Familia Creștină Contemporană

Anul II,semestrul II

Disciplina:Crizele familiale și modalități de intervenție din perspectiva asistenței sociale

Persoanele autiste și metode de intervenție

Conf.dr.Carmen Gabriela Lăzăreanu

Masterand:Busuioc(Cretu)Monica Elena

2022

1
Cuprins

INTRODUCERE ............................................................................................................................................... 3
Definiție......................................................................................................................................................... 5
Clasificare ...................................................................................................................................................... 7
Evoluție ....................................................................................................................................................... 10
Prognostic ................................................................................................................................................... 10
Modalități de intervenție ............................................................................................................................ 11
Concluzii ...................................................................................................................................................... 22
Bibliografie .................................................................................................................................................. 23

2
INTRODUCERE
Autismul este o tulburare severă de dezvoltare, de natură neuro-biologică, în care persoanele
afectate au dificultăți în a dezvolta relații sociale normale, pot utiliza un limbaj anormal sau lipsit
de nuanțe, uneori nu pot comunica deloc și se comportă în moduri compulsive și ritualice.
Nu există un tratament la ora actuală care să vindece autismul și nu sunt elucidate în totalitate
cauzele. Există însă intervenții terapeutice care ajută persoanele cu autism să devină funcționale și
să se integreze în societate.

Întârzierea diagnosticării copiilor cu autism poate crea dificultăți în recuperarea lor, astfel se
impune ca intervenția terapeutică să înceapă ideal chiar de la varsta de 2 ani, cât mai rapid după
diagnosticare, pentru a le crește șansele de recuperare. Cu cât se întărzie mai mult, cu atât șansele
de recuperare se diminueaza, iar dupa 4 ani este mai dificila imbunatatirea abilitatilor de crestere
a gradului de autonomie personala. Majoritatea persoanelor cu o tulburare din spectrul
autismului se limiteaza la anumite modele de comportament, interese si activitati si de multe ori
urmeaza cateva rutine fixe.
Diagnosticul se bazeaza pe observare, teste psihologice precum testele de diagnostic standard,
international, ADOS si ADI-R, precum si discutiile cu parintii, educatorii sau alti ingrijitori.
Tulburarile de tip autism sunt considerate un spectru mai vast de tulburari, deoarece manifestarile
variaza foarte mult de la o persoana la alta in functie de tipul si severitatea lor. Anterior, au fost
subclasificate in autism clasic, sindromul Asperger, sindromul Rett, tulburarea dezintegrativa a
copilariei si tulburarea de dezvoltare omniprezenta.
Cu toate acestea, medicii in prezent nu mai folosesc aceasta terminologie si iau in considerare toate
aceste tulburari ca fiind autistice, cu exceptia sindromului Rett, care este o tulburare genetica
distincta. Majoritatea sunt caracterizate prin dizabilitati intelectuale, iar sistemul de clasificare
subliniaza faptul ca, in cadrul spectrului larg, pot sa apara caracteristici diferite mai mult sau mai
putin puternice la acelasi individ.
Numarul estimat de persoane identificate cu o tulburare din spectrul autismului continua sa creasca
pe masura ce medicii si personalul specializat in cresterea si dezvoltarea copiilor afla mai multe
despre simptomele tulburarii.
Simptomele specifice tulburarilor din spectrul autismului pot sa apara in primii 2 ani de viata, dar
formele mai usoare nu pot fi detectate pana la varsta scolara. Aceste tulburari apar la aproximativ
1 din 68 persoane pe baza statisticilor recente ale populatiei si sunt de 4 ori mai frecvente in randul
baietilor decat in randul fetelor. Cauzele specifice ale tulburarilor din spectrul autismului nu sunt
pe deplin intelese, cu toate ca ele sunt adesea legate de factorii genetici. Pentru parintii cu un copil
diagnosticat cu autism, riscul de a avea un alt copil cu aceeasi tulburare este de 50 pana la 100 de
ori mai mare.

3
Mai multe anomalii genetice, cum ar fi sindromul cromozomului X fragil si sindromul Down, pot
fi asociate cu tulburarile de tip autism. Infectiile prenatale, de exemplu, infectiile virale, cum ar fi
rubeola sau citomegalovirusul se considera de asemnea ca sunt factori de risc asociati, precum si
unele medicamente adminsitrate gravidei, precum valproatul, administrat in depresie sau alte
tulburari psihice. Este clar, totusi, ca autismul nu este cauzat de saracie, conditiile nefavorabile din
copilarie sau de vaccinuri.
Pacientii cu autism raspund cel mai bine la interventiile comportamentale foarte bine structurate
ce presupun introducerea copilului intr-un program terapeutic personalizat, adaptat la nevoile lui
si la ariile in care se identifica intarzierile.
Autismul infantil a fost introdus în literatura psihiatrică de către Kanner, după ce acesta
a observat o grupare de caracteristici pe o serie de 11 copii dintr-un spital din Baltimore. Aceşti
copii distanţi nu aveau nici o relaţie afectivă cu proprii părinţi şi aceasta din primii ani de viaţă.
Ei erau muţi, prezentau o întârziere de limbaj sau bizarerii lingvistice, cum ar fi o inversare a
pronumelui sau ecolalie. De asemenea, aveau un comportament motor repetitiv - băteau din
palme, aliniau într-un anumit fel jucăriile şi erau foarte contrariaţi la tentativa de contracarare a
activităţilor sau stereotipiilor lor.
Tot Kanner a semnalat şi caracteristicile intelectuale neobişnuite ale acestor copii. Cu
toate că erau incapabili de a comunica normal, aveau o mare uşurinţă în a memora, a calcula şi a
jongla cu numerele.
Părinţii acestor copii erau persoane instruite, a căror existenţă era foarte bine organizată,
dar „reci” pe plan afectiv. Kanner a crezut că acest sindrom ar reprezenta un proces patologic
subiacent, a cărui expresie clinică este forma cea mai precoce a schizofreniei infantile şi aceasta
sub influenţa metodelor de educaţie extrem de rigide şi reci.
După acest studiu clasic alte cazuri asemănătoare au fost semnalate în literatura psihiatrică
din numeroase ţări ale lumii. Descoperirea lui Kanner a marcat debutul cercetărilor asupra
autismului infantil şi asupra tratamentului acestei maladii invalidante.

4
Definiție

Replierea subiectului în lumea sa interioară, acesta refuzând contactul cu lumea exterioară.

Termenul de autism derivă din grecescul „autos” care semnifică „sine”, „eu” şi a fost
introdus pentru prima dată în psihiatrie în 1911 de către E. BLEULER în lucrarea sa „LE
GROUPE DES SCHIZOPHRENIES” pentru a desemna, la bolnavii schizofrenici adulţi,
pierderea contactului cu realitatea şi consecinţa acesteia, o mare dificultate în a comunica cu
ceilalţi.

Kanner descrie un număr de semne clinice caracteristice autismului infantil precoce:

1. debutul precoce, în general în primii 2 ani de viaţă.

2. izolarea extremă - atitudinea copilului frapează prin indiferenţă şi dezinteres total faţă de
persoanele şi obiectele din jur.

3. nevoia de imuabilitate - este vorba de necesitatea imperioasă a copilului de a menţine stabil

mediul său ambiant, permanenţa şi stabilitatea reperelor fiind frecvent verificate mai mult sau mai
puţin ritualizat.

4. stereotipiile gestuale - este vorba de gesturi repetate - mişcarea degetelor în faţa ochilor, mersul
pe vârfuri, automutilarea, balansul ritmic din faţă în spate.

5. tulburările de limbaj sunt constante - fie copilul nu posedă nici un limbaj, fie emite un jargon
care are melodicitatea limbajului dar fără semnificaţie, fie, în sfârşit, copilul posedă un limbaj dar
care nu are decât puţin sau deloc valoare de comunicare - ecolalie, incapacitatea de a
folosi pronumele personale, cuvinte deformate şi inventarea de neologisme.

În descrierea autismului, Kanner insistă şi asupra memoriei remarcabile a unora dintre aceşti copii
şi a aspectului lor inteligent, caractere diferenţiale de stările de oligofrenie descries anterior de
psihiatrii clasici.

Progresiv, alte afecţiuni apropiate de autism sunt descrise de Kanner sub termenul generic de
PSIHOZE INFANTILE PRECOCE. Acestea au în comun cu autismul debutul precoce în perioada
primilor 2 ani de viaţă şi tulburarea profundă a contactului cu lumea exterioară, dar se diferenţiază
prin anumite particularităţi clinice.

5
În 1977 psihanalistul englez F. TUSTIN a propus clasificarea autismului în 3 grupe:

1. Autismul primar anormal. Acesta ar reprezenta o prelungire anormală a autismului primar

normal, forma „amoebiană”, care s-ar caracteriza prin faptul că bebeluşul nu poate face o veritabilă
diferenţiere între corpul său şi cel al mamei sale.

2. Autismul secundar „în carapace”. Această formă seamănă cel mai bine cu autismul descris
de KANNER. În acest caz ar fi vorba de crearea unei veritabile bariere autiste care formează
carapacea destinată interzicerii accesului într-un exterior care este perceput ca terifiant.
Corpul copilului este insensibil şi respinge orice contact fizic. Activitatea fantastică este săracă,
iar gândirea inhibată.

3. Autismul secundar regresiv maschează de fapt schizofrenia infantilă.

Psihiatrii din întreaga lume s-au preocupat de a identifica semnele cele mai precoce de
evoluţie psihotică din interiorul diadei interacţionale mamă-copil, semne extrem de importante,
deşi nespecifice, pentru că permit un diagnostic precoce:

- refuzul biberonului

- insomniile

- autoagresivitatea sau dimpotrivă calmul excesiv

- absenţa atitudinilor de anticipare ale copilului

- absenţa surâsului social la vârsta de 3 luni şi a angoasei de separare la 8 luni

- dezinteresul pentru jucării

- interesul aproape exclusiv pentru jocul mâinilor în faţa ochilor

- absenţa reacţiei la zgomot sau/şi voce – pseudosurditate

- indiferenţa faţă de anturaj

6
Clasificare

În clasificarea internaţională D.S.M. IV autismul este clasificat în capitolul „Tulburări Pervazive

de Dezvoltare”. La fel şi în C.I.M. după O.M.S., care nu mai consideră autismul o boală mentală
ci un handicap.

Clinic, se disting:

1.Autismele „pure” care reprezintă numai 10-30 din 100 de cazuri

2. Autismul „asociat” care se regăseşte în cadrul unui sindrom sau boală a copilului -
Sindromul „x” fragil, fenilcetonuria, etc.

3. Celelalte psihoze infantile.

TULBURAREA AUTISTĂ - SPECTRUL CLINIC

IZOLAREA

- copilul pare că nu vede şi nu aude

NECESITATEA IMPERIOASĂ DE IMUABILITATE

- nu suportă schimbările

- orice noutate îl deranjează

- are nevoie de rutină, de ritualuri

7
REGISTRUL VIZUAL

- evită privirea interlocutorului

- priveşte „prin geam”, dincolo de ceilalţi

- uneori are strabism

- alte ori privirea este „furişată”

REGISTRUL AUDITIV

- este indiferent la zgomote

- nu răspunde la propriul nume

- dar reacţionează la zgomotele discrete - el nu este surd

INDIFERENŢA FAŢĂ DE ADULT

- chiar dacă uneori este docil şi se lasă ţinut de mână de exemplu, participarea este exclusiv fizică

SUPORTĂ RĂU CONTACTUL CORPORAL

- la atingere se retrage, se agită, declanşează stereotipii, automutilare, heteroagresivitate.

SE FOLOSEŞTE DE INTERLOCUTOR CA DE UN OBIECT

- îi ia mâna pentru a deschide uşa sau pentru a mânca sau pentru a lua o jucărie

8
MANIPULEAZĂ OBIECTELE ÎNTR-O MANIERĂ NEOBIŞNUITĂ

- aruncă jucăriile

- atinge un obiect dar imediat îşi retrage mâna

- este captivat de aspecte izolate ale obiectelor

REACŢIONEAZĂ ANORMAL LA STIMULI EXTERNI

- fie prea puţin fie exagerat la stimulii vizuali, auditivi, tactili, dureroşi

- fie prin stereotipii motorii - de ex. mişcări de balans

ABSENŢA INTERESULUI PENTRU CREATIVITATE ŞI ÎNVĂŢARE

- nu ştie să se joace pentru că nu are fantezie şi nici imaginație

- uneori face o pasiune pentru o anumită activitate - de ex. puzzle, construcţii

TULBURĂRILE DE LIMBAJ SUNT CONSTANTE ŞI IMPORTANTE

- cel mai adesea limbajul este absent, redus la ţipete: 1 din 2 copii autişti, în medie, nu vorbesc

- când limbajul există

- și înțelegerea limbajului este deficitară

MOTRICITATEA

- alura este rigidă, fără supleţe

- mersul este adesea pe vârful picioarelor

- prezintă stereotipii motorii ale membrelor superioare atunci când este contrariat

- prezintă spontan mişcări bizare ale mâinilor şi degetelor în faţa ochilor

9
- nu-şi foloseşte corpul ca mijloc de comunicare

- 20-25 din 100 de copii cu autism au capacităţi intelectuale normale sau superioare

Evoluție

Evoluţia depinde în aceeaşi măsură de mediul familial şi educativ, de programele

pedagogice specifice propuse în colectivitate precum şi de capacităţile de integrare ale copilului.

Adolescenţa este o perioadă complexă la 2/3 dintre pacienţi, ei dezvoltând o regresie globală a
achiziţiilor anterioare. Momentele depresive intense sunt frecvente la această vârstă şi necesită
tratamente psihiatrice şi psihoeducative specifice.

Caracteristicile esenţiale ale handicapului sunt stabile la adult. În general, sub efectul tratamentelor
psihoeducative stereotipiile se simplifică, hiperactivitatea motorie diminuă sau dispare, în
general toate simptomele autiste diminuă în intensitate. Autismul infantil reprezintă un handicap
major în evoluţia unei persoane, perturbând considerabil integrarea socială.

În cele mai bune cazuri, 5-20 din 100 de adulţi, prezintă forme clinice reziduale. Ei îşi pot
desfăşura o parte din viaţă în familie - sfârşitul de săptămână, vacanţele sau chiar permanent iar o
altă parte în instituţii specializate de tipul spitalelor de zi sau externatelor medicopedagogice care
respectă nevoile specifice ale persoanelor autiste, le ajută să depăşească momentele de criză şi le
oferă posibilitatea de inserţie socială prin muncă în condiţii speciale, tip ateliere protejate.

Numai 1-2 din 100 de adulţi cu autism pot accede la o viaţă normală familială, socială şi
profesională.

Prognostic

1. RETARDUL MENTAL - 2/3 din copiii autişti au un retard mental asociat cu un Q.I. sub 70, iar
½ din ei au un Q.I. sub 40-50. Profunzimea retardului mental este un semn de prognostic rezervat.

2. RETARDUL SEVER AL LIMBAJULUI. Peste ½ din copii au un mutism

cvasicomplet, ei nu emit decât sunete, silabe, dar pot recunoaşte desene, pot vedea cuvinte scrise,
chiar atunci când nu pronunţă şi nu înţeleg forma verbală. Posibilitatea învăţării vorbirii şi
cuvintelor scrise constituie un element de prognostic bun.

10
3. STEREOTIPIILE motorii sau emiterea de sunete, silabe, cuvinte, fraze repetate identic ecolalie
participă la izolarea copiilor. Aceste stereotipii sunt rezistente la tratament, jenează integrarea
socială şi sunt periculoase prin automutilarea pe care o generează anumite gesturi.

Ecolalia în schimb poate reprezenta o etapă pozitivă de evoluţie a comunicării prin verbalizare.

4. HIPERACTIVITATEA motorie este o tulburare frecvent asociată. Agitaţia dezordonată,

impulsivitatea, conduitele riscante din cauza inconştienţei pericolului îngreunează procesul de
învăţare şi socializarea.

5. EPILEPSIA - 30-40 din 100 de copii autişti, mai ales după depăşirea adolescenţei, dezvoltă
o epilepsie care necesită o terapie adecvată.

MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE

În urma numeroasele cercetari realizate de-a lungul timpului, s-a ajuns la concluzia ca autismul nu
poate fi vindecat, dar se poate evita cel putin agravarea deficitului atat pe plan intelectual cat si pe
plan emotional.

Obiectivul principal al oricarui tratament este ameliorarea conditiilor de viata ale copilului.
Majoritatea copiilor cu autism au nevoie de ajutor in multiple domenii: limbajul, autonomia
sociala, comportament (hiperactivitate, izolare, stereotipie, autostimulare, agresivitate).

Luand in considerare originea multifactoriala a autismului, de-a lungul timpului au fost propuse
multiple tratamente si terapii care au incercat cel putin sa reduca simptomatologia, daca nu sa
vindece: numeroase tratamente medicamentoase, terapia psihanalitica, terapia presiunii, tehnici
educative, terapia comportamentala, strategii si tehnici din sistemul TEACCH.

11
ABA (Applied Behavior Analysis = Analiza Comportamentala Aplicata)

Terapia comportamentala ABA este una din cele mai raspandite terapii. Terapia comportamentala
urmareste cu precadere imbunatatirea deprinderilor adaptative( precum comunicarea) si
descurajarea comportamentelor distructive (agresivitatea, stereotipiile, autostimularile). Termenul
“comportamental” se refera la un stil de predare: accentul se pune pe incercari distincte, pe
impartirea activitatilor in pasi mici, folosirea sistematica a recompensei si laudei.

Aceasta terapie a fost initiata de dr. Lovaas inca din anii ´70 si apoi imbunatatita in anii ´80.

Terapia ABA este o metoda mai dura, dar are rezultate mai spectaculoase. Datele obtinute in urma
studiilor sugereaza eficacitatea acestei terapii. Alte studii vin sa conteste aceste rezultate, sustinand
ca durata achizitiilor este incerta, ca autistii prezinta o regresie dupa incetarea tratamentului, ca ei
intampina dificultati crescute la intrarea in adolescenta.

Terapia ABA opereaza cu urmatoarele concepte:

- Antecedent : reprezinta momentul in care a inceput comportamentul, situatia in care

apare, locul in care se afla copilul, cu cine este copilul, ce vede, ce simte;

- Comportament : care este comportamentul a carui frecventa dorim sa o marim sau sa o

micsoram;

- Consecinta : ce se intampla dupa comportament.

Terapia are la baza un concept mai vechi “cainele lui Pavlov” si inseamna “dresarea copilului”.
Acesta este si motivul pentru care este foarte criticata: “robotizeaza copilul” si il invata mecanic
niste lucruri. Dar, desi ei invata mecanic toate lucrurile, se constata ca dupa un timp le aplica in
viata de zi cu zi in mod firesc. De exemplu, copilul invata, la inceput mecanic, comanda
“imbratiseaza-ma” si dupa un timp el va imbratisa ori de cate ori se va bucura de ceva.
Surprinzator, pot apare si lucruri care nu a fost invatat. Practic el invata sa invete.

12
Orice terapie ABA are la baza controlul comportamentului. Se urmareste incurajarea
comportamentului pozitiv si inlaturarea comportamentului negativ. Incurajarea comportamentului
pozitiv se face prin recompensare cu ceva ce copilul isi doreste (biscuiti,sticksuri, suc, dulciuri),
in cantitati mici, ca sa nu se sature repede. Atingerea poate fi o recompensa.

TEACCH

Programul TEACCH (Treatment and Education of Autistic and Related Communications

Handicapped Children – Tratamentul si educatia copiilor autisti si cu handicapuri de comunicare
inrudite) a fost initiat in statul Carolina de Nord si conceput sa faca fata numeroaselor probleme
reprezentate de persoanele cu autism. Este un program de diagnostic, tratament, formare, cercetare
si educare a copiilor cu autism si tulburari inrudite de dezvoltare, precum si a familiilor acestora.
(Peeters,T.2009)

Obiectivul general al programului este de a permite copilului autist sa se integreze in mediul sau
natural, in scopul de a favoriza dobandirea autonomiei sale maxime. Acest scop poate fi atins in
doua moduri. Unul este reprezentat de ameliorarea competentelor si adaptarea comportamentelor
copilului. Daca aceste competente nu pot fi dezvoltate in mod adecvat, se ia in considerare al doilea
mod de realizare a scopului. A doua metoda consta in conceperea unui mediu inconjurator special
sau adaptarea lui astfel incat acesta sa devina functional pentru copilul cu autism. (Peeters,T.2009)

Programul elaborat de E. Schopler si colaboratorii sai se bazeaza pe terapia comportamentala si se

refera la: imitatie, perceptie, motricitate generala si fina, coordonare ochi – mana, performante
cognitive, competenta verbala, autonomie, socializare si conduita.

13
Cercetarile lui Schopler (1971) au demonstrat pertinenta unui invatamant structurat pentru un copil
cu tulburare autista. Invatamantul structurat include utilizarea rutinei in munca de zi cu zi.
Personalul trebuie sa acorde o atentie particulara conditiilor in care lucreaza copii cu autism. In
acest sens, sistemul TEACCH, care are ca principiu de baza structurarea invatarii, descrie patru
componente ale invatarii structurate:

• Organizarea spatiului in care se desfasoara activitatile, se refera la incaperea folosita pentru

invatare, activitati de convietuire si timp liber. Accentul se pune pe delimitarea ariilor
pentru activitatile specifice si arii vizuale clare. Organizarea spatiului il ajuta pe copil sa
identifice si sa-si aminteasca locul in care se desfasoara activitatile, il ajuta sa inteleaga
desfasurarea activitatilor.

• Structurile vizuale il ajuta pe copilul cu autism sa-si focalizeze atentia pe aspectele

relevante ale sarcinii de lucru. Blocarea stimulilor vizuali si auditivi faciliteaza focalizarea
pe sarcina de lucru. Locul in care se desfasoara procesul de invatare trebuie sa fie
confortabil, sa nu distraga copilul prin zgomote, miscare sau incarcatura decorativa. La
activitate, copilul poate sta cu fata la perete pentru a nu fi distras de miscarile celorlalti.

• Programe individualizate. Acestea ajuta copilul sa inteleaga cand si ce activitate va fi

desfasurata si il ajuta sa o anticipe. Programele vizualizate in imagini sunt eficiente
deoarece: reduc problemele legate de organizare si timp; compenseaza problemele legate
de receptarea limbajului; sporesc motivatia; sprijina si sporesc independenta copilului.
Sunt necesare 2 tipuri de programe: programul general al grupei si programe individuale
pentru fiecare copil in parte. Programul general este acelasi in fiecare saptamana; el este
afisat pentru toti copiii.

• Structurarea sarcinilor. In timp ce programul indica fiecarui copil secventele ce se

desfasoara in timpul zilei, structurarea sarcinilor informeaza copilul despre ceea ce trebuie
sa faca in timpul activitatilor pe care le desfasoara in mod independent. Il ajuta pe copil sa
stie ce se asteapta de la el in timpul activitatii, oferindu-i modalitati de a rezolva sarcina si
de a se autoorganiza.

14
 • Schopler propune pentru interventia asupra comportamentului copilului cu autism
recompensa si pedeapsa. (Peeters,T.,2009)

PECS

PECS (Picture Exchange Communication System – Comunicarea cu ajutorul pictogramelor)

introduce simbolurile in terapia copilului cu autism, face trecerea catre un mod mai exact si mai
accesibil de comunicare.

Este o metoda de comunicare, conceputa initial pentru copiii prescolari cu autism si alte deficiente
de comunicare (care nu vorbesc deloc, sau doar stimulati si pentru copiii ecolalici). In timp a fost
modificat si dezvoltat iar acum este folosit pentru persoane de toate varstele, care manifesta
diverse probleme de comunicare.

Copiii care folosesc PECS sunt invatati sa ofere imaginea obiectului dorit unui partener de
comunicare, in schimbul acelui obiect. Astfel copilul initiaza un act de comunicare.

Pentru a lucra, avem nevoie de o placa de comunicare, de marimea unei coli de hartie A4,
confectionata din plastic si de simboluri de comunicare. Simbolurile trebuie sa redea cat mai exact
obiectul pe care il reprezinta; ele pot fi desene ale obiectelor, actiunilor, sau chiar si fotografii.
Primele simboluri care vor fi introdu-se trebuie sa fie legate de preferintele alimentare sau jucariile
preferate ale copilului.

Faza I

Este nevoie de 2 adulti, care vor sta asezati unul in fata copilului si unul in spate. Adultul din fata
va avea obiectul preferat si simbolul acestuia. Nu se folosesc comenzi verbale de tipul “da – mi
imaginea” sau “ce vrei?”.

Este prezentat copilului obiectul indragit, iar imaginea lui este asezata pe masa, intre el si obiect.
Adultul din spate ia mana copilului si ridica impreuna imaginea, apoi o pun in mana intinsa a

15
celuilalt adult. In acel moment acesta il recompenseaza spunand “vrei…..(obiectul din imagine)?”
si ii da obiectul in acel moment. Copilul este lasat sa se joace cateva secunde cu obiectul respectiv,
dupa care se repeta aceasta operatie de 5 ori. I se vorbeste copilului doar in momentul in care
imaginea este pusa in palma adultului, simultan cu oferirea obiectului.

Treptat se reduce implicarea adultului din spate. Adultul din fata arata palma deschisa ori de cate
ori copilul alege o imagine sau un obiect. Aceste operatii se repeta pana cand copilul ridica
imaginea, o intinde si o elibereaza in palma deschisa a adultului.

Faza II

Copilul si adultul stau la masa de lucru; se aseaza imaginea obiectului preferat pe placa de
comunicare si se ghideaza mana copilului pentru a invata sa desprinda imaginea. Daca este nevoie,
copilul este ghidat sa ofere imaginea. Se creeaza cel putin 30 de situatii in care copilul va trebui sa
ceara obiecte. Daca copilul se descurca, se mareste sistematic distanta dintre copil si adult, apoi
distanta dintre copil si imagine, astfel incat copilul sa mearga intai la imagine, apoi la adult pentru
a obtine obiectul.

Faza III

Se aranjeaza o situatie in care copilul va trebui sa ceara ceva. Cu obiectul la vedere, fara comenzi
verbale, i se arata plansa de comunicare cu 2 imagini pe ea – imaginea unui obiect preferat si a
unuia indiferent.Daca copilul ofera imaginea obiectului preferat, adultul ii ofera obiectul si il
recompenseata verbal. Se adauga imagini, astfel incat copilul sa invete sa ceara obiectul dorit.
Daca copilul invata sa discrimineze intre 8-10 imagini, se poate micsora treptat dimensiunea
imaginilor.

16
Faza IV

Copilul invata sa construiasca propozitii cu ajutorul imaginilor. Imaginea “vreau” este atasata in
partea stanga a caietului (copilul are propriul caiet de comunicatii). Cand copilul doreste un obiect,
este ajutat sa puna imaginea obiectului langa cea pentru “vreau”. In schimbul acestei “propozitii”,
copilul va primi ceea ce isi doreste. La sfarsitul acestei faze, copilul va avea in caiet 20-50 de
imagini si poate comunica cu mai multi parteneri de comunicare. Apoi se creaza pentru copil ocazii
de a solicita activitati / obiecte care nu sunt la vedere.

Faza V

In aceasta faza, copilul incepe sa ceara spontan si raspunde la intrebarea “ce vrei?”. El ar trebui sa
potriveasca imaginea “vreau” si pe cea a obiectului dorit si sa faca schimbul. Se continua pana ce
copilul reuseste sa raspunda in 80% din situatii.Copilul este ajutat sa raspunda si este recompensat
ori de cate ori realizeaza o cerere spontana.

Faza VI

Copilul incepe sa raspunda si la alte intrebari: “ce vezi?”, “ce ai?”. Are nevoie de simbolul “am”
si “vad”, care se introduc la fel ca “vreau”. Faza este considerata invatata cand copilul rezolva
sarcinile la cererea a cel putin doi adulți.

Meloterapia adresatǎ copilului cu autism

Abordarea muzicoterapeuticǎ pe care R. Benenzon o propune in manualul sǎu de meloterapie este

una extrem de particularǎ. În viziunea lui Benenzon autismul este o prelungire patologicǎ şi
deformatǎ a psihismului fetal. Astfel, obiectivul principal constǎ în lucrul cu un fel de fetus care
se apǎrǎ pe de o parte, de fricile cauzate de o lume exterioarǎ necunoscutǎ şi pe de altǎ parte, de
senzaŃia de lipsǎ a lumii sale interioare. În acest scop, pentru a putea lucra cu astfel de copii,
muzicoterapeutul trebuie sǎ creeze anumite situaŃii ambiante şi stimuli care sǎ evoce perioada de
gestaŃie.Benenzon propune, în acest scop, trei nivele succesive de lucru: Primul nivel este numit
nivelul de regresie: în aceastǎ primǎ etapǎ, pacientul este supus unor anumite sunete care sǎ
conducǎ la o stare de regresie, scopul fiind acela de a produce deschiderea canalelor de comunicare
şi ruptura concomitentǎ de nucleele defensive. Tehnicile folosite pentru acest nivel vor fi pasive
sau active. Prin meloterapia pasivǎ se înŃelege faptul cǎ pacientul este supus ascultǎrii unor sunete

17
fǎrǎ a primi nici un fel de indicaŃie precisǎ. Aceasta este aplicatǎ exclusiv copilului autist sau
psihotic. În toate celelalte cazuri, chiar dacǎ pacientul este supus unor sunete, existǎ totuşi o
activitate din partea pacientului care rǎspunde într-o manierǎ sau alta auzirii sunetului pe care îl
percepe. Cel de-al doilea nivel este numit nivelul de comunicare. În cursul acestei etape,
meloterapeutul poate profita de canalele de comunicare deschise în etapa precedentǎ pentru a putea
progresa în demersul terapeutic. Cel de-al treilea nivel este numit nivelul de integrare. În aceastǎ
ultimǎ etapǎ pacientul comunicǎ cu mediul în care se întoarce, cu grupul sǎu familial. Se utilizeazǎ
de asemenea nivelele precedente. Eul copilului autist, separat de mediul exterior printr-un fel de
colivie de sticlǎ, traversatǎ aparent doar de sunetul care va deschide primul canal de comunicare.
Sunetul care va reuşi sǎ penetreze perete de sticlǎ şi sǎ atingǎ Eul copilului autist va constitui o
parte a ISO-ui acestui copil. De-a lungul acestei etape se vor utiliza trei serii de sunete: - sunete
aparŃinând contextului cel mai primitiv, cu un puternic conŃinut regresiv, cum sunt bǎtǎile inimii,
sunete inspiraŃiei – expiraŃiei, sunetele apei; - sunete complexe cum sunt cele din fragmente
simfonice; - sunete electronice. Etapa urmǎtoare constǎ în introducerea unui instrument, ca obiect
intermediar, pentru a reproduce sunetul care poate atinge Eul copilului. Într-un mod extrem de
discret, acesta va sunet EU, conduce la cea de-a doua etapǎ, care constǎ în întâlnirea cu
meloterapeutul care, lucrând cu obiectul intermediar şi cu sunetul gǎsit, va stabili prima întâlnire
concretǎ cu acel copil. În cadrul acestei întâlniri, se va deschide şi un canal de comunicare în formǎ
inversǎ, adicǎ de la Eul copilului cǎtre meloterapeut, ca rǎspuns concret la simulul sonor. Pentru
realizarea tehnicǎ, R. Benenzon propune urmǎtoarea manierǎ: Se va folosi o salǎ specialǎ pentru
meloterapie, lipsitǎ de stimuli vizuali care sǎ-i distragǎ atenŃia copilului, decoraŃia interioarǎ
fiind pǎstratǎ în aceeaşi formǎ pe tot parcursul terapiei. Tot ceea ce se schimbǎ de la o şedinŃǎ la
alta sunt doar stimulii sonori. În acest cabinet va exista o masǎ micuŃǎ pe mǎsura taliei copilului.
Cum pentru Benenzon, apa este un element vital în terapia copilului autist, pe masǎ va exista
obligatoriu un mic bazinet rotund de metal, cu puŃinǎ apǎ în el, astfel încât dacǎ acel copil îşi va
lovi degetele de bazinet, sǎ poatǎ producǎ sunete şi vibraŃii, iar dacǎ va dori sǎ-l întoarcǎ, s-o
poatǎ face cu uşurinŃǎ, datǎ fiind forma sa circularǎ. De asemenea, este necesarǎ prezenŃa unui
borcan cu apǎ pentru a putea fi utilizat în timpul experienŃei, fie turnându-i copilului apǎ pe mâini,
fie stropindu-l atunci când este necesar.

Utilizarea apei ca obiect intermediar are la bazǎ trei motive extrem de importante:

1. Apa dǎ copilului posibilitatea de rǎspuns non verbal sau non oral, de-a lungul jocului cu ea.

2. Apa este un element comun pe care copilul îl trǎieşte în mod cotidian, care are efecte regresive
foarte plǎcute, pe de o parte, şi pe de altǎ parte, aproape toŃi copiii preferǎ apa în jocul lor şi sunt
foarte atraşi de ea.

3. Apa permite muzicoterapeutului sǎ utilizeze tehnici de mişcare şi de joc, stropind cu ea, fǎcând
anumite ritmuri, în acelaşi timp ea permițând contactul cu pielea prin intermediul mângâierilor ce
pot avea loc în apǎ, mai ales cǎ aceşti copii refuzǎ orice fel de contact, oricânt de mic ar fi el. Un
exemplu concret de şedințǎ de meloterapie este descris foarte clar de cǎtre R. Benenzon în

18
manualul sǎu. Astfel, el propune o şedințǎ de 15 minute de audiție divizate astfel: cinci minute
dintr-un exemplu sonor determinat, cinci minute dintr-un exemplu sonor contrastant în întregime
şi apoi iar cinci minute din primul exemplu sonor.

Un exemplu de astfel de şedințǎ ar putea fi urmǎtorul: cinci minute de sunet electronic sinusoidal,
apoi cinci minute din simfonia nr. 40 de Mozart, apoi iar cele cinci minute de sunet electronic
sinusoidal.

Un alt exemplu: cinci minute de sunete produse de gurǎ (sunetele 48 unor copii, cu scrâşnituri de
dinți sau alte sunete specifice propriei lor expresii), apoi cinci minute de sunete ale bǎtǎilor inimii
şi apoi iar cinci minute cu sunetele primului exemplu (sunete produse de gurǎ). Pe parcursul
şedinței meloterapeutul nu vorbeşte absolut deloc, ci doar urmǎreşte foarte atent reacțiile copilului.
Astfel, el poate depista care sunt sunetele care ating Eul copilului. Spre exemplu, la o fetițǎ care
nu rǎspundea nici unui sunet, sau nici unei schimbǎri de sunete, s-a constatat o schimbare radicalǎ
în momentul în care ea a ascultat sunetele inspirației şi expirației umane, sunete care i-au provocat
o reacție bruscǎ, începând şi ea sǎ inspire şi sǎ expire puternic dupǎ auzirea acestor sunete. Pe tot
parcursul acestor 15 minute, copilul va sta cu mâinile în apa existentǎ în bazinet, fiind astfel liber
sǎ se joace cu ea, sǎ facǎ toate mişcǎrile dorite, toate ritmurile dorite. Odatǎ deschise aceste canale
de comunicare se poate pǎtrunde în cel de-al doilea nivel, cel de comunicare, când meloterapeutul
va începe sǎ lucreze propriu zis cu copilul autist.(R. Benenezon, 1981, p. 197-206)

Cel de-al treilea nivel este de cel de integrare, când copilul va trebui integrat în familie, o bunǎ
comunicare cu aceasta fiind esențialǎ. Relația copilului autist cu pǎrinții este esențialǎ. R.
Benenzon vorbeşte despre chisturi de comunicare, prin acestea înțelegând formele repetitive şi
rigide de mesaje sau expresii pe care pǎrinții le oferǎ copilului lor autist, mesaje de care ei nu sunt
conştienți. Cele mai multe astfel de chisturi sunt expresii verbale.

Astfel, se remarcǎ patru tipuri de atitudine a pǎrinților în raport cu copilul lor autist:

1. Absența totalǎ a stimulilor sau existența lor într-o proporție infimǎ. Aceastǎ figurǎ corespunde
pǎrinților care cred sau îşi imagineazǎ cǎ probabil copilul lor este “surd”, cǎ practic el nu aude şi
nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplǎ în jurul lui. Ca urmare a acestui fapt, ei diminueazǎ pe
zi ce trece comunicarea cu propriul copil ajungând ca, în final, sǎ-l izoleze pe acesta în cadrul
propriei sale familii. Absența totalǎ a stimulilor EU Pǎrinți

2. Situația inversǎ, aceea a hiperstimulǎrii, în general indiscriminatǎ şi difuzǎ. În aceastǎ categorie

intrǎ pǎrinții care îşi copleşesc copilul cu orice fel de tip de mesaje şi stimuli, din ce în ce mai
variați şi cu o duratǎ indeterminatǎ în timp, fǎrǎ încetare şi fǎrǎ rǎbdarea de a aştepta sǎ aparǎ şi
rǎspunsul copilului.

3. Situația intermediarǎ, când apar o serie de mesaje şi stimuli care se repetǎ cotidian, în general
în acelaşi circumstanțe şi care, de-a lungul timpului, devin stimuli stereotipi. În aceastǎ categorie
intrǎ acei pǎrinți care au o conduitǎ obsesionalǎ şi uniformǎ, acei pǎrinți care dau într-una ordine,

19
fac afirmații sau negații despre ceea ce e bine, ceea ce este rǎu, oferǎ recompense sau pedepse
verbale: “Nu, nu e bine! Aşa, aşa e bine!, Aşa nu!, Aşa da! Foarte rǎu!, Nu, nu pune mâna....” etc.
Hiperstimulare indiscrimatǎ şi difuzǎ EU Pǎrinți .

4. În aceastǎ ultimǎ categorie intrǎ stimulii stereotipi care se transformǎ în veritabile anomalii de
mesaje. În general, în aceastǎ categorie intrǎ pǎrinții care transformǎ mesajele lor în suprastimulǎri
epuizante. Aceşti pǎrinți îi vorbesc copilului lor ca şi cum acesta ar fi complet surd, moduleazǎ
exagerat cuvintele, cu voce puternicǎ, repetǎ fiecare cuvânt de mai multe ori, lent şi exagerat şi pot
ajunge pânǎ la gesturi extreme prin care îşi țin copilul de mâini, într-un mod agresiv şi îi repetǎ
mesajele într-un mod de-a dreptul înspǎimântǎtor. Aceste forme de comunicare coincid cu modul
în care pǎrinții îşi înțeleg copilul autist sau felul în care interpreteazǎ ceea ce vine de la acesta.
Pǎrinții din categoriile 1 şi 3 (adicǎ acolo unde stimulii fie lipsesc, fie sunt stereotipi), au mari
dificultǎți în a înțelege expresiile copilului lor. Pentru ei, copilul lor este doar un zid de care se
lovesc şi dincolo de care nu pot vedea absolut nimic. Dimpotrivǎ, pǎrinții din categoriile 2 şi 4
(adicǎ acolo unde existǎ o hiperstimulare sau o stimulare anormalǎ) au senzația cǎ înțeleg tot şi
dau o interpretare total eronatǎ expresiei copilului lor autist. Aceştia sunt pǎrinții care spun “vrea
sǎ spunǎ cǎ”, sau “vrea sǎ i se dea cutare lucru” etc., gândindu-se în permanențǎ cǎ un anume gest
este expresia neschimbatǎ a aceleiaşi dorințe, indiferent de context şi de trecerea timpului. Unul
dintre obiectivele cele mai importante ale meloterapiei, ca tehnicǎ de abordare a copilului autist,
este acela de a diagnostica aceste chisturi de comunicare existente în grupul familial al copilului,
de a rupe aceste chisturi, urmând ca în spațiile rǎmase libere sǎ se structureze noi forme de
comunicare.

Maniera concretǎ de lucru pe care o propune Rolando Benenzon constǎ în urmǎtoarele etape:

1. Prima etapǎ va consta în lucrul individual cu copilul autist pentru a se cunoaşte foarte bine
fondul copilului şi pentru a se încerca deschiderea la maximum a canalelor de comunicare. În
cadrul acestei prime etape se foloseşte apa ca obiect intermediar şi se cautǎ sunetele care ar putea
atinge Eul copilului. Abia apoi, într-o subetapǎ urmǎtoare se cautǎ introducerea unui instrument
muzical cu rol de obiect intermediar, utilizându-se sunetele gǎsite cu scopul atingerii Eului.

2. În cea de-a doua etapǎ, R. Benenzon propune lucrul în cuplu terapeutic, astfel încât copilul autist
sǎ aibǎ în fațǎ 2 înlocuitori ai pǎrinților sǎi. Cuplul terapeutic permite copilului sǎ se exprime mai
liber şi spontan. Acest lucru îi va da posibilitatea sǎ reacționeze diferit faŃǎ de modul în care o
fǎcea de obicei în confruntǎrile cu proprii pǎrinți. Astfel, în situația în care copilul, în urma unei
acțiuni, ar aştepta o anumitǎ reacție de negare sau aprobare, dacǎ meloterapeutul reacționeazǎ
diferit fațǎ de aşteptǎrile copilului atunci schema stereotipǎ proiectatǎ asupra terapeutului (ca
figurǎ maternalǎ sau paternalǎ) se modificǎ şi astfel, şi modul de acțiune al copilului se transformǎ.

3. În paralel lucrului cu copilul, cuplul terapeutic va începe sǎ lucreze şi cu pǎrinții, inițial fǎrǎ
prezența copilului deoarece trebuie evitatǎ anxietatea care este inerentǎ acestor prime şedințe
terapeutice. Pentru a vedea care sunt chisturile de comunicare existente în relația pǎrinți – copil,

20
Benenzon propune ca muzicoterapeutul sǎ le propunǎ inițial pǎrinților un exercițiu de imaginație
(sǎ-şi închipuie cǎ se aflǎ în fața copilului lor, într-o zi ca oricare alta) şi sǎ înregistreze, pe
parcursul unei ore, lǎsați singuri într-o salǎ, tot ce i-ar spune acestuia, mesajele verbale, tonul vocii
etc. În aceastǎ primǎ înregistrare se vor putea depista mesajele stereotipe cu care copilul este
confruntat zilnic şi, de asemenea, se vor putea observa reacțiile copilului pus în fața vocii şi
mesajelor pǎrinteşti. Dupǎ o perioadǎ de lucru separatǎ cu copilul (6-9 luni), se va organiza o nouǎ
întâlnire cu pǎrinții, în care li se va prezenta înregistrarea trecutǎ împreunǎ cu reacția copilului lor,
se va discuta pe marginea acesteia (pǎrinții vor realiza astfel unde apar problemele de comunicare
şi cum ar putea fi acestea îndreptate) dupǎ care li se va cere sǎ facǎ o nouǎ înregistrare (tot în lipsa
copilului), de data asta diferitǎ de prima. Li se va sugera sǎ-şi imagineze cǎ al lor copil are o
înțelegere şi o percepție mult mai bunǎ şi cǎ îi pot spune tot ceea ce şi-ar fi dorit sǎ-i spunǎ dar n-
au avut curaj din cauza faptului cǎ nu s-au simțit nici ascultați, nici înțeleşi de cǎtre copil. Li se va
sugera ca aceste mesaje sǎ fie atât verbale cât şi 52 (atunci când este cazul) non-verbale sub formǎ
de cântece sau diverse sunete. Prin aceastǎ nouǎ înregistrare pǎrinții vor fi stimulați sǎ verbalizeze
şi sǎ deblocheze ceea ce reprimǎ, aceste momente dramatice devenind foarte benefice pentru
ambele pǎrți, dupǎ ce vor putea fi depǎşite. Prin aceasta se va vedea şi capacitatea potențialǎ a
grupului familial de a face fațǎ noii realitǎți cotidiene când, odatǎ sparte vechile chisturi de
comunicare, vor trebui înlocuite cu o nouǎ formǎ de înțelegere între cele 2 pǎrți: copilul, pe de o
parte, şi grupul familial pe cealaltǎ. În cea de-a treia etapǎ, cuplul terapeutic va facilita întâlnirea
între pǎrinți şi copil, întâlnire în care vor trebuie sǎ observe reacțiile ambelor pǎrți în primul
moment al revederii (cum îl primesc pǎrinții pe copil, cum anume i se adreseazǎ, ce îl întreabǎ, cât
timp pentru rǎspuns îi acordǎ, pe ce ton îi vorbesc, care sunt mesajele lor şi care este conținutul lor
real), dupǎ care se va trece la momentul demonstrației (când terapeuții vor arǎta pǎrinților
progresele fǎcute de copilul lor în cadrul terapiei individuale, precum şi noile canale de comunicare
deschise, despre a cǎror existențǎ ei nu ştiau nimic). Finalul, integrarea, va consta în propunerea
pe care terapeutul o va face pǎrinților de a lucra cot la cot, timp de minim 20 de minute, împreunǎ
cu copilul. În acest fel, tot grupul familial va fi implicat în munca meloterapeutului şi-şi va putea
învǎța cum sǎ profite de noile canale deschise pentru o comunicare mult mai bunǎ. Acesta este
punctul culminant şi gratificant al şedinței de meloterapie, când entitatea terapeuticǎ este întǎritǎ
la maximum.

21
CONCLUZII

Muzica, cea care prin excelențǎ permite retrǎirea unei moment trǎit deja, are nemaipomenita
calitate de a face legǎtura strânsǎ dintre cele douǎ dimensiuni inerente ale existenței: timpul şi
spațiul. Leonardo da Vinci, dupǎ o analizǎ minuțioasǎ a acestor douǎ arte esențiale care sunt pictura
şi muzica, concluziona superioritatea netǎ a celei de-a doua asupra primei. Personal am realizat cǎ
muzica poate face minuni atunci când ai curaj sǎ te abandonezi în brațele ei, atunci când o laşi sǎ
te învǎluie şi sǎ te pǎtrundǎ pânǎ în strǎfundurile ființei. Ea ştie ce are de fǎcut, totul e sǎ rǎmâi
treaz şi sǎ-i permiți sǎ acționeze acolo unde este nevoie. Şi, de cele mai multe ori, tocmai acest
abandon ne sperie cel mai tare. Nevoia de control, de menținere a gǎrzii cât mai sus cu putiințǎ,
negarea sau necunoaşterea/neînțelegerea propriilor noastre angoase ne face sǎ ne temem de
muzicǎ, ne face s-o lǎsǎm sǎ treacǎ pe lângǎ noi fǎrǎ s-o bǎgǎm prea mult în seamǎ. Nu ne lǎsǎm
pǎtrunşi de ea, o lǎsǎm doar sǎ ne atingǎ puțin urechea, îi refuzǎm intrarea înlǎuntrul nostru. În
terapia copiilor cu nevoi speciale sunetul se dovedeşte a fi un excelent instrument de lucru.
Folosind muzica în calitate de instrument de lucru am putut observa cât de puternic este efectul ei.
Progresele apǎrute de la o şedințǎ la alta, ca şi stagnǎrile inerente m-au fǎcut sǎ realizez ca
meloterapia este un proces foarte complex şi de duratǎ, cǎ efectele nu apar pe loc, ci se aratǎ încet-
încet, cu paşi mici dar siguri. Meloterapia nu vindecǎ, însǎ are capacitatea extraordinarǎ de a
pǎtrunde în profunzime, înlǎturǎ blocajele apǎrute, deschide noi cǎi de comunicare, dezvǎluie noi
fațete ale personalitǎții fiecǎruia, poate pânǎ atunci necunoscute. Atunci când este aplicatǎ corect
şi cu mare responsabilitate, rezultatele obținute pot fi de excepție. Dacǎ în majoritatea țǎrilor
europene, precum şi cele aflate pe continentele american şi australian meloterapia este recunoscutǎ
la deplina ei valoare, aplicarea ei fiind fǎcutǎ atât în terapia celor cu probleme psihice sau
emoționale cât şi celor internați în spitale (tehnicile psihomuzicale de relaxare/trezire sunt des
utilizate în sǎlile de operație, înainte şi dupǎ intervențiile chirurgicale), în România meloterapia
este momentan prea puțin cunoscutǎ. Existǎ numeroase centre care adǎpostesc copii cu nevoi
speciale şi unde aplicarea muzicii în scop terapeutic ar fi extrem de beneficǎ. Pentru copiii autişti,
lucrul cu muzica ar putea conduce la deschiderea unor noi canale de comunicare, ar putea facilita
spargerea acelui zid care îi ține atât de separați de ambianța umanǎ. Alternanța sunet – linişte,
ascultarea celuilalt 64 fǎrǎ a judeca, fǎrǎ a avea pretenția de a-l învǎța ceva, fǎrǎ a-l forța sǎ vinǎ
în lumea noastrǎ ci, mai degrabǎ mergând noi (în calitate de terapeuți) în lumea lor, de a-l
acompania pe drumul sǎu într-un mod asigurator şi reconfortant, ei bine toate acestea ar trebui sǎ-
l facǎ pe cel aflat în dificultate – de orice naturǎ ar fi ea, fizicǎ, psihicǎ sau emoționalǎ – sǎ se
deschidǎ, sǎ prindǎ curaj sǎ se dezvǎluie, sǎ încerce sǎ-şi gǎseascǎ propriile rǎspunsuri care sǎ-l
facǎ sǎ se adapteze realitǎții cotidiene.

22
Bibliografie

Cristina Mureșan, Autismul infantil, Structuri psihopatologice și terapie complexă, 2004, Cluj Napoca

Kanner, L. (1943), Tulburări autiste ale contactului afectiv, în "Copilul nervos"

Ladouseur, R., O. Fountaine, J. Coltraux (1993), Terapie coportamentala și cognitivă, Paris, Masson

Piaget, J., B. Inhelder (1972), Psihologia copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

23