale descrise de acestia
adaugandu-se altele, foarte numeroase. Este cunoscut faptul ca majoritatea copiilor cu
autism kannerian prezinta deficiente serioase, cei mai multi dintre ei fiind subiecti si ai
unor crize nervoase, in cursul carora se manifesta diverse semne si simptome
neurologice, o gama larga de miscari repetitive sau automate de tipul spasmelor, ticurilor,
balansarilor ritmice, rotatii ale corpului, jocuri implicand degetele sau batai din palme,

probleme de coordonare si echilibru, precum si posibile dificultati specifice de initiere a

unor miscari, apropiate de akineziiile parkinsoniene. In multe cazuri, se observa si un vast
evantai de reactii senzoriale (deseori paradoxale) foarte marcate, in cadrul carora
senzatiile sunt cnd intensificate sau chiar intolerabile, cnd atenuate sau absente
(inclusiv perceptia durerii). La toate acestea, se adauga, in cazul achizitiei limbajului,
tulburari diverse ale acestuia, complexe si bizare.
Kanner si Asperger au realizat insa tablouri clinice si descrieri atat de clare si de
precise, incat chiar si actualmente acestea pot servi drept modele. Incepand cu anii 70 sau realizat studii mai sistematice asupra structurii mentale autiste de catre B. Hermmelin,
N. OConnor si L. Wing. Lucrarile acestei echipe formate in spiritul psihologiei cognitive
au sugerat existenta unei probleme centrale, comuna tuturor autistilor, care s-ar traduce
printr-o tripla deficienta: insuficienta interactiunilor sociale, insuficienta comunicarii
verbale si nonverbale si insuficienta jocului si activitatilor imaginare. Conform acestor
lucrari, aparitia conjugata a acestor deficite nu ar fi intamplatoare, deoarece ar decurge
dintr-o unica perturbare fundamentala de dezvoltare.
Pe Kanner insa, ceea ce-l frapeaza in mod particular la cele 11 cazuri studiate de
el initial, poate fi rezumat in urmatoarele trasaturi:

lipsa profunda de atractie afectiva a subiectului autist pentr alte fiinte umane;

nevoia imperativa de a mentine mediul inconjurator neschimbat;

fascinatia pentru unele caracteristici

ale obiectelor si pentru miscarile, cu

deosebire stereotipe, ale acestora;

absenta completa a limbajului sau intarzierea aparitiei sale si constituirea lui, in

acest din urma caz, cu numeroase tulburari de pronuntie si de expresie.

Kanner considera ca aceste tulburari sunt prezente din primele zile de viata, dar ca
aptitudinile intelectuale ale acestor copii sunt, de fapt, intacte, ipoteza infirmata de
cercetarile ulterioare. In privinta originii ori cauzelor posibile ale autismului, Kanner
considera autismul ca un deficit al dotarii native a copilului: Trebuie sa credem ca acesti
copii au venit pe lume cu o incapacitate care le face imposibila stabilirea de relatii cu
altii.
Autismul, ca manifestare, a existat dintotdeauna. Kanner nu l-a descoperit propriu-zis
insa ii datoram fatul ca l-a introdus in mediul medical si ca a grupat diferitele semne
2

corelate intr-un sindrom pe care la- numit autism infantil precoce. Astazi se stie ca aceste
dificultati verbale, perceptive si de adaptare sociala persista tot timpul vietii, sub diferite
forme, chiar daca termenul generic intalnit in studiile de specialitate este acela de autism.
In anii 50, in S.U.A, debuteaza o perioda in care psihanaliza cunoaste o dezvoltare
majora. Teoriile lui M. Mahler si B. Bettelheim despre autism dobandesc atunci un
success imens, iar interpretarile mai diverse abunda. Se realizeaza, astfel, o relatie intre
trasaturile de personalitate presupuse negative ale parintilor si patologia copilului autist.
In acelasi context, un alt psiholog American, Bender (1959), nu percepe autismul ca o
disfunctie innascuta a SNC, ci ca o reactie defensiva. Goldstein (1959) il considera, de
asemenea, ca o aparare secundara impotriva unei deficiente organice. Disfunctia este,
dupa el, incapacitatea copilului autist de a dezvolta o gandire abstracta.
Rezultatele terapiei psihanalitice intarzie insa sa apara; in aceste conditii, prinde
contur curentul comportamentalist. Izvorat din aceeasi teorie conform careia copilul
autist este blocat intr-o retea de reintariri negative tesuta de mediul parental nociv, acest
curent va cunoaste un succes neasteptat in anii 60. Tehnicile comportamentale au intradevar avantajul de a structura mediul inconjurator, de a dezvolta motivatia si chiar daca
nu duc la vindecare, ele determina o diminuare a angoasei autistului si o ameliorare
consecutiva a tulburarilor.
Astfel, Goshen (1963) a realizat studii cu copii autisti si le-a extins asupra familiei
copiilor. El scoate in evidenta impactul comportamentului mamei care nu a resuit sa-si
stimuleze copilul in perioda critica, in special aceea din primele 6-18 luni de viata. Ca
rezultat, copilul poate sa nu reuseasca sa prinda semnificatia limbajului si sa ajunga
eventual la o retardare mintala. Spitz (1964) care initial a accentuat efectele dezastruoase
ale absentei stimularii, a manifestat apoi o preocuprare identica pentru conditiile opuse,
afirmand ca la copiii destinati sa devina autisti, sensibilitatea crescuta la emotiile mamei
poate fi atat de mare incat ei incearca, prin aparare, sa refuleze ceea ce este prea distructiv
pentru ei.
In anii 70, lucrari sistematice confirma insa faptul ca personalitatea parintilor sau
modul de educatie nu constituie originea autismului copilului. Se revine, de fapt, la
primele concluzii ale lui Kanner.

Vom regasi, pe de alta parte, in bibliografie, si o alta intrebare constanta care vizeaza
relatia autism / psihoza. Autismul a fost, in fapt, timp indelungat, gresit considerat ca o
forma de schizofrenie infantila. Multe dintre formele precoce ale acesteia incep insa
rareori inaintea pubertatii si, in acest caz, dezvoltarea sociala si cea a limbajului nu sunt
calitativ perturbate in prima copilarie. Termenul psihoza nu convine, deoarece copilul nu
deformeaza realul dupa ce si l-a reprezentat, el da mai curand impresia unui delir care nu
prezinta semnele caracteristice ale delirului psihotic, iar actiunea neurolepticelor,
cunoscute pentru efectele lor benefice in psihoze, este aici extrem de limitata.
In literatura de specialitate, termenul autism a fost intrebuintat abuziv si pentru a
descrie orice conduita sau orice trasatura de personalitate care implica izolarea, refuzul
sau retragerea, oricare ar fi originea acestora. Or, si in autism, ca si in orice sindrom,
coerenta este data de prezenta simultana a mai multor semne corelate. Din pacate, unii
autori nu au dat dovada de rigoarea stiintifica necesara. B. Bettelheim, cnd vorbea
despre autism in filmele si cartile sale, nu lua in considerare, de exemplu, decat
disfunctiile sociale, reunind astfel suferinte distincte sub aceeasi denumire: copii
caracteriali sau agresati social, copii cu carente senzoriale ori autisti veritabili, pentru ca
prognosticele si metodele de tratament erau, in realitate, total diferite.
Cu alte cuvinte, de-a lungul istoriei, incepand cu Bleuler care, in cartea sa afirma:
numim autism detasarea de realitate, asociata cu o predominare relativa sau absoluta a
vietii interioare, pana la autorii contemporani care definesc autismul in termeni de
anomalii sociale, comunicative si imaginative, punand accentul pe absenta interactiunilor
sale reciproce si a empatiei, pe inabilitatea angajarii si mentinerii unei conversatii, pe o
gama restransa de ganduri si interese, pe absenta jocului imaginativ, pe insistenta pastrarii
mediului neschimbat si pe comportamentele repetitive si stereotipe, au existat numerose
opinii privitoare la acest sindrom complex.
Bibliografie:

Muresan, C. (2007) Autismul infantil. Structuri psihopatologice si terapie

complexa, Editura Presa universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
Pennington, B.F. (2009) Diagnosing learning disorders. A
neuropsychological framework, The Guilford Press, New York.
Popovici, D.V., Cretu, V., Racu, A., Dani, A. (2009) Interventia recuperativterapeutica pentru copiii cu dizabilitati multiple, Editura Ruxandra, Chisinau.