Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

Facultatea de Teologie Pastorală

Lucrare de seminar

Tema: ,,Copiii cu autism’’

Obiectul: Psihologia
Coordonat: Viorica Cerneavschi
Elaborat: Petic Ion

Chisinau 2020

1
 Cuprins
Introducere 3

Capitolul I ,,Autismul, prezentare generala’’

 Istoricul bolii……………………………………………………...4
 Definirea, clasificarea şi prevalenţa autismului……………………….....5
 Cauzele autismului…………………………………………………………7
 Factorii care produc autismul……………………………………………..8
 Tablou clinic al copilului autist……………………………………………9

Capitolul II ,,Integrarea si cresterea copiilor autisti’’

 Tratamentul copilului autist……………………………………………….16
 Îngrijirea copiilor autişti…………………………………………………..17
 Familia și rolul ei în dezvoltarea copiilor cu autism……………………..19

Concluzii 21

Introducere
2
 Autismul rămâne în continuare o enigmă din punct de vedere medical al societăţii mileniului
trei. Medicina defineşte în general autismul ca fiind „o tulburare a creierului care interfera adesea cu
abilitatea de a comunica şi de a relaţiona cu cei din jur”1. 
Deşi ştiinţa medicală actuală face în permanenţă noi şi mari descoperiri în rezolvarea anumitor
afecţiuni, autismul a devenit una dintre enigmele majore ce influenţează sănătatea copiilor noştri.
În ultimii ani, s-a investit tot mai mult în găsirea cauzelor şi tratamentului acestei boli, fără a se
ajunge la rezultate concludente. Trist este faptul că statistica a demonstrat că rata cazurilor de autism a
crescut. În România se nasc în fiecare an circa 200.000 mii de copiii şi aproximativ 2000 de noi
familii sunt lovite, mai devreme sau mai târziu de această tragedie.
Specificul acestei maladii este dată de modul ei de manifestare, prin retragerea din viaţa socială
sau chiar din realitate dar şi din faptul că afectează copii atât de mici şi de nevinovaţi , luându-le
posibilitatea de a se bucura de viaţă şi totuşi lăsându-le viaţa, o viaţă izolată şi o stare care nu prea are
nici o legătură cu realitatea. Vieţile copiilor autişti, apoi a adulţilor, impresionează prin această izolare
de mediul în care trăiesc, deşi aceşti oameni trăiesc în societate şi au familii, nu reuşesc să se integreze.
Caracterul distructiv al acestei boli constă în ruperea de mediul social.
Este important pentru societatea zilelor noastre să afle ce poate face pentru a reuşi să-i aducă în
viaţa socială pe cei suferinzi de acest sindrom, să le trezim dorinţa de a renunţa la lumea lor şi de a se
integra în societate. Pentru copii nu este nici pe departe atât de tragic cât este pentru părinţi, să-şi vadă
copiii zilnic închişi intr-o lume doar de ei ştiută. Pentru părinţii care înţeleg afecţiunea, toate
planurile care şi le-au făcut referitor la copil se dărâmă. Aceste familii trec printr-o perioadă
cumplită din punct de vedere emoţional la aflarea veştii, iar suferinţa acestora nu se încheie aici, pentru
că aceşti copii trăiesc în continuare alături de ei, amintindu-le tragedia lor. Şi totuşi în această lume a
copiilor care suferă de autism, a familiilor acestora, există speranţă.
Actualitatea temei lucrării mele, este dată de faptul că: persoana cu autism constituie o categorie a
populaţiei cu o poziţie evident dezavantajată faţă de alte categorii de oameni, aceasta fiind una din
problemele majore şi ea poate fi soluţionată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună
credinţă din toate domeniile: politică, social, afaceri, ştiinţă, cultură; o atitudine pozitivă faţă de copiii
cu autism din partea societăţii, adaptarea şi integrarea socială a copiilor cu autism, ar trebuie să devină
unul din obiectivele principale ale societăţii; se dereglează climatul psihologic într-o familie afectată
de realitatea acestei boli : 4 din 5 cupluri cu copii cu autism divorţează

Capitolul I ,,Autismul, prezentare generala’’

1
Mitasov Tudor, Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi, 2005, p.9
3
  Istoricul bolii

Istoria autismului se poate considera că începe cu relatarea unui caz celebru de către doctoral
Itard, în 1799. Este vorba despre Victor, “sălbaticul din Aveyron“2, care avea o seamă de trăsături
caracteristice comune cu mulţi copii care prezintă diverse afecţiuni psihice.
Astfel, de două sute de ani, istoria reeducării acestui copil şi metodele pedagogice imaginate de
doctorul Itard planează încă asupra tehnicilor utilizate pentru readaptarea copiilor deficienţi. S-a
remarcat faptul că "sălbaticul" Victor avea o seamă de trăsături caracteristice comune cu mulţi copii
care prezintă diverse afecţiuni psihice. Istoria ştiinţifică a sindromului de autism începe cu un secol şi
jumătate înainte de Kanner, mai exact în primele zile ale secolului al XIX-lea când acel copil sălbatic,
capturat de vânători într-o pădure din Franţa, este adus la Paris. Descriindu-l pe Victor, doctorul Itard
surprinde elemente extrem de interesante. Astfel, ochii lui Victor par a se fixa doar pe obiectele strict
legate de propria subzistenţă, privirea lui "hoinăreşte" vag, fără a arăta o intenţie directă, oprindu-se
pentru o clipă, asupra vreunui obiect care îi produce uimire. Trăsăturile feţei sale sunt animate uneori
de hohote de râs, care apar la diverse intervale, fără a avea vreo cauză evidentă. Afecţiunea lui se
îndreaptă doar spre o serie de obiecte sau alimente care îi creează satisfacţii, iar îndepărtarea acestora îi
provoacă adevărate crize de furie.
În contextul creat de aceste cercetări, un alt reprezentant al cercetării franceze în domeniu,
Edouard Seguin (1846), reia problematica acestor copii bizari. Cercetătorul începe prin a descrie în
mod minuţios semnele a ceea ce numea "idioţie", conferindu-i însă acesteia un sens nou, cu referire
explicită la etimologie. Astfel "idiotul" lui Seguin, are cu un secol înainte, figura autistului descris de
Kanner. De asemenea, în schema de tratament, Seguin preconizează înmulţirea exerciţiilor, încercând
reeducarea şi stimularea funcţiilor esenţiale: sensibilitatea, motricitatea, memoria, imaginaţia.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, anumiţi specialişti formulează ipoteze şi îşi pun întrebări în ce
măsură se poată vorbi de alienare la copii, aspect pe care alţii îl neagă cu desăvârşire. Apar însă lucrări
care contrazic ultimul punct de vedere. Un cercetător francez, Moreau fiul, îndrăzneşte să-şi intituleze
una dintre lucrări Nebunia la copil, iar un autor italian, Sânte de Sanctis, descrie "demenţa
precocissima".
În secolul XX, în Statele Unite încep preocupările cercetătorilor în legatură cu schizofrenia. În
contextul studierii schizofreniei, psihiatrul elveţian Eugen Bleurer foloseşte petru prima dată termenul
autism în jurul anului 1911 în lucrarea “Grupa schizofrenicilor”. El a observat că pacienţii săi se
izolează de lumea exterioară şi sunt foarte preocupaţi de ei înşişi.
Leo Kanner un renumit pediatru american care descrie comportamentul a 11 copii autişti; chiar
dacă termenul de autism este împrumutat din psihiatria adultului, originalitatea sa este aceea de a
surprinde o tulburare specifică a copilăriei, diferită de patologiile care apar mai târziu.
Contemporan cu Kanner, un austriac, Hans Asperger, descrie la Viena, în aproximativ aceiaşi
termeni, o patologie foarte asemănătoare. Din cauza condiţiilor dificile din perioada respectivă şi a
2
Mureşan Cristina, Autismul Infantil. Structuri psihopatologice si terapie complexa, Editura Presa Universitară,
Cluj-Napoca, 2004, pp. 10-16

4
războiului, cei doi autori nu pot să comunice şi nu îşi vor cunoaşte reciproc lucrările decât ulterior. Dar
în timp ce Kanner îşi înscrie tabloul clinic în cadrul mai general al psihozelor infantile, Asperger
insistă asupra diferenţelor existente între ceea ce el denumeşte o "psihopatie", realizând un tip de
particularitate constituţională a personalităţii, şi o tulburare mentală propriu-zisă. El insistă, de ase-
menea, asupra competenţelor, uneori paradoxale, ale pacienţilor săi, care, exploatate adecvat, ar putea
fi utilizate pe plan social. Kanner şi Asperger au realizat tablouri clinice şi descrieri atât de clare şi de
precise, încât chiar şi actualmente acestea pot servi drept modele.
La începutul anilor '70 s-au realizat studii mai sistematice asupra structurii mentale autiste, prin
contribuţiile lui B. Hermmelin, N. O'Connor şi L. Wing. Lucrările acestei echipe formate în spiritul
psihologiei cognitive au sugerat existenţa unei probleme centrale, comună tuturor autiştilor, care s-ar
traduce printr-o triplă deficienţă: insuficienţa interacţiunilor sociale, insuficienţa comunicării verbale şi
nonverbale şi insuficienţa jocului şi activităţilor imaginare.
Autismul, ca manifestare, a existat dintotdeauna. Kanner nu l-a descoperit propriu-zis, l-a
introdus în mediul medical şi că a grupat diferitele semne corelate într-un sindrom pe care l-a numit
autism infantil precoce. Astăzi se ştie că aceste dificultăţi verbale, perceptive şi de adaptare socială
persistă tot timpul vieţii, sub diferite forme, chiar dacă termenul generic întâlnit în studiile de
specialitate este acela de autism.

 Definirea, clasificarea şi prevalenţa autismului

Termenul autism provine din cuvântul grecesc „autos”3, însemnând însuşi.

Termenul autism a fost introdus de E. BLEULER în 1911 şi definit ca fiind o "detaşare de la
realitate, însoţită de o predominare a vieţii interioare, o repliere totală asupra lumii lăuntrice, un mod
de gândire necritic, centrat pe subiectivitate şi rupt de realitate"4.
Conceptual ales pentru a reprezenta această tulburare, cuvântul descrie condiţia unei persoane
detaşate de interacţiunile sociale şi orientate către sine, izolată în propria lume interioară. Autismul
este o boală caracterizată de scăderea capacităţii de a interacţiona în plan social şi de a comunica, de
comportament stereotip si repetitiv cu simptome ce se manifestă de obicei înaintea vârstei de 3 ani.
Aproximativ 75% din indivizii afectaţi manifestă şi handicap mintal.
Definiţia autismului publicată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi DSM IV poate fi
formulată astfel: “Autismul reprezintă o tulburare globală şi precoce a dezvoltării care apare înaintea
vârstei de trei ani, caracterizată prin funcţionarea deviantă şi/sau întârziată în unul din următoarele
domenii: interacţiune socială, comunicare verbală sau nonverbală, comportament. Pe lângă aceste
trăsături specifice, tulburarea este însoţită adeseori de fobii, perturbări ale somnului şi ale alimentaţiei,
crize de manie şi gesturi auto- agresive.”5

3
Muresan, C, Autismul infantil. Structuri şi terapie complexăa, Editura Presa Universitară, Cluj Napoca, 2004, p. 10
4
Verza Florin Emil, Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Humanitas,
Bucureşti, 2002, p.202
5
***, DSM IV-TR 2000, Editura Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003, pp.83-110
5
 Uneori sunt prezente aptitudini speciale (de exemplu, o fată în etate de 4 ani şi jumătate, cu
tulburare autistă, poate fi capabilă să „decodeze" materiale scrise cu minimă înţelegere a sensului celor
citite (hiperlexie) sau un băiat de 10 ani poate avea capacităţi prodigioase de a calcula date (calculator
calendaristic). Aprecierile după un singur cuvânt (receptiv sau expresiv) din vocabular nu sunt
totdeauna aprecieri bune ale nivelului limbajului (adică, aptitudinile linvistice reale pot fi situate la
nivele mult mai joase).Indivizii cu tulburare autistă pot avea o gamă largă de simptome
comportamentale incluzând hiperactivitatea, reducerea volumului atenţiei, impulsivitatea,
agresivitatea, comportamentele auto vulnerante şi în special la copiii mici, accesele de furie.
Pot exista răspunsuri bizare la stimulii senzoriali (de exemplu, un prag ridicat: la durere,
hiperestezie la sunete sau la atingere, reacţii exagerate la lumină sau la mirosuri, fascinaţie pentru
anumiţi stimuli). De asemenea, pot exista anomalii de comportament alimentar (de exemplu, limitarea
dietei la câteva alimente) sau în modul de a dormi (deşteptări repetate din somn în cursul nopţii/cu
legănare). Pot fi prezente anomalii de dispoziţie sau afect (râs stupid sau plâns fără un motiv evident,
absenţa evidentă a reacţiei emoţionale). Poate exista o lipsă a fricii ca răspuns la pericole reale şi o
teamă excesivă de obiecte nevătămătoare. Poate fi prezentă o varietate de comportamente auto
mutilante (lovitul cu capul ori muşcatul degetelor, mâinii sau încheieturii mâinii). În adolescenţă sau la
începutul vieţii adulte, indivizii cu tulburare autistă, care au capacitatea intelectuală pentru a
conştientiza maladia, pot deveni depresivi ca răspuns la realizarea deteriorării lor severe. Când
tulburarea autistă este asociată cu o condiţie medicală generală, vor fi observate date de laborator
conforme cu condiţia medicală generală.
Autismul infantil este o tulburare pervazivă de dezvoltare, cu debut înainte de vârsta de 3 ani,
de etiologie necunoscută. Autismul este un handicap global, care împiedică persoana sa comunice
obişnuit, să înţeleagă relaţiile sociale şi să înveţe prin metodele obişnuite în învăţământ. Copilul autist
experimentează subiectiv incapacitatea sa de a produce în mediul exterior o ameliorare a situaţiei,
această incapacitate determinând un profund sentiment de disperare, deoarece nimic nu este mai
dureros decât un non-răspuns la o tentativă de comunicare. El insistă asupra importanţei "mutualităţii"
mamă-copil, un eşec grav şi precoce al acesteia putând conduce la situaţia extremă descrisă.
Autismul infantil este mai frecvent la băieţi decât la fete şi este semnalat în familiile cu nivel
profesional elevat şi inteligenţă superioară. Părinţii acestor copii au caracteristici particulare de
personalitate6.
Studiile au arătat ca 70-90% dintre persoanele autiste prezintă handicap sever până la moderat.
Copilul de aparenţă normală la naştere este fie de o mare vitalitate, fie apatic şi plângăreţ. Către luna a
patra sau a opta de viaţă se remarcă mişcările obişnuite atunci când sunt luaţi în braţe. Acţiunile
motorii se desfăşoară pe un fond de apatie şi dezinteres faţă de ceilalţi, tendinţa de izolare sau refuzuri.
Această categorie de copii prezintă un tip particular de comportament faţă de obiecte şi de oameni.
Faţă de celelalte persoane nu manifestă nici un interes, nu comunică cu aceştia, nu manifestă nici o
reacţie la dispariţia părinţilor sau a celorlalte persoane care îi îngrijesc. Aceşti copii nu participă la
jocuri colective, manifestă refuz la schimbarea îmbrăcămintei, în general sunt docili şi aparent uşor de
dirijat, nu pot fi scoşi din ritualul lor, din pasivitatea lor.

6
Marcelli Daniel, Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003, p.179-182
6
 Tulburarea dezintegrativă a copilăriei (cunoscuta şi sub numele de sindrom Heller, psihoza
dezintegrativă sau dementia infantilis) este o afecţiune caracterizată prin dezvoltarea normala a unui
copil până la vârsta de 2-4 ani, urmată de o regresie severă a comunicării sociale dar şi a altor abilităţi.
Implică dezvoltarea normală, urmată de o pierdere a aptitudinilor, limbajului, jocurilor sociale şi a
abilităţilor motorii. Cu toate acestea, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, se manifestă la o vârstă mai
târzie şi implică o deteriorare mai dramatică a competenţelor. Până la vârsta de 2 ani copilul îşi
însuşeşte limbajul verbal şi nonverbal, relaţionează cu apropiaţii, jocul şi comportamentul adaptativ
sunt corespunzătoare vârstei.
Majoritatea studiilor de prevalenţă s-au făcut pe copii mici (vârsta între patru şi cinci ani).
Anumite trăsături ale autismului sunt, adesea, mai evidente la copiii mai mici, ceea ce determină
diferenţe, uneori, în ceea ce priveşte prevalenţa stabilită pe baza comportamentului manifestat în
adolescenţă sau la maturitate.

 Cauzele autismului

Până în zilele noastre cauzele apariţiei autismului au rămas necunoscute, dar se fac permanent
intense cercetări în domeniu. Se pare că anormalitatea principală în această boală este cea cognitivă,
afectând în particular gândirea simbolică şi limbajul, iar tulburările de comportament sunt secundare
deficitului cognitiv.
„Tulburarea cerebrală organică este sugerată de o frecvenţă crescută a complicaţiilor sarcinii şi
naşterii, ca şi de asocierea cu epilepsia (2% din cazuri). Unii pacienţi au anormalităţi neurologice
nelocalizate”7.
Utilizând instrumente de cercetare noi şi variate pentru a studia cum se dezvoltă creierul
oamenilor şi animalelor, cercetătorii au descoperit mai multe despre dezvoltarea creierului şi
problemele care pot apărea. În creierul unui fetus se dezvoltă în timpul sarcinii începând de la câteva
celule care cresc şi se divid până ajung la câteva milioane de celule care migrează la câteva bilioane
care migrează spre anumite zone ale creierului unde urmează să îndeplinească funcţiuni specifice.
Fiecare neuron trimite fibre lungi care îl leagă de ceilalţi neuroni prin care se stabilesc legături
în interiorul creierului şi între creier şi restul corpului. Un rol important îl au substanţele chimice
eliminate de aceşti neuroni prin care se transmite informaţia.
Cercetătorii au descoperit că pot apărea anumite probleme în dezvoltarea creierului. Celule pot
migra în părţi greşite ale creierului, pot apărea probleme cu drumul neuronilor sau cu
neurotransmiţătorii. O problemă în reţeaua de comunicare poate interveni la rezolvarea sarcinilor
generale de coordonare a informaţiilor senzoriale, gânduri, sentimente sau acţiuni. Unii cercetători au
examinat structura şi modul de funcţionare a creierului pentru a afla detalii referitoare la diferenţele
dintre creierul normal şi creierul bolnavilor de autism.
Au căutat anormalităţile care apar în sistemul limbic. În interiorul acestuia o zonă numită
amigdala este considerată ca fiind responsabilă de aspectele sociale şi emoţionale ale

7
Gelder Michael, Tratat de Psihiatrie, Oxford University Press, 1983, p.626
7
comportamentului. Toate aceste diferenţe au fost găsite la o parte, dar nu la toţi bolnavii de autism.
Poate autismul ascunde câteva tulburări, fiecare cauzate de o problemă sau alta a creierului.
Cauzele care determină apariţia acestor tulburări nu sunt clar precizate, dar se presupune că
există fie o predispoziţie ereditară, fie existenţa unui complex de factori care determină o serie de
afecţiuni la nivelul creierului, anomalii în anumite zone cerebrale, inclusiv în zonele responsabile de
emoţii, relaţionare. Se presupune şi existenţa unui determinism de natură psihogenă , mai ales la copii
lipsiţi de afectivitate în primii ani de viaţă, ca o reacţie la atitudinea şi comportamentul părinţilor faţă
de nevoile lor. Unii experţi consideră că factorii de mediu pot avea un rol important în apariţia
autismului şi deşi sau axat pe vaccinuri, nu au găsit până în prezent o cauză clară.

 Factorii care produc autismul

Deoarece cauzele autismului nu sunt cunoscute, această boală nu poate fi prevenită. Doar
recunoaşterea la timp a simptomelor specifice şi tratamentul precoce pot diminua efectele autismului.
O examinare genetică poate fi de ajutor unui cuplu care doreşte să aibă copii şi au sau au avut în
familie cazuri de autism, deoarece se crede că există câţiva factori determinanţi ce influenţează apariţia
acestei boli.
S-au făcut câteva studii pe gemeni care au arătat că autismul sau disfuncţia creierului este
moştenită. „Prezenţa unui copil autist în familie apare ca o situaţie dramatică, existenţa acestuia e
inclusiv avertizantă. Problema riscului de reapariţie, a tulburării între fraţi se impune ca o prioritate
specifică.”8.
Unele particularităţi comportamentale şi cognitive ale rudelor biologice din familia copilului
autist, atrag cu deosebire atenţia. Ele contribuie la reconsiderarea rolului atribuit familiei în structura
sindromului, totodată la explicare legăturilor aparent constituite între manifestarea „anormală” a
copilului şi personalitatea părintelui.
Astfel se poate spune că starea de boală (autism) apare de fapt ca efect al fenomenului de
interacţiune de gene.9
În timpul sarcinii creierul copilului creşte tot mai mult şi devine tot mai complex. Din acest
motiv oamenii de ştiinţă cercetează dacă condiţiile ca sănătatea mamei pe parcursul sarcinii, probleme
în timpul naşterii sau factori din mediul înconjurător au afectat dezvoltarea normală a creierului
copilului. Lipsa de oxigen (a fătului la naştere), infecţii virale in primele trei lunii de sarcină pot da
naştere la o serie de probleme cum ar fi autismul sau retardul mintal.
O altă ipoteză ar fi aceea că autismul ar fi cauzat de un vaccin, dar nu s-a putut demonstra
ştiinţific

8
Teodorescu F., Ereditatea tulburărilor psihice, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pp. 83-96
9
Teodorescu F., Ereditatea tulburărilor psihice, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pp. 83-96
8
 Un nou studiu a scos la iveală faptul că factorii de mediu sunt foarte importanţi în declanşarea
autismului decât s-a crezut iniţial. Mai mult, s-ar putea că aceştia să joace un rol la fel de important ca
genele.
O echipă formata din medici specialişti10, au ajuns la concluzia că factorii de mediu sporesc
riscul de autism cu 55% (genele doar cu 40%). În rândul factorilor de mediu care au acest rol nefast se
numără vârsta înaintată a părinţilor, greutatea mică a copilului la naştere, sarcini cu gemeni, medicaţia
consumată în timpul sarcinii precum şi poluarea, pesticidele şi unii conservanţi.
Creşterea dramatică a numărului copiilor care au aceasta tulburare a fost prea bruscă pentru a
putea fi explicată doar prin gene. Malformaţiile genetice nu au loc spontan, fără intervenţii din afară,
de aceea specialiştii dau vina pe schimbările din mediu care influenţează negativ ADN-ul nostru.
Un medic american a analizat cazurile unor fraţi gemeni, între care unul suferea de autism sau
de o tulburare din spectrul autist. Gemenii identici au aceeaşi configuraţie genetică, în timp ce gemenii
fraterni sunt la fel de diferiţi ca şi fraţii născuţi la distanţă de câţiva ani. Comparând prevalenţa
autismului în cazul celor două tipuri de gemeni, oamenii de ştiinţă au scos la iveală procentul în care
factorii de mediu şi cei genetici contribuie la apariţia autismului.
Studiul a arătat ca riscul autismului este mai crescut în cazul gemenilor identici.
Acest lucru sugerează că factorii de mediu contribuie substanţial la apariţia autismului. Faptul
că ambele grupe de copii dezvoltă un risc mai mare de autism înseamnă că există un eveniment comun
care acţionează ca factor declanşator. Acesta ţine de mediu şi este fie ceva ce se întâmplă în timpul
sarcinii, la naştere sau după aceasta.
Spre deosebire de factorii genetici, factorii de mediu pot fi ţinuţi sub control, odată ce originea lor
este depistată.

 Tablou clinic al copilului autist

Autismul11 se poate manifesta cu intensitate diferită de la simptome uşoare la forme mai grave,
care pot afecta întreaga existenţă a individului. În realitate spectrul autismului poate include o mare
varietate de manifestări distribuite între două extreme: astfel la una dintre extreme un copil poate părea
aproape normal, şi poate avea doar puţine trăsături autiste; la cealaltă extremă un copil ar putea
prezenta într-o formă accentuată simptomele autismului, cu mari dificultăţi în relaţionarea şi
comunicarea cu cei din jur.
De asemenea unele persoane pot avea simptomele pe care altele nu le au , iar unele dintre acele
simptome pot avea la acelaşi individ intensităţi diferite. Aceste persoane pot avea o gamă largă de
simptome comportamentale care includ hiperactivitatea, reducerea atenţiei, impulsivitatea,
agresivitatea, în special la copii mici. Un copil cu autism manifestă adesea reacţii şi comportamente
aparent ciudate, poate fi interesat de memorarea unor fotografii şi cuvinte. Aceşti copii sunt atraşi de
lumină, de sunete. În adolescenţă sau la începutul vieţii adulte, persoanele cu tulburare autistă care au
10
http://autism.ro/revista/Info_autism
11
Mureşan, Cristina, Autismul infantil. Structuri psihopatologice şi terapie complexă, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2004, p. 154
9
 capacitatea intelectuală pentru a conştientiza tulburarea , pot deveni depresivi ca răspuns la faptul că
realizează gravitatea afecţiunii.
Modalităţi de debut şi specificul relaţiilor sociale - Copiii autişti nu urmează modalitatea de
dezvoltare specifică copiilor normali. La unii copii apar semne ale bolii încă de la naştere, alţi copii
încep destul de bine, dar între 18 - 36 luni încep să respingă oamenii, pierd limbajul şi deprinderile
sociale. Simptomele apar dar în jurul vârstei de 18 luni. Mulţi părinţi şi experţi pot detecta aceste
simptome înaintea acestei vârste, oricum un diagnostic formal este pus atunci când copilul prezintă o
întârziere semnificativă în dezvoltarea limbajului.
Totodată se evidenţiază precoce deficitul în exprimarea afecţiunii şi iniţierea interacţiunii
sociale :
 copilul se poartă de parcă nu ar vedea intrarea sau ieşirea mamei din cameră;
 au atitudine indiferentă, detaşată, de fapt nu îşi exprimă dorinţa unui contact interpersonal
chiar cu persoanele cele mai apropiate;
 nu sunt interesaţi de discuţia cu ceilalţi, nu arată preocupare pentru a-şi exprima
sentimentele sau emoţiile, nu-şi exteriorizează dorinţele;
 nu simt nevoia să fie mângâiaţi, lăudaţi;
 nu privesc interlocutorul în ochi dând impresia că se uită în gol;
 nu plâng dacă se lovesc, par neatenţi la obiectele din jur;
 nu li se poate capta atenţia sau interesul, foarte rar privesc adultul în ochi, pot avea contact
vizual doar pentru puţin timp şi pot fi atraşi decât de obiectul care îi atrage în mod special;
 nu se joacă cu alţi copii (acest comportament este repede observat de părinţi, obligându-i să
se adreseze medicului). Copiii preferă jocurile solitare stereotipe, sărace, neelaborate;
 copiii autişti au această incapacitate profundă de a relaţiona empatic cu propria mamă sau cu
alte persoane ; când mama pleacă din cameră, copilul nu se îngrijorează, poate chiar să mimeze
"sărutul în fugă" convenţional, să-şi ia rămas bun, dar parcă tot nu vede;
 alţi copii pot fi anxioşi, agitaţi la separarea de mamă, sunt dependenţi de ea, dar tot ca faţă
de un obiect, de fapt, în ciuda eforturilor acesteia tot nu comunică nici cu ea, deşi unele mame ajung să
descifreze nevoile copilului în acest amestec particular bizar de exprimare.
În 1952 Margaret Mahler a descris dependenţa patologică12 a copilului autist faţă de mama sa.
Modul de interacţiune a fost divizat în trei grupe :
1. Copilul "autist distant" este retras, indiferent, poate exprima un minim de ataşament,
este deranjat de orice gest de apropiere şi afecţiune.
2. Copilul "autist pasiv" acceptă apropierea, se poate juca cu ceilalţi copii, dar într-o
manieră proprie şi dacă jocul a fost structurat şi adaptat pentru el.
3. Copilul "autist activ" are o manieră activă dar bizară de interacţiune, nepotrivită,
unilaterală.
Întotdeauna există alterări calitative ale interacţiunii sociale, acestea pot lua forma unei
aprecieri neadecvate a semnalelor sociale sau emoţionale. Copiilor autişti nu le face plăcere să fie luaţi

12
Dindelegan Camelia, Psihopatologie şi psihologie clinică, Editura Institutului European, Bucureşti, 2012, pp.62-
75
10
 în braţe, sărutaţi. Ei nu sunt mai apropiaţi de părinţi lor decât de nişte străini. Nu există nici o diferenţă
în comportamentul lor faţă de oameni şi faţă de obiecte neînsufleţite.
Copiilor autişti le ia întotdeauna mai mult timp să înţeleagă ceea ce alţii gândesc sau simt.
Semnele sociale sunt lipsite de importanţă. Pentru ei "vino aici" înseamnă acelaşi lucru indiferent dacă
este însoţit de zâmbet şi îmbrăţişare sau de privire aparte. Fără abilitatea de a interpreta gesturile şi
expresia facială, lumea socială ar părea confuză. Într-un cuvânt, oamenii cu autism au probleme în a
vedea lumea din perspectiva altuia. Cei mai mulţi copii cu vârsta de 5 ani înţeleg că oamenii au alte
informaţii, sentimente şi scopuri decât ei. O persoană cu autism nu înţelege acest lucru. Această
inabilitate îi face incapabili să prevadă sau să înţeleagă acţiunile celorlalţi oameni.
Unii au tendinţa de a deveni agresivi la un moment dat, ceea ce face şi mai dificilă realizarea
relaţiilor sociale. Unii îşi pierd controlul mai ales când sunt într-o situaţie ciudată sau care îi copleşeşte
sau când devin furioşi şi frustraţi. Ei sunt capabili în aceste situaţii să spargă obiecte, să-i lovească pe
ceilalţi sau chiar să se automutileze.
Indivizii tineri care suferă de autism pot avea foarte puţin sau nici un interes în a stabili
amiciţii. Indivizii mai în etate pot fi interesaţi în stabilirea de amiciţii dar sunt lipsiţi de înţelegerea
convenţiilor.
Poate exista o lipsă a căutării spontane de a împărtăşi şi altora bucuria, interesul sau realizările (
exemplu : a nu arăta, a nu aduce sau a nu specifica obiectele care îl interesează). Adesea conştiinţa de
alţii a individului este deteriorată considerabil. Indivizii cu această tulburare pot uita de ceilalţi copii,
inclusiv de fraţi sau surori.
Tulburările de limbaj
Relaţia dintre tulburările de dezvoltare a limbajului au intrigat specialiştii timp de mai mulţi
ani. Cele două tulburări au multe trăsături clinice comune şi nu este ceva neobişnuit ca diagnosticul să
fie dificil de stabilit la copii; evaluarea meticuloasă a limbajului e esenţială în evaluarea pacienţilor
autişti". Acest lucru a dat naştere teoriei conform căreia punctul principal al deficienţei autiste ar fi
nedezvoltarea limbajului şi de aici incapacitatea de a organiza eul în jurul limbajului, ceea ce duce la
simptome cognitive sociale sau chiar motorii.
Jumătate din copii autişti nu reuşesc să înveţe să vorbească, ceilalţi au un limbaj particular,
rareori utilizează limbajul non-verbal arătând cu degetul obiectul pe care-l doreşte sau cu braţul
mamei. Adesea limbajul se dezvoltă normal până la vârsta de doi ani după care dispare în parte sau în
întregime. Alţii pot fi întârziaţi învăţând să vorbească între cinci şi opt ani. Cei care vorbesc folosesc
limbajul în sensuri neobişnuite. Alţii, nu reuşesc să combine fraze prin care să spună ceva. Unii spun
doar un singur cuvânt, alţii repetă aceeaşi frază indiferent de situaţie.
Când limbajul a fost achiziţionat există câteva caracteristici:
 Limbajul parcă şi-a pierdut funcţia de comunicare;
 Copiii au dificultăţi semantice (de înţelegere a sensului frazelor sau a cuvintelor);
 Au dificultăţi pragmatice (folosirea limbajului în context adecvat);
 Au dificultăţi în a înţelege unele cuvinte, iar eventuala utilizare a cuvântului nou
învăţat nu se poate face decât în contextul şi cu asocierea cu care el a fost obişnuit;
 Nu poate învăţa cuvinte noi decât bazându-se pe similarităţi perceptuale, decât pe
atribute funcţionale;
11
 Au dificultăţi în a înţelege cuvintele cu mai multe sensuri;
 Înţeleg greu verbele "a da" şi "a lua";
 Înţeleg greu pronumele personale persoana I, vorbesc despre ei înşişi la persoana a
II-a şi a III-a (ex.: La întrebarea " Vrei apă?", copilul răspunde "Dă-i băiatului apă" sau " Ana vrea
apă");
 Confundă pronumele personal, când li se pune o întrebare ei repetă astfel că
pronumele este inversat şi ei învaţă aşa pronumele pe care îl vor utiliza numai în acest fel;
 Copiii autişti repetă uneori cuvintele imediat ce le aud ( sau după un interval de
timp ), ecolalie imediată sau ecolalie întârziată; copiii care nu au autism trec prin acest stadiu de a
repeta cuvintele pe care le aud dar acest lucru încetează după vârsta de trei ani;
 Există de asemenea o prozodie, o melodicitate particulară, intonaţia cu care sunt
rostite cuvintele este deosebită, ei răspund la întrebări menţinând caracteristicile interogaţiei; nu-şi pot
exprima emoţiile prin tonul vocii. Vorbirea are o notă de pedanterie accentuată;
 Pot folosi aprecieri sau un limbaj cvasimetaforic sau idiosincratic ( ex.: ursul de pluş
care nu-i plăcea şi cu care nu se juca este denumit "animalul împălat");
 Copiii autişti au o mare dificultate de a purta o conversaţie pentru că nu ştiu cum să
schimbe un subiect sau cum să menţină conversaţia; ei nu-şi privesc interlocutorul în ochi, nu pot
anticipa sensul conversaţiei, de fapt nu sunt interesaţi să o facă, răspund numai la întrebări sau pot
repeta la nesfârşit întrebările " în bandă de magnetofon"- într-un joc numai de ei ştiut;
 Comunicarea non-verbală este de asemenea afectată, nu folosesc gesturi pentru a
comunica, doar dacă au fost învăţaţi pot mişca mâna sub formă de " la revedere", altfel nu ştiu să facă
nici un gest.
Deşi copiii autişti par de obicei normal fizic şi având un bun control al muşchilor, mişcării
repetitive bizare îi pot deosebi de ceilalţi copii. Ei pot să-şi fâlfâie mâinile, să meargă pe vârfuri, să
ţopăie. Cei mai mulţi dintre ei au un grad crescut de hiperactivitate motorie.
Copilul autist poate avea gesturi, atitudini, mişcări faciale sau posturi stereotipe pe care le poate
menţine un timp îndelungat. Unii dintre ei "încremenesc" pentru o perioadă în aceste poziţii.
Examinează obiecte străine mirosindu-le sau atingându-le cu limba, pipăind structura,
ascultând zgomotul pe care-l fac, par uneori fascinaţi de ceea ce descoperă. Au un miros
superdezvoltat.
Pot repeta în mod stereotip diferite sunete fără valoare de comunicare, sunete pe care le pot
înlocui după un timp.
Legat de această permanentizare este şi rezistenţa la schimbare. Orice modificare în mediul lor
şi în stereotipul lor de viaţă poate declanşa o reacţie emoţională accentuată cu ţipete şi agitaţie bizară.
Mulţi insistă să mănânce aceeaşi mâncare la aceeaşi oră, stând în exact acelaşi loc la masă în fiecare zi.
Pot deveni furioşi dacă tabloul de pe perete a fost înclinat, sau dacă periuţa lor de dinţi a fost mişcată
din loc. Copilul insistă să facă acelaşi drum spre magazin, când mama a ales alt drum pe care nu se află
o reclamă în faţa căreia copilul se oprea de fiecare dată, acesta e cuprins de o agitaţie bizară şi nu se
linişteşte decât atunci când drumul se reface în maniera lui preferată. Oamenii de ştiinţă au elaborat
câteva explicaţii pentru aceste comportamente stereotipe obsesive.

12
 Poate că ordinea şi asemănarea împrumută o anumită stabilitate într-o lume a confuziei
senzoriale. Poate că comportamentul obsesiv îl ajută să blocheze stimulii dureroşi. Totuşi o altă teorie
ar fi că aceste comportamente sunt legate de sensurile bune sau rele pe care ei le conferă acestor
stimuli . Un copil care miroase tot ce-i vine în cale, poate că foloseşte acest simţ al mirosului pe care se
poate baza pentru a explora şi a da sens mediului înconjurător. Sau poate că inversul este adevărat:
probabil încearcă să stimuleze un simţ care este diminuat.
Spre deosebire de copiii normali, copilul autist preferă să se joace cu obiecte nu cu jucării.
Poate dezvolta un ataşament bizar faţă de un ciob, o cheie, o sfoară, o cutiuţă, sau o bucată de material.
Uneori acestea îi pot conduce la comportamente periculoase sau nesănătoase. De exemplu un copil
insistă să ducă în clasă mizerii de la toaletă. Uneori prezintă aceeaşi atitudine bizară stereotipă faţă de
sunete, de exemplu sunetul apei sau foşnetul hârtiei. Orice încercare de a-i despărţii de obiectul
preferat sau de a-i îndepărta de sursa de zgomot care le place creează reacţii intense de nepotolit.
Orice modificare în stereotip şi ritual pot duce la anxietate şi agitaţie extremă. Se pot trage de
păr, se pot lovi în piept, îşi pot muşca degetul, se pot lovi peste faţă până se învineţesc. Parcă nu simt
durerea nici a lor nici a altora.
Jocul nu este elaborat, creativ ci stereotip şi repetitiv, în loc să creeze, să imagineze, copilul
autist mimează repetitiv atitudini şi gesturi. Poate exista o lipsă a jocului "de-a…" spontan, variat sau a
jocului imitativ social specific nivelului de dezvoltare. Totodată natura simbolică a jucăriilor le este
străină copiilor autişti, nu o pot înţelege. De altfel ei nu participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri.
Copilul autist se joacă cu propriile lui stereotipii, el se distrează răsucind obiecte, învârtindu-le sau
privesc obiecte care se mişcă repetitiv.
Când percepţia copiilor este exactă ei pot învăţa din ceea ce văd, simt sau aud. Pe de altă parte
dacă informaţia senzorială este greşită sau dacă informaţiile variate nu se integrează într-un tablou
coerent, experienţa copilului despre lume poate fi confuză. Oamenii cu autism par a avea una sau chiar
ambele probleme. Pot fi probleme în receptarea stimulilor care ajung la creier sau în integrarea
stimulilor senzoriali.
Aparent, ca rezultat al proastei funcţionări a creierului, mulţi copii autişti sunt puternic
deranjaţi sau au o senzaţie de durere la anumite sunete, materiale, mirosuri sau gusturi. Unii copii simt
că atingerea hainelor pe piele este atât de deranjantă încât nu se pot concentra la nimic altceva.
Pentru alţii o îmbrăţişare poate fi copleşitoare. Alţi copii îşi astupă urechile şi ţipă auzind
zgomotul aspiratorului, un avion îndepărtat sau chiar vântul.
În autism creierul pare incapabil să stabilească semnificaţiile potrivite. Alţi copii cu autism par
a fi nepăsători la frig puternic sau la durere, dar reacţionează vehement la lucruri care nu deranjează
alţi copii. Un copil autist îşi poate rupe mâna fără măcar să plângă, altul poate să-şi izbească capul de
perete fără măcar să tresară, dar o lumină puternică îl poate face să strige speriat.
La unii copii simţurile sunt şi mai încurcate. Un copil se gâdilă când simte atingerea unui
material, un om cu autism aude sunete când cineva atinge un punct din bărbia sa, altul experimentează
sunetele ca şi culori.

13
 Cele mai timpurii descrieri ale autismului subliniază distorsiunile severe ale funcţiilor sociale
pe care le găsim în această tulburare, însă deficitele cognitive nu au fost privite ca fiind importante. 13
Studii mai recente au sugerat că există un deficit cognitiv de bază, care nu este considerat secundar faţă
de deficitele de ordin social.
Rutter a susţinut faptul că deficitul cognitiv este nucleul autismului şi descrie mai multe
trăsături autiste. Deficitul cognitiv este prezent în toate cazurile de autism. Este o strânsă legătură între
anormalităţile cognitive şi comportamentul social caracteristic tulburării autiste. O analiză atentă arată
că tulburarea autistă poate fi diagnosticată aproape la fel de bine pe baza textelor cognitive ca şi pe
măsurarea comportamentului sau a limbajului.
Coeficientul de inteligenţă şi funcţionarea limbajului sunt cei mai buni indicatori ai rezultatelor
psihosociale obţinute de indivizii care suferă de autism.
Tratamentele comportamentale au arătat că coeficientul de inteligenţă şi folosirea limbajului
sunt trăsăturile cele mai puţin influenţate de tratament, ceea ce sugerează că deficitul cognitiv este
intrinsec la handicapul biologic de bază. Studii făcute asupra gemenilor şi familiilor acestora arată că
predispoziţia spre tulburarea autistă poate fi transmisă genetic. Rutter notează că ceea ce se moşteneşte
este o formă de anormalitate cognitivă care include dar nu se reduce la autism. Studiile ulterioare au
încercat să elucideze natura cognitivă a tulburării autiste. O gamă largă de procese cognitive a fost
studiată, incluzând percepţia, atenţia, memoria şi limbajul. Multe deficite cognitive care au fost
detectate nu pot fi considerate ca fiind responsabile de retardul mintal general găsit la copiii autişti.
Constelaţia de deficite include : hipo şi hiper răspuns la stimuli auditivi, vizuali şi tactili,
deficienţă în imitaţie şi învăţare, proasta codare a materialului auditiv, incapacitatea de a reduce
informaţia la ceea ce este important, o gamă largă de probleme lingvistice. Aceste deficite se suprapun
peste procese cognitive intacte incluzând viziunea spaţio- temporală, abilităţi muzicale şi memorie
mecanică. Unii specialişti au interpretat acest model de abilităţi şi deficienţe cognitive ca reflectând
disfuncţia emisferei stângi. Copiii autişti se descurcă relativ bine la testele care măsoară funcţiile
coordonate de emisfera dreaptă ( vizual-spaţial, Gestalt ), în timp ce obţin performanţe scăzute la
testele ce măsoară funcţiile subordonate predominant emisferei stângi a creierului (limbaj şi
reprezentare simbolică). Mulţi copii autişti nu prezintă avantajele emisferei drepte la măsurătorile
făcute.
Cercetătorii au încercat să afle dacă un set particular de deficienţe cognitive şi lingvistice indică
o vulnerabilitate care dezvoltă tulburarea autistă. Studiile făcute pe familii şi gemeni au arătat o rată
crescută de deficienţe cognitive şi lingvistice la rudele pacienţilor autişti. Unele studii încearcă să afle
dacă există un model particular de transmitere genetică a bolii.
Abilităţi neobişnuite : unele persoane autiste prezintă abilităţi remarcabile, unii dintre ei
prezintă talente cu totul extraordinare. La o vârstă foarte fragedă când alţi copii nu ştiu decât să
mâzgălească, unii copii autişti sunt capabili să facă desene reale, tridimensionale. Unii învaţă să
citească la vârste foarte fragede, chiar înainte să înveţe să vorbească bine. Unii au urechea muzicală
dezvoltată astfel încât pot să cânte un cântec după ureche la un instrument muzical la care nu a învăţat
niciodată să cânte sau numesc o notă muzicală doar dacă o aud; unii pot memora emisiuni televizate

13
Gherguţ A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp.171-176
14
sau pagini întregi din cartea de telefon. Oricum aceste abilităţi, cunoscute ca insule de inteligenţă sunt
rare.
Majoritatea copiilor cu autism sunt dezvoltaţi armonios, fără anomalii fizice. Totuşi 15% dintre
copii autişti dezvoltă epilepsie în copilărie sau adolescenţă în formă parţială. Crizele nu sunt severe şi
răspund la anticonvulsive. Copiii autişti cu vârste cuprinse între 2 şi 7 ani sunt mai scunzi decât cei
normali de aceeaşi vârstă.
Pot prezenta uneori tulburări ale somnului precum şi inversarea ritmului somn-veghe.
Date de la laborator asociate : diferenţe ale activităţii serotoninerogice, acestea nu au valoarea
diagramei; anomalii EEG, frecvent în absenţa crizelor epileptice.
La copiii de etate şcolară şi adolescenţi, sunt frecvente câştiguri în perspectiva vieţii şcolare
(creşterea interesului pentru viaţa socială pe măsură ce copilul ajunge la etatea şcolară). Unii copii se
deteriorează comportamental la adolescenţă, iar alţii se ameliorează.
Aptitudinile lingvistice şi nivelul intelectual sunt cei mai importanţi factori în raport cu
prognosticul final. Studiile sugerează că numai un mic procentaj din indivizii cu tulburări, reuşesc să
trăiască şi să muncească individual ca adulţi. Adulţii cu tulburări autiste au cel mai înalt grad de
funcţionare. Continuă să prezinte probleme de interacţiune socială şi în comun, împreună cu o
restrângere marcată a preocupărilor şi activităţilor.

15
 Capitolul II ,,Integrarea si cresterea copiilor autisti’’

 Tratamentul copilului autist

“Dacă un copil nu poate învăţa în felul în care îi predam, atunci trebuie să îi predăm în felul în
care el poate învăţa" (R.Buck)14.
Şansele pentru obţinerea unor rezultate de succes în evoluţia copiilor cu autism sporesc
considerabil dacă intervenţia se produce la vârste cât mai mici. S-a demonstrat că intervenţia timpurie
poate accelera dezvoltarea generală a copilului, reduce comportamentele problemă, iar rezultate
funcţionale de lungă durată sunt mai bune.
Datorită diversităţii copiilor cu autism (diferite grade de severitate a autismului, diverse nivele
ale abilitaţilor intelectuale, personalitate diferită, prezenţa sau nu a diferitelor dificultăţi suplimentare)
este improbabil ca ei să răspundă în acelaşi fel şi să progreseze în aceeaşi măsură la un singur tip de
intervenţie. Astfel, este probabil să fie nevoie de mai multe tipuri de intervenţii pentru a răspunde
tuturor nevoilor pe care le poate avea un copil/adult.
Există o serie întreagă de intervenţii terapeutice şi tratamente alternative. În alegerea
intervenţiilor pentru copiii cu autism este important să se ia în consideraţie dacă există dovezi
ştiinţifice ale faptului că intervenţia este eficientă şi dacă este neprimejdioasă.
Au apărut multe tratamente care ţintesc ameliorarea/rezolvarea dificultăţilor sociale, de limbaj
şi comunicare, senzoriale şi comportamentale. Planul de recuperare trebuie să fie unul dinamic
deoarece el trebuie revizuit permanent pe baza observaţiilor precise şi pe baza rezultatelor obţinute de
copil. Există metode de tratament şi educaţie extrem de variate şi de documentate pentru copii cu
autism. Spre exemplu aceşti copii învaţă uşor pe cale vizuală , motiv pentru care educatorii folosesc
imagini intuitive şi alte elemente vizuale în procesul educaţional. Noile cercetări arată că intervenţia
timpurie în modul de comportare a subiectului poate avea un rol important în tratamentul autismului.
De asemenea cercetările demonstrează că terapia autismului se bazează pe educaţie.
Tratamentul copilului cu autism include:
 Terapie comportamentală, pentru a ajuta persoana să se acomodeze condiţiilor
sale de viaţă şi să aibă un anumit grad de autonomie personală;
 Educaţie specială, care presupune învăţarea, dezvoltarea aptitudinilor sociale,
motorii, în locuri publice;
 Programe de integrare şi socializare care să ajute să se adapteze lumii
înconjurătoare;
 Asigurarea unui mediu organizat de viaţă ;
 Terapie audiovizuală pentru a-l ajuta în comunicare ;
 Controlarea regimului alimentar şi administrarea de vitamine în anumite
perioade, care au efecte favorabile asupra evoluţiei copilului;
 Terapie fizică pentru a-l ajuta să-şi controleze steriotipiile;
 Terapia limbajului prin activităţi logopedice ;
14
Marcelli Daniel, Tratat de psihopatologia copilului, Editura EFG, Bucureşti, pag. 75
16
 Tratamentul poate include educarea copilului, astfel încât să se poată descurca în
situaţii noi. O persoană care suferă de o formă mai gravă de autism trebuie să se aştepte la simptome
noi având nevoie de un program permanent de terapie ;
Strategiile de tratament sunt adaptate nevoilor fiecărei persoane în parte şi resurselor acelei familii.
Totuşi, în general, copiii cu autism răspund cel mai bine la tratamentul bine structurat şi specializat.

 Îngrijirea copiilor autişti

Când părinţii află că copiii lor sunt autişti cea mai mare dorinţă a lor este să facă problema să
dispară. Ei se gândesc în continuare că aceștia vor învăţa şi vor creşte ca nişte copii normali. Ei însă
trebuie să se gândească că copiii lor nu vor trăi niciodată cum au visat ei, şi le va fi încercată răbdarea
zilnic. Unele familii neagă problemele şi visează că vor descoperi un tratament miraculos. Ei pot duce
copilul de la un specialist la altul sperând la un diagnostic diferit. Este important pentru aceste familii
să depăşească durerea şi să încerce să facă faţă problemei, să aibă speranţe în viitorul copilului. Cele
mai multe familii îşi dau seama că viaţa merge mai departe.
Astăzi, mai mult ca oricând copiii cu autism pot fi ajutaţi. Intervenţia la o vârstă fragedă,
suportul familiei, în unele cazuri medicamentele au ajutat la creşterea numărului copiilor autişti care
trăiesc vieţi normale. Intervenţii speciale şi programe de educaţie pot creşte capacitatea de a învăţa,
comunica şi relaţiona cu alţii, în timp ce severitatea şi frecvenţa comportamentelor perturbatoare le
reduc.
Obiectivele tratamentului autist – tratamentul copiilor ce suferă de boli din spectrul autist îşi
propune următoarele obiective: asigurarea unei îngrijiri corespunzătoare; diminuarea simptomelor
caracteristice, cu reducerea stereotipiilor şi a rigidităţiilor de comportament care domină viaţa copiilor
autişti; corectarea atitudinilor şi comportamentelor neadaptate care pun în pericol viaţa copilului;
sfătuirea familiei.
Mulţi specialişti consideră benefică asocierea tratamentului psihoterapeutic cu cel farmacologic
şi experienţa clinică confirmă acest fapt. Copiii autişti necesită îngrijire şi şcolarizare în condiţii
speciale. Mai multe metode de tratament au fost create de-a lungul timpului de când a fost autismul
identificat. Unele programe terapeutice s-au bazat pe dezvoltarea abilităţilor şi înlocuirea
comportamentelor disfuncţionale cu unele potrivite. Altele s-au concentrat pe crearea unui mediu care
să stimuleze învăţarea, ajustarea nevoilor copiilor autişti.
Copiii autişti învaţă mai bine într-un mediu structurat în care dorinţa de a se rupe de ceilalţi, de
a se izola este bine controlată, putându-se intervenii rapid când aceştia se angajează în activităţi
solitare. Un mediu structurat permite copiilor să-şi dezvolte capacitatea de a anticipa evenimentele. S-a
remarcat, de către specialişti că mulţi copii cu autism învaţă mai bine într-un mediu care este construit
pe baza abilităţilor şi a intereselor lor, acesta fiind adaptat nevoilor lor speciale. Aceste programe care
urmăresc un model de dezvoltare a copiilor autişti presupune consistenţă şi structură avansate cu
nivelul de stimulare potrivit. De exemplu un orar de activităţi pentru fiecare zi îi ajută pe copii să-şi

17
planifice şi să-şi organizeze experienţa. Folosirea unei zone din clasă pentru fiecare activitate îi ajută
pe elevi să ştie ce urmează să facă.
Într-o astfel de clasă preşcolară pentru copii autişti, o şedinţă tipică începe cu o activitate care
ajută la dezvoltarea echilibrului, a coordonării şi a conştiinţei trupului. Copiii fac şiruri de mărgele,
pun împreună piese de puzzle, pictează şi participă la alte activităţi structurate. În timpul gustării,
educatoarea încurajează interacţiunea socială şi îi învaţă pe copii cum sa ceară mai mult suc sau
mâncare folosind limbajul. Mai târziu educatoarea stimulează jocul creativ, încurajându-i pe copii să
fie păsări sau trenuri. În orice clasă copii învăţă făcând.
Copiii autişti mai bine dotaţi pot face faţă studiului universitar. Ei au nevoie să-şi organizeze
sarcinile şi să evite distragerea atenţiei. Un student autist face faţă aceloraşi probleme ca şi colegii lui,
dar în loc să i se dea câteva pagini din cartea de rezolvat, profesorul trebuie să-i dea câte o pagină pe
rând sau să facă o listă cu ceea ce trebuie făcut.
Intervenţia părinţilor poate fi un factor major în reuşita tratamentului. Părinţii conlucrează
împreună cu educatorii şi cu terapeuţii pentru a identifica comportamentele care trebuie modificate şi a
abilităţilor ce trebuie învăţate. Recunoscând faptul că părinţii sunt primii educatori ai copiilor multe
programe au început prin formarea părinţilor pentru a continua terapia acasă. Cercetările făcute au
arătat că mama şi tatăl care lucrează cu copilul sunt la fel de eficienţi ca şi învăţătorii şi terapeuţii
specializaţi.
Ariile de interes incluse în programele speciale cuprind tocmai deficitele majore ale acestor
copii precum15: lipsa interacţiunii sociale; lipsa reciprocităţii afective; absenţa empatiei; incapacitatea
de a înţelege relaţiile sociale; incapacitatea de a-şi menţine atenţia; exersarea îndemânărilor.

 Familia și rolul ei în dezvoltarea copiilor cu autism

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei provin din
numeroasele funcţii ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaţionale, economice,
emoţionale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte funcţii. Totuşi,
complexitatea vieţii de familie depăşeşte toate aceste aspecte, atingând diferite nivele de dezvoltare a
societăţii. Dacă rolul moral este de asemenea îndeplinit (dragoste, afecţiune, înţelegere şi respect
reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoţional, ceea ce se traduce prin satisfacerea
reciprocă a nevoilor şi aspiraţiilor celor doi parteneri. Aceasta familie va genera un climat favorabil în
care copiii pot creşte şi pot fi educaţi.
Din aceste motive, familia este o formă specială a comunităţii umane, legată în permanenţă de
realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene şi procese care caracterizează
societatea la un moment dat.
La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri aveau locuri bine
definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la
viaţa profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială

15
Dobrescu I., Psihiatria copilului si adolescentului, Editura Medicala, Bucuresti, 2003, p.61
18
şi posibilitatea femeii de a avea şi alte activităţi în afara maternităţii. În consecinţă taţii au început să-şi
integreze şi ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întodeauna uşor pentru aceştia.
Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi contruieste o mare parte a relaţiilor, şi
care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare parte din viaţă în
familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţii cu ceilalţi.
Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o
organizare dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de interdicţii ce îi asigură o
mobilitate continuă.
Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact şi primul context în care se
dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată, cel
mai important „agent al socializării”.
În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎţii. Nu ştim cu certitudine dacǎ în
zilele noastre aceastǎ aserţiune mai este valabilǎ, dar ştim cu siguranţǎ cǎ orice om are o legǎturǎ cu
viaţa de familie, iar dorinţa de a creşte şi educa un copil sau mai mulţi este un dat natural, pentru cǎ
tinerii de astǎzi vor fi educatorii de mâine.
Statutul de educator-natural sau de profesie este, atât unul cât şi altul, unul dificil care cere o
pregǎtire adecvatǎ, acumulatǎ din familia de origine prin „cei şapte ani de acasǎ” şi ulterior, din şcoalǎ.
O simplǎ constatare, noţiunile de educator-natural ori de profesie, dupǎ cum cele de pǎrinte – mamǎ,
tatǎ, bunic, bunicǎ ş.a. – nu figureazǎ în dicţionarul de pedagogie. Când apar ele sunt explicate în
mǎsura în care sunt, doar în cadrul noţiunilor de familie şi educaţie, deşi locul şi importanţa lor au
devenit şi sunt inseparabile.
Când se discutǎ despre statutul marital sau parental se precizeazǎ cǎ acesta, oricare ar fi el, are
în vedere „ansamblul de prescripţii, reguli, drepturi şi obligaţii asociate poziţiei ocupate de o anumitǎ
persoanǎ în cadrul familiei”.16
Aşadar, anterior noţiunilor de statut şi de rol au fost definite: statutul – aspectul static şi
structural (Linton R.) ansamblu de comportamente la care o persoanǎ se aşteaptǎ în mod legitim din
partea altora, faţǎ de sine (Stoetzel, J) ş.a.; rolul a fost raportat status şi a fost considerat drept aspectul
dinamic al statutului (Linton, R) respective al comportamentului (Stoetzel, J).
Sensurile şi semnificaţiile lor sunt mai multe şi faptul cǎ ele sunt decelate cu discernǎmântul
cuvenit de cercetǎtori este lǎudabil. Îngrijorǎtoare este lipsa de preocupare pentru dobândirea
statutului, respectiv rolului de soţ şi pǎrinte. Acestea se învaţǎ din mers, când atât el cât şi ea, respectiv
soţul ori soţia pe mǎsurǎ ce creşte gradul de coeziune intraconjugalǎ şi concomitent, nivelul de
funcţionalitate conjugal, se produc accentuate reconsiderǎri şi reevaluǎri, dacǎ se produc, la nivel
subiectiv. Deocamdatǎ, la noi, în mǎsura în care ele au loc, se produc în virtutea inerţiei, fiindcǎ
pǎrinţii însǎşi refuzǎ ipostaza de educator pornind de la premisa: „nici pe mine nu m-a învǎţat nimeni”.
Aşadar, în mǎsura în care ele sunt învǎţate ori deprinse, în raport cu ceea ce se vede ori se aude, nu
poate fi vorba despre învǎţarea sistematicǎ. Însǎşi consilierea, încǎ accidental, reprezintǎ un deziderat
îndepǎrtat, ceva mai apropiat, chiar verosimil în anumite centre urbane.

16
Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti, p. 316
19
 Familia a fost definitǎ în mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de
comunitate umanǎ alcǎtuitǎ din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legǎturi de cǎsǎtorie şi/sau paterne,
realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologic şi/sau cea psihosocialǎ”.17
Ori familia „este o unire liber consimţitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi şi obligaţii, create
pe temelia dragostei, iubirii şi respectului”18. Unitatea şi securitatea sa o asigurǎ: legiferarea, respectiv
oficializarea sa, dragostea – condiţia necesarǎ a dezvoltǎrii fizice şi psihice, stabilirea mediului
familial, armonia din sânul sǎu, respectul reciproc al partenerilor şi al membrilor ce o compun; copilul
sau copiii naturali sau adoptaţi.
Familia poate fi consideratǎ astfel: o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimţǎmânt
constituitǎ din soţ şi soţie, eventual unul, doi sau mai mulţi copii; o formǎ de interacţionare şi
intercomunicare, totodatǎ de interrelaţionare: soţ-soţie, pǎrinţi, copii, fraţi şi surori, o structurǎ, un
microsistem ce devine prin dragostea şi iubirea partenerilor, munca şi dǎruirea lor sincerǎ,
dezinteresatǎ19.
Ovidiu Bǎdina defineşte familia ca un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde oameni
care trǎiesc împreunǎ, cu o gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-
biologice, psihologice, morale şi juridice.20
Având în vedere aceastǎ definiţie şi altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici ale
familiei: existenţa unui anumit numǎr de persoane; crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale
printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie; respectarea în sânul familiei cu precǎdere a drepturilor şi
datoriilor stipulate şi garantate de lege; relaţiile dintre membrii sǎi sunt interpersonal, de ordin
biologic, psihologic şi etic; atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climat favorabil; la nivelul familiei se
impun şi se respectă norme şi reguli, adesea nescrise pentru toţi membrii acesteia; fiecare au un statut,
joacǎ un rol şi îndeplineşte anumite funcţii, în raport cu societatea.21
În concluzie, familia reprezintǎ o instituţie social bazatǎ pe sexualitate şi pe tendinţele materne
şi paterne a cǎrei formǎ variazǎ de la o culturǎ la alta (Sillamy) sau şi mai clar un grup de indivizi
uniţi prin legǎturi transgeneraţionale şi interdependente privind elementele fundamentale ale vieţii
(Ruffiat A.).
Familia este dupǎ pǎrerea noastrǎ, o formǎ primarǎ de organizare şi petrecere a timpului în
vederea perpetuǎrii specie, promovǎrii armoniei şi echilibrului indispensabile progresului şi
prosperitǎţii omului, devenirii sale cu precǎdere.
Evoluţia în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎţii, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de
familie. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare. Astfel,
din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel: familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude);
familia nuclear (soţ, soţie, copiii acestora); familia de origine; familia de procreare (conjugalǎ); familia
dezorganizatǎ, familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor datoritǎ unor motive
precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul unuia dintre pǎrinţi etc.)
17
Mitrofan I., Ciupercǎ C.,1998, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press,
Bucureşti, p. 17
18
Petroman P., 2003, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timişoara, p. 13
19
Ibidem, p. 14
20
Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti, p. 144
21
Ibidem.
20
 W.J.Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant dezorganizate. În acest
sens distingem familia: incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ; dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soţi
ca urmare a anulǎrii, separǎrii, divorţului şi pǎrǎsirii; tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc
împreunǎ, însǎ interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul
pentru celǎlalt un suport emoţional; în crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absenţa temporarǎ sau
permanent a unuia dintre soţi: deces, închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, şomaj.
Existenţa în cadrul familiei, a unor situaţii care determinǎ fundamental eşecurile
comportamentului de rol marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soţului, ori
condiţiile fizice cronic incurabile.22

Concluzii

Persoanele cele mai greu încercate din viaţa copilului autist sunt însăşi membrii familiei sale.
Începând de la stabilirea şi acceptarea diagnosticului, până la acomodarea psihică şi totodată adaptarea
în viaţa zilnică a problemelor copilului autist, familia îi este alături de-a lungul dezvoltării sale.
Aceste familii se confruntă cu mari dificultăţi privind educarea şi integrarea socială a copiilor
lor autişti, alături de alte numeroase probleme administrative şi de confort psihic. Părinţii acestor copii
caută în permanenţă soluţii pentru a le asigura acestora o viaţă demnă. Pentru a fi un real sprijin
copiilor, părinţii au format organizaţii care au ca scop protecţia şi acordarea de sprijin în vederea
asigurării drepturilor sociale, sanitare şi educative a copiilor cu autism.
În multe ţări, pe aproape toate continentele, există numeroase organizaţii care vin în sprijinul
persoanelor autiste. Organizaţia Europeană a persoanelor cu autism se numeşte „Autism Europe”, iar
cea internaţională se numeşte „World Autism Organisation”.
În România, aceste organizaţii s-au format şi afiliat Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi
cu Autism din România – A.N.C.A.A.R., cu sediul în Bucureşti. Această asociaţie a devenit persoană
juridică în 26.05.2003 şi acordă sprijin tuturor persoanelor autiste, copii, adulţi şi familiilor acestora.
Asociaţia cooperează cu membrii săi, cu părinţii şi specialiştii promovând drepturile persoanelor cu
autism. O filială a acestei asociaţii există şi în Valea Jiului ce acordă sprijin îndeaproape familiilor cu
copii autişti.
Consilierea părinţilor23 este o sarcină dificil de început din cauză că primul motiv de consiliere este
tocmai acceptarea diagnosticului. Mulţi specialişti din domeniu (asistenţi sociali, medici, psiho-pedagogi)
reclamă faptul că majoritatea familiilor cu copii cu autism care apelează la servicii sociale pentru copilul lor ar
avea nevoie de consiliere tocmai pentru a accepta în primul rând diagnosticul copilului lor. Ori, tocmai aici nu
poate interveni psihologul: din moment ce o persoană consideră că nu are o problemă, nimeni nu-i poate
demonstra contrariul. În general, părinţii care refuză să accepte această realitate apelează la două strategii: fie
neagă direct realitatea, fie o transformă.
În negarea realităţii, părintele spune: “Copilul meu nu are nici o problemă; este exact la fel ca toţi
ceilalţi copii de vârsta lui.”, iar eventualele referiri la dizabilităţile copilului (ex: incapacitatea de a lega relaţii)

22
Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti, p. 63
23
Moroşanu Paul , Consilierea părinţilor copiilor cu autism, Revista Săptămâna Medicală, nr.96/2010
21
sau particularităţile acestuia (ex: comportamentele autostimulative extreme) sunt luate fie ca erori de percepţie
ale celor din jur, fie ca atacuri agresive.
În transformarea realităţii, părintele observă că este ceva diferit la copilul lui faţă de toţi ceilalţi însă este
dispus să nege intensitatea simptomelor. Le consideră doar manifestări particulare ale unui copil tipic.
Din acest punct de vedere, consilierea familiei nu poate începe decât din momentul în care cel puţin
unul din părinţi conştientizează şi acceptă realitatea. În acel moment poate apela la serviciile unui psiholog
pentru consiliere de specialitate. Chiar şi aşa, din moment ce un singur părinte apelează la consiliere, procesul
va şchiopăta din cauză că celălalt părinte, în cel mai bun caz, nu se va implica (nu are de ce, deoarece consideră
că problema nu există); în cel mai rău caz, va împiedica (conştient sau inconştient) procesul de intervenţie. În
unele situaţii, realitatea este atât de greu de suportat încât unul din părinţi alege să plece din familie şi aceasta se
destramă.
Din consilierea familiei, au de câştigat într-o primă etapă părinţii, care au şansa să se raporteze dintr-o
nouă perspectivă la afecţiunea copilului, să facă o evaluare realistă asupra situaţiei prezente şi să poată aloca
resurse pentru o eventuală intervenţie. Prima şi cea mai importantă schimbare pe care o pot face părinţii este
aceea de atitudine: raportarea corectă la un copil cu TSA (tulburare din spectru autist) presupune în primul rând
cunoaşterea particularităţilor afecţiunii şi, în urma unei evaluări, adaptarea aşteptărilor (de părinte) la ceea ce
poate face copilul în limitele afecţiunii sale. Cum părinţii nu sunt specialişti în autism (în majoritatea cazurilor),
consilierea unui specialist în domeniu îi poate ajuta să înţeleagă mai bine specificul afecţiunii copilului lor; în
multe situaţii, expertiza specialistului este negată din cauză că părinţii intră într-o competiţie nejustificată cu
acesta de tipul “Nimeni nu cunoaşte copilul mai bine decât mine.”
Aceasta situaţie este dată de necunoaşterea locului şi rolului fiecăruia în viaţa şi recuperarea copilului. O
dată ce aceste detalii sunt lămurite, procesul de recuperare poate începe. În al doilea rând şi în cea mai mare
măsură, din consilierea părinţilor are de câştigat copilul. O dată ce percepţia adulţilor din jur se adaptează realist
la capacităţile copilului şi la specificul afecţiunii şi după ce părinţii îşi ajustează aşteptările de la copilul lor,
acesta recuperează în primul rând emoţional (adecvarea contextelor duce la reducerea frustrării); ulterior, o dată
cu structurarea mediului într-un mediu educativ specific pentru copiii cu autism (coordonată de specialist),
copilul poate începe să înveţe şi să recupereze din achiziţiile specifice vârstei sale.

22