UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Specializarea Diagnoză şi intervenţie la persoanele cu cerinţe speciale

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Impactul integrării copiilor cu diagnostic din spectrul

autist în şcolile de masă asupra familiei

Profesor coordonator:

Conf. Univ.dr. Adina Karner-Huţuleac

Absolvent:

Munteanu Georgeana Bianca

IAŞI

IULIE 2020
CUPRINS

Introducere

Capitolul I: Delimitări conceptuale în autism

1.1 Definirea autismului

1.2 Tipologie :
1.2.1 Simptome
1.2.2 Diagnosticarea
1.2.3 Tipuri de tulburări din spectrul autist
1.3 Consecinţe comportamentale ale autismului în integrarea socială şi familială

Capitolul II: Terapia copiilor cu autism

2.1. PECS

2.2 TEACH

2.3 ABA

2.4 MIFNE

2.5 TERAPIA SENYORIALĂ. TERAPII COMPLEMENTARE SI DETERNATIVE

Capitolul III: studiu de caz

CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN AUTISM

Autismul este una din tulburările sistemului nervos central care face parte dintr-un întreg
spectru al tulburărilor de dezoltare recunoscut sub denumirea de tulburare pervazivă de
dezvoltare sau spectrul tulburărilor autiste/ autismului (TSA ), având cauze încă necunoscute.
(Daniela Cucuruz, Autism Cartea pentru părinţi, Editura Licentia Publishing, Bucureşti, 2004,
pag 13).

Autismul, fiind o tulburare de dezvoltare, este considerată ca fiind una dintre cele mai
severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Tulburarea se caracterizează prin capacitate de
comunicare şi interacţionare scăzută, comportamente stereotipice şi repetitive, simtomele,
potrivit DSM V, manifestându-se deobicei între 12 şi 24 de luni. De asemenea, dacă întârzierea
în dezvoltare este severă, simptomele pot fi observate şi înainte de 12 luni, iar dacă întârzierea
este mai subtilă, ele pot fi observate după 24 de luni. ( DSM V pag 52)

Toate aceste simptome care apar, se manifestă în diferite comportamente şi grade de la un

copil la altul. Potrivit DSM V, există cinci criterii de diagnostic:

,, A. Carenţe persistente în comunicarea şi interacţiunea socială care survin în numeroase

contexte şi care se manifestă, la momentul actual ori în antecedente prin următoarele:

1. Carenţe în reciprocitatea socio-emoţională, care variază de la abordare socială anormală

şi eşec în susţinerea unui dialog; la un nivel redus de împărtăşire a intereselor, emoţiilor
sau afectelor; până la eşecul de a iniţia sau a răspunde interacţiuniilor sociale.
2. Carenţe în comportamente de comunicare nonverbale utiliyate în interacţiunile sociale,
care variază de la o comunicare verbală şi nonverbală slab integrată, la anomalii ale
contactului vizual şi limbajul corporal sau carenţe de înţelegere şi de folosire a gesturilor;
până la o totală absenţă a expresiei faciale şi a comunicării nonverbale.
3. Carenţe în dezvoltarea, menţinerea şi înţelegerea relaţiilor, care variază de la dificultăţi de
ajustare a comportamentului pentru a corespunde diferitelor contexte sociale; la dificultăţi
de împărtăşi jocul imaginativ sau de a-şi face prieteni; până la absenţa interesului faţă de
colegi. ...

B. Modele restrictive, repetitive de comportament, de interese sau activităţi, care se

manifestă prin cel puţin două din următoarele, la momentul actual ori în antecedente:

1. Activităţi motorii, utilizarea obiectelor şi vorbirea - toate cu caracter stereotip şi repetitiv... .

2. Insistenţa pentru uniformitate, aderenţă inflexibilă la rutină sau ritualiyarea modelelor de
comportament verbal şi nonverbal... .

3. Interese foarte restrictive şi fixate care au intensitate anormală... .

4. Hiper- sau hiporeactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobişnuit faţă de elementele
senzoriale ale mediului înconjurător. ...

C. Simtomele trebuie să fie prezente în perioada timpurie de dezvoltare ( dar pot deveni
complet menifestate doar atunci când solicitările sociale depăşesc capacităţile limitate, iar mai
târziu pot fi mascate prin strategii învăţate).

D. Simptomele provoacă afectare clinică semnificativă în domeniile social, profesional

sau în alte domenii importante de funcţionare la momentul actual.

E. Aceste perturbări nu pot fi explicate mai bine prin prezenţa dizabilităţii intelectuale sau
prin întâryierea deyvoltării globale. Dizabilitatea intelectuală şi tulburarea din spectrul
autismului sunt adesea comorbide; pentru a stabili ambele diagnostice, de tulburare din spectrul
autismului şi tulburare de dizabilitate intelectuală, este nevoie ca nivelul de comunicare socială
să fie inferior celui aşteptat pentru nivelul general de dezvoltare.” ( DSM V, pag 50-51).

Termenul general al afecţiunilor din sfera autismului este Pervazive Developmental

Disorder. Termenul de ,,pervaziv” evidenţiază afectarea dezvoltării copilului în general, în timp
ce ,, afecţiune a dezvoltării” se referă la dezvoltarea copilului în mod dezorganizat / dezordonat.
O altă prescurtare a termenului mai este cea de PDD, sinonimă cu TSA. ( Karen Siff Exkorn, Să
înţelegem autismul, Editura Aramis 2010, pag 31 ).

TSA / PDD implică mai multe afecţiuni precum deficienţe de comunicare, deficienţe ale
capacităţii de deyvoltare a relaţiilor cu alţi oameni, deficienţe de imaginaţie. Aceste deficienţe
diminuează dezoltarea psihică / psihologică a persoanei şi tot odată perturbează şi evoluţia
acestuia. (( Karen Siff Exkorn, Să înţelegem autismul, Editura Aramis 2010, pag 20).

Persoanele diagnosticate cu TSA prezintă deficienţe pe mai multe arii, deficienţele care
apar pe o anumită arie duc la apariţia unor efecte negative ce influenţează celelalte arii între ele,
având drept rezultat un complex de trăsături şi caracteristici. (Daniela Cucuruz, Autism Cartea
pentru părinţi, Editura Licentia Publishing, Bucureşti, 2004, pag 14 ).

2.2 AUTISM. TIPOLOGIE

Autismul are mai multe forme ce prezintă simtome diferite, acestea fiind cunoscute sub
denumirea de tulburări din spectrul autist.
 Centrul pentru Prevenirea şi Controlul Maladiilor din Atlanta, Statele Unite ale Americii
au efectuat studii, prin care evidenţiază faptul că 1 din 68 de oameni sunt diagnosticaţi cu autism,
în lume. În ultimii anii, s-au realizat statistici care identifică autismul ca fiind o afecţiune ce este
mai frecvent întâlnită faţă de diabet, cancer sau Sindrom Down, apărând de aproape cinci ori mai
des în rândul bărbaţilor decât a femeilor. ( ,,Integrarea copiilor cu autism în şcolile de masă``
Roxana-Monica Lupuşor, Universitate de Stat din Moldova, pag. 145 )

În urma studiilor efectuate, s-a stabilit faptul că, în ultimii ani, numărul copiilor care sunt
diagnosticaţi cu autism este în creştere, de aceea este esenţială diagnosticarea precoce în vederea
intervenţiei cât mai rapide a tratamentului adecvat, facilizând astfel îmbunătăţirea relaţiilor
sociale şi abilităţilor de comunicare precum şi diminuarea comportamentelor neadecvate. Altfel
spus, diagnosticarea la 18-36 luni, precum şi intervenţiile specializate, dar şi integrarea socială
sunt elemente cheie în sporirea şanselor ca persoana să poată duce o viaţă independentă, cu până
la 47 %. ( ,,Integrarea copiilor cu autism în şcolile de masă`` Roxana-Monica Lupuşor,
Universitate de Stat din Moldova, pag. 145 )

,, În ultimii anii, frecvenţele raportate pentru tulburarea din spectrul autismului în SUA şi
în alte ţări s-au apropriat de 1% din populaţie, cu estimări similare pentru eşantioanele de copii
şi adulţi. Rămâne neclar dacă procentele ridicate reflectă extinderea criteriilor de diagnostic din
DSM- IV pentru a include şi cadurile subclinice, creşterea conştientizării acestei afecţiuni,
diferenţe în metodologia de studiu, sau o creştere reală a frecvenţei tulburării din spectrul
autismului.” ( DSM V, pag 55).

2.2.1 SIMPTOME ALE TULBURĂRILOR DIN SPECTRUL AUTIST

Ariile care sunt cel mai frecvent afectate în ceea ce priveşte tulburarea din spectrul autist
sunt comunicarea socială reciprocă şi interacţiunile sociale, dar şi modelele repetitive şi
restrictive de comportament, activităţi sau interese. ( DSM V, pag 53).

Un lucru important în ceea ce priveşte denumirea de ,, spectru” este faptul că

manifestările acestor tulburări variază în funcţie de cât de gravă este afecţiunea, de vârsta
cronologică a copilului şi de nivelul său de dezvoltare. (DSM V,pag 53). Astfel, în cazul în care,
doi copii primesc acelaşi diagnostic din sfera autismului, fiecare se va manifesta comportamental
diferit, într-un mod individual.

Primele simptome ale tulburării din spectrul autist devin evidente în perioada copilăriei
timpurii, copii manifestând lipsă de interes în ceea ce priveşte interacţiunile sociale din primul an
de viaţă. Unii copii în primii doi ani de viaţă pot manifesta de asemenea, o regresie, o
deteriorare, treptată ori relativ rapidă privind comportamentele sociale sau utilizarea limbajului.
Un alt semn care ar trebui să tragă un semnal de alarmă părinţilor este pierderea abilităţilor care
nu au legătură cu comunicarea socială, cum ar fi utiliyarea toaletei, pierderea autoîngrijirii, sau a
unor capacităţi motorii. Unele dintre simtomele din primul an de viaţă sunt deyvoltarea întârziată
a limbajului, care poate fi însoţită şi de lipsa interesului social, pot apărea interacţiuni sociale,
modele de joacă şi modele de comunicare neobişnuite. În cel de-al doilea an, sunt mult mai
vizibile comportamentele repetitive şi se poate observa absenţa jocului tipic.

„ Manifestările perturbărilor sociale şi de comunicare şi ale comportamentelor

restrictive / repetitive care definesc autismul sunt clare în perioada de dezvoltare. Mai târziu în
viaţă, intervenţia şi compensarea, precum şi susţinerea la momentul evaluării pot masca aceste
dificultăţi cel puţin în unele contexte. Totuşi, simptomele rămân suficiente pentru a cauza deficit
în sfera socială, profesională, sau în alte domenii importante de funcţionare.” ( DSM V,pag 56).

„ Mulţi indivizi au deficienţe de limbaj care pot fi diferite: lipsa completă a vorbirii,
întâryieri de limbaj, înţelegerea redusă a vorbirii, ecolalie sau limbaj preţios şi excesiv de pedant.
Chiar şi atunci când abilităţile privind limbajul formal sunt intacte, folosirea limbajului
pentru comunicare socială reciprocă este afectată în tulburarea de spectru autist.” (DSM V.
pag53).

Copii mici preyintă deficienţe în ceea ce priveşte reciprocitatea socio-emoţională, cu alte

cuvinte aceştia întâmpină dificultăţi în a realiya conexiuni cu ceilalţi oameni, dar şi în a împărtîşi
sentimente, gânduri. Limbajul este unilateral, nu prezintă reciprocitate socială, nu este folosit
pentru a conversa ci pentru a cere sau a eticheta. În ceea ce priveşte comunicarea nonverbală,
evidenţiată prin contact vizual, gesturi, poziţia corpului, expresii faciale, este absentă sau redusă.

Atenţia relaţionată este deteriorată, astfel copilul nu arată obiecte utiliyând degetul, nu
urmăreşte privirea persoanei care încearcă să comunice cu el. În comunicare, nu foloseşte gesturi
în mod spontan, ei pot învăţa unele gesturi funcţionale însă nu la acelaşi nivel ca un copil tipic.

În ceea ce priveşte interesul social, acesta poate fi redus sau chiar absent, astfel copii
diagnosticaţi cu tulburare din spectrul autist îi resping pe ceilalţi, sunt pasivi în interacţiuni şi pot
avea abordări inadecvate.

Privind jocul, copilul nu are imaginaţie,nu preyintă dexteritate pentru a se juca cu jucării,
prezintă interes pentru un singur obiect sau pentru o singură jucărie, manifestând de asemenea un
comportament exagerat pentru aşezarea jucăriilor sau obiectelor într+o anumită ordine.

Copiii prezintă atât tereotipii motorii simple precum pocnirea degetelor, fluturatul
mâinilor, mersul pe vârfuri, folosesc repetitiv obiecte cum ar fi învârtirea mingii,alinierea
obiectelor, cât şi vorbire repetitivă precum ecolalie, imitare imediată a cuvintelor auzite,
utiliyarea pronumelui „ tu” atunci când vorbeşte despre sine.

„ Aderenţa excesivă la rutină şi la modelele restrictive de comportament se pot manifesta

sub forma rezistenţei la schimbare ... sau sub forma modelelor ritualiyate de comportament
verbal şi nonverbal ... Unele fascinaţii şi obiceiuri se pot asocia cu aparenşa hiper- sau
hiporeactivitate la stimulii senzoriali; aceasta se manifestă prin reacţii extreme faţă de sunete sau
texturi specifice, prin mirosirea sau atingerea excesivă a obiectelor, fascinaţia pentru lumini sau
pentru obiectele care se rotesc şi uneori prin aparenţa indiferentă faţă de durere, căldură, frig.”
( DSM V, pag 54).

1.2.2 DIAGNOSTICAREA

Primele persoane care ar trebui să îşi dea seama că ceva nu este în regulă în legătură cu
comportamentele unui copil sunt părinţii. Ei pot consulta diferite grafice care au în vedere
dezvoltarea normală a copiilor, putând face astfel o comparaţie între ce comportamente prezintă
copii lor şi ce comportamente sunt normale. În cazul în care părinţii observă ceva ciudat la
comportamentele copiilor, este important să apeleze la ajutorul unui specialist, care în urma unor
evaluări va pune un diagnostic. În urma diagnosticului primit, părinţii sunt îndrumaţi să înceapă
terapia copiilor. Potrivit DSM V, „ Sunt disponibile instrumente standardiyate de diagnostic
comportamental, cu proprietăşi psihometrice, care includ interviuri adresare persoanei de suport,
chestionare şi metode de observaţie clinică. Toate acestea pot contribui la îmbunătăţirea
acurateţii diagnosticului în timp şi de la un consult la altul.” (pag. 55).

De adaugat despre ceilalti specialisti implicati in diagnosticare: medicul pediatru, medicul

psihiatru, psihologul clinician.

1.2.3 TIPURI DE TULBURĂRI DIN SPECTRUL AUTIST

În categoria tulburărilor pervazive de deyvoltare, potrivit Manualului de Diagnostic si

Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, ediţia a 5-a ( DSM V), se regăsesc următoarele
diagnostice:Autismul infantil ( autism al copilăriei / autiamul Kanner), tulburarea Asperger,
tulburare Dezintegrativă a Copilăriei, sindromul RETT, Tulburare globală ( pervazivă) de
dezvoltare.

a) Autismul infantil:

Persoanele care sunt diagnosticate cu autism infantil pot evidenţia probleme severe sau
mai puţin severe privind abilităţile de comunicare, abilităţile sociale sau problemele de
comportament. Simptomele sunt manifestate timpuriu, printre aceste simptome întâlnim lipsa
contactului vizual, lipsa capacităţii de a arăta cu degetul spre un obiect dacă şi-l doreşte şi lipsa
capacităţii de răspuns atunci când este strigat de către o altă persoană. Copii sunt mai interesaţi
de obiectele din jur decât de persoanele care sunt în preajma lor, astfel, ei nu preyintă interes să
realiyeye relaţii sociale. În ceea ce priveşte jocul, nu utiliyeayă jucăriile în acelaşi mod în care o
fac copii tipici, ei preferând să le aşeze într-o anumită ordine, să le răstoarne, să le bage în gură.
De asemenea, preţintă interes pentru un singur obiect sau o singură jucărie. În comparaţie cu
copii tipici, copii diagnosticaţi cu autism infantil nu doresc atenţia celor din jur atunci când se
joacă sau când fac o activitate. Prezintă dificultăţi de comunicare, astfel că unii dintre ei au
limbajul absent sau neînţeligibil şi tendinţe spre anumite stereotipuri motorii şi ritualuri, cum ar
fi fluturatul din mâini, legănatul, mersul pe vârfuri.

b) Tulburarea Asperger:

Această tulburare este cea mai uşoară formă din spectrul autist, băieţii fiind afectaţi de
trei ori mai mult decât fetele.

Datorită faptului că persoanele prezintă o dezvoltare normală în primii ani de viaţă,

această tulburare este greu de depistat. Cu toate acestea, părinţii o pot depista prin identificarea
câtorva comportamente precum dificultăţi motorii, dificultatea stabilirii relaţiilor cu ceilalţi,
manifestări ciudate, repetitive, interesul redus sau absent pentru joacă şi jucării, lipsa empatiei,
folosirea unui limbaj monoton, neînţelegerea unor expresii cu sens figurat, pot adopta poziţii
ciudate. O caracteristică importantă este faptul că aceşti copii deyvoltă o obsesie pentru un obiect
sau pentru o persoană, ajungând să înveţe totul şi să vorbească mereu despre ea.

Privind aptitudinile sociale, tulburarea este definită ca fiind o „ dizabilitate din punct de
vedere social”. ( Karen Siff Exkorn, Să înţelegem Autismul, Editura Aramis, 2010, pag 40). O
altă caracteristică este neatenţia, iar la maturitate aceştia pot dezvolta stări depresive şi anxioase.

Această tulburare poate fi depistată în jurul vârstei de 6 ani, sau chiar mai mult, de obicei
în perioada preşcolară.

c) Tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Această tulburare este prescurtată CDD, este foarte rară, băieţii fiind mai des afectaţi
decât fetele şi se declanşează între vârsta de 3 şi 5 ani. Copii prezintă o dezvoltare normală, însă
la un moment dat apare un declin în ceea ce priveşte comunicarea şi interacţiunile sociale. Pentru
a nu fi confundată cu atacuri de apoplexie sau cu retard mintal sever şi pentru a se pune un
diagnostic corect,declinul trebuie să apară după ce copilul a avut o dezvoltare normală cel puţin
doi ani. Se pot identifica şi simptome reprezentative autismului infantil, precum manifestările
repetitive, iar unul dintre elementele care o diferenţiază de acesta este faptul că persoana nu
poate controla momentul în care are scaun sau urinează. (Karen Siff Exkorn, Să înţelegem
Autismul, Editura Aramis, 2010, pag 42).

d) Sindromul Rett

Sindromul Rett este caut de o mutaţie genetică, nefiind moştenită neaparat.Tratamentul

constă în terapie fizică şi pe stimulare a dezvoltării limbajului. Această tulburare afecteayă
aproape în totalitate doar fetele. Persoanele diagnosticate cu această tulburare au o deyvoltare
normală de la vârsta de şase luni până la vârsta de un an jumătate, după care apare stagnarea sau
regresul. Spre deosebire de celelalte tulburări, pentru a se putea pune acest diagnostic, persoana
trebuie să prezinte toate simptomele caracteristice. Simptomele specifice ale sindromului Rett
sunt mişcări stereotipe a mâinilor, pierderea capacităţii de executare a diverselor mişcări cu
mâinile, comunicare defectuoasă, dificultăţi de coordonare ale mişcărilor, dificultăţi ale mersului,
ale respiraţiei, deyvoltarea corpului şi a capului se realizează într-un ritm redus, apar tulburări de
somn şi retard mintal sever. (Karen Siff Exkorn, Să înţelegem Autismul, Editura Aramis, 2010,
pag 42).

e) Tulburare pervazivă de dezvoltare

Această tulburare mai este întâlnită şi sub numele de PDD atipic, sau autism atipic.
Pentru aceasta, diagnosticul este cel mai greu de pus, în comparaţie cu celelalte tulburări
deoarece informaţiile ce fac referire la acest sindrom nu sunt suficiente. Copilul diagnosticat
poate prezenta câteva dintre manifestările tulburărilor din cadrul TSA. Având în vedere cele
cinci tipuri de afecţiuni din sfera TSA, putem spune că evaluare şi interpretarea rezultatelor este
într-o mică măsură subiectivă, însă în cayul diagnosticului de tulburare pervazivă de dezvoltare,
gradul de subiectivitate este mult mai mare, ceea ce face ca să existe posibilitate ca doi medici
diferiţi să pună unui singur copil doua diagnostice diferite.

1.3 Consecinţe comportamentale ale autismului în integrarea socială şi familială

În ceea ce priveşte integrarea copilului cu autism în societate şi familie, cunoaşterea

caracteristicilor şi oferirea unui mediu confortabil de desfacere a activităţilor este esenţială.

Există multe cayuri în care părinţii îşi las copiii în grija altor persoane, astfel timpul
alocat pentru a fi împreună cu copilul este mai redus ceea ce duce la consecinţe pe plan
comportamental. Părintele fiind prima persoană cu care copilul ia contact, ar trebui să+i ofere
atenţia şi sprijinul necesar. În momentul în care observă schimbări comportamentale sau
sesizează nereguli, situaţia trebuie tratată cu calm apelând la servicii de specialitate.

Prin prisma etichetării, atunci când un copil primeşte un diagnostic din spectrul autist,
diagnosticul devine unul al întregii familii.de cele mai multe ori, famiile sunt obligate să înceapă
să-şi modifice rutina zilnică, modul de viaţă şi uneori şi viziunea cu privire la aceasta. În faţa
unor asemenea situaţii, părinţii copiilor cu autism încep să se ascundă şi să comunice din ce în ce
mai puţin cu alte persoane de teama de a nu fi marginalizaţi. Mai mulţi autori au efectuat studii
ce aveau în vedere atât calitatea vieţii cât şi relaţiile părinţi – copii în mai multe contexte sociale.
La baza acestor studii au stat analiza factorilor socio-biografici şi relaţionarea în grup. În urma
studiilor s-a demonstrat că aceste domenii sunt vizibil afectate în ceea ce priveşte familiile cu
copii diagnosticaţi cu autism. (,, Studiu privind nevoile de servicii în rândul părinţilor copiilor şi
tinerilor cu TSA, raport de cercetare, Gabriel Mareş, cercetător, Alexandru I. Toth, coordonator,
elaborat de Asociaţia Sociometrics – Grupul de Analiză Socială şi Economică, Bucureşti 2015,
pag12)
 Pentru a se depăşi acest fenomen de marginalizare, în SUA s-au înfiinţat organizaţii de
părinţi care au luptat pentru redefinirea noţiunii de autism ca fiind un handicap şi nu o tulburare
psihiatrică.

Diagnosticul din spectrul autist afectează în general viaţa de familie ducând la negarea
sau acceptarea acestuia de către familie. Diagnosticul copilului duce la o stare de dezechilibru
familial atât la aflarea acestuia cât şi pe parcursul vieţii. Apar diferite reacţii şi sentimente ale
membrilor familiei cum ar fi şoc, confuzie, negare, tristeţe pentru neîndeplinirea viselor de a
avea un copil perfect, sentimente de frică, nesiguranţă pentru viitor, sentimente de vinovăţie.
Este important de subliniat faptul că reacţiile părinţilor sunt influenţaţe în mare parte de modul în
care sunt afectate diferite aspecte din viaţa lor de către situaţia copilului. E. Kubler-Ross a
identificat următoarele reacţii prin care trec părinţii şi anume negarea /refuzul, supărarea / furia,
negocierea / tocmeala, depresia / durerea şi acceptarea. Negarea / refuzul este acea reacţie de
apărare ea fiind una normală în urma şocului avut la primirea veştii rele, în cazul nostru
diagnosticul. Furia / supărarea evidenţiază pasul spre acceptarea situaţiei în care se află persoana,
aceasta de asemenea, oscilează şi tinde să caute un vinovat pentru situaţia în care se află.
Negocierea / tocmeala reprezintă încercarea de amânare a situaţiei reale, persoana acceptă
diagnosticul însă are speranţa că procesul terapeutic va avea succes. Depresia / durerea este etapa
în care persoana simte că este depăşită de situaţie şi că nu mai are putere şi resurse să o
depăşească. Acceptarea este etapa în care persoana devine conştientă de situaţia în care se află, o
acceptă şi face tot posibilul să o depăşească. (,, Studiu privind nevoile de servicii în rândul
părinţilor copiilor şi tinerilor cu TSA, raport de cercetare, Gabriel Mareş, cercetător, Alexandru I.
Toth, coordonator, elaborat de Asociaţia Sociometrics – Grupul de Analiză Socială şi
Economică, Bucureşti 2015, pag 16).

Odată ce copilului îi este pus un diagnostic final, mare parte din părinţi, înţeleg
importanţa începerii terapiei şi trec la următorul pas, şi anume găsirea ajutorului din partea unor
specialişti. Părinţii cu studii superioare acceptă ideea şi depăşesc situaţia în care se află mult mai
greu, pe când familiile care au o situaţie socio-economică modestă sunt cele care acceptă mai
uşor diagnosticul pus, solicitând mai repede ajutor, însă în cele mai multe cazuri, nu dispun de
resurse financiare pentru susţinerea recuperării copilului. ( Provocări şi dileme în educaţia
copiilor cu dizabilităţi, Mihaela Ciobanu Grasu, pag 18 )

De asemenea, trebuie reţinut faptul că fiecare membru al familiei reacţioneayă într+un

anumit fel la aflarea diagnosticului. Astfel, atitudinile fraţilor depind de vârstă, rezistenţa
părinţilor, modul în care este percepută sora / fratele diagnosticat atât în familie cât şi între
prieteni, dar şi în ce măsură înţeleg ei ce presupune această tulburare. Restul persoanelor din
familie pot resimţi sentimente apropriate părinţilor. Există cazuri de asemena, în care părinţii
acceptă că este o problemă şi intervin prin terapie, în schimb ceilalţi membri îi judecă afirmând
faptul că copilul este tipic şi se dezvoltă mai greu, neexistând astfel nici o problemă.
 Problememe cu care se confruntă familia în relaţia cu copilul cu autism ţin de întârzierea
limbajului, astfel acestora le este greu să înţeleagă ceea ce îşi doreşte copilul, dacă se simte rău,
dacă îi este foame, se confruntă cu tulburările de somn şi alimentaţie ale acestuia, devin anxioşi
în urma stereotipiilor pe care copilul le are. În momentul în care observă o perioadă de progres
urmată de una de stagnare, intervine descurajarea. Întâmpină probleme în ceea ce priveşte
autonomia personală a copilului, învăţarea unor reguli şi cel mai important în continuarea
terapiei acasă.

Dacă până la primirea diagnosticului, familia avea alte aspiraţii, odată cu acesta, toată
atenţia se focalizează pe copil, ceea ce poate duce la gelozie din partea celorlalţi fraţi, oboseală
pentru părinţi şi stări anxioase.

Având în vedere simptomatologia copiilor diagnosticaţi cu autism, caracteristicile

fiecăruia pot influenţa atât relaţiile cu părinţii cât şi cu celelalte persoane din mediul social sau
şcolar. Kanner subliniază de asemenea faptul că aceştia nu sunt capabili să realizeze relaţii
afective cu celelalte persoane din jur. Astfel, perturbarea relaţiilor cu cei din jur este evidenţiată
încă de la o vârstă fragedă prin faptul că aceşti copii nu stabilesc contact vizual, nu acceptă să fie
luaţi în braţe, iar contactele afective lipsesc. Toate acestea au loc inclusiv cu mama, evitând-o
sau ignorând-o. Aceste lucruri pot avea efecte negative şi asupra mamei, sau a întregii familii, de
multe ori aceştia acuzându-se că ei sunt de vină, sau că nu îşi îndeplinesc rolurile cum ar trebui.
De asemena, un alt lucru care îi poate influenţa negativ pe părinţi este absenţa concordanţei
afectelor şi anume zâmbetele spontane ale copiilor ce nu exprimă nimic sau afişarea zâmbetelor
reci. Până să îşi dea seama că este o problemă aceştia devind anxioşi, dezamăgiţi de faptul că nu
pot creea o relaţie caldă cu copilul. Un alt comportament care induce teamă părinţilor este
absenţa fricii copiilor în faţa unor pericole reale, astefel, aceştia nu pot fi lăsaţi singuri sau
nesupravegheazi datorită temerilor de a nu păţi ceva.

Tendinţa de izolare reprezintă o altă piedică în realizarea şi menţinerea relaţiilor

cu familia sau alte persoane cu care intră în contact, aceşti copii prezentând o plăcere deosebită şi
un interes mare faţă de anumite obiecte, dezvoltându-şi astfel un comportament anormal de a
desfăşura activităţi individuale cu anumite obiecte nesemnificative pentru noi, dar care reprezintă
un mare interes pentru ei, cum ar fi diverse sticle, telecomanda, o foaie de hârtie,etc.. De
asemenea, atracţia pentru jocuri ciudate, absenţa jocurilor autentice cât şi activităţile ritualice
devin un obstacol în relaţionarea cu ceilalţi şi integrarea acestora în diverse grupuri cum ar fi cele
şcolare sau de prieteni. Devin nervoşi dacă cineva intervine în activitatea sau jocul lui, stricându-
le astfel ritualurile. Aceste lucruri îi fac pe cei din jur să menţină o distanţă faţă de copil. Dacă
pentru cadrele didactice sau terapeuţi aceste lucruri nu reprezintă neaparat un obstacol, ei
căutând metode de a-i atrage pe copii în diverse activităţi care le-ar face plăcere şi tot odată ar
avea şi un impact asupra dezvoltării lor, ceilalţi copii, preferă să-i marginalizeze, pentru că nu
sunt învăţaţi cum ar trebui să reacţioneze şi nici cum să-i ajute. „ Frankel, F.,Whitham, C. (2011)
fac referire în studiul lor la implicaţiile pe care le are educaţia părinţilor asupra dezvoltării
abilităţilor de socializare ale copiilor cu TSA, după parcurgerea Children’s Friendship Training
(CFT). Studiul relevă faptul că părinţilor le revine locul primordial în alegerea potenţialilor
prieteni ai copilului cu TSA, dar şi în pregătirea şi supervizarea activităţilor de joacă ale
acestora.” (,, Studiu privind nevoile de servicii în rândul părinţilor copiilor şi tinerilor cu TSA,
raport de cercetare, Gabriel Mareş, cercetător, Alexandru I. Toth, coordonator, elaborat de
Asociaţia Sociometrics – Grupul de Analiză Socială şi Economică, Bucureşti 2015, pag12)

Comportamentele steriotipe precum mişcarea capului, învârtirea în jurul corpului,

fluturatul mâinilor, mersul pe vârfuri,stările de anxietate puternice determinate de anumite
sunete, texturi, dorinţa puternică de aşezare a obiectelor într-o anumită poziţie şi
comportamentele repetitive îi fac pe cei din jur să menţină o distanţă faţă de ei, datorită faptului
că nu ştiu cum să se comporte sau cum să reacţioneze în anumite situaţii, părinţii dezvoltă astfel
anxietate datorită gândului că ceilalţi îi marginalizează copilul şi că nu vor putea realiza relaţii de
nici un tip cu cei din jur. Aceste steriotipuri îi detemină pe părinţi să iasă cât mai puţin în
societate, pentru că le este ruşine, pentru că nu îşi doresc ca ceilalţi să afle că copilul lor au o
problemă.

Comunicarea foarte rară, grea sau chiar absenţa acesteia determinată de dificultăţile de
vorbire, limbajul slab dezvoltat sau întârziat, ecolalie, steriotipuri verbale cât şi întârzierea
dezvoltării psihice cu rigiditate în acţiune şi gândire reprezintă o altă barieră în relaţionarea cu
familia şi alte persoane cu care intră în contact. La scoală aceste dificultăţi îşi pun amprenta atât
pe realizarea de relaţii cu colegii sau cadrele didactice cât şi pe realizarea sarcinilor şcolare,
indiferent daca acestea sunt adaptate sau nu. Pentru ca aceşti copii să facă faţă situaţiilor noi prin
care sunt puşi să treacă, aici fie că este vorba despre mediul social cât şi cel şcolar, copii au
nevoie de îndrumare, atenţie, răbdare şi implicare din partea tuturor celor cu care intră în contact.

Cu toate acestea, pe parcurs, familia ajutată de specialişti, învaţă cum să se comporte cu

copilul, învaţă de găsească funcţia comportamentelor pe care le are acesta ( dacă este pe atenţie,
pe evitare, senzorial sau tangibil), astfel încât să ştie cum să reacţioneze, cum să comunice cu el
şi cum să iasă în societate comportându-se normal fără a le fi ruşine de etichete.

Odată cu necesitatea înscrierii copilului la grădiniţă, situaţia devine mai dificilă, părinţii
confruntându-se cu nevoia de a lua decizii rapide în diverse situaţii critice. Aceştia trebuie să
aleagă o grădiniţă, o şcoală ţinând cont de abilităţile pe care le are copilul astfel încât cu ajutorul
terapiei, copilul să fie integrat în grup şi să se adapteze noilor situaţii. „ Declaraţia Salamanca
prevede că şcoala trebuie să accepte toţi copiii, indiferent de caracteristicile lor de ordin fizic,
intelectual, social, emoţional, lingvistic, inclusiv un aspect de handicap. Ea a subliniat că şcoala a
trebuit să răspundă nevoilor educaţionale speciale care provin din handicap sau dificultăţi de
învăţare. Acest fapt a consolidat educaţia pentru toţi“ ( Integrarea copiilor cu autism în şcolile de
masă, Roxana-Monica Lupuşor, Universitatea de Stat din Moldova, pag. 145)
 „ Conceptul de integrare socială este parte integrantă a intervenţiei terapeutice asupra
copilului cu autism. În mod obişnuit integrarea în învăţământul de masă a copilului cu autism
presupune integrarea lui parţială în colectiv. Conceptul de integrare socială pentru un copil cu
potenţial, susţine că acesta are dreptul să fie în compania copiilor normali, în asa fel încât să
poată învăţa comportamentele sociale care să şi le însuşească gradual în procesul lui de
dezvoltare.” ( Popovici, D.,Bolotă, A., Introducere în psihopedagogia supradotaţiolor, Editura
Fundaţiei Humanitas, Bucureşti 2004, pagina 142. ).

Procesul de integrare este definit de Ursula Schiopu (1997) ca „ o cuprindere, asimilare,

închidere într-un tot a unui element care devine parte componentă a întregului şi dobândeşte
proprietăţi specifice rezultate din interacţiunea şi interdependenţa cu celelalte părţi
componente““ ( Integrarea copiilor cu autism în şcolile de masă, Roxana-Monica Lupuşor,
Universitatea de Stat din Moldova, pag. 146)

“Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă sau în clasele

obişnuite, la activităţile educaţionale formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca avţnd
cerinţe educative speciale “ ( Sinteze de spihopedagogie special, ghid pentru concursuri şi
examene de obţinere a gradelor didactice, Alois Gherguţ, ediţia aIII-a, polirom, pag323). Alois
Gherguţ prezină un tablou în care evidenţiază rolurile integrării, şi anume de ,, a educa acei copii
cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite alături de ceilalţi copii normali, a asigura servicii de
specialitate (recuperare, terapie ocupaţională, consiliere şcolară,asistenţă medical şi social etc.) în
şcoala respectivă, a acorda sprijin personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de
proiectare şi aplicare a programelor de integrare, a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe
special la programul şi resursele şcolii obişnuite (săli de clasă, cabinet, laboratoare,bibliotecă,
terenuri de sport etc.), a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copii din clasă /
şcoală, a educa şi ajuta toţi copii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei, a ţine cont
de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-I să se implice în viaţa şcolii, a asigura programe
de studii individualizate pentru copii cu cerinţe special, a accepta schimbări radical în
organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructive-educative din şcoală.“ ( Sinteze de
spihopedagogie special, ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a gradelor didactice,
Alois Gherguţ, ediţia aIII-a, polirom, pag321).

Cu toate acestea, integrarea şcolară în ceea ce priveşte copii diagnosticaţi cu autism,

întâmpină anumite bariere precum discriminarea acestor elevi de către colegi sau părinţii
acestora,lipsa personalului specializat sau lipsa pregătirii cadrelor didactice de a interacţiona şi
lucre cu aceşti copii, curriculum neadaptat, imposibilitatea asigurării unor servicii de support
specific cum ar fi terapii specific, kinetoterapie, logopedie, ludoterapie etc. (Educaţia- ne(şansa)
la integrare a copilului cu dizabilităţi din Romania, variant în lucru, IPP, PAG 17). O altă barieră
este reprezentată de părinţii copiilpor tipici care se tem ca prezenţa acestor copii în clasă să nu
influenţeze nivelul de pregătire al clasei. De asemenea, şi cadrele didactice pot reprezenta o
barieră, astfel acestea pot resimţi sentimente de compasiune dar şi de respingere pentru aceşti
copii. Respingerea se datorează temerilor de a nu greşi în activităţile cu aceşti copii sau de a nu-i
neglija pe ceilalţi elevi din clasă în timp ce-şi focalizează atenţia asupra celor cu acest diagnostic.
Foarte multe cadre didactice nu se simt pregătite pentru a face faţă unor situaţii de acest gen, cu
toate că sunt conştiente că integrarea adduce beneficii pentru copii diagnosticaţi cu autism pe
plan cognitive, în dezvoltarea socială, a limbajului şi a abilităţilor motorii. ( Integrarea copiilor
cu autism în şcolile de masă, Roxana-Monica Lupuşor, Universitatea de Stat din Moldova, pag.
147).

Pentru ca integrarea să se realizeze cu succes este nevoie ca tehnicile şi metodele utilizate

să fie individualizate după fiecare copil în parte, ţinând cont de potenţialul acestuia, să existe o
cooperare între părinţi, cadre didactice, psihologi, consilieri, terapeuţi şi alţi specialişti.

Privind procesul de învăţare, copilul cu autism va reacţiona total diferit faţă de cel tipic.
Spre exemplu, acesta va evita să intre în contact cu ceilalţi sau să participe la activităţi, având de
obicei o rutină în tot ceea ce face şi astefel, atunci când va întampina blocaje va deveni anxios.
Pentru acestea, Alois Gherguţ recomandă cadrelor didactice să opteze spre activităţi ce reduc
anxietatea, sarcinile să includă o rutină sau organizarea secvenţelor, să-i sprijine în a comunica,
să adopte o manieră calmă, spontană şi creativă în realizarea activităţilor de învăţare. (Sinteze de
spihopedagogie special, ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a gradelor didactice,
Alois Gherguţ, ediţia aIII-a, polirom, pag339 -340)

Familia, petrecând mai mult timp cu copilul, învaţă să comunice cu el, să se adapteze
nevoilor lui, însă când acesta începe să interacţioneze cu persoane necunoscute, situaţia devine
diferită, datorită dificultăţilor majore de comunicare sau maniera în care o face. Astfel, un rol
important îl are din nou familia cu ajutorul specialiştilor prin terapie. Se propun obiective în ceea
ce priveşte socializarea, familia începând astfel cu paşi mici precum punerea în situaţii de
interacţionare cu grupuri de copii restrânse, îl învaţă pe copil cum să se joace cu jucării, cum să
împartă jucării cu alţi copii, cum să ceară ceea ce îşi doreşte. Toate aceste lucruri sunt realizabile
în timp dacă se oferă o atenţie deosebită în ceea ce priveşte continuarea terapiei acasă, sau în alte
medii diferite de cabinet.

Copilul cu autism poate avea reacţii ciudate sau înspăimântătoare atunci când intră în
contact cu alţi copii, de aceea este bine să explicăm copiilor cu care interacţionează cum să se
comporte cu el, cum să comunice cu el, să le oferim exemple de interacţiuni, joc, implicându-l şi
pe el.

În urma mai multor studii s-a concluzionat faptul că pentru a schimba viziunea societăţii
în ceea ce priveşte autismul, este nevoie să se ţină cont de mai multe elemente. Elementele fac
referire la evidenţierea problemei, pentru ca lumea să înţeleagă faptul că în societatea în care
trăim există această tulburare, ce necesită intervenţie şi sprijin din partea tuturor, inovarea unor
mijloace care să faciliteze comunicarea copiilor diagnosticaţi cu celelealte persoane din jur.
Aceste mijloace pot fi reprezentate de persoanele de suport sau chiar mass media, iar în cele din
urmă este necesar stabilirea unor persoane ce au rolul de a împărtăşi problemele persoanelor cu
această afecţiune şi tot odată au rolul de a lupta în vederea schimbării percepţiei sociale.

În ultimul timp, prin demersurile realizate s-a constatat cât de important este consilierea
şi educarea tuturor părinţilor, indiferent că sunt părinţi ai copiilor tipici sau ai copiilor
diagnosticaţi cu autism. Diferenţa dintre cosiliere şi psihoterapie este faptul că prin consiliere se
urmăreşte prevenţia unei probleme, în timp ce prin psihoterapie se urmăreşte intervenţia asupra
unor probleme în situaţii date. De asemenea, o parte din procesul terapeutic o reprezintă
consilierea psihologică a părinţilor copiilor cu autism, având scopul conştientizării şi tot odată a
acceptării diagnosticului, în vederea formării unei stări de echilibru între ei şi copil. (
http://autismconnect.ro/importanta-consilierii-pentru-parintii-copiilor-cu-autism )

CAPITOLUL II: TERAPIA COPIILOR CU AUTISM

În tratamentul tulburărilor din spectru autist există o gamă variată de tehnici psihoterapeutice
ce pot fi utilizate. Printre acestea amintim:

 Treatment and Education of Autistic and Comunication Handicapped Children

( TEACCH)
 Picture Exchange Communication System (PECS)
 MIFNE
 Applied Behavioral Analysis (ABA)
 Terapii comportamentale şi alternative – terapia senzorială

2.1 Treatment and Education of Autistic and Comunication Handicapped Children

( TEACCH)

În anul 1970, în cadrul Universității Carolina de Nord a fost elaborat programul

TEACCH de către Schopler și colaboratorii săi. Prin acest program s-a evidențiat faptul că
părinții au un rol foarte important în terapia copiilor cu autism, implicându-se alături de terapeuți
și devenind chiar ei înșiși co-terapeuți.

Programul TEACH este destinat tuturor persoanelor diagnosticate cu autism cât și cu

probleme de comunicare și poate fi implementat în școli normale dar și în clase special.

Acest program vizează în prim plan educația și creearea unei structuri bine definite a
vieții copiilor diagnosticați cu autism și se bazează pe pedagogia întăririi, a valorizării
potențialului și a reușitei copiilor. De asemenea are în vedere orientarea copilului spre 32
autodisciplinare, iar prin acest program se urmăresc soluții noi pentru dificultățile relațiilor
sociale, a comunicării, gândirii abstracte, a diferențierii dar și a generalizării.
 Potrivit acestui program, este foarte important ca atât terapeuții cât și părinții să depună
în munca lor creativitate și dinamică, pentru a nu se bloca și să țină cont de particularitățile
stadiului de dezvoltare în care se află copilul, pentru realizarea unei intervenții adecvate.

Structura și organizarea clasei au un rol foarte important în eliminarea sau ameliorarea

problemelor pe cale le întâmpină copiii diagnosticați cu autism. Atunci când vorbim de structură
ne referim la organizarea spațiului fizic, a timpului și a metodelor de învățare dar și a
activităților.

Structurarea spațiului se referă la aranjarea clasei, a mobilierului, a obiectelor din

interiorul clasei astfel încât copilul să învețe să funcționeze independent și eficient în sarcinile de
lucru și activitățile în care este integrat. În ceea ce privește structura timpului ne referim la trei
tipuri de orare care sunt folosite simultan, și anume orarul zilei, orarul scolar și orarul de lucru de
acasă. Cu cât orarele sunt realizate cât mai clar și sunt folosite cât mai consecvent, cu atât vom
obține un cadru de învățare fluent și coherent, ceea ce duce la facilitarea integrării sociale şi
familial a copilului.

În momentul în care copilul a învățat înțelegerea și urmărirea orarului, el își va dezvolta

anumite abilități de orientare și funcționare independentă, necesare și în alte spații nu doar în cel
în care învață. Structura procesului de învățare are în vedere activitățile pe care trebuie să le
realizeze copilul, împărțirea activităților după nivelul de dificultate, numărul activităților pe care
va trebui să le realizeze, momentul în care activitățile sunt încheiate, ce va urma după încheierea
activităților sau ce va primi copilul. (http://cursuriautism.ro/terapia-teacch ).

2.2 Picture Exchange Communication System (PECS)

PECS reprezintă un sistem de comunicare care este bazat pe schimbul de imagini și a fost
dezvoltat de L. Frost și A. Bondy cu scopul de a ajuta copii pentru a-și iniția și însuși anumite
abilități de comunicare.

Acest program a fost finalizat în anul 1985 și de asemenea a fost utilizat în Delware
Autistic Program pentru prima dată. PECS ajută copii în formarea propozițiilor, în controlarea
comportamentului și învățarea activităților organizate după un anumit program. (Karen Siff
Exkorn, Să înţelegem autismul, Editura Aramis 2010, pag 411-412 ).

Copii care până la vârsta de 4, 5 ani nu au reușit să dobândească limbajul, au nevoie de

ajutor pentru a comunica. PECS vine la dispoziția copilului cu un set de imagini care pot
reprezenta culori, numere, cifre, obiecte sau chiar acțiuni. Adultul ajută copilul să învețe
semnificațiile fiecărei imagini dar și în ce mod să le folosească pentru a primi ceea ce are nevoie.

Deși copilul cu autism nu vorbește, acesta poate învăța diverse lucruri care țin de
comunicare și limbaj. Astfel, terapia limbajului nu se referă doar la limbajul verbal , aceasta face
referire la întreaga sferă a comunicării.
 Fazele PECS sunt următoarele:

Etapa 1 : Schimbul de imagini. Copilul învață realizarea schimbului de imagini prin care
cere ceva.

Etapa 2 : Dezvoltarea spontanietății. Distanța dintre copil și partener este mărită.

Etapa 3 : Discriminarea imaginilor.

Etapa 4 : Structura propozițiilor. Copilul învață să ceară, folosind o propoziție. Exemplu :

„Vreau apă”.

Etapa 5 : Răspunde la întrebarea „ Ce dorești?”

Etapa 6 : Dezvoltarea limbajului. Pe caietul PECS copilul va găsi imagini cu „ eu văd”,

„eu aud”, ”eu am”, se vor folosi atribute.

PECS , gesturile și dezvoltarea limbajului receptiv se pot lucra simultan cu educarea

respirației, imitarea verbală, mobilitatea aparatului fonoarticulator, exerciții pentru îmbunătățirea
imitației fine și motorii și dezvoltarea auzului fonematic.

2.3 MIFNE

Elementul cheie a metodei MIFNE este teoria atașamentului, iar scopul principal al
acesteia este de a ajuta copii diagnosticați cu autism să-și dezvolte percepția de sine, să învețe
cum să comunice și să fie capabili să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor. Tratamentul are la
bază participarea tuturor membrilor familiei, fiind unul intensiv.

Fiecare familie în parte are câte un program de intervenție individual. Atunci când într-o
familie se naște un copil cu cerințe speciale, membrii familiei pot deveni anxioși, considerând
asta o situație dificilă. Atunci este momentul în care familia are nevoie de ajutor din partea unor
specialiști care să-i sprijine și să-i îndrume.

Timpul este un factor important, care ajută părinții să descopere problema și să ia

deciziile cele mai bune atât pentru copil cât și pentru ei.

MIFNE reprezintă un program de intervenție timpurie, având la bază un proces

secvențial care constă în trei segmente.

Primul segment și anume „incubatorul terapeutic” constă într-o perioadă de tratament ce

durează trei săptămâni și implică participarea tuturor membrilor familiei. Terapia include terapie
individuală, terapie de cuplu și terapie de familie. De asemenea acesta include discuții și
dialoguri dar și sesiuni de lucru intensive coordonate de sfaturi clinice.

Al doilea segment constă în tratamentul de bază efectuat la domiciliu. Aici familiei îi

este oferit suport și supervizare clinică de către un terapeut numit de către Centrul MIFNE.
Marea majoritate a familiilor optează pentru terapia individuală a copilului diagnosticat cu TSA
până când acesta devine apt pentru integrarea socială.

Al treilea segment constă în integrarea socială. El constă în integrarea copilului în

învățământul de masă și rezolvarea obstacolelor apărute pe parcurs.

Programul de terapie timpurie MIFNE are ca principal scop spargerea barierelor din
comunicare cât și ieșirea copilului din izolare.

2.4 Applied Behavioral Analysis (ABA)

ABA reprezintă o metodologie de tratament care se bazează pe teoriile condiționării

operante evidențiate de B. F. Schinner.

ABA ne ajută să înțelegem anumite comportamente care apar cu o anumită frecvență, mai
mare sau mai mică și de ce anumite comportamente care sunt bine învățare pot dispărea încet
încet. De asemenea ne ajută să înțelegem cum putem modifica un anume comportament astfel
încât să ajungem la rezultatele dorite și cum putem să scădem frecvența unui comportament care
nu este dorit.

Folosind terapia ABA, copii sunt ajutați să-și însușească diferite abilități importante, dar
și să elimine comportamentele problemă. Procedeul cel mai cunoscut din cadrul ABA este
pregătirea pe etape (DTT). În acest procedeu, acțiunile sunt împărțite în etape, iar persoanele
diagnosticate cu TSA, asimilează noi abilități mult mai ușor. Are la bază un sistem de
recompense, prin care copilul este motivat și încurajat în timpul în care are loc însușirea de noi
comportamente sau abilități. ( Karen Siff Exkorn, Să înţelegem autismul, Editura Aramis 2010,
pag 390).

Cu alte cuvinte, noile informații de învățat sunt structurate în pași mici, iar după fiecare
pas parcurs corect de către copil, acesta va primi o recompensă care să-l motiveze. De asemenea,
la început copii sunt ajutați pentru a oferi răspunsuri corecte, micșorându-se astfel șansele de a
răspunde greșit.

Terapeuții ABA, prin intermediul unor programe de activitate și prin sprijinirea

incluziunii în grupul de copii format, ajută copiii să dobândească anumite abilități de bază
precum și abilități de comunicare, abilități necesare în activitățile ludice și abilități de relaționare.

Progresele realizate de copii sunt inserate în rapoarte scrise astfel încât tratamentul și
continuarea terapiei să fie realizate în funcție de nevoiele specifice ale copiilor. Ședințele de
terapie ABA sunt individuale, astfel, terapeutul poate lucra cu copilul acasa, la școală, într-un
cabinet sau în alte locații care să fie adaptate nevoilor copilului. Un rol important în cadrul
acestei terapii îl au și părinții care sunt îndrumați și susținuți să lucreze cu copii și în afara orelor
de terapie astfel încât progresele copiilor să atingă obiectivele propuse. Unul din cele mai mari
obiective ale terapiei ABA este de a transforma învățarea într-o activitate plăcută și motivantă
pentru copil. (Karen Siff Exkorn, Să înţelegem autismul, Editura Aramis 2010, pag 391 ).

2.5 Terapii comportamentale şi alternative – terapia senzorială

Terapia de integrare senzorială ajuta copiii cu probleme de procesare senzorială

(majoritatea copiilor cu TSA suferă de aceasta problemă) aplicându-le diferite stimulări
senzoriale într-un mod structurat, repetitiv încercând să ajute copilul să facă față la:

▪ Sensibilitate la zgomot;

▪ Sensibilitate tactilă;

▪ Sensibilitate la gust;

▪ Sensibilitate vizuală.

Teoria din spatele acestei terapii este ca în timp, creierul se va adapta și le va permite
copiilor să proceseze și să reacționeze mai eficient la stimulii externi.

Terapia de integrare senzorială expune un copil la stimulare senzorială prin activități

repetitive iar terapeutul face într-un mod treptat ca activitățile să fie mai dificile și mai complexe,
astfel că, prin repetare, sistemul nervos al copilului va răspunde într-un mod mai "organizat" la
senzații și mișcări.

1.Terapiile creative oferă copilului posibilitatea de a se exprima liber, într-un mediu

securizat fără să simtă presiunea de a căuta cuvinte potrivite pentru lucrurile pe care le trăieşte.
Terapiile creative utilizează imaginile prin intermediul picturii, modelajului, colajului, nisipului,
sunetului pentru a înţelege mai bine lumea interioară şi exterioară.

Scopul acestor terapii este:

• îmbunătăţirea motricităţii fine şi grosiere;

• dezvoltarea abilităţilor de viaţă independent;

• dezvoltarea abilităţilor de a se juca cu plăcere cu o altă persoană;

• dezvoltarea abilităţilor de a se deschide emoţional şi de a-şi exprima propriile trăiri şi

dorinţe; • diminuarea stresului şi a anxietăţii;

• învăţarea bazelor comunicării cu o altă persoană;

• stabilirea unei legături cu o altă persoană;

• diminuarea efectelor secundare ale disfuncţiei de integrare senzorială, inclusiv anumite

stereotipii;
 • învăţarea construirii unui joc, a unei poveşti etc. descoperind propriile limite şi
capacităţi.

De cele mai multe ori, copiii cu disfuncţii de integrare senzorială experimentează

probleme în ceea ce priveşte simţurile tactil, olfactiv, auditiv, gustativ şi / sau vizual, la acestea
se adaugă dificultăţi în ceea ce priveşte mişcarea, coordonarea şi conştientizarea propriului corp
în spaţiu.

Astfel, aceste persoane pot fi extrem de sensibile la anumite texturi, sunete, mirosuri şi
gusturi, la anumite haine, la diverse parfumuri, la anumite mâncăruri, sau chiar la anumite
zgomote obişnuite ce le pot provoca disconfort.

În cazurile în care avem de-a face cu disfuncţii de integrare senzorială, creierul pare să
nu fie capabil să sorteze stimulii de fond şi să delimiteze ceea ce este cu adevărat important,
aceasta ducând de cele mai multe ori la o suprastimulare sau la o supraîncărcare cu informaţii
senzoriale, astfel terapia prin integrare senzorială este utilă copiilor cu dificultăţi de învăţare,
ajutându-i să proceseze informaţiile provenite prin diversele canale senzoriale, ajutând copilulsă
devină independent și să depăşească pasivitatea.

Terapia ocupaţională are ca obiective principale: responsabilizarea, independenţa şi

capacitatea de a reacţiona adecvat în diversele situaţii de viaţă cotidiană, formarea deprinderilor
de autoîngrijire şi igienă personală, dezvoltarea abilităţilor de muncă, joc, petrecerea timpului
liber, educarea şi dezvoltarea capacităţilor cognitive, dezvoltarea şi antrenarea motricităţii,
formarea imaginii şi încrederii de sine, şi dezvoltarea abilităţilor de relaţionare interpersonală.

Ergoterapia sau activitățile de tip lucrative sunt un mijloc de exprimare, permițând

copilului să creeze în realitate ceea ce a văzut, trait sau imaginat. Activitățile ergoterapeutice
implică gandire, planificare, presupunere și alegere, pentru ca la finalul activității, copilul cu
dificultăți să fie mandru că a creat o jucărie, un panou decorativ, sau un obiect util. Activitățile
ergoterapeutice cu ajutorul uneltelor, ajută la dezvoltarea membrelor superioare și contribuie la
progresul capacităților de coordonare. ( Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie special Ghid
pentru concursuri şi examene de obţinere a gradelor didactice, Ediţia a III-a,Editura Polirom
2013,pag. 299 ).

Activitatile ergoterapeutice pun accentul pe reeducarea gestualității, a îndemânării,

învatarea unor deprinderi noi, utile, dezvoltarea expresivității, adaptarea la efort, astfel că
activități ca desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante în dezvoltarea proceselor gândirii,
pentru o mai buna coordonare oculară și manuală, pentru dezvoltarea motricității fine.

Meloterapia utilizează toate influiențele muzicii, cu ajutorul sunetelor muzicale copiii

trăiesc o serie de experiențe care țin în primul rând de ascultare, în timpul acestor sedințe s-a
demonstrat că scade tensiunea, agitația motorie, durerile, tensiunea musculară, muzica oferindu-
le copiilor sentimentul de siguranță, și îi calmează, acestă terapie îmbunătățește starea fizică și
mintală a copilului, poate îmbunătăți coordonarea, atenția și capacitatea de concentrare. (Alois
Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie special Ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a
gradelor didactice, Ediţia a III-a,Editura Polirom 2013,pag. 302 ).

Scopul folosirii muzicii este acela de a-i învăța să comunice, pentru că ei au capacitatea
de a recunoaște tonalitățile și unii au aptitudini extraordinare pentru muzică, astfel prin
meloterapie se poate crea un cadru securizat în care copilul învăța nu numai să comunice, dar și
diverse sarcini, învață să respecte reguli sau convenții sociale.

Ludoterapia – copilul cu TSA trebuie îndrumat sistematic şi sub aspect ludic spre acel
nivel funcţional în care se poate juca singur fără monitorizarea sau supravegherea unui adult.

În cazul acestora există trei forme de joc și anume: jocul explorator-manipulativ, jocul
reprezentativ, jocul cu reguli. Jocul explorator-manipulativ constă în explorarea prin manipulare
a diferitor obiecte ce constituie o sursă de stimulare. Jocul reprezentativ, sau „jocul de-a…”
constă în exprimarea gradului de organizare mintală a persoanei și totodată solicitând stimularea
imaginaţiei şi creativităţii partenerilor de joc. (Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie special
Ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a gradelor didactice, Ediţia a III-a,Editura
Polirom 2013,pag. 297 ).

Terapia prin artă reprezintă îmbinarea dintre artă și terapie. Aceasta facilitează
exprimarea și dezvoltarea creativității, dezvoltarea abilităților de socializare și relaționare, ajută
la creșterea încrederii în sine și la reducerea stresului.

Pentru copiii și persoanele care sufera de TSA terapia prin artă reprezintă o modalitate
excelentă de exprimare, aceasta îi poate ajuta să își dezvolte o gamă largă de abitilăți printrun
mod mai accesibil pentru ei decât prin limbajul vorbit.

2. Kinetoterapia. Copiii cu tulburare din spectrul autist pot avea deficienţe în ceea ce
priveşte: forţa musculară, coordonarea, echilibrul, însuşirea deprinderilor motrice de bază şi
utilitare, funcţiile senzorio-motrice, motricitatea fină şi capacitatea de relaxare. Un program de
kinetoterapie complex îi ajută pe copii atât prin exerciţiile practicate cât şi prin atitudinea de
relaţionare susţinută de către kinoterapeut, să-şi cunoască mai bine propriul corp, să se integreze
mai bine în mediul înconjurător şi să relaţioneze mai bine cu ceilalţi oameni.

În programele de kinetoterapie, abilităţile sociale, emoţionale, cognitive şi comunicarea

sunt “exersate” la fel ca şi aptitudinile motrice.

Pentru ca rezultate să fie pe măsura așteptărilor și ședințele să se desfășoare normal,

specialiștii trebuie să aibă ca metodă principală de învățare, jocul. Astfel ca şedinţele de terapie
vor consta în jocuri iniţiate fie de terapeut fie de copil, care să conducă către un obiectiv
terapeutic precum cel al dezvoltării motricităţii generale, dezvoltării motricităţii fine şi a
îndemânării motorii, necesare autoservirii şi diverselor activităţi cu caracter practic, educării
echilibrului static şi dinamic, educării ritmului şi a coordonării mişcărilor, dezvoltării dominanţei
laterale, dezvoltării capacităţii de percepţie, orientare şi organizare spaţiotemporală și formării
percepţiei corecte a schemei corporale.

3. Terapia 3C. este o terapie practică ce se realizează prin exerciții fizice specifice.
Terapia 3C construiește la copilul autist comportamente adaptative bazate pe abilități
psihomotrice de bază.

Scopul terapiei este de a învața să meargă corect, să alerge, să manipuleze obiecte, să

meargă în echilibru pe o bârnă, să schimbe voluntar directia mersului, să constientizeze utilitatea
mișcărilor învățate și valoarea lor practică și contextul în care se află și prezența celor din jur.

Totodata poate învața ce înseamna disciplina și că anumite comportamente nu sunt

permise.

4. Terapia tulburarilor de limbaj (Logopedia). Logopedia este o disciplină specială care

se ocupă cu prevenirea și corectarea defectelor de vorbire. Știința despre fiziologia și patologia
proceselor de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul pedagogico-corectiv al
defectelor în domeniul înțelegerii comunicării poartă numele de logopedie. (M. Sovak). În
categoria tulburărilor de limbaj sunt cuprinse toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală,
de scriere, de citire, de mimică și articulare.

Obiectivele specifice ale terapiei logopedice în autism trebuie să includă neapărat:

• articularea corectă a cuvintelor;

• îmbunătăţirea atât a comunicării verbale cât şi a celei non-verbale;

• înţelegerea comunicării verbale şi non-verbale, înţelegerea intenţiilor celorlalţi într-o

anumită situaţie dată;

• iniţierea comunicării fără ajutor din partea celor din jur;

• cunoaşterea locurilor şi momentelor potrivite pentru a spune ceva;

• dezvoltarea abilităţilor de conversaţie;

• dezvoltarea schimbului de idei;

• dezvoltarea comunicării ca modalitate de îmbunătăţire a relaţiilor;

• învăţarea şi folosirea funcţiei auto-reglatorii a limbajului.