Cap1 Problematica Autismului

1.1.Istoria Autismului

Tulburarea de spectru autist este o tulburare de neurodezvoltare care afectează modul în care
o persoană comunică și relaționează cu cei din jur. Potrivit estimărilor realizate de Autism
and Development Disabiliteis Monitoring, 1 din 68 de copii este diagnosticat cu tulburare de
spectru autist, la nivel international.

Această statistică arată în fapt o creștere semnificativă a numărului de cazuri, în ultimii 30 de

anu, iar justificarea acestor creșteri este dată în mare măsură de îmbunătățirea metodelor de
evaluare și diagnosticare a tulburării de spectru autist. Autismul are o istorie fascinantă dar
care a fost lansată într-un con de umbre până de curând. Această situație a fost schimbată de
Steve Silberman (lucrarea Neurotriburi, 2015) care a venit cu o abordare diferită a
autismului, bazată pe acceptarea acestei neurodiversități.

Tulburarea de spectru autist a fost introdusă în mediul medical în anul 1943 de un specialist
în psihiatria pediatrică, pe nume Leo Kanner, care a observant că 11 dintre pacienții săi
păreau să trăiască într-o lume a lor și să îi ignore complet pe cei din jurul lor. Kanner a
observant cum acești copii erau retrași în lumea lor, nu vorbeau unii cu alții, se panicau când
se produceu schimbări în mediu. Leo Kanner, a afirmat că problema lor se deosebea “în mod
marcant și unic” de orice alte situații descrise anterior în literarura clinică și a numit-o autism
(de la grecescul autos-sine) deoarece copii respectivi păreau cei mai ferciți când erau izolați
de ceilalți.

În studiul realizat, Kanner a presupus că aceste tulburări sunt prezente la copil din primii ani
de viață iar capacitățile lor cognitive rămân intacte, ipoteză ce ulterior va fi demontată de
cercetările în domeiu. Leo Kanner realizează în lucrarea sa descrieri ale copiilor cercetați de
acesta și colaboranții săi: “Tulburarea fundamentală,…, este incapacitatea copilului de a se
raporta pe căile obișnuite la oamnei și la situații, încă de la începutul vieții.” (Kanner apud
Silberman, Neurotriburi).

Un an mai târziu, Hans Asperger, un doctor din Austria, a descoperit, în clinica în care lucra,
pacienți ce prezentau o detașare față de persoanele din jur, inclusive față de părinți și
persoanele familiar. Spre deosebire de copii diagnosticați de către Kanner în 1943, pacienții
lui Asperger se exprimau în propoziții complexe și aveau aptitudini complexe în domeniul
stiințific-matematic. Aceste descoperiri au fost realizate în cadrul secției pentru copii, dintr-
un centru înființat în 1911, în Viena, de doctorul Erwin Lazar. Hans Asperger împreună cu
psihologul Annie Weiss lucrau în cadrul acestei secții. Abordarea personalului din clinică se
concentra pe a diagnostica copiul în urma observării intense. Filozofia lui Lazăr, adoptată și
de personalul din clinică, era ca “doar urmărind copilul în timpul vieții de zi cu zi, la ore, la
joacă, la masa, în timpul liber, se puteau înțelege dimensiunile reale ale problemei de care
suferă”.

Timp de zece ani, Asperger și personalul lui au examinat sute de copii cu un cumul similar de
trăsături: lipsa ablilităților sociale, dificultate în adaptarea la noi reguli, comportamente
repetitive, fascinație față de legi și programe. Pentru a clasifica starea acestor copii, Asperger
a folosit tremenul de “autismus”, pe care îl consideră o entitate naturală care rămâne
constantă pe tot parcursul vieții.

În cadrul cercetărilor, printer concluziile trase de Asperger s-a numărat următoarea: “copii
autiști au capacitatea de a privi lucrurile și evenimentele din jur dintr-un punct de vedere nou,
ceea de dovedește, de multe ori, un grad de maturitate surprinzător. Abilitatea aceasta, care
rămâne pe tot parcursul vieții, poate duce, în cazuri favorabile, la reușite excepționale pe care
alții nu le-ar putea obține”.-Hans Asperger

Pe data de 3 octombrie 1938, Hans Asperger a ținut primul discurs public din istorie despre
autism, la Spitalul Universitar din Viena, în cadrul căruia și-a expus ideile și concluziile în
studiile sale. În urma acestui discurs public au crescut numărul de diagnosticuri cu autism,
astfel ieșe la iveală că autismul nu era ceva deloc rar, se întâlnea la toate categoriile de vârstă
și avea o gamă variată de manifestări(Silberman, 2010). Cu alte cuvinte, era vorba de un
spectru și odată ce reușeai să afli ce trebuie să cauți, îl vedeai cu ușurință în jur.

1.2.Diagnosticarea Autismului

Autismul are mai multe grede de afectare, care se caracterizează prin manifestări de
intensitate diferită. Indentificarea precoce a condiții va fi urmată de tratamentul și terapia
adecvată pentru un parcurs optim spre recuperare. În prezent, nu există teste medicale prin
intermediul cărora să se poată diagnostica autismul.
Specialiștii vor aplica în cazul unei persoane suspecte de autism diverse instrumente de
diagnosticare și vor face multiple investigații medicale, atât pentru confirmarea condiției, dar
și pentru excluderea prezenței altor afecțiuni. De cele mai multe ori, părinții sunt primii care
observă faptul că, copilul lor are comportamente neobișnuite, comparative cu ceilalți copii.
Aceste nerguli sunt confirmate, de obicei, de pediatrul care observă în mod periodic copilul,
în timpul consultului de rutină.

De obicei, medical pediatru recomandă părinților ca micuțul suspect de o tulburare din

spectrul autismului să fie evaluat de un specialist în evaluarea dezvoltării comportamentale,
sociale și de limbaj și i se recomandă intervenția timpurie. Un diagnostic corect și stabilit la
timp, va fi urmat de accesul la terapii care vor îmbunătăți zonele de dificultate și vor
îmbunătăți calitatea vieții, în general. O diagnosticare completă implică o echipă
multidisciplinară de specialiști: logoped, pediatru, neurolog pediatru, psihiatru, fizioterapeut,
kinetoterapeut, psihoterapeut specializat în terapie ocupațională, medic orl-ist.

Persoanele cu autism prezintă o combinație individuală și distinctivă de nevoi și calități.

Autismul reprezintă o tulburate globală și precoce a dezvoltării, care apare înaintea vârstei de
trei ani, caracterizată prin funcționarea deviantă și/sau întârziată în interacțiune social,
comunicare verbal sau nonverbală și comportament. Pe lângă aceste trăsături specific,
tulburarea este însoțită adeseori de fobii, stereotipii, perurbări ale somnului și ale alimentației
și gesture auto agresive.

Identificarea autismului este amânată, adeseori, până la vârsta coplilăriei mijlocii, mai ales
dacă nu este întârzierea limbajului. Rapoartele retrospective sugerează că majoritatea
părinților identifică primele semne de îngrijorare aproximativ la vârsta de 18 luni. Cu toate
acestea, înrecistrările video timpurii, făcute de părinți în preajma vârstei de un an, pot
evidenția trăsăturile specific autismului, care deosebesc copilul, diagnosticat ulterior ca
suferind de autism, de alți copii de aceași vârstă.

Studiile au dovedit că diagnosticul de autism se poate stabili cu precizie între vârstele de doi
și trei ani, deși diagnosticarea spectrului autist mai lar este mai puțin precis la acea vârstă
decât la copiii mai mari. Părinții doresc stabilirea cât mai timpurie a unui diagnostic, iar
unele date atestă că intervențiile terapeutice precoce adecvate pot ameliora rezultatele. În
plus, se poate acorda un sfat genetic în momentul în care pătinții planifică concepția unui
copil.

Manualul de diagnostic și statistică a bolilor mentale (DSM) permite stabilirea unui

diagnostic nosologic (încadrarea pacientului într-una sau mai multe categorii diagnostic),
având în vedre simultan posibilele tulburări clinice, tulburări de personalitate și/sau retardare
mentală, condițiile medicale generale, precum și stresorii psiho-sociali. Sistemul multi axal
permite o evaluare pe mai multe axe, fiecare axă referindu-se la un domeniu diferit de
informații care pot ajuta clinicianul în elaborarea planului de tratament.

DSM V “Diagnostic and Statistical Manual of Mental disorders” sau “Manual de diagnostic
și Statistică a Tulburărilor Mentale” publicat de “Asociația Psihiatrilor din America” este cea
mai nouă versiune a manualului de diagnostic și adduce o serie de modificări în ceea ce
privește diagnosticul de Autism, comparative cu DSM IV. Printre modificări se află unirea
tulburărilor autiste din DSM IV TR într-o singură categorie de diagnostic Tulburări de
spectru autist. Sindromul Rett este scos din categora TSA.

Numărul de criterii de diagnostic (6/12-3/2), vârsta de debut este acum mica copilărie,
combină domeniile de comunicare și interecțiune social și include niveluri diferite ale
limbajului. Simtomele sunt apreciate de la ușoare la severe. Noile schimbări aduc o mai mare
claritate diagnosticului și îmbunătățesc stabilitatea diagnosticului în timp.

Conform Manualului de Diagnosticare și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale-DSM

V în momentul evaluării, specialiștii au în vedere următoarele criterii de diagnosticare:

A. “ Deficite persistente în comunicarea și interacțiunea socială ce se întâlnesc în cadrul mai

multor contexte, manifestate în următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul
timpului:
1. Deficite în reciprocitatea social-emoțională ce variază de la o inițiere anormală a
interacțiunii sociale și imposibilitatea de a susține o conversație, la o capacitate de
împărtășire redusă a intereselor, emoțiilor sau afecțiunii, la incapacitatea de a iniția sau de
a răspunde la interacțiunile sociale.
2. Deficite ale comportamentelor comunicări nonverbale folosite în cadrul interacțiunilor
sociale ce variază de la comunicarea verbal și nnverbală foarte slab integrate, la
anormalități ale contactului vizual și limbajul corpului său deficite în înțelegerea și
utilizarea de gesture, la lipsă totală a exprimării faciale și a comunicării nonverbale.
3. Deficite în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor ce variază de la dificultăți de a
se implica în jocuri imaginative sau de a-și face prieteni, la lipsa interesului vizavi de
persoanele de aceași vârstă.

B. Comportamente, interese sau activități restrictive cu modele repetitive, manifestate în cel

puțin două din următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul timpului:
1. Mișcări motorii, folosirea de obiecte sau limbaj stereotip sau repetitiv, stereotipii motorii
simple, aliniatul jucăriilor sau aruncatul obiectelor, ecolalalia, utilizarea indiosincratice.
2. Insistență ca lucrurile să se întâmple în acelși fel, o aderare inflexibilă la rutine sau
modele ritualizate pentru comportamente verbal sau nonverbale, reacții extreme la
schimbări mici, dificultăți în situațiile de tranziție, modele rigide de gândire, formule de
salut, nevoia de a urma aceeași rută sau de a mânca același lucru în fiecare zi.
3. Interese restrictive, fixiste de o intensitate și concentrație anormale, atașament puternic
sau preocupare față de un obiect neobișnuit, interese înalt restrictive și manifestate cu
perseverenșă.
4. Hiper sau hipo-reactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobișnuit pentru
caracteristicile senzoriale ale mediului, indiferenți la durere sau temperature, reacții
neportivite la anumit sunete, texture, mirosul sau atingerea în mod excesiv a obiectelor,
fascinație pentru lumini și mișcare.

C. Simptomele trebuie să fie prezente în perioada de dezvoltare timpurie, da este posibil să

nu fie identificate în mod potrivit decât atunci când cererile sociale depășesc capacitățile
limitate ale individului, sau pot fi mascate de strategii învățate de-a lungul vieții.
D. Simptomele cauzează dificultăți semnificative din punct de vedere clinic în aria socială,
ocupațională sau alte arii importante funcționării fireși ale individului.
E. Aceste deficite nu pot fi explicate de prezența unei dizabilități intelectuale (întârziere
mintală) sau de întârziere globală în dezvoltare. Întârzierea mintală și tulburarea de
spectru autist apar în mod frecvent împreună, pentru a pune un diagnostic comorbid al
tulburării de spectru autist și întârzierii mintale, comnuicarea socială ar trebui să fie sub
ceea ce se așteaptă de la un nivel general de dezvoltare.”
În cazul autismului, individul se izolează de realitate și refuză să comunice cu mediul.
Prima caracteristică a afecțiunii este diversitatea formelor în care apare și se manifestă și
faptul că nu există două persoane cu autism la fel. Nu este obligatoriu ca toate
simptomele și manifestările să se regăsească în toate cazurile.
Frecvența tulburărilor invasive de dezvoltare este de 22 de persoane la 10.000 de
locuitori, și de 4 ori mai des întâlnită în cazul persoanelor de sex masculin.