Capitolul I: Istoricul, Criteriile de Diagnosticare Și Cauzele Adhd-Ului 1. Istoricul A.D.H.D. - Ului

CAPITOLUL I:
ISTORICUL, CRITERIILE DE DIAGNOSTICARE ȘI CAUZELE ADHD-ULUI
1. ISTORICUL A.D.H.D. - ULUI

In istoria medicinii este indicat faptul ca termenul de biologie apare abia la începutul
secolului al XIXlea, în încercarea de a întelege termenul de afectiune altfel decât prin calea
teoriilor filozofice.
Atunci copiii,incep sa fie luati în considerare,din punct de vedere medical. În 1776, un
cunoscut tratat european,leaga ideea de boala de faptul ca „la copil”, nervii sunt iritabili in
comparatie cu un adult, mult mai mici,de asemenea,acoperiti cu membrane foarte fine“ (Von
Rosenstein, 1776). În 1837, bolile la copil tinea de casatoria si sarcina din perioada de
adolescenta (J. Eberle). Abia în 1869, un patolog din Ohio (John Scudder) ajunge la concluzia
ca „exista suficiente diferente,în modul de actiune al remediilor la copil si adult, pentru ca
subiectul sa impuna un studiu“.
El indica,cum copiii sunt mult mai emotivi fata de adulti,cum sunt capabili sa
primeasca senzatii mentale care sa le induca un mod placut sau dureros.
În secolele al XIX-lea,al XX-lea s-a constatat,o serie de teorii asupra dezvoltarii
copilului: modelul evolutionist (Charles Darwin), modelul organic (G. Stanley Hall si Jean
Piaget), modelul psihoanalitic (Sigmund Freud), modelul mecanicist (BF Skinner), modelul
contextual (Williams James).
Perioada pediatriei comportamentale,începe odata,cu afirmatia „copiii nu sunt mici
adulti (sec. XIXXX), cu dezvoltarea pedopsihiatriei (anii ‘20-’30) si a terapiei familiale ca
modalitate de tratament (anii ’50) si cu rezultatele cercetarilor în psihofarmacologie (ultima
parte a sec. XX).”
Odata cu reusita programelor de imunizare în masa si cu productia de antibiotice,
atentia pediatrilor se abate,de la patologia infectioasa catre problemele de sanatate mentala la
copil si adolescent, ca si la adult. Termenul,de “pediatrie comportamentala”a fost utilizat la
începutul anilor ’70 de catre dr. Robert J. Haggerty si colegii de la Universitatea Rochester
pentru a studia problemele comportamentale ale copilului dintr-o viziune pediatrica, nu numai
din cea a pedopsihiatrilor.
Acesta defineste pediatria comportamentala ca „arie a pediatriei care se concentreaza
asupra problemelor psihologice, sociale si de învatare ale copilului si adolescentului“, ca si
asupra a „ceea ce fac clinicienii pentru a diagnostica, trata si, cel mai important, pentru a
preveni,afectiunile mentale la copil si adolescent“.
3
Desi este sesizabila asemanarea,dintre pediatrie comportamentala si pedopsihiatrie,
lipsa atât a psihiatrilor cât si a pediatrilor comportamentali a încurajat medicii de familie sa
preia din ce în ce mai mult aceste dificultati.
Notiunea de pediatrie comportamentala devine un subiect important pentru pediatrii
practicieni, indiferent,daca acestia au o pregatire adecvata. Incontestabil, copiii, adolescentii si
familiile lor se prezinta la medic cu probleme variate rezultate din înfruntarea provocarilor
secolului XXI.
Copilul prezinta schimbari remarcabile,avand o perioada a copilariei si a adolescentei
pâna sa ajunga adult. “Studiul din diverse domenii,asupra copilului si adolescentului
(psihiatrie, pediatrie, psihologie, stiinte comportamentale, terapie individuala, a familiei si alte
domenii înrudite)” ne prezinta informatii noi si interesante.
Psihofarmacologia recomanda numeroase medicamente pentru aplicarea,într-o paleta
de tulburari mentale.Neurobiologia atât de complexa,cât si modificarile
neurocomportamentale care apar la copil sunt întelese,astazi ca adaptari la stimulii din
mediu,pe care sistemul nervos central (SNC),îi primeste de-a lungul timpului. În ziua de
azi,este de asteptat din partea familiei ca,medicul sa priveasca toate aspectele in ce priveste
afectarea copilului,atât cel medical,cât si ce tine de comportament.Aceste noi cunostinte ne
ajuta sa întelegem mai bine ce se petrece si sa ajutam procesul de dezvoltare a copilului într-o
maniera armonioasa.
În concluzie, granita dintre biologie si comportament este arbitrara si într-o schimbare
continua,ea a fost impusa,nu de catre limitele naturale ale disciplinelor medicale, ci de lipsa
cunostintelor în domeniu (ER Kandel).
Un mare numar de copii,scolari au probleme privind comportamentul, jumatate dintre
ei prezinta probleme legate de hiperactivitate sau atentie. Deseori, medicii sunt solicitati sa
evalueze si sa trateze,copii care prezinta o problema in frecventarea scolii,au relatii
necorespunzatoare,cu colegii sau pur si simplu sfideaza disciplina impusa de parinti. De fapt,
înca din 1902, doctorul britanic George H. Still descrie 43 de copii agresivi, emotivi,sfidatori
dezinhibati, care aveau o atentie limitata si tulburari de comportament.
La acel moment, acest tip de comportament,s-a considerat a fi un defect la nivel moral
(morbid failure of self-control), cu limitarea capacitatii individuale de autoreglare in baza a
ceea ce este corect, mentionând ca isi poate face aparitia la indivizi cu sau fara tulburari
cognitive si afectiuni neurologice. Într-un fel,acest comportament,era legat de deficitul de
atentie si avea o baza neurologica.
Kahu si Cohen descriu în 1934,copii si adolescenti cu istoric de encefalopatie
dobândita dupa pandemia de encefalita Von Economo (encefalita letargica) care prezinta un
4
sindrom comportamental postencefalitic caracterizat prin hiperactivitate, incoordonare,
tulburari de învatare, impulsivitate si agresiune, reprezentând un sindrom de „agitatie
organica“. Astfel, în anii ’30, accentul a fost pus,pe relatia dintre simptome si afectarea
cerebrala,(infectii toxice, traumatisme craniene, hipoxie), inclusiv neonatala, facându-se
asemanarea cu simptomele observate la animale sau oameni cu leziuni cerebrale la nivel
frontal. În anii ’40-’50, Strauss si Lehtinen extind acest concept si include,copiii fara afectare
cerebrala, dar care prezentau impulsivitate si un comportament hiperactiv.
Acesti copii fiind definiti,având o leziune cerebrala minima, sugerând nu numai ca
modelul comportamental este dovada directa a implicarii SNC, dar si ca numai semnele
clinice, singure, sunt dovezi suficiente pentru diagnosticarea afectarii cerebrale minime.
Ulterior (anii ’60), termenul de „leziune cerebrala minima“ este înlocuit de „disfunctie
cerebrala minima“ (minimal brain dysfunction, MBD), întrucât, în majoritatea cazurilor, nu
este prezentata dovada de leziune.
Abia la sfârsitul anilor ’50 hiperactivitatea începe sa joace un rol important în
ipotezele de diagnosticare si etiologie.
In acelasi timp sunt recunoscute si rolurile cortexului,talamusului si ganglionilor
bazali în reglarea comportamentului motor. Începe sa se foloseasca termenul de „reactie
hiperkinetica a copilului“ si, în absent a patologiei organice, sunt luate în considerare
mecanisme caror baza fiind factorii neurologici dar si factorii de mediu. Medicatia stimulanta
e recunoscuta ca benefica de la sfârsitul anilor ’30, dar utilitatea ei,se extinde mai mult în anii
1960.
Tot in aceasta perioada,se elaboreaza si se sustine conceptul de tratament multimodal,
in anii ’70 este recunoscut de catre cercetatori rolul central al deficitului de atentie, care pâna
in acel moment fusese considerat doar un fenomen asociat si este schimbata din nou
denumirea în „tulburarea cu deficit de atentie“ (attention deficit disorder, ADD). Sunt luate in
considerare si alte trasaturi ale sindromului,ca: dificultatiile de modulare a
comportamentului,impulsivitatea.
În anii ’70, s-a pus accent asupra separarii în subtipuri pe baza prezentei sau absentei
impulsivitatii si hiperactivitatii.
Anii,’80-’90, rolul central,al neatentiei este pus la indoiala; multi cercetatori considera
ca deficitul central fiind la nivelul prelucrarii informatiilor primite si elaborarea raspunsului
sau în incapacitatea blocarii raspunsului corespunzator,pâna la prelucrarea,informatiilor
primite.
5
DEFINITIE :
ADHD (în engleza Attention Deficit Hyperactivity Disorder) înseamnă Deficit de
Atenție / Tulburare Hiperkinetică și este cea mai frecventa afectiune psihiatrica întâlnita la
copii și adolescenți. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă școlară,prezintă
simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).
ADHD isi face aparitia,în copilărie și se poate mentine și la vârsta adultă. Deși la unii
copii simptomele ADHD-ului dispar odată cu înaintarea în vârstă, în procent de 60% pot
aparea simptome și la vârsta adultă.
ADHD afectează sexul masculin mai mult decât pe cel feminin.
Raportul băieți:fete este 4:1. Diagnosticul fiind la fete mai dificil, deoarece predomină
forma ADHD cu inatenție. ADHD poate fi tratat numai cu tratament medicamentos.
Conform studiilor, fără tratament, 30% dintre cei care suferă de ADHD se indreapta
către delincvență juvenilă. Dacă nu au inteligență superioară, o familie care să-i susțină, dacă
părinții sunt șomeri, dacă nu au suportul educațional și material, ajung să comită infracțiuni.
Un alt studiu psihopatologic, realizat în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor
din România a relevat faptul că ADHD-ul este prezent la detinuti in procent de 85% .
Un copil care are ADHD si nu este diagnosticat și tratat la timp, se va confrunta cu
multe problem atat acasă cat și în societate. Din cauza comportamentului, va fi izolat la scoala
de grup si de asemenea va fi respins de colegi.
Profesorul îl va certa pentru atentia deficitara. Acasă, părinții își vor revărsa și ei
angoasele pe copil. Cu timpul, atât situația de la școală, cât și cea de acasă, vor înrăutăți
simptomele copilului, iar în lipsa tratamentului, acesti copii cu ADHD, devin agresivi,
dezvoltând comportamente antisociale.
REALITĂŢI DESPRE ADHD
ADHD-ul este considerat ca fiind o tulburare în toate ţările, indiferent de rasă şi gen;
Trebuie reţinut faptul că nu toate cazurile de neatenţie, hiperactivitate sau problem de
comportament care apar în copilărie, pot fi atribuite ADHD;
ADHD nu este o afecţiune diagnosticată recent, aceasta a apărut în literature de
specialitate clinică, sub diferite denumiri încă din anul 1902. Anterior, au fost folosite denu-
miri precum: afecţiune cerebrală minimă, disfuncţie cerebrală minimă, sindrom hiperactiv şi
deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate;
Este demonstrat faptul că ADHD este o deficienţă neurologică ereditară în zona
creierului, care controlează comportamentul;
Stimulanţii care ajuta in tratarea ADHD pot reduce simptomele prezente, influenţând
neurotransmiţătorii din sistemul nervos central;
6
ADHD nu este o tulburare legată de inteligenţa copiilor. Copiii foarte inteligenţi sau
lipsiţi de inteligenţă pot avea ADHD într-o masura egala;
ADHD este o tulburare care e pe viaţă. Aproape 80% dintre copiii cu ADHD continuă
să prezinte simptome puternice în adolescenţă. Cel puţin 67% continuă să prezinte aceste
simptome si in etapa adulta;
Estimările recente ale cercetătorilor, arată că intre 3% si 12% dintre copiii de vârstă
şcolară au ADHD, iar din totalul populaţiei, cei cu vârstă între 0 şi 18 ani, 3–5% sunt afectaţi
de aceasta tulburare. Rezultand că unul din 20–30 de copii sunt afectaţi de ADHD;
Rata de băieţi care au fost diagnosticaţi cu ADHD este de trei ori mai mare decât în
cazul fetelor. Cercetările recente susţin faptul că fetele ar avea ADHD, dar deseori nu sunt
diagnosticate;
Indiferent de nevoile acestor tineri cu ADHD, nu au acces la tratamentele necesare dacă nu s-
a făcut prima data, o evaluare şi nu s-a pus un diagnostic concret. Acest lucru, este valabil mai
ales, în cazul fetelor diagnosticate cu ADHD;
Aproape 2/3 din cei diagnosticati cu ADHD suferă de tulburări multiple;
Există tulburări şi dizabilităţi care se aseamănă cu ADHD, au simptome similare cum
ar fi deficienţele de învăţare, tulburările sociale si/sau emoţionale;
Este acceptat faptul că, ADHD1 este o condiţie medicală şi nu doar un mit. ADHD nu
apare din cauza grijii parentale sau inadecvate şi nici nu este lene, obrăznicie, comportament
reprobabil intenţionat sau tulburare de personalitate. Nu există, un tratament unic potrivit,
tuturor persoanelor care sunt diagnosticate cu ADHD;
Nu există etape ale ADHD-ului de la forma mai blândă la una severă, şi nici subtipuri
ale acesteia; fiecare persoană cu ADHD este unică. Agravarea simptomelor ADHD-ului la
copii, pot fi observate de la o zi la alta;
Există multe caracteristici pozitive la copiii cu ADHD, dintre ele putem enumera:
Copiii cu ADHD sunt foarte performanţi, doar dacă li se cer activităţi atrăgătoare,
interesante şi bineinteles motivante. De obicei, învaţă efectiv la orele obişnuite, unde
managementul clasei şi strategiile de sprijin sunt evidente;
Prognoza privind viitorul unui copil, diagnosticat cu aceasta tulburare este tristă dacă
nu se recurge la tratament, aceşti copii riscă mari dificultăţi sociale, emoţionale,
comportamentale sau scolare;
Comparativ cu colegii lor, acesti copii, sunt mai susceptibili de a părăsi şcoala, dar pot
rămâne în şcoală, acolo unde sistemul educaţional o permite, pot avea dificultăţi sociale şi
emoţionale dacă sunt respinşi, pedepsiţi intr-un mod neadecvat sau ridiculizaţi la şcoală;
1
Christopher Green şi Kit Chee, Să înţelegem ADHD, Editura Aramis, Bucureşti, 2009
7
Prognoza este una pozitivă pentru copiii cu ADHD în cazul în care aceştia, sunt trataţi, mulţi
fiind în situaţia de a stăpâni simptomele ADHD-ului;
Unii factori, şcolari sau familiali, de exemplu sistemul de sprijin sau nivelul de stres,
pot exacerba problemele, sau pot ajuta copilul să se descurce cu problemele sale;
În aproape orice domeniu există persoane de succes diagnosticate cu aceasta tulburare.
Personalităţi suspectate de ADHD sau dizabilităţi de învăţare:

Albert Einstein Alexander Graham Bell
Mozart Louis Pasteur
Galileo Agatha Christie
Leonardo Da Vinci Whoopi Goldberg
Jules Verne Carl Lewis
Stephen Hawking Henry Ford
John Lennon John F. Kennedy
Walt Disney Winston Churchill
Thomas Edison Prince Charles
Beethoven Robin Williams
Sylvester Stallone Tom Cruise
„Magic” Johnson
Există numeroase resurse, care conţin sugestii şi strategii pentru sprijinirea şi

îmbogăţirea vieţii acestor copii, tinerilor şi adulţilor diagnosticaţi cu ADHD.
Mulţumită educatorilor, a medicilor şi a psihiatrilor care şi-au dedicat viaţa
îmbunătăţirii tratamentului şi înţelegerii ADHD-ului, ştim în fiecare zi mai multe despre
ADHD.
2. CRITERII DE DIAGNOSTICARE ȘI TIPURI DE A.D.H.D. - URI
ADHD2 este o tulburare,neuropsihică a dezvoltării de autocontrol care interferează cu
dezvoltarea normală şi care afectează activitatea lor de zi cu zi.
Această tulburare afectează toate aspectele prezente vieţii sociale ale persoanei care
are ADHD, inclusiv relatiei in familie, deasemenea la joaca sau la scoala; ADHD-ul de cele
mai multe ori inhibă respectul legat de reguli şi împiedică integrarea lor socială. ADHD se
exteriorizeaza prin-o serie de simptome, cum ar fi dificultatea de a te concentra şi dificultatea
de atenţie, incapacitatea ,de a gestiona impulsivitatea şi imposibilitatea de a tine sub control
nivelul activităţii lor fizice.
Persoana diagnosticata cu ADHD întalneste,dificultăţi in coordonarea
comportamentului, în timp, de realizarea prioritatilor şi de conformitate cu aşteptările
societăţii privind comportamentul lor.
2
Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (DSM-IV-TR), Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, 2003
8
Criteriile necesare in diagnosticarea ADHD-ului care sunt recunoscute, la nivel
international, sunt cuprinse în „Manualul de diagnoză şi statistici” al Societăţii Americane de
Psihologie, Ediţia a 4-a, cunoscut drept „DSM IV APA”, pe scurt „DSM IV”.
Pentru diagnosticarea acesteitulburari, simptomele trebuie să fie înscrie în categoriile: DEFICIT DE
ATENŢIE – HIPERACTIVITATE – IMPULSIVITATE.
Trebuie să existe cel puţin şase simptome de DEFICIT DE ATENŢIE manifeste pe o
perioadă de minim şase luni, în cel puţin două contexte sociale, şi cel puţin şase simptome
prezente de HIPERACTIVITATE şi IMPULSIVITATE luate împreună. Simptomele, trebuie
să apară înainte de vârsta de 7 ani.
 NEATENŢIA
 Deseori nu este capabil să fie atent/ă la detalii, nu face greşeli de neatenţie în timpul
activităţilor şcolare, la muncă sau în timpul altor activităţi;
 Deseori are probleme de menţinere susţinută a atenţiei în activităţile şcolare sau în
timpul jocurilor;
 De multe ori pare să nu asculte atunci când i se vorbeşte;
 Nu respectă instrucţiunile, până la capăt şi întâmpină dificultăţi de finalizare a temei
(fără comportament opoziţional);
 Deseori are dificultăţi de a se organiza în timpul activităţilor;
 Deseori manifestă aversiune sau reţinere de a se implica în activităţi care necesită efort
mental susţinut;
 Deseori pierde materialele necesare pentru activităţi sau sarcini;
 Poate fi deseori distras/ă de stimuli externi;
 Este deseori neatent/ă în timpul activităţilor cotidiene.
 HIPERACTIVITATEA
 Deseori îşi agită mâinile sau picioarele sau nu are stare pe scaun;
 Deseori se ridică în picioare în timpul orei sau cu alte ocazii când ar trebui să rămână
aşezat/ă (la adolescenţi şi adulţi poate fi doar o senzaţie de agitaţie);
 Deseori are dificultăţi de a se juca sau de a se implica în diverse activităţi în linişte;
 Se mişcă continuu sau acţionează ca şi cum „ar fi acţionat de un motor”;
 Deseori vorbeşte in exces.
 IMPULSIVITATEA
 Deseori răspunde înainte de a se fi terminat întrebarea;
 Deseori are dificultăţi de a-şi aştepta rândul;
 Deseori întrerupe sau are un comportament intruziv.
9
Unele simptome de hiperactiv-impulsiv şi de neatenţie isi face aparitia inainte de
vârsta de şapte ani şi persistă cel puţin şase luni.
Manifestarea acestor simptome apar ,în cel puţin două contexte (de ex. la şcoală,
acasă, la lucru);
Sunt luate in,evidenţa,inadecvarea clinica semnificativă din punct de vedere social,
academic sau ocupaţional;
Simptomele nu apar în timpul tulburărilor de dezvoltare generală, schizofrenie sau în
timpul altor tulburări mentale (de ex. tulburări afective, tulburări de anxietate, tulburări
disociative sau tulburări a personalitatii).
Dacă dintre cele nouă simptome de „neatenţie” enumerate mai sus apar cel puţin şase,
diagnosticul va fi ADHD, subtipul neatenţie.
Dacă apar numai şase din cele nouă simptome „hiperactiv-impulsiv” enumerate mai
sus, diagnosticul va fi ADHD, subtipul hiperactiv-impulsiv.
Dacă ambele subtipuri sunt prezente, diagnosticul va fi ADHD, subtipul combinat.
3. DEOSEBIRI ÎNTRE A.D.H.D. ŞI ALTE AFECŢIUNI
Nu există un singur instrument de diagnosticare,prin care este stabilit prezenţa ADHD.
Diagnosticul isi pune baza,mai degrabă pe strangerea datelor, pe o evaluare mai exacta,a
tuturor informaţiilor obiective existente, pe baza unor discuţii structurate sau nestructurate cu
părinţii şi profesorii.
De asemenea, este nevoie de un examen medical şi de evaluare neuropsihică
utilizând,instrumente de diagnostic specifice standardizate, cum ar fi chestionarele pentru
comportament şi testele de evaluare.
Exemplu de chestionar,pentru comportament şi teste de evaluare Testul de evaluare
Conner (de la 3 la 17 ani);
Test de evaluare pentru părinţi (focalizat pe simptomele aferente impulsivităţii şi
neatenţiei);
Test de evaluare pentru profesori (focalizat pe simptomele aferente impulsivităţii şi
neatenţiei);
Test de evaluare a autocontrolului (focalizat pe autocontrolul copilului);
Testele Sda şi Sdag (Cornoldi 1996) completate de părinţi şi profesori.
Neatenţia şi hiperactivitatea se gasesc într-o serie de diagnostice, tulburări şi
sindromuri, acestea trebuie verificate în etapele de dezvoltare timpurie în cazul:
 Dezvoltărea limbajului adecvat al vârstei;
 Controlul ,vezicii şi intestinelor adecvat vârstei (mersul la toaletă);
10
 Dezvoltărea adecvata a echilibrului şi a capacităţii motorii conducând la practica
mersului.
Întrucât peste jumătate dintre cei diagnosticaţi cu ADHD au prezentat mai multe
dificultăţi psihologice şi de comportament, este important să se facă diferenta între
dizabilitatea asociata cu ADHD şi dizabilitatea asociata cu alte tulburări sau nevoi speciale.
Primele se manifestă împreună cu ADHD şi sunt independente de acesta, cele din
urmă sunt o consecinţă a ADHD.
Numai printr-o evaluare comprehensivă făcută de medici practicieni ,neuro- psihiatri şi
pediatri cu contribuţia părinţilor şi a profesorilor, se poate spune dacă comportamentul
observabil este „dizabilitate asociată” cu ADHD sau o consecinţă a ADHD-ului.
 TULBURĂRILE PSIHICE ŞI NEUROPSIHICE
Comorbiditate3 însemnand posibilitatea de a aparea o dizabilitate,odată cu ADHD. De
exemplu, dacă „dificultatea de învăţare” are o comorbiditate 60%, atunci există o şansa în
proporţie de 60% ca un copil cu ADHD să prezinte şi dificultăţi de învăţare.
 “Tulburarea de învăţare la şcoală (Dizabilitate de învăţare) (50–80% comorbiditate);”
 “Tulburarea de opoziţie şi comportament sfidător (59% co-morbiditate); Tulburare de
conduită (36% comorbiditate);”
 “Tulburarea de comunicare (23% co-morbiditate); Tulburare bipolară,”
 “Tulburare anxioasă,”
 “Tulburare obsesiv – compulsivă, Tulburare de adaptare, Sindromul Tourette,”
 “Retard mintal,”
 “Tulburare generală de dezvoltare.”
 TULBURĂRI NEUROLOGICE ŞI AFECŢIUNI MEDICALE
 Tulburarea senzoriala (deficienţa auditiva si de vedere);
 Efectele secundare ale medicamentelor”(de ex. phenobarbital benzodiazepine,
methylphenidate, atomoxetine HCL, Equasym sau Risperidon);”
 Epilepsie;
 Afecţiuni ale tiroidei;
 Abuz de medicamentos
 Otrăvire cu plumb.
 TULBURĂRI DE DEZVOLTARE
 Exuberanţă fizică;
3
Iancu M, Popescu V, Dragomir D et al – ADHD si afectiuni comorbide. Poster, Congres National de Pediatrie, Mamaia, 2003
11
 Factorii socio-economici cum ar fi,condiţii de locuit de proastă calitate, şomaj de
lungă durată în familie,rezultând în aşteptări reprimate şi şanse de viaţă suprimate;
 Socializare inadecvată, adesea rezultând din relaţia familiala necorespunzatoare
 Comportamentul parental neadecvat/deprinderi neadecvate de sustinere a copilului,
lipsa unei structuri sociale, limite şi aşteptări.
 Alţi factori pot fi un mediu familial haotic, divorţ, abandon, abuz.
4. CAUZELE A.D.H.D. -ULUI
ADHD-ul este o afectiune,neurobiologică şi se datorează probabil,mai multor factori. In
prezent nu exista ceva clar care indica faptul ca factorii de mediu ar putea cauza ADHD şi
nici că aceştia ar influenţa gravitatea,sau persistenţa simptomelor.
Multe studi4i indica faptul ca ADHD este ereditar. Acestea susţin moştenirea ereditară
de la părinţi biologici în procent de 80%. Acest fapt nu este relevant în cazul părinţilor
adoptivi.
In investigarea,anatomoneurologică a copiilor cu ADHD, s-a evidentiat faptul că
diferenţele de rezonanţă magnetică observate în sistemul nervos central determină
deteriorarea procesului mental, ceea ce conduce la defecte în aumite zone cum ar fi: controlul
atenţiei, controlul aşteptării şi gestonarea utilizării timpului pentru organizarea activităţilor. Se
ştie că anumite procese mentale nu dau rezultate la fel de bune precum in,cazul copiilor fără
ADHD.
Investigatiile,arată că,copiii care sufera de ADHD, in structurile creierului nu se atinge
dimensiunea normală, mai ales în regiunea frontală dreaptă. Această arie a creierului are o
funcţie importanta în stabilirea sarcinilor şi controlul impulsurilor.
La copiii cu ADHD,s-a observat un exces de sânge în regiunile prefrontale ale
cortexului, în special cele care comunică cu sistemul Libyan prin nucleul caudat/fibre. Deşi
tulburarea se poate estompa in timp, deficitul biologic va rămâne, şi nedand importanta
acestui lucru, s-ar putea ajunge la apariţia unor afectiuni deviante asociate.
În SUA se investighează 3–5% dintre copii pentru depistarea ADHD, iar în Europa
doar 1–2%. Procentul, scăzut in Europa este datorat de diagnosticarea care este mult mai
restrictiva.
Latura psiho-patologică cauzei ADHD-ului este tulburarea la zgomot, a cortexului
prefrontal şi a nucleilor din baza cortexului. Faptul evident care justifică acest aspect este de
natură generală şi neuro–radiologică.Pacientii cu ADHD, se manifestă prin reacţia la stimulii
de mediu, ceea ce diferă de normal. Sunt activate alte reţele din creier decât cele normale.
4
Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, 2003
12
Pentru a deosebi ADHD s-au realizat si s-au definit diferite metode pentru a fi
diferentiat de alte tulburări sau deficienţe care includ aspecte de atenţie şi veghe. Atenţia
depinde de selectivitatea informaţiei transmise de căile senzoriale din creier.
Acestea determină comportamentele, acţiunile. Sistemul de veghe conectat la
noradrenalină leagă starea de veghe şi atenţia. Acesta da posibilitatea de reacţie la anumiţi
stimuli de mediu şi inhibarea reacţiei la alţi stimuli, creând ATENŢIA SELECTIVĂ.
Tipul acesta de atentie, poate fi activă şi poate anticipa un eveniment în aşteptare
intenţionată sau pasivă, deşteptată de o serie de stimuli care depăşesc un anumit prag
considerat semnificativ. Capacitatea de a inhiba sau intensifica reacţiile” (motorii, lingvistice,
cognitive, emoţionale)” asigură autocontrolul esenţial necesar oricărui tip de comportament şi
realizarea unor obiective (funcţii executive).
CAPITOLUL II:
MONITORIZAREA, TRATAMENTUL ȘI MANIFESTAREA ADHD-ULUI
1. MONITORIZAREA, EVALUARE ŞI ANALIZA ADHD-ULUI

Avand un manual de diagnosticare relativ clar (APA, 1994), obtinerea diagnosticului
este o chestiune dificilă “(Anastopoulos & Schaffer, 2001; Neul, Applegate & Drabman,
2003)”. Copiii diagnosticati cu ADHD sunt, în general caracterizaţi prin neatenţie,
impulsivitate şi hiperactivitate.
Totuşi, aceste specificatii, pot fi diferite, in în funcţie de copil, de situaţie şi de
circumstanţeSe pot prezenta in diferite grade de gravitate, afectând elevii în diferite moduri, şi
se pot asocia cu alte tipuri de tulburări.
Autorii sustin că analiza ADHD5 trebuie să fie comprehensivă şi multidimensională,
pentru a surprinde variaţiile şi diferenţele pentru toate circumstantele, precum şi pentru a
identifica trasaturiile comorbide şi impactul în familie, la şcoală şi în societate.
Nu este cunoscut,in prezent niciun instrument de diagnosticare pentru ADHD.
Profesioniştii, trebuie să se axeze pe o baterie de măsuri şi date pentru a diagnostica ADHD şi
a organiza planul de intervenţie.
“Wright,(2002) propune ca materia să fie alcatuita din documentaţia intervenţiilor
educaţionale generale, interviurile cu părinţii şi profesorii, graficul comportamental şi
observaţiile din clasă”. “Resnik (2005) arată că evaluarea ar trebui să se bazeze pe
următoarele surse: “
 istoricul psihologic, de dezvoltare şi cel social, pentru adulţi,adăugându-se istoricul
educaţional şi cel profesional;
5
13
 foile matricole şi carnetele de note,observaţiile, testele/tezele şcolare, rapoarte ale
profesorilor sau cele ale şcolii, testele făcute de serviciile speciale/pentru nevoi
educaţionale speciale, precum şi Planurile Educaţionale Individuale (PEI);
 consideraţiile profesorilor;
 consideraţiile părinţilor;
 teste computerizate in care este măsurata neatenţia, lipsa de concentrare şi
impulsivitatea (de ex. Testul Conner de măsurare a performanţei continue);
 examenul stării mintale prin care se observă simptomele de ADHD şi se elimină alte
diagnostice.
Ne vom nota dintre sursele de date menţionate mai sus, punand accent în special
asupra determinărilor, ce trebuie făcute acasă sau la şcoală şi care sunt cu o deosebita
importanta, pentru organizarea planului de intervenţie comportamentală.
Spre exemplu, vom vorbi despre: interviuri, determinări ale comportamentului,
măsurători clinici şi observarea directă. Vom acorda o atentie sporita unei metode numite
“Evaluarea Comportamentului Funcţional”, fiind de ajutor in înţelegerea secvenţelor
comportamentale care afectează comportamentul copilului.
 Interviurile cu părinţii
Stim faptul ca părinţii sunt cea mai cuprinzătoare sursă de informaţii despre
perioadele anterioare de dezvoltare şi adaptare a copilului, inclusiv despre
caracteristicile ADHD manifestate acasă.
Părinţii putand oferi informatii si despre istoricul medical,informatii legate de
dezvoltarea copilului, despre mediul familial şi despre relaţiile cu ceilalţi.
De asemenea fiind un aspect important, care sunt relaţiile intrafamiliale şi cum este
mediul de acasă, despre atitudinea adoptata de familie pentru a face faţă comportamentului
copilului şi despre reuşita strategiilor,impuse (Carter, 1994).
 Interviurile cu profesorii
Interviurile cu profesorii fiind o ocazie buna pentru a strange informaţii privindul pe
elev şi, mult mai important, despre mediul din sala de clasă şi despre, strategiile folosite de
catre profesor.
Profesorul,ne poate informa despre functionarea cognitiva şi emoţionala a
elevului.Planuriile si strategiile de intervenţie, pot fi discutate de clinicieni împreună cu
profesorii.
Interviurile cu elevii
14
Interviul informal cu elevul ne poate relata, informaţii importante despre interacţiunile
din familie, de la şcoală şi din societate, despre atitudinea elevului şi cum îi influenţează toate
acestea comportamentul, despre avantajele şi dezavantajele elevului, precum şi multe alte
aspecte.
Este important de retinut, că în timpul interviului elevul nu are acelaşi comportament
ca în alte situaţii, existand, proceduri standardizate privind intervievarea copilului/elevului.
Anastopoulos şi Shaffer (2001) “menţionează Schema de Interviu de Diagnosticare
pentru Copii (DISC; Costello, Edelbrock, Kalas, Kessler & Klaric, 1982) şi Interviul de
Diagnosticare a Copiilor şi Adolescenţilor (DICA; Jerjanic, Brown & Wheat, 1975).“
Ambele se pot administra în prezent pe computer într-un format compatibil cu
DSM-IV. Carter (1994) mai arată că Lista de Comportamente ale Copiilor –Tinerilor cu Auto-
Raportare (CBCL – YSR; Achenbach & Edel- brock, 1987) este un mijloc util in
determinarea a simptomelor asociate în mod frecvent cu ADHD.
 Grila de Determinare a Comportamentelor
Listele standardizate, de comportamente şi grila de determinare sunt foarte rezonabile.
Fiind usor de completat pe mai multe categorii, cum ar fi părinţii şi profesorii, şi pot prelua,
informaţii în orice moment, iar pentru că sunt raportate la standarde se utilizează pe scară
largă şi în practica clinică.
McConaughy (1993, cit. de Wright, 2004) conturează caracteristicile, principale ale
grilelor de determinare a comportamentelor; acestea conţin de regulă o listă de caracteristici şi
comportamente, adesea regăsite în termeni comportamentali observabili, care trebuie
confirmate de profesor, părinte sau o altă persoană care îl cunoaşte bine pe copil.
Raspunsuriile cumulate avand ca rezultat o prezentare generală a funcţionării elevului.
Rezultatele fiind deobicei, cuprinse în fişe de scor standard pe baza unui eşantion normativ.
Rezultatele de regula, permit o comparaţie a comportamentului copilului cu
comportamentul altor copii de aceeaşi vârstă şi sex, in ideea de a se decide, dacă aceste
comportamente identificate în grilă sunt prezente într-o măsură mai mare sau mai mică
(Carter, 1994).
 Grile de evaluare a comportamentului pentru profesori
Sunt enumerate mai jos grile care se regăsesc în literatura de specialitate:
 Grilă de evaluare comprehensivă pentru ADHD (Ullman, Sleator & Sprague, 1991);
 Listă de referinţă – comportamentele copiilor (Achenbach, 2001);
 Chestionar pentru situaţia şcolară – Revizuit (DuPaul & Barkley, 1992);
 Grilă de evaluare pentru ADHD (DuPaul, Powe, Anastopoulos & Reid, 1998);
15
 Grila de evaluare Conners pentru profesori (Conners, 1997);
 Grila de evaluare SNAP (Swanson, 1992);
 Profilul de atenţie la copii (DuPaul, 1990).
Grile de evaluare a comportamentului pentru părinţi:
Părinţii sunt surse de informatii, deoarece ei îşi observă copiii de-a lungul timpului, in
diferite situatii, dar în acelaşi timp nefiind obiectivi,ei încercând să răspundă în conformitate
cu ceea ce cred că este mai de dorit.
Evaluarea funcţională a comportamentelor este metoda in care se identifică cauzele
şi funcţiile comportamentale, ceea ce indica o serie de tehnici şi metode de culegere a datelor.
Un alt detaliu, insemnat al analizei funcţionalcomportamentale 6 este acea că, in cele
mai multe cazuri, deşi comportamentul se prezintă ca fiind nepotrivit, rezultatul intenţionat
prin acel comportament nu este intocmai neadecvat.
Cadrul competent, care întocmeşte planul individual de acţiune pentru fiecare elev
(echipa PEI) trebuie să ia în considerare acest aspect (op.cit.). Dacă elevul are un
comportament indisciplinar, doar pentru a atrage atenţia profesorului, atunci planul de
intervenţie nu se va axa pe prevenirea proastei purtări, ci pe însuşirea de către elev a unor
metode convenabile de a-i atrage, atenţia şi pe metode de încurajare a elevului când acesta
utilizează astfel de modalitati strategice.
 Aplicarea metodelor de a evalua functional comportamentul
Procesul de evaluare are patru pasi importanti
 identificarea comportamentului problematic
 efectuarea unei evaluări indirecte;
 observarea directă;
 formularea ipotezei privind funcţia comportamentului (Wayne County Regional
Educational Service Agency, 2003; Windsor, 2003).
 Identificarea comportamentului problematic
Fundamentul analizei funcţionale este asigurarea definirii, clare a
comportamentului/comportamentelor–problemă. Obiectivul echipei PEI fiind acela de a pune
problema într-o perspectivă obiectivă şi, dacă este posibil, într-o secvenţă comportamentală
(antecedente-comportamente- consecinţe, sau ACC).
 Evaluarea indirectă a comportamentului
Datele necesare pentru formularea unei supozitii explicite despre un comportament
problematic trebuie ales din diferite situatii. Caci profesorii nu pot culege,informatii în mod
6
Iancu M, Popescu V, Dragomir D – Probleme de diagnostic într-un caz de convulsii recurente. Congres National de Pediatrie, Iasi
16
direct decât din mediul şcolar, trebuie să fie indrumat spre spaţiul extraşcolar şi să facă
evaluare indirectă.
Deseori, informaţia indirectă este obtinuta prin intervievarea părinţilor sau a adulţilor
din viaţa elevului.
“Întrebările fiind mai complexe,avand in vedere urmatoarele aspect:
 În ce situaţii/locuri, se observă comportamentul?
 Există momente în care comportamentul nu se manifestă? Dacă da, care sunt acestea?
Cine este prezent sau absent când se manifestă comportamentul?
 Ce se întâmplă chiar îna inte de manifestarea comportamentului?
 Ce se întâmplă imediat după manifestarea comportamentului?
 Ce s-a încercat anterior pentru oprirea comportamentului şi cât de reuşite au fost acele
strategii?
 Există un motiv medical, de dinamică familială sau parentală care poate determina
comportamentul? (Quinn et al., 1998)”
Intervievarea elevului poate fi realizata , pentru a înţelege ce opinie are acesta despre
situaţia respectivă. Avem astfel acces la interpretarea sa despre aceasta intamplare şi
despre cine crede el că ar fi de vină.
Importanta data evenimentelor, de catre elev dinaintea manifestării
comportamentului, percepţia consecinţelor şi înţelesul pe care îl dă acesta, sunt tot atâtea
informaţii necesare.
Acest process este util in intelegerea eventualelor distorsiuni cognitive şi afective a
situaţiei in, care se intalneste elevul. Perceptia acestor variabile poate fi importantă când se
defineşte planul de intervenţie.
De regula sunt utilizate urmatoarele intrebari: La ce te gândeai când...? Ce ai simţit
când…? Ce s-a întâmplat după...?
 Evaluare directă
De obicei, când auzim evaluare directă ne gandim la tehnicile de observare, care ne
permit să identificăm şi să cuantificăm factori situaţionali cu impact asupra
comportamentului–problemă identificat anterior. Organizarea protocolului de observare,
depinde de tipul de comportament, de contextul în care apare, de resursele existente şi de alţi
factori.
Tinem cont de o serie de aspect:
 Rolul acestui proces de observare este adunarea de informaţii care ne pot ajuta să
concepem şi să punem în aplicare un program de intervenţie bun;
17
 protocolul de observare pe care îl proiectăm trebuie să ne permită să prezentăm, date
simple (grafic, dacă este posibil);
 protocolul va fi implementat pe toată perioada evaluării, dar şi pe perioada de
intervenţie, şi deci trebuie să fie realist şi posibil de aplicat pe perioade lungi de timp.
Actiunea de observare trebuie să fie constanta şi sigura. Insemnand că opinia va fi
suficient de clara pentru ca oricine îl aplică să identifice aceleaşi comportamente sau
aspecte de mediu, în acelaşi mod şi că va rămâne constant în timp. În timpul
proiectării instrumentelor vor avea în vedere câteva ipoteze (Rutherford & Lopes,
1993):
Observarea poate, fi efectuată de diferite persoane; profesorul sau o persoană din
stafful de sprijin al clasei sunt cei mai indicaţi pentru a observa clasa.
Pe cel, care il vom tine sub observatie,vom decide dacă comportamentul are un
început, un ciclu şi un sfârşit.
Avand astfel o posibilitate de identificare a uni comportament anume, dacă este
sesizata o nouă manifestare a comportamentului sau doar o continuare a unui comportament
anterior.
Observarea este facuta de regula în locul în care apare de obicei comportamentul,
unde are cel mai semnificativ impact sau unde creează probleme.
Timpul in care comportamentul este observat, fiind un interval de timp mai lung – o
zi de şcoală, de ex., sau unul mai scurt – de ex. determinarea frecvenţei pe minut a
comportamentului.
Calitatea datelor culese depinde în mare măsură de calitatea instrumentelor pe care le
folosim pentru înregistrarea observaţiilor noastre.
Există şase tipuri de tehnici de înregistrare:
 Rezultatele permanente ale elevului
 Înregistrarea continuă
 Înregistrarea frecvenţei
 Înregistrarea duratei
 Înregistrarea intervalului de timp
 Înregistrarea periodică.
Rezultatele permanente
Această procedeu este foarte util pentru a indentifica comportamentul, de exemplu
acel comportament legat de învăţare pe care il putem observa.
De exemplu, putem înregistra comportamente precum:
18
 numărul de cuvinte scrise corect;
 numărul de sume matematice făcute corect;
 numărul de teme făcute.
Pentru a înregistra rezultatele nu este nevoie de o grilă specială, ci doar de
înregistrarea frecvenţei comportamentelor.
 Înregistrarea continuă
Metoda aceasta este aplicata în situaţii foarte speciale, când observatorul încearcă să
înregistreze o narare continuă a comportamentului elevului, încercând indentificarea
antecedentelor, descrierea comportamentului şi, din nou, indentificarea posibilelor
consecinţe.
Acesta actiune se aplică comportamental, utilizând modelul ABC.De cele mai multe
ori, această tehnică este utilizată în prima parte a procesului, când unele elemente ale
comportamentului ţintă nu sunt încă evidente.
Cu datele astfel acumulate vom încerca utilizarea a unui alt sistem, fie înregistrarea
frecvenţei, fie a duratei, pentru validarea datelor.
Grila de înregistrare continuă
Numele elevului: Observatorul: Data:
Începutul observării: Sfârşitul observării: Timp total de observare:
Antecedente Comportamente Consecinţe Rezultate
ora Activitatea în clasă Comportamentul elevilor Reacţia profesorului Reacţia Rezultatul

colegilor consecinţei
Metoda aceasta de observare implică, contorizarea numărului de manifestări ale

comportamentului dat într-o perioadă definită de timp. Tipul acesta de observare este utilizat
în cazul comportamentelor care au un ciclu clar, a cărui durată este relativ scurt şi cu un
interval între incidente care permite o înregistrare clara.
Această tehnică7 este foarte simplă şi are avantajul de a produce date uşor de transpus
în grafic. Înregistrarea poate fi făcută în grile.
Dar dacă înregistrăm timpul cât lipsesc de la locul lor, se poate considera că avem de-a
face cu profiluri diferite. Aşadar, putem decide că timpul cât un elev lipseşte de la locul său
este o măsură mai exactă decât frecvenţa.
7
Popescu V – Copilul cu sindrom THADA (ADHD), Algoritm diagnostic si terapeutic în pediatrie, Bucuresti, Ed. Amaltea, 2003
19
Un subtip de tehnică de înregistrare este acela care permite măsurarea intervalului
între două manifestări comportamentale. De exemplu, putem măsura timpul cât un elev poate
sta la locul său fără să-l părăsească.
Agenţia de Servicii Educaţionale Regionale din Comitatul Wayne (2003) a stabilit
categoriile de factori motivanţi ai comportamentelor:
Atragerea atenţiei:
 să reţină atenţia,
 fie atenţie pozitivă,
 fie negativă a adulţilor sau colegilor;
2. TRATAMENTUL MULTIMODAL PENTRU ADHD
Tratamentul ADHD are o baza in abordarea multimodală care combină intervenţiile
psihologice cu un eventual tratament medical.
Părinţii, profesorii şi copilul fiind nevoiti sa se implice in elaborarea programului
individual de tratament vizând simptomele cele mai severe şi întărind laturile tari identificate
în cazul fiecărui copil.
Intervenţiile sunt:
 Asupra copilului:
 Terapia comportamental-cognitivă (instruirea pentru autocontrol) Sprijin psiho-
pedagogic
 Terapie farmacologică
 Asupra părinţilor:
 Suport educaţional Instruirea părinţilor
 Asupra şcolii:
 Instruirea profesorilor Tehnici metacognitive
 Intervenţii psiho-educative
Intervenţia la copii se va axa pe reducerea simptomelor principale. De exemplu, lipsa
de atenţie, hiperactivitatea şi impulsivitatea.
Se va acorda o atenţie deosebita,eventualelor tulburări8 associate, cum ar fi anxietatea,
tulburarea provocativ-sfidătoare şi tulburările afective, cum şi dificultăţilor de relaţionare cum
ar fi dezvoltarea deprinderii de a soluţiona problemele, de administrare a emoţiilor şi de
creşterea toleranţei la frustrari.
Dacă sunt identificate tulburările asociate, se pot elabora programe-suport pentru
dezvoltarea însuşirilor care permit copiilor să tina piept tulburărilor.
8
20
Munca cu părinţii se axează de cele mai multe ori asupra următoarelor probleme: lipsa
controlului parental şi sentimentul neputintei. Părinţii sunt învăţaţi strategii de coping al
conflictului şi al relaţiilor problematice prin metode comportamental-cognitive.
Şcolile, sau alte institutii educaţionale, vor avea în vedere aplicarea intervenţiilor
pentru probleme cum ar fi: dificultăţile de învăţare şi eşecul şcolar, ameliorarea problemelor
de comportament, a integrării în clasă şi a relaţiei profesor–elev. Profesorii vor avea nevoie de
perfecţionare pentru a face faţă.
În cazul colegilor problema cea mai importantă pentru intervenţie este aceea a
relaţiilor interpersonale negative, respectiv lipsa de respect a elevilor faţă de reguli şi
controlul emoţiilor.
 INTERVENŢIA ASUPRA COPILULUI
Terapia comportamental-cognitivă
Această abordare propune învăţarea de către copii 9 a unor tehnici de auto- ghidare
verbală (dialog interior care îl ghidează pe elev prin situaţiile problema). Rezolvarea
problemelor (subîmpărţirea acestor problemelor în elemente, mai mici, generarea de soluţii
adiacente, posibile şi evaluarea lucrărilor efectuate). De asemenea, se procedează la
„vaccinarea antistres”.
Astfel se conştientizează situaţiile care sunt, stresante şi modul în care ele pot fi
controlate. „Managementul neprevăzutului”, de asemenea ,planuri pentru o serie de efecte
care pot fi posibile cu consolidarea pozitivă, pentru efecte potrivite, ignorând
comportamentele neadecvate pe cât de mult posibil.
De asemenea, există evaluări, auto-evaluări şi dezbateri, astfel că elevul dobândeşte
autocontrolul interior, care se focalizeaza asupra realizării rezultatelor asteptate, pozitive pe
baza strategiilor planificate şi ca rezultat al implicării lor. Aceste abordări, constau în terapia
modificată aferent vârstei şi dezvoltarii cognitive a elevului. În cele mentionate mai sus sunt
implicate atat părinţii, cat şi profesorii.
 Suport psihopedagogic
Această abordare oferă, o varietate de intervenţii care pot schimba mediul fizic şi social
al elevului. Scopul este acela de a modifica comportamentul elevului,bineinteles si de a-i spori
atenţia.
Modificările comportamentale ale elevului sunt implementate prin educarea părinţilor
şi a profesorilor privind recompensarea comportamentelor adecvate/dezirabile sau retragerea
privilegiilor în caz de neîndeplinire a sarcinilor sau de comportament indezirabil.
9
Monastra, Vincent J., Cum să creşti un copil cu ADHD, Bucureşti, Editura Trei, 2011
21
Atat părinţii, cat şi profesorii pot participa la activităţile copilului lor atât acasă, cât şi
la şcoală. Identificând eventualele probleme legate de sarcinile sau situaţile viitoare, elevul
poate fi învăţat cum să gestioneze situaţia şi i se pot oferi recompense când se descurcă în
situaţiile dificile.
Este important ca părinţii şi profesorii acestora să devină, buni observatori în timp ce
analizează tot ceea ce se întâmplă. Aceştia trebuie să sesizeze în ce moment apare un incident,
regulile care se cer în acel moment şi consecinţele acţiunilor realizate de elev.
Această evaluare este necesară pentru a oferi elevului posibilitatea să işi extindă
repertoriul de aplicare a autocontrolului şi a înţelegerii situaţiei, de asemenea, să respecte
regulile şi să devină motivate pentru rezultate optime.
Pentru a ajuta copilul cu ADHD10, părinţii şi profesorii acestuia trebuie să-şi
însuşească, următoarele calitati:
Să crească numărul şi intensitatea interacţiunilor pozitive cu copilul/ elevul;
Să ofere recompense pentru o bună purtare. Acestea pot fi recompense sociale sau materiale;
Să ignore comportamentul uşor nepotrivit;
Să intensifice conformarea copilului/elevului cu reguli şi convenţii simple, directe şi clare;
Să puna in aplicare în mod constant şi coerent sancţiuni şi sisteme de constrângere pe înţelesul
copilului atunci când apare un comportament nepotrivit.
 Terapie farmacologică
Odată diagnosticul stabilit, medicul pediatru specialist al copilului cu ADHD urmează să
elaboreze şi să aplice planul de tratament stabilit. Se va acorda prioritate intervenţiilor
psihopedagogice, dar când simptomele sunt grave şi persistente, este recomandat să se
prescrie tratament medicamentos. Administrarea medicamentelor trebuie făcută sub
supravegherea permanentă a Centrului Medical Regional din zonă şi în colaborare cu serviciul
de neuropsihiatrie, cu instintarea pediatrului şi medicului de familie. (Cele mentionate mai sus
reprezinta sistemul aplicat în Italia. În UE sistemele insa, diferă de la ţară la ţară.)
 Medicamentele cel mai des folosite sunt:
 Methylphenidate al cărui ingredient activ are efect psihostimulator şi controlează
simptomele esenţiale cum ar fi, neatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea.
Spre deosebire de amphetamine, methylphedate nu dă depen- denţă . Efectul apare
după o oră şi are o durată de aproximativ, patru ore, astfel că se administrează de
regulă de două ori pe zi.
 Atomoxetina blochează temperarea noradrenalinei şi pare mai specifică. Prezintă un
efect similar, cu acela al psihostimulantelor dar are mai puţine efecte secundare, între
10
Popescu V – Copilul cu tulburari hiperkinetice si deficit de atentie (sindromul THADA sau ADHD). Pediatrie, 2000
22
care reducerea apetitului. Atomoxetina reduce nivelul anxietăţii. În Italia, prescrierea
acestui medicament trebuie înregistrată în Registrul Naţional ADHD.
 INTERVENŢIA ASUPRA PĂRINŢILOR

Instruirea părinţilor se face printr-un modul de 8–12 săptămâni realizat de un
specialist. Programul de întâlniri se bazează pe o mai bună înţelegere a caracteristicilor
copilului afectat de ADHD şi îi învaţă pe părinţi cum să se descurce cu prolemele create de
aceste caracteristici prezente.
Se realizează şi se însusesc strategii de dezvoltare11 a deprinderilor sociale pozitive şi
de eliminare, a celor nepotrivite. Aceste activităţi de formare urmareste şi modalităţi de
menţinere a progreselor, dar şi de prevenire a posibilei recidive.
Sesiunile de instruire a părinţilor pot fi rezumate astfel:
 Înţelegerea problemei – informaţii despre curs, despre ADHD, administrarea
chestionarelor;
 Pregătirea părinţilor pentru schimbare – dezbateri despre atitudini şi prejudecăţi,
învăţarea comportamentelor adecvate;
 Complexitatea problemei – interacţiunea dintre caracteristicile copilului, opţiunile
educaţionale şi situaţia dată;
 Opţiuni educaţionale care favorizează autoreglarea;
 Identificarea comportamentului negativ al copilului cu ADHD;
 Îmbunătăţirea strategiilor părinţilor;
 Măsuri şi planuri anticipative pentru contracararea problemelor;
 Dezvoltarea competenţei părinţilor de a soluţiona situaţii dificile;
 Evaluarea activităţii desfăşurate şi intenţii de viitor.
Trebuie să subliniem că toate sesiunile permit aplicarea acestor tehnici pedagogice şi
sunt pregătite pentru evaluarea relaţiei familiei cu propunerile din curs. Pe de altă parte,
întâlnirile de grup sunt mai benefice în diminuarea frustrărilor şi a izolării adesea resimţite de
părinţii copiilor cu dificultăţi comportamentale.
 INTERVENŢIA ASUPRA ŞCOLII
Consilierea profesorilor se axează pe comportamentul copilului şi pe strategii ce pot
fi integrate în rutina şcolară, fie pentru toţi copiii, fie la nivel individual.
Obiectivele consilierii includ:
 să-i ofere feedback copilului;
11
23
 să stabilească rutine;
 să stabilească reguli.
Cu cât programul zilnic este mai structurat şi mai regulat, cu atât este mai puţin volatil
comportamentul elevului, şi deci trebuie să:
 organizăm clasa şi timpul de lucru;
 organizăm activităţile şi materialele;
 optimizăm abordarea exerciţiilor şi structura lecţiei;
 reducem comportamentul evaziv prin tutorare şi învăţare prin cooperare.
Strategiile şi abordările de mai sus sunt susţinute prin:
 feedback verbal pozitiv/laudă;
 contracte comportamentale;
 economia recompenselor simbolice;
 costul răspunsului.
3. MANIFESTĂRILE A.D.H.D.-ULUI PE PARCURSUL VIEŢII

ADHD este o stare neurobiologică12 răspândită care afectează 5%–8% dintre copiii de vârstă
şcolară, cu simptome care persistă şi în viaţa de adult în peste 60% din cazuri (aproximativ
4% din populaţia adultă).
Există diferite estimări, însă cea care domină arată că 8%–10% dintre copiii de vârstă
şcolară şi 6% dintre adolescenţi au ADHD. Dintre adolescenţi, se crede că 40–60% au încă
simptome de ADHD în viaţa de adult.
În trecut, ADHD era considerată o tulburare a copilăriei care dispărea la maturitate,
însă această teorie s-a modificat în timp, iar în prezent se ştie că este o tulburare cronică care
afectează ambele sexe.
Totuşi, evoluţia ADHD nu este limpede, iar Willoughby, în baza literaturii de
specialitate, conchide că rămân fără răspuns întrebări referitoare la evoluţia simptomelor
ADHD în copilărie, adolescenţă şi la maturitate.
De fapt, ADHD este o stare pe viaţă care afectează copiii, adolescenţii şi adulţii de
toate vârstele, sexele, rasele şi toate culturile.
Dăm mai jos câteva simptome şi probleme ale ADHD mai des întâlnite:
12
Christopher Green şi Kit Chee, Să înţelegem ADHD, Editura Aramis, Bucureşti, 2009;
24
 Atenţie redusă; neatenţie excesivă;
 Nelinişte fizică sau hiperactivitate;
 Impulsivitate excesivă; spune sau face lucruri fără să se gândească;
 Tergiversare excesivă şi cronică;
 Dificultatea de a se apuca de lucru;
 Dificultatea de a termina un lucru;
 Pierderea frecventă de lucruri;
 Competenţe slabe de organizare, planificare şi administrare a timpului;
 Lipsă excesivă de memorie.
Nu toate simptomele se regăsesc la o singură persoană suferindă de ADHD şi nu toate
persoanele cu ADHD prezintă simptome la fel de grave sau cu afecţiuni la fel de severe.
Unele persoane au forme de ADHD mai blânde, altele mai severe, prezentând
degradări semnificative cu efecte negative la şcoală, la lucru, acasă, în familie şi în relaţie cu
alţii şi în viaţa de zi cu zi.
Ar fi extraordinar să putem prevedea care dintre copii vor continua să prezinte
simptome mai târziu, iar pentru acest lucru va trebui să analizăm şi să interpreteze tipul de
simptome şi evoluţia acestora odată cu creşterea în vârstă.
În mod normal se observă:
 Simptomele prezente de hiperactivitate şi impulsivitate la copiii mai mici;
 Un subtip combinat de ADHD la copiii de vârstă şcolară;
 Un subtip de neatenţie în adolescenţă şi prezent si la maturitate.
La trecerea de la adolescenţă la maturitate, aceste simptome de o hiperactivitate se
transformă într-un fel de nelinişte interioară care nu se poate observa decât dacă se apeleaza la
interviu. Oamenii în această situaţie se plâng deseori de un fel de nelinişte interioară şi de
faptul că nu pot sta potoliti.
Cei care sufera de ADHD tind să prezinte probleme de interacţiune socială încă din
perioada copilăriei, să se confrunte cu o sporire a dificultăţilor în adolescenţă pe măsură ce
cresc şi dau de mai multe responsabilităţi. Ei întâmpină dificultăţi in organizare, nu numai la
şcoală, ci şi cu cei apropiaţi lor.
Stima de sine, la aceşti copii şi tineri este redusă, ei cauta un grup care să-i accepte, iar
grupurile benefice îi vor respinge. De regulă, acestia îşi găsesc un grup cu probleme care
dezvolta comportamente riscante. Aceşti copii şi tineri tind să fie impulsivi, înclinaţi mai mult
spre comportamente riscante, chiar se pot indrepta spre delicventa.
25
Alte categorii de vârstă pot prezenta o serie de comorbidităţi, cu preponderenta
tulburări anxioase, depresive, tulburări bipolare şi tulburări de comportament destructive cum
ar fi comportamentul sfidător opozant.
Cei diagnosticaţi, cu tulburări13 de conduită vor încălca frecvent legea, ceea ce poate
conduce la delincvenţa juvenilă şi uneori chiar la consum de medicamente/droguri.
Problemele conducătorilor auto nu pot fi puse pe seama unei comorbidităţi anume, dar acest
aspect trebuie luat în considerare în cazul adolescenţilor diagnosticato cu ADHD.
De fapt, agenţiile de închirieri auto nu vor închiria maşini adulţilor tineri sub 25 de
ani. Cercetările prezente au constatat cunoştinţe practice in legatura cu planificare şi funcţiile
lobului prefrontal la adolescenţii normali şi despre continuarea evoluţiei după varsta 21 de
ani.
Desigur, înainte de această vârstă, sunt prezente îngrijorări privind efectele
consumului de droguri asupra creierului sănătos, ca să nu mai vorbim de efectul asupra cuiva
care prezinta semne de ADHD.
În ceea ce priveşte şofatul, putem observa că de regulă adolescenţii cu ADHD încalcă
într-o măsură mult mai mare regulile de circulatie în primii 3–5 ani de şofat, comparativ cu
cei care nu au ADHD. Încălcările regulilor sunt: condusul prea aproape de alte vehicule,
depăşiri periculoase, depăşirea vitezei legale, dificultatea de a recunoaşte semnele, semnalele
şi marcajele.
Aceste constatări nu se referă la un gen anume; cu alte cuvinte, atât adolescenţii, cât şi
adolescentele care au ADHD se comportă similar. Cercetările mai noi care apeleazala modele
de conducere auto au permis să se constate faptul că atunci când subiecţii sunt trataţi cu
stimulante, concentrarea şi rezistenţa prezintă îmbunătăţiri semnificative, şi nu numai la
treburile zilnice, în clasă sau acasă, ci şi la drum.
În general, persoanele suferinde de aceasta tulburare, ADHD, ajung mult mai des la
urgenţă din cauza accidentelor produse (şi nu numai din cauza accidentelor auto) şi plătesc
mai mult pentru asistenţa medicală. În acelaşi timp, se fac tot mai mult cercetări asupra
utilizării nicotinei, de către suferinzii de ADHD, şi bineinteles multă lume începe să fumeze
încă din perioada adolescenţei.
Prin urmare, cauza ar putea fi neurologică, respectiv în legătură cu receptorii nicotinici
şi transferul biologic, fumatul fiind un fel de autotratament administrat, ca şi în cazul abuzului
de droguri. Din acest punct de vedere este nevoie de mai multe cercetări.
Aşa cum deja am mentionat anterior, o altă temă de interes actual, este abuzul de
droguri şi automedicaţia. Mc Cabe vorbeste în lucrările sale, aceste aspecte, mai ales pe cele
13
Popenici,Şt, 2008, Managementul clasei pentru elevii cu ADHD
26
legate de adolescenţii şi adulţii tineri, care folosesc substanţe ilegale sau medicamente
neprescrise de specialist.
Părerile despre tratamentul medicamentos sunt împărţite, ceea ce indica faptul că
unele familii îmbrăţişează acest tratament, ca fiin tratament pentru dificultăţile cu care se
confruntă copiii lor, iar altele aşteaptă 4-5 ani, până să înceapă un tratament adecvat.
Totuşi, unele dovezi indica faptul că tratamentul timpuriu ar putea influenta, o funcţie
protectivă faţă de apelarea automedicaţiei şi apoi la substanţe ilicite, atat de daunatoare.
Acceptarea diagnosticului şi tratamentul administrat timpuriu, ajută acesti copii şi
tânărul afectat de ADHD să-şi utilizeze potenţialul la maxim. În cazul celor netrataţi, se
observă de cele mai multe ori, dificultăţi şcolare, presiuni financiare şi chiar la indeplinirea
treburilor zilnice, dar şi nevoia de tratament pentru alcoolism sau depresie.
Tratamentul Multimodal Mare pentru studiul ADHD se referă la administrarea
tratamentului pe o perioadă de 14 luni copiilor şcolari, cele mai multe studii fac referire la
adolescenţi. Acestea nu sunt neapărat studii pe termen lung, însă este demonstrate ca reacţiile
sunt de o diversitate de terapii şi tratamente. Acumularea cunoştinţelor despre diferite
tratamente pentru ADHD, este esenţială.
Un exemplu ar fi, evaluarea utilizării tratamentului placebo, în opoziţie cu cel me-
dicamentos stability fiind faptul că, simptomele ADHD trebuie administrate şi că factori-
cheie ar fi personalul didactic şi cel medical în colaborare, nu numai cu adolescenţii ci şi cu
părinţii acestora.
De asemenea, mulţi copii care sunt mici sunt extrem de neatenţi, hiperactivi şi
impulsivi la şcoală, dar nu sunt diagnosticaţi cu ADHD dintr-o multitudine de motive, iar
profesorii trebuie să facă faţă situaţiei şi să-i ajute să termine şcoala.
Studiile cu referire la efectele intervenţiilor din şcoală, asupra copiilor şi adoles-
cenţilor cu ADHD, au arătat că acestea sunt eficiente atat în cazul comportamentului şi într-o
mai mică măsură în cazul performanţei academice. Ideal ar fi ca profesorii să poată exploata
aspectele pozitive ale unor stilurilor de învăţare şi să compenseze, deficitele în cazul copiilor
cu ADHD (Cooper, 2005).
Profesorii, ar trebui să se axeze şi pe schimbarea mediului, în care copilul întâmpină
anumite dificultăţi, reducându-se astfel problemele comportamentale şi îmbunătăţindu-se
rezultatele la învăţătură şi atitudinea acestora.
Câteva studii au remarcat modalităţi de a colaora cu astfel de copii, însă o altă
problemă este încurajarea profesorilor să includă aceste metode verificate ştiinţific în
metodele lor didactice (Cooper, 2005). Cercetările facute asupra eficienţei comportamentului
şi al intervenţiilor la clasă au fost în cele mai multe cazuri realizate pe eşantioane mici. În
27
plus, nu a fost evaluată măsura în care constatările se aplică copiilor cu comportament similar,
dar care nu au fost diagnosticaţi cu ADHD. Intervenţia timpurie, poate da rezultate în cazul
micsorarii problemelor de comportament şi al manifestărilor negative care pot aparea ulterior.
Cu cât se aplică mai devreme, cu atât este mai bine (Farrington, 1994). Este imperativ,
prin urmare identificarea copilului cu probleme comportamentale la sfârşitul primului an de
şcoală şi să se transmită rezultatul următorului profesor al copilului.
Din alt punct de vedere, profesorul are dreptul să exprime o astfel de părere dău-
nătoare copilului? O’Shaughnessy et al. (2003) a sugerat că identificarea şi intervenţia
condusa la nivelul şcolii imunatateste şansa unor rezultate mai bune. Norwich et al. (2002) a
evidentiat, nevoia de proceduri de evaluare sistematice cu implicare si a serviciilor
educaţionale, de sănătate şi a celor sociale pentru a ajuta la îmbunătăţirea rezultatelor copiilor
care prezinta simptome specifice ADHD-ului.
 Cine are dreptul să puna diagnostictul de ADHD?
Pentru adulţi, o evaluare in vederea diagnosticarii ADHD-ului trebuie sa fie făcută de
un generalist sau un specialist licenţiat în sănătate mintală. Specialiştii pot fi: psihologii
clinicieni, psihiatrii, neurologii, medicii de familie sau alt tip de medici, atâta timp cât au o
experienţa necesară. (Categoriile enumerate diferă pe cuprinsul Europei.)
Indiferent de specialistul care este ales pentru a identifica aceasta tulurare, trebuie
verificată atat calificarea, cat şi experienţa acestuia în domeniul ADHD-ului la adulţi.Este
mult mai important acest nivel de pregătire pentru a obţine un diagnostic precis şi stabilirea
unui tratament eficient decât gradul profesional deţinut de specialist.
Profesioniştii care sunt calificaţi14, sunt de regulă pregatiti să ofere informaţiile
necesare legate de pregătirea şi experienţa lor în domeniul ADHD-ului la adulţi. Reţinerea de
a oferi informaţii la cerere, trebuie privită cu suspiciune, acest lucru indicând, probabil că
trebuie sa căutati un alt specialist.
 Când şi cine are nevoie de evaluare pentru ADHD?
Majoritatea adulţilor, care doresc o evaluare pentru ADHD se confruntă cu probleme
serioase în una, sau mai multe aspecte.Mai jos exemplificam unele dintre cele mai răspândite
probleme:
Performanţă inconsecventă la lucru sau în carieră, pierderea sau abandonarea frecventă a
serviciului;
Rezultate şcolare şi profesionale mai slabe;
Capacitate slabă de gestionare a responsabilităţilor de zi cu zi (de ex. terminarea
treburilor gospodăreşti sau a celor de întreţinere, plata facturilor, organizarea lucrurilor);
14
28
Dificultatiile cauzate de neterminărea sarcinilor, uitarea unor lucruri importante sau
a enervării din nimic;
Oboseală cronică şi teama de a nu finaliza ce e de făcut şi de a nu se achita de
responsabilităţi;
Sentimente intense şi cronice de frustrare, vină sau învinuire. Un profesionist calificat
poate decide, dacă aceste probleme se datorează ADHD-ului, altei cauze sau unei combinaţii
de cauze. Deşi unele simptome ale ADHD sunt clare, încă din copilărie, la alte, persoane nu
se manifesta pana mai tarziu. Persoanele, talentate şi inteligente, de exemplu, pot echilibra
problemele cauzate de ADHD până in liceu, colegiu sau, serviciu.In diferite cazuri, părinţii
le-au oferit sprijin şi un mediu protejat şi structurat, reducând impactul simptomelor ADHD
până în momentul în care încep o viaţa independenta de adult tânăr.
 Ce este evaluarea comprehensivă?
Deşi practica şi materialele de testare, este diferita de la o persoana la alta, anumite
proceduri sunt considerate decisive pentru evaluarea compreensivă. Acestea incluzand interviul
de diagnosticare amănunţita, informaţiile din surse sigure, cum ar fi soţul/soţia sau alţi
membri a familiei, lista de simptome DSM-IV, grila de evaluare a comportamentului standard
pentru ADHD şi alte tipuri de teste psihometrice fiind, necesare pentru clinician.
 Interviul in stabilirea diagnosticului: simptomele ADHD-ului
Unul dintre cel mai important din toate elementele evaluării, comprehensive este
interviul structurat sau semistructurat, prin care este oferita istoricul in detaliu a
persoanei. Prin intermediul interviului structurat sau semistructurat, i se adresează
persoanei un set prestabilit, de întrebări, pentru a fi evitat posibile concluzii diferite
din cauza setului variat de întrebări.
Intervievarea îi permite clinicianului să acopere o gamă variata de subiecte, discutiile
pe chestiuni relevante în detaliu, punerea mai multor întrebări pentru a acoperi aria de interes.
Intervievatorul va revedea criteriile de diagnostic pentru ADHD şi va determina câte dintre
acestea i se aplică persoanei respective, atât în prezent, cât şi în copilărie. Acesta va decide
apoi măsura în care simptomele ADHD-ului poate afecta viaţa persoanei.
 Interviul de diagnosticare: diferenţe faţă de alte tulburări psihiatrice
Clinicianul15 va efectua şi o trecere în revistă a altor tulburări psihiatrice care se pot
aseamănă cu ADHD sau coexistă cu acesta. ADHD rareori apare singur. De fapt, cercetările
arată că mulţi suferinzi de ADHD au una sau mai multe afecţiuni care coexistă.
Cele mai răspândite sunt depresia, anxietatea, dizabilităţile de învăţare şi tulburările
generate de utilizarea unor substanţe. Multe dintre aceste suferinţe mimează simptome ADHD
15
29
şi au posibilitatea de a fi, de fapt, luate drept ADHD. La o testare comprehensivă se face un
interviu pentru separarea suferinţelor coexistente. Dacă pe lângă ADHD coexistă şi alte
suferinţe, acestea trebuie identificate şi tratate.
Dacă nu pot fi tratate, adesea nu se poate trata nici ADHD. Este esenţial ca în cazul în
care ADHD este o consecinţă secundară a depresiei, anxietăţii sau a altei tulburări psihiatrice,
acest lucru trebuie sa fie indentificat, ca pacientul sa poata fi tratat de ADHD ar fi total
incorect. In alte situatii tratând ADHD-ul, se elimină şi celelalte tulburări, precum şi nevoia de
a le trata independent de ADHD.
 Participarea unui membru din familie
Specialistul trebuie sa investigheze una sau mai multe surse independente, de regulă o
persoană apropiată (soţ/soţie, membru al familiei, părinte, partener), profesori sau
prieteni apropiaţi, care cunosc bine pacientul.
Adultii diagnosticati cu ADHD au memorie slabă, în special din copilărie. Îşi pot
aminti detalii specifice, dar uită diagnosticele primite sau problemele cu care s-au confruntat.
Astfel, clinicianul le poate cere părinţilor să completeze un profil ADHD retrospectiv
descriind comportamentul în perioada copilăriei a pacientului.
Mulţi dintre adulţi nu sesizeaza manifestările cauzate de ADHD să le afecteze viaţa şi
să aibă impact, şi asupra altora. În cazul cuplurilor căsătorite sau care coabitează, clinicianul
poate intervieva pacientul împreună cu partenerul când trece în revistă simptomele ADHD.
Această procedură fiind de ajutor partenerului neafectat de ADHD in a-l înţelege mai
bine şi să empatizeze cu cel afectat, îmbunătăţind astfel relaţia după procedura de
diagnosticare.
 Grila standardizată de determinare a comportamentului
Evaluarea comprehensivă avand inclusa şi administrarea uneia sau a mai multor grile
standardizate de determinare a comportamentului. Una din grile are o listă a simptomelor
ADHD, DSM-IV-TR, prezentată ceva mai sus în acest material. Acestea sunt chestionare
bazate pe cercetări care face o comparatie dintre oamenii cu şi fără ADHD.
Scorul din grilă nu este de a diagnostica, însă serveşte drept o sursă eficienta de
informare obiectivă în cadrul procesului de evaluare. Majoritatea clinicienilor cer atât celui
evaluat, cât şi celui apropiat să completeze grila.
 Testul psihometric
În funcţie de individ şi de problemă, se vor face teste suplimentare – psihologice,
neuropsihologice, pentru dizabilităţi de învăţare, după cum este cazul. Acestea nu
diagnostichează ADHD, însă pot aduna informaţii importante despre modul în care ADHD îl
afectează pe pacient.
30
Testarea este de ajutor in determinarea prezenţei şi efectelor tulburărilor coexistente.
Spre, exemplu, pentru a determina dacă o persoană are dizabilităţi de învăţare, clinicianul
aplică de regulă un test de abilităţi intelectuale şi unul de performanţă academică.
 Examinarea medicală
Dacă persoana examinată nu şi-a făcut nici un examen medical actual, în ultimele 6–
12 luni, este recomandat un examen medical pentru a se elimina unele cauze ale simptomelor.
Anumite stări medicale (de ex. problemele cu tiroida, epilepsia) pot determina simptome
similare ADHD.
Un examen medical nu confirmă diagnosticul de ADHD, dar are o importanta in
eliminarea simptomelor altor suferinţe sau probleme.
4.ASPECTELE POZITIVE ALE ADHD-ULUI
Inainte de toate ne documentam despre istoricul in diagnosticare ADHD-ului. Mulţi
oameni spun că ADHD este o noutate, dar acest lucru nefiind corect. Dintotdeauna au existat
copii şi adulţi deosebit de distraţi, cu probleme de autodisciplină şi de neîndeplinirea
sarcinilor, cu rezultate slabe la şcoală, incapabili să termine un lucru şi care îi deranjează pe
cei din jur.
Acum 500-1000 de ani astfel de oameni erau condamnaţi. Cadrul moral al societăţii
era influenţat de teologie. Sufletul fiecăruia era „plimbat” între Dumnezeu şi Diavol. Copiii
fiind maltrataţi. Vieţile lor erau o tortură in comparatie cu ziua de azi. Este important să
discutam despre „diagnosticul moral” pentru că acesta il intalnim şi în prezent.
De cele mai multe ori aceşti copii şi adulţi mai aud încă „trebuie să te străduieşti mai
mult”. Sunt consideraţi oameni de nimic sau leneşi. Astfel ca problema lor se agravandu-se pe
z ice trece si devenind tot mai periculoasă pentru stailitatea lor psihică.
Doctorii diagnosticand şi tratand suferinţa lor în loc să o condamne şi sa o
pedepsească.Toate tratamentele imaginabile au fost incercate, înainte ca un medic numit
Bradley care a avut ideea strălucită de a da pacienţilor amphetamine. Ne putem imagina
reacţia celor care lucrau cu el.
Într-un timp foarte scurt, copiii erau trataţi si puteau sta locului, cooperau şi îşi puteau
îndeplini sarcinile. În numai 20 de minute am avut demonstraţia că tratamentul medical poate
îmbunătăţi situaţia unor copii care mii de ani erau pedepsiţi fără folos.
Acum aproape 40 de ani, ceea ce astazi este denumit ADHD inainte se numea
Tulburare Cerebrală Minimală. În prezent această denumire nu este in totalitate corecta, dar
totuşi avand un progres, deoarece ne este transmisa informaţia că tulburarea este legată de
funcţionarea creierului sau de o disfuncţie a lui. Deci, creierul trebuie tratat, nu sufletul,
31
pentru a nu ajunge în curtea Diavolului, nu „voinţa” pacientului şi nu pe părinţii care aveau
control asupra copiilor.
Recent, din scanările RMI rezultand diferenţe anatomice în creierele suferinzilor de
ADHD şi a fost dovedit astfel că ADHD este o tulburare biologică, şi nu o bestie sau demon
mitologic. Studiile genetice au demonstrat transmisibilitatea prin moştenire a ADHD.
Totuşi nu se moşteneşte ADHD, ci doar predispoziţia. Genele nu sunt singurul factor,
mai avem de-a face şi cu impactul creşterii; ambele au contribuţia lor la determinarea ADHD.
Această afirmaţie este susţinută de studiiile pe gemeni şi alte studii genetice.
Caracteristici pozitive ale ADHD
Majoritatea descrierilor ADHD axandu-se pe aspectele negative şi neglijează
avantajele de a avea ADHD. Atributele pozitive includ:
 Creativitatea
 Energia intensă
 Intuitivitatea
 Inventivitatea
 Tenacitatea
 Căldura sufletească
 Atitudinea încrezătoare (uneori prea mult)
 Atitudinea iertătoare (uneori prea mult)
 Flexibilitatea
 Sensibilitatea
 Abilitatea de a risca (uneori prea mult)
 Loialitatea
 Bun simţ al umorului.
CAPITOLUL III:
CREȘTEREA ȘI PARTICIPAREA COPILULUI CU A.D.H.D. LA PROGRAME
EDUCAȚIONALE
1. ATITUDINEA FAȚĂ DE COPILUL CU A.D.H.D. ȘI CREȘTEREA LUI

Comportamentul neadecvat şi dificil a copilului cu ADHD16 nu este dictat de o rea
voinţă sauo revoltă. Pur şi simplu este legat de o incapacitate a copilului de a funcţiona
normal. Din această cauză, deşi copiii cu ADHD ştiu ce trebuie făcut, nu-şi pot exercita
autocontrolul pentru a se comporta adecvat. Rareori se comportă rău cu intenţie. Deobicei
nu îşi dau seama că nu au un comportament adecvat şi că acest lucru îi afectează pe cei din
16
32
jur.
• Nu uitaţi că fiecare copil cu ADHD este unic.
• Nu presupuneţi că un copil cu ADHD nu vrea sa-şi facă temele. Veţi sesiza că acest
copil efectiv nu se poate concentra pentru a termina tema, copilul încearcă, dar fara
rezultat.
• Reţineţi că inconsecvenţa este una din caracteristicile ADHD-ului. Copilul cu ADHD
are un comportament diferit de la o zi la alta. Într-o zi îşi face temele, dar în ziua
următoare nu poate termina o temă asemanatoare.
• Reţineţi că motivul rezultatelor slabe la învăţătură nu este lenea sau apatia, ci cauza
este de natură neurobiologică.
• Credeţi în copilul dvs. cu ADHD şi el/ea va reuşi. Acest lucru are un impact pozitiv
şi asupra profesorului, în ciuda dezamăgirilor şi dificultăţilor.
• Reţineţi că poate este nevoie de o schimbarea planului in comportamentul copilului
cu ADHD şi sprijiniţi-i progresele recompensându-l, premiindu-l sau încurajându-l.
• Mentineti o stare pozitiva, comunicaţi cu părinţii şi prietenii care vă sprijină. Evitaţi
comunicarea cu cei care îl critică des pe copil şi care sunt opaci la noile metode de
învăţare şi la practicarea acestora.
Înţelegeţi că fondul cultural al fiecărui copil17 este diferit atât de cel al copiilor cu
aceeaşi suferinţă, cât şi de al dvs. şi că aveţi de învăţat. În acest fel, puteţi să vă revizuiţi
punctele de vedere despre el/ea.
Ce trebuie să ştiţi despre managementul comportamentelor?
• Sa nu-i spuneţi copilului ce să nu facă (de ex. Nu mă întrerupe!)
• Explicaţi-i pe scurt ce ati dori să facă (de ex. Aşteaptă să termin de vorbit!)
• Sa nu va axati c pe comportamentele negative.
• Aveti o atentie sporita la comportamentul copilului dvs.
• Sa nu aveti nici o teama să ii faceţi aranjamentele necesare pentru reuşita copilului
dvs. la şcoală. Aceste aranjamente privind mediul, educaţia şi comportamentul
copilului sunt soluţiile corecte pentru dificultăţile cu care se confruntă copilul din
cauza ADHD.
• Există strategii eficiente in schimbarea şi controlarea comportamentuui la copii cu
ADHD . Utilizaţi aceste strategii acasă.
• Planul comportamental trebuie revizuit şi înnoit frecvent (de ex. schimbarea
recompenselor şi a bonusurilor). Trebuie sa reţineţi faptul că acestea îi sunt de ajutor
copilului cu ADHD pentru menţinerea motivării şi atenţiei şi că nu veţi regreta
17
Popescu V – Copilul cu tulburari hiperkinetice si deficit de atentie (sindromul THADA). Viata Medicala, 1999
33
timpul alocat acestui lucru.
• Copiii cu ADHD îşi fac temele mai bine cu ajutorul unor stimulente imediate şi
puternice.
 PUNCTE CRITICE PENTRU COMUNICARE ŞI COOPERARE
• Este necesar sa intelegem că cea mai bună cale pentru a stăpâni ADHD-ul este
lucrul într-o echipă multidisciplinară. Prin urmare, toţi membrii familiei, personalul
didactic şi medical trebuie să coopereze.
• ADHD nu poate fi tratat prin intervenţii separate. Este nevoie de modificări,
intervenţii şi planuri de tratament susţinute care trebuie aplicate consecvent şi
revizuite regulat.
• Nu încercaţi să controlati ADHD-ul singur/ă.
• Nu evitaţi să cereţi sau să oferiţi sfaturi pentru copiii cu ADHD.
• Găsiţi părinţi pentru ajutor reciproc pentru a depăşi dificultăţile învăţării la copiii cu
ADHD.
• Nu neglijati şi nu ignoraţi importanţa şi eficienţa cooperării cu şcoala şi profesorii.
• Fixaţi-vă o întâlnire cu profesorul copilului dvs. pentru a-i oferi informaţii despre
acesta.
• Comunicarea sa fie una constanta cu profesorii şi faceţi planurile împreună. De
exemplu, reactiile la comportament şi jurnalele/formularele de comunicare între
familie şi şcoală.
• Asigurati-va că profesorul înţelege că interesul dvs. prioritar este creşterea şansei de
reuşită şcolară a copilului dvs.
Împărtăşiţi observaţiile dvs. obiective despre performanţa şi comportamentul
copilului.
Dacă vă îndoiţi de diagnosticul de ADHD, informaţi-vă urmând procedurile adecvate:

• Colaboraţi cu echipa PEI (program educaţional individualizat) pentru sprijinirea
copilului. Echipa PEI asigură următorul sprijin de observare a copilului.
• Asigură participarea dvs. la întâlniri şi discuţii
• Vă sprijină pentru a va înscrie copilul la o şcoală adecvată bazată pe intervenţie
• Vă oferă consiliere şi orientare la nevoie
• Definirea şi asigurarea strategiilor de management comportamental individual în
funcţie de nevoi
 PERCEPŢIILE COPILULUI CU ADHD
34
Copiii şi tinerii cu ADHD 18 pot avea insusiri eronate despre ei înşişi. Dacă copilul cu
ADHD are o părere realistă despre sine, atunci are şi respect de sine pozitiv când trebuie să
facă faţă tulburărilor provocate de ADHD. Dacă copilul cu ADHD are convingeri negative,
păreri exagerate şi deseori greşite despre sine, acestea trebuie schimbate cu cât mai mult tact
posibil.
Majoritatea copiilor diagnosticati cu ADHD pot crede că părinţii lor sunt nedrepţi şi că
le este restricţionata libertatea. Tinerii trebuie să evalueze cât de realistă şi de ideala este
această părere.
Părinţii copiilor diagnosticati, cu ADHD pot şi ei avea păreri şi idei eronate, precum şi
aşteptări exagerate. Când dificultăţile unui părintelui de adolescent se compara cu cele a
părintelui de copil cu ADHD, comunicarea şi puterea de rezolvare a problemelor devin din
ce in ce mai mult o dificultate. În situatia aceasta, părinţii trebuie să-şi cunoască copilul mai
bine şi să se ferească, de prejudecăţi şi aşteptări exagerate.
Pentru a putea face faţă, problemelor şi pentru a realiza o comunicare armonioasa în
familie şi societate, atât adolescentul cu ADHD, cât şi părintele trebuie să aibe o
perspectiva realista şi să renunţe la idei preconcepute.
Mesaje enumerate din perspectiva copiilor cu ADHD. Putem, rezuma astfel ce aşteaptă ei din
partea părinţilor:
– Neatenţia, mea este o problemă reală. Nu este, doar o scuză şi mă împiedică, să învăţ.
Mi-aş fi dorit să nu am aşa ceva şi să învăţ mai bine.
– Am nevoie de tine ca să reuşesc, dar nu imi este uşor să iti cer ajutorul. M-aş descurca
dacă m-ai încuraja.
– Crede-mă, vreau să te înţeleg.
– Chiar uit. Nu o fac cu intenţie
– Dacă sunt ajutat şi mi se ofera răbdare, pot pune întrebări fără a-mi fi teamă;
– Ştiu că punaceasi intrebare, de zeci de ori, dar o fac pentru că vreau să înţeleg, nu să
atrag atenţia;
– Te rog, nu mă mai, certa în faţa prietenilor pentru purtarea mea;
– Te rog, nu ma tarata, de parcă aş fi altfel decât toată lumea
 CREŞTEREA COPILULUI CU ADHD
Creşterea19 copiilor diagnosticati cu ADHD poate fi extrem de frustrantă, din cauza
comportamentului complicat, pe care aceştia îl au majoritatea timpului. Nu indeplinesc
aproape niciodată ceea ce li se spune sau la ce s-ar aştepta părinţii să facă, nu îşi termină
18
. Popescu V – Copilul cu sindrom THADA (ADHD), Algoritm diagnostic si terapeutic în pediatrie, Bucuresti, Ed. Amaltea, 2003
19
35
treburile şi sunt de o hiperactivitate epuizantă. Aceasta situatie te pot conduce la
resentimente, sau atitudini negative din partea părinţilor faţă de copii sau faţă de ei înşişi,
dacă nu iau în considerare si părţile pozitive. Insa această situatie se poate schimba dacă
părinţii îşi însuşesc, strategiile adecvate, acele metode care pot promova, comportamentele
pozitive ale copilului.
Un exemplu bun este Triplul P – Programul Părintelui Pozitiv (Sandersm Markie-
Dadds & Turner, 2003). Acest program se axeaza pe dezvoltarea cunoaşterii, a
deprinderilor şi a încrederii părinţilor şi e inclus cinci niveluri pentru intervenţie asupra
creşterii rezistenţei părinţilor în raporturile cu copiii lor, de la naşterea lor până la varsta de
16 ani.
Principalele scopuri sunt:
– dezvoltarea cunoştinţelor, deprinderilor, a încrederii, independenţei şi dezvoltării
părinţilor;
– o promovare a mediului propice, sigur, care este angajant, nonviolent şi
neconflictual pentru acesti copii.
– promovarea competenţelor specifice, sociale, emoţionale, de limbaj, intelectuale şi
comportamentale prin practici parentale pozitive.
Potrivit autorilor enumerati, de mai sus, comportamentul parental pozitiv are cinci
principii de bază, fiecare dintre ele urmarind riscurile specific la care se supun, şi factorii de
protective, cunoscuţi a produce rezultate positive, în privinţa evoluţiei şi a sănătăţii mintale
a copiilor.
 Asigurarea unui mediu antrenant şi sigur
Autorii mentioneaza, că aceşti copii, necesita un mediu sigur, supravegheat şi ocrotitor care
le da oportunităţi de explorare, experimentare şi de joacă. Crearea unui mediu pozitiv de
învăţare.
Pentru a indeplini acest fapt, programul urmareste conceptul de părinte ca prim
professor, al copilului său şi urmareste în special modul în care părinţii reacţionează pozitiv
şi constructive, la interacţiunile iniţiate de copii lor. O altă tehnică, se numeşte, Întreabă,
Vorbeşte, Execută şi constă in iniţierea acestor părinţi, asupra împărţirii, deprinderilor
complexe, în sarcini mici, precum şi a modului de a-i învăţa pe copii, deprinderile pas cu
pas.
 Utilizarea disciplinei asertive
Acest principiu, este deosebit de important, deoarece mulţi dintre părinţi sunt obişnuiţi cu
strategii disciplinare, neeficiente (de ex. ţipete, ameninţări sau pedepse fizice). Strategiile,
assertive, de disciplina implică multe dintre următoarele caracteristici: identificarea
36
regulilor de bază pentru anumite situaţii; discutarea regulilor cu copiii; enuntarea
instrucţiunilor şi a solicitărilor în mod evident, calm şi adecvat vârstei; aplicarea
consecinţelor logice; timpul de linişte (pauză neexclusivă); pauză. Părinţii sunt invatati cum
să folosească aceste elemente atat acasă, cat şi în alte locuri (la cumpărături, în vizită)
 Cultivarea aşteptărilor realiste
Mulţi dintre părinţii cu copii cu ADHD, nu conştientizeaza aşteptările lor privind
funcţionarea copilului şi din aceasta cauza, au aşteptări nerealiste, greu, dacă nu chiar
imposibil de a fi îndeplinite. În acest sens, Triplul P se focalizează pe clarificarea
aşteptărilor potrivite nivelului de dezvoltare, la baza însuşirile şi capacităţilor copilului, şi
nu în funcţie de norma tradiţională.
 Cultivarea grijii de sine
În mod frecvent, părinţii uită că mai au şi o viaţă de trăit şi că trebuie să-şi poarte de
grijă. Sunt perturbati în mod frecvent, de comportamentul copilului şi de problemele
acestuia, iar acest lucru, are impact asupra respectului de sine şi simţului de bunăstare în
general. Acest program, îi îndeamnă pe părinţi, să vadă rolul lor de părinte, ca parte a unui
context mult mai larg, al grijii de sine, creativităţii şi bunăstării. Ei, mai sunt încurajaţi si să
exploreze, modul în care starea lor emoţională afectează comportamentul parental şi
comportamentul copilului, cu gandul de a găsi strategii pentru a face faţă emoţiilor dificile
(depresia, furia, anxietatea, stresul).
Însuşiri de observator • Monitorizarea comportamentului copilului
• Monitorizarea comportamentului propriu
Însuşiri de consolidare a • Să petreacă împreună timp de calitate
relaţiei părinte-copil • Să converseze cu copilul
Încurajarea • Să-l premieze pe copil verbal
comportamentului • Sa-i acorde atenţie nonverbală
Învăţarea unor însuşiri şi • Fixarea unor ţinte de progres adecvate
dezirabil
comportamente noi • Să dea un exemplu bun
• Să folosească predarea incidentală
Administrarea • Stabilirea regulilor de bază
comportamentului • Utilizarea discuţiei dirijate
neadecvat • Utilizarea ignorării planificate
Prevenirea problemelor în •• Să dea instrucţiuni

Planificarea calm şiînprecis
şi pregătirea avans
situaţii foarte riscante • Discutarea regulilor de bază pentru situaţii de mare risc
• Selectarea activităţilor şi participarea la acestea
Deprinderea de a se auto- • Stabilirea temelor de practică
reglementa • Auto-evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe
37
Managementul stărilor • Blocarea gândurilor inutile
sufleteşti şi deprinderi • Relaxarea şi managementul stresului
necesare pentru a le face faţă • Elaborarea unor declaraţii personale pentru momente
Sprijinul partenerului şi • grele

Îmbunătăţirea deprinderilor personale de
însuşirile de comunicare comunicare
• Primirea şi transmiterea feedbackului constructiv
• Arta conversaţiei ocazionale
O parte importantă a relaţiei părinte-copil este comunicarea dintre aceştia.

Comunicarea se referă la modalitatea în care se face schimb de informaţie verbală şi
nonverbală între ei.
SFATURI PENTRU PĂRINŢI
Dacă aveţi un copil, diagnosticat cu ADHD20, ştiţi desigur, ce deranjant poate fi când
copilul nu ascultă, nu face ceea ce i se cere, nu termină lucrul ce l-a început. Dacă îl
monitorizaţi in mod constant poate părea, că el este cel care conduce casa.
Acest stres suplimentar, poate produce resentimente, vă determină să vă uitaţi doar la
defecte şi să scăpaţi din vedere, reuşitele şi trăsăturile pozitive ale copilului. Mai mult, vă
învinuiţi pentru frustrarea pe care o resimţiţi. În ciuda dificultăţilor create de ADHD/ADD
atât dvs., cât şi copilului dvs., viaţa de familie nu trebuie să fie haotică şi frustrantă. Sunt
multe lucruri pe care le puteţi face pentru a atenua efectul stării copilului.
Viaţa într-o casă unde se afla iubirea şi ordinea, este cel mai bun lucru pentru un
copil sau adolescent care învaţă să trăiască cu ADD/ADHD. Cu răbdare, compasiune şi
mult sprijin puteţi face faţă ADHD-ului şi în acelaşi timp puteţi avea un cămin fericit şi
stabil.
 Sfaturi pentru viaţa de familie
Sa ne amintim ca un copil cu ADD/ADHD care vă ignoră, vă supara sau vă pune
în situaţii banale, nu le face cu intentie. ADD/ADHD este la fel de greu şi pentru cel
care suferă, de această afecţiune. Copiii şi tinerii cu ADD/ADHD vor să:
• stea liniştiţi;
• facă ordine şi curăţenie în cameră;
• facă tot ceea ce le cere mama.
Numai că nu ştiu, cum pot să facă lucruriile acestea. Retinand acest lucru, va fi mult mai uşor
să vă ocupaţi de copil într-un mod pozitiv şi cu folos.
 Credeţi-l şi sprijiniţi-vă copilul
20
Dobrescu I şi colab. Manualul de psihiatrie a Copilului si Adolescentului, InfoMedica, 2010
38
• Remarcati tot ceea ce este bun,pozitiv, valoros şi unic la copilul dvs.;
• Fiţi siguri că acesta poate învăţa, se poate schimba şi maturizain acelasi timp, şi va
reuşi. Descoperiti talentele copilului dvs. şi canalizaţi acele aspecte ale
ADD/ADHD care pot fi canalizate în mod pozitiv. Visătorul de astăzi poate fi un al
doilea J.K. Rowling;
• Copilul, trebuie lasat sa greseasca,pentru a sti sa se corecteze şi învăţaţi de la el, dar
fiţi lângă el pentru a-l alina când greşeala îi provoacă durere;
Promovaţi un respect de sine sănătos prin cultivarea deprinderilor de care are nevoie copilul
dvs. şi prin comunicarea, iubirii părinteşti de netăgăduit, a aprobării şi a sprijinului dvs.
necondiţionat.
 Păstraţi perspectiva
• Reţineţi că aveţi un copil cu o afectiune, comportamentul lui generat nu este
intenţionat;
• Păstraţi-vă simţul umorului, ceea ce astăzi este incomod, peste zece ani poate fi o
poveste amuzanta de familie
• Ignorati lucruriile banale, o treabă gospodărească care a rămas nefăcută nu este atat
de importanta, dacă fiul/fiica dvs. a făcut deja alte două, plus tema zilnică;
Pregatiti-va să faceţi anumite compromisuri. Dacă sunteţi perfecţionist/ă sau vă plac ordinea
şi bunele manierele, nu numai copilul trebuie să se schimbe
 Acordaţi atenţie fraţilor
• Învăţaţi-i pe fraţii copilului bolnav despre ADD/ADHD;
• Fixati-va o serie de reguli clare, ce trebuie urmate de cei din casă;
• Sa petreceti un timp cat mai frumos cu toţi copiii dvs. Organizati, activităţi care sunt
pe placul întregii familii;
• Nu luaţi de bune, toate reuşitele copiilor neafectaţi. Preţuiţi calităţile lor unice,
abilităţile şi realizările;
• Lăsaţi-i pe copiii sănătoşi să-şi trăiască copilăria. Nu-i transformaţi în locţiitori de
părinţi. Nu-i învinuiţi pentru greşelile fraţilor cu ADHD aflaţi sub supravegherea lor.
 Aveţi grijă de dvs.
• Fiti atenti la sănătatea dvs. şi găsiţi căi de a reduce stressul
• Gasiti echilibrul, de care aveţi nevoie.
• Slăbiţi ritmul dacă vedeţi că copilul cu ADD/ADHD nu a devenit un copil perfect peste
noapte; sunteţi părinte,la urma, nicidecum, magician.
Copiii cu ADD/ADHD in general au un deficit de a planifica organizarea, control al
impulsurilor, deficit de continuitate şi de capacitate de finalizare a sarcinilor. Aceasta
39
înseamnă că trebuie să preluaţi controlul, să insistaţi cu orientarea pe măsură ce copilul îşi
însuşeşte încet-încet deprinderile de fiecare zi.
Cele mai importante atriut a dvs. în acest demers fiind bunul-simţ şi atitudinea
pozitivă. Bunul-simţ vă va spune pe ce comportamente să insistaţi, când să negociaţi şi când
să fiţi fermi, dar şi cum sa anticipati si sa rezolvati o problemă înaintea inceperii ei. O
atitudine pozitiva vă va ajuta să constatati şi să apreciaţi, micile reuşite necesare pentru
îmbunătăţirea continuă a comportamentului, copilului dvs.
 Strategiile pentru o imbunatatire a comunicării
• Priviti-va copilul in ochi,mentineti un contact visual,înainte de a-i da o instrucţiune;
• Fiti sigura,verificand-ul ca a inteles: „Spune-mi ce îţi cer să faci”;
• Nu va pripiti,da-ti indicatii pe rand, nu mai multe deodată;
• Contactul fizic poate fi de ajutor pentru copil in a se concentra;
• Încurajaţi-l să vorbească în timp ce trece printr-o situaţie, neplacuts şi nu să se
cufunde în ea;
• Notati-va in revistă paşii atât înaintea, cât şi în timpul activităţii, inclusiv în cazul
activităţilor pe care le faceţi împreună cu copilul;
• Exprimaţi-vă aşteptările atât verbal, cât şi în formă scrisă sau vizuală.
 Strategii de menţinere a structurii
• Stabiliţi rutine predictibile pentru dimineaţa şi seara;
• Copilul treuie tinut ocupat cu activităţi programate şi supravegheat, dar nu-l
aglomeraţi;
• Somnul insuficient înrăutăţeşte problemele de atenţie, aşa că insistaţi asupra orei
regulate de mers la culcare şi asupra odihnei;
• Faceţi în aşa fel încât copilul să aibă un spaţiu al său, liniştit, chiar dacă acesta nu
este decât o masă cu o pătură pusă pe ea;
• Planificaţi în avans, pentru a vă asigura că în timpul plimbărilor copilul nu oboseşte
prea tare sau nu i se face foame; recapitulaţi mai întâi regulile privind
comportamentul
• Asiguraţi-vă că persoanele care se ocupă de copil ştiu rutinele zilnice şi obiectivele
comportamentale, şi că le aplică.
 Strategii de îmbunătăţire a organizării şi a managementului timpului
• Aranjaţi-vă casa după principiul: un loc unde găseşti de toate şi fiecare lucru la locul
său;
• Copilul dvs. trebuie să aibă un loc in care isi face temele, departe de agenţi
perturbatori;
40
• Învăţaţi copilul să-şi pregateasca hainele pentru următoarea dimineata, înainte de a
merge la culcare; lucrurile necesare la şcoală trebuie puse într-un loc anume, la
îndemână, pentru a putea fi luate uşor şi repede;
• Daţi-i copilului un carnet pe care să-şi noteze ce are de făcut mai exact.
• Puneţi ceasuri prin casă, unul mare în camera copilului;
• Copilul sa aibe sufficient timp alocat pentru a-si face, temele sau pentru pregătirea
de dimineaţă;
• Intercalaţi pauze numeroase în timpul alocat temei pentru acasă
 Exemplele urmatoare sunt mai adecvate pentru utilizarea în clasă, dar pot constitui şi o
experienţă productivă şi pozitivă în mediul de acasă
Recompense Consecinţe
• Faceţi o planşă cu • Comunicaţi cu el dinainte regulile de bună purtare si care
puncte sau steluţe de sunt consecinţele nerespectării acestora
bună purtare, şi astfel • Folosiţi pauze şi suspendarea privilegiilor pentru rea
copilul dvs. va avea purtare
memoria vizuală a • Ţineţi copilul la distanta de situaţii sau medii generatoare
succeselor sale de comportament neadecvat
• Recompensaţi copilul cu • Transmiteti-i copilului ce rau vă simţiţi când se poartă urât
activităţi sau anumite • Cereţi-i copilului să vină cu alternative de comportament
privilegii, şi mai puţin vizavi de comportamentul disruptiv şi să
 Mişcare şi conştientizare fizică
Deşi ADD/ADHD este o tulburare, care afectează mintea, studiile au arătat că mişcarea,
mediile fizice şi dieta pot influenţa în bine simptomele.
Exercitiile solicitate sunt benefice pentru copiii cu ADD/ADHD. Aceştia sunt plini de
energie de cheltuit, iar sporturile organizate şi alte activităţi fizice îi pot ajuta să se
concentreze asupra mişcărilor specifice. Exerciţiile fizice duc la o îmbunătatire a
concentrarii, fiind redusa depresia şi anxietatea şi producerea dezvoltarii creierului.
Găsiţi-i o activitate sportive care i-ar placea copilului dvs. şi care s-ar potrivi
rezistenţei sale fizice. Spre exemplu, sportul individual sau sportul in echipă cum ar fi
fotbalul, baschetul şi hocheiul, necesită o mişcare continua.Copiii cu ADHD mai pot
beneficia de asemenea şi de practicarea, artelor marţiale, tae kwon do şi yoga, care
intensifică controlul mintal în timp ce corpul este acela care exersează.
 Activităţi de petrecere a timpului liber
Copiilor cu ADD/ADHD le prinde bine in timpul liber o iesire în natură. Acest lucru a fost
41
constatat de cercetători. Sunt observate o mai mare reducere a simptomelor ADD/ADHD
atunci când se joacă într-un parc cu iarbă şi copaci decât pe un teren de joacă pavat.
Părinţii ar trebui să reţină acest mijloc promiţător de administrare a ADHD. Chiar şi în
oraşe, majoritatea familiilor au acces la parcuri şi alte medii naturale. Cu ocazia ieşirilor în
aer liber, atât părinţii, cât şi copiii se pot, bucura de o gură de aer proaspăt.
 Dietă şi nutriţie
Pentru copiii o alimentatie benefica, fiind cea proaspata si mesele regulate; Mancarea de tip
fast-food trebuie ocolita,nefiind benefica.Copiii cu ADHD sunt mai afectaţi, pentru că din
cauza impulsivităţii şi a neatenţiei pot sări uşor peste mese, au un stil dezordonat, mâncand
prea mult pot deveni obezi.
Nu este mancare care ar provoaca ADHD, dar unii cercetători spun că ar exista o legătură in
chimicalele din multe alimente, inclusiv coloranţii artificiali şi alţi aditivi, şi gravitatea
simptomelor de ADD/ADHD. În orice caz, bunul-simţ şi disciplina fiind mai importanta
decât alimentatia şi dietele speciale.
 Relaţiile ajută copiii cu ADD/ADHD
Copiii cu ADD/ADHD au o dificultate in a interactiona cu persoanele din jur. Imaturitatea
emoţională relativă îi face să iasă în evidenţă printre copiii de vârsta lor şi să devină ţinta
unor atacuri. Au tendinta de a vorbi mai mult, întrerupand persoanele frecvent, au izbucniri
prea agresive sau „prea intense”. Părinţii copiilor cu ADD/ADHD se tem că aceştia atrag
oameni indezirabili sau că nu-şi pot face prieteni, sau că nu pot susţine relaţii caracteristice
perioadei adolescentina sau adulta. Multi copii diagnosticati cu ADD/ ADHD sunt foarte
inteligenţi şi creativi şi că îşi dau seama singuri cum ar trebui sa se comporte cu cei din jur
şi cum să-i ghicească pe cei nepotriviţi ca prieteni. De asemenea, anumite trasaturi îi pot
exaspera pe părinţi, profesori si alte persoane cu autoritate, altora parandui-se nostime,
încântătoare, excentrice. Indatorirea parintiilor este să isi ajute copiii să devină mai buni,
mai ascultători, să înveţe să cunoasca felul oamenilor şi limbajul corpului şi să
interacţioneze bine în grup.
 Sprijin pentru copilăria cu ADD/ADHD
Unul din cele mai importante lucruri în sprijinirea copilului cu ADD/ADHD este reţinerea
faptului că nu trebuie să faceţi totul singur/ă. Fiţi pregatiti, să cereţi ajutor şi să coordonaţi
serviciile medicilor, terapeuţilor şi profesorilor. De asemenea, profitaţi de grupurile-suport
atât pentru dvs., cât şi pentru copil.
 CUM CONTRIBUIE PĂRINŢII LA REUŞITA ŞCOLARĂ
 Sfaturi pentru părinţi
Reuşita la şcoală nu este numai sarcina profesorului. Părinţii sunt cei care trebuie să-i ajute
42
pe copii să se integreze în clasă.
Comunicarea cu • Spuneţi-i profesorului despre problemele de ADHD a copilului şi

profesorii despre eventualele intervenţii la început de an şcolar
• Consideraţi faptul că profesorul acţionează în interesul copilului
dvs.
• Sprijiniţi eforturile profesorului
Tema pentru acasă •• Participaţi

Asiguraţi unla loc
şedinţe sauşidiscutaţi
liniştit la telefon
degajat unde copilul îşi poate face temele
• Ajutaţi copilul la teme, împărţind tema în secţiuni mai mici şi
menţinând atenţia acestuia. Faceţi tema mereu la aceeaşi oră şi luaţi
pauze dese
• Utilizaţi tehnici de studiu cum ar fi sublinierea, notiţele, citirea cu glas
Comportamentul • Să
tareaveţi un sistem bun de recompensare pe zile sau pe săptămâni
• Lăudaţi regulat copilul pentru bună purtare la şcoală
• Ajutaţi copilul să-şi formeze deprinderi sociale
 Cum stăpâneşti un copil cu ADD/ADHD

Copiii cu ADD/ADHD21 la modul general au o deficient de funcţionare executivă, re-
spectiv in capacitatea de a gândi şi de a planifica anticipat, de a organiza, de a controla
impulsurile şi de a termina un lucru.
Insemnand faptul că dvs. trebuie să preluaţi un rol executiv şi, în acest sens, veţi
asigura orientarea suplimentară, iar copilul va acumula treptat funcţiile executive.
Atributiile dvs. cele mai importante în acest demers sunt bunul-simţ şi atitudinea pozitivă.
Bunul-simţ vă va spune ce comportament să atacaţi, când să negociaţi şi când să fiţi
ferm, precum şi cum puteti elimina problemele înainte de a le începe. Atitudinea pozitivă vă
ajuta să vedeţi micile scuccese care luate împreună reprezintă o îmbunătăţire permanentă in
comportamentul copilului dvs.
 Sfaturiile parintiilor cu copii suferinzi de ADHD
• Comunicaţi. Fiţi clar/ă şi concis/ă când vorbiti cu, copilul. Daţi instrucţiunile clare,
pe rând.
• Fiţi consecvent/ă. Pretenţiile dvs. să fiind la fel în fiecare zi. Nu cedaţi atunci cand
oositi sau doar pentru că vă sâcâie copilul.
• Daţi un exemplu bun. Arătaţi-i copilului felul de a fi pe care îl aşteptaţi din partea
lui. Fiţi un model in rabdare, obiceiuri sănătoase şi bune maniere. Fiţi macar la fel de
21
Iancu M, Popescu V, Dragomir D – Probleme de diagnostic într-un caz de convulsii recurente, Congres National de Pediatrie, Iasi, 2000
43
organizat pe cât doriţi să fie copilul dvs.
• Anticipaţi şi evitaţi problemele. Remarcati, slăbiciunile copilului dvs., precum şi
anumite situaţii care generează probleme. Fiţi adeptul principiului: elimină
problemele din faşă!
• Lăudaţi buna purtare. A-l lauda este o recompensă valoroasă, aşa că depuneti
efortul de a-l „prinde pe copilul dvs. purtându-se bine”
• Negociaţi cu copilul şi consultaţi-l. Sunteţi părinte, nu instructor militar, aşa că
încercaţi să nu-i urlaţi, dandu-i ordine copilului dvs. Începeţi un dialog armonios şi
vedeţi ce vrea să vă spună copilul.
• Alegeţi-vă bătăliile. Nu este nevoie sa interveniti chiar în toate situaţiile. Imaginea
de ansamblu fiind importantă, lucrurile mici nu au importanta Dacă nu gândiţi astfel,
căminul dvs. va fi plin de conflicte şi certuri.
 MEDICAŢIE PENTRU ADD/ADHD
 Sunt medicamentele bune pentru dvs. sau copilul dvs.?
Tratamentul medicamentos putand reduce simptomele de hiperactivitate, neatenţie şi
impulsivitate atât la copiii cât şi la adulţii cu ADD sau ADHD. Precum in orice
medicamentatie sunt si efecte secundare si riscuri, însă nu este singura opţiune pe care o
avem. Ca părinte sau ca pacient important fiind, să aflaţi toate detaliile despre medicamentele
pentru ADD/ADHD pentru a putea lua o decizie informată.
 Medicaţia pentru ADD/ADHD: ce trebuie să ştiţi?
Este dificil să luati o decizie privind medicaţia 22 pentru ADD/ADHD, şi pentru
aceasta trebuie să fiti bine informati. Un prim lucru ce ar trebui înţeles este că medicaţia
pentru ADD/ADHD poate da rezultate sau poate nu. Trebuie să fiţi realist/ă. Medicaţia
pentru ADHD poate ajuta la o îmbunătăţire a concentrării şi a controlului impulsivităţii,
îmbunătăţirea planificării şi capacităţii de a finalize o activitate. In definitiv, neexistand
pilule magice care să rezolve toate problemele de la o zi la alta.
Chiar şi atunci când tratamentul medicamentos merge bine, copilul cu ADD/ADHD
este confuz din cauza problemelor emoţionale, a lipsei de memorie, a absentei sociale;
adultul infruntandu-se cu dezorganizarea, lipsa de concentrare şi dificultatea de a relaţiona.
Este important sa intelegem că medicamentele nu vindecă ADD/ADHD. Simptomele
diminuandu-se în timpul tratamentului, dar atunci cand tratamentul este oprit, simptomele
revin. De asemenea, medicaţia dă rezultate mai bune în cazul unora şi mai slabe în cazul
altora. Pentru unii pot produce o îmbunătăţire radicală, în timp ce alţii prezintă doar mici
ameliorări.
22
Popescu V – Copilul cu sindrom THADA (ADHD), Algoritm diagnostic si terapeutic în pediatrie, Bucuresti, Ed. Amaltea, 2003
44
Deoarece la fiecare persoană reactia este diferita şi imprevizibila, in fata
medicamentatiei aceasta trebuie personalizată şi monitorizată atent de medic. Dacă acest
tratament pentru ADD/ADHD este monitorizată, superficial este mai puţin eficientă şi
prezintă riscuri mai mari.
 Opţiuni de tratament pentru ADD/ADHD
Tratamentul medicamentos pentru ADHD dă cele mai bune rezultate când este administrat
odata cu alte tipuri de tratament cum ar fi: consilierea, terapia comportamentală, tehnici de
relaxare. La copiii cu ADD/ADHD intervenţia comportamentală în sala de clasă şi acasă
joacă un rol imens pentru reuşita tratamentului. La adulţi, contează mult strategiile de auto-
ajutor.
 Medicaţia cu stimulante pentru ADD/ADHD
Stimulantele este medicamentul cel mai comun, prescris pentru deficit de atenţie.
Sunt utilizate de mai mult timp, iar cercetătorii au dovedind ca au un efect bun. Stimulantele
includ medicamente mult folosite cum ar fi Ritalin, Adde- rall si Dexedrină. Se consideră că
stimulantele funcţionează prin creşterea nivelului de dopamină din creier. Dopamina este un
neuro-transmiţător asociat cu motivaţia, plăcerea, atenţia şi mişcarea.
Cei diagnosticati cu ADD şi ADHD medicaţia cu stimulante le impulsionează
concentrarea, le reduce hiperactivitatea şi impulsivitatea. Stimulantele se administrează în
doze cu o acţiune scurtă sau mai îndelungată. Cele care au o acţiune mai scurtă au un efect
de câteva ore şi trebuie administrate de 2-3 ori pe zi. Cele cu acţiune îndelungată au efect 8-
12 ore şi, de regulă, se iau doar o singură dată pe zi. Aceste stimulante fiind cele preferate cu
acţiune îndelungată pentru că sunt mai uşor pentru cei care au deficit de memorie.
 Efectele secundare a stimulantelor:
• Sentimente de nelinişte şi agitaţie
• Insomnie
• Pierderea poftei de mâncare
• Dureri de cap
• Deranjament stomacal
• Iritabilitate, dispoziţii schimbătoare
• Depresie
• Ameţeli
• Palpitaţii
• Ticuri nervoase.
Acesta cura cu stimulante pot produce modificări de personalitate. Unele personae,
devin interiorizate, apatice, rigide, mai puţin spontane, mai puţin comunicative.
45
Altele prezintă simptome obsesiv-compulsive
Pe langa efectele secundare, există şi îngrijorări legate de medicaţia cu stimulante.
• Efectul asupra dezvoltării creierului – Efectul pe termen lung al medicaţiei pentru
ADD/ADHD asupra creierului în dezvoltare, la tineri şi copii, nu este încă cunoscut.
Unii cercetători sunt îngrijoraţi că medicamente precum Ritalinul ar putea interfera
cu dezvoltarea normală a creierului.
• Probleme cardiace – S-a constatat că medicaţia cu stimulante determină moartea
instantanee la copiii şi adulţii cu probleme cardiace. Asociaţia Americană a Inimii
recomandă o evaluare a stării inimii înainte de începerea tratamentului cu
stimulante. Elec- trocardiograma se recomandă persoanelor cu probleme cardiace
cronice.
• Probleme psihiatrice – Abuzul de stimulante este o problemă în creştere, în special
la adolescenţi şi adulţi tineri. Elevii de colegiu iau stimulante în perioada
examenelor sau când se resimt după nopţi pierdute. Alţii abuzează pentru că vor să
slăbească. Dacă fiul/fiica dvs. iau stimulante, verificaţi să nu le vândă sau să le dea
şi altora.
 Semnale de alarmă privind medicaţia cu stimulante
Chemaţi doctorul imediat ce observaţi unul din următoarele simptome la copilul dvs.:
• Dureri de piept
• Respiraţie sacadată
• Leşin
• Halucinaţii auditive şi vizuale
• Psihoze
• Suspiciune sau paranoia.
 Nu se recomandă stimulantele în următoarele dintre condiţii:
• Orice boală sau afecţiune a inimii
• Hipertensiune
• Hipertiroidie
• Glaucom
• Hiperanxietate
• Abuzul de medicamente.
 Medicaţia fără stimulante pentru cei cu ADD/ADHD
Pe lângă stimulantele tradiţionale, există câteva medicamente utilizate pentru tratarea
ADD/ADHD, cum ar fi Strattera, antidepresivele atipice, precum şi medicamente, pentru
tensiune arterială. În cele mai multe cazurilor, medicaţia, fără stimulante este indicată atunci
46
când medicaţia cu stimulante nu dă rezultate, sau are efecte secundare intolerabile.
 Strattera, mai este cunoscută şi sub denumirea de atomoxetină. Este unicul
medicament non-stimulan,t aprobat de FDA, pentru tratamentul prescris pentru
ADD/ ADHD. Spre deosebire de acei stimulanţi, care afectează dopamina, Strattera
ridica nivelul norepinephrinei, o altă substanţă chimică prin creier. Strattera, are o
acţiune de mai lungă durată decât medicamentele stimulante. Durata de acţiune, este
de 24 de ore, fapt ce face ca acest medicament să fie preferat pentru acei care se
trezesc greu, dimineaţa. Deoarece prezinta şi unele proprietăţi antidepresive, este şi
cea mai bună modalitate pentru cei la care anxietatea coexist, cu depresia. O altă
calitate, este aceea că nu exacerbează ticurile sau sindromul Tourette. Din alt punct
de vedere, Strattera, nu pare să fie la fel de eficientă ca medicamentele stimulante,
când se tratează simptomele de hiperactivitate.
 Riscul de suicid în cazul medicaţiei cu Strattera: Potrivit atenţionărilor prezente pe
eticheta medicamentului, Strattera, poate provoca intensificarea gândurilor şi a
acţiunilor sinucigaşe prezente la unii copii şi adolescenţi. Riscul, este cu atât mai
mare cu cat pacientul suferă şi de tulburări bipolare sau depresie, corelat cu
ADD/ADHD.
Apelati la medic imediat ce observaţi înclinaţii sinucigaşe, sau schimbări in dispoziţie
la copilul dvs., cum ar fi exagerbarea iritabilităţii sau a anxietăţii. Efectele secundare
obişnuite, generate de Strattera sunt:
• Somnolenţă
• Dureri de cap
• Dureri abdominale
• Greaţă şi vomă
• Ameţeli
• Agitaţie şi iritabilitate.
Strattera,de asemenea mai poate provoca insomnie şi scaderea apetitului, însă aceste efecte,
sunt mai caracteristice stimulantelor.
 Alte opţiuni de tratament pentru ADD/ADHD
Cu toate ca nu sunt aprobate de FDA, pentru tratarea ADD/ADHD-ului, uneori sunt
folosite următoarele medicamente, de care trebuie tinut cont, numai când stimulanţii şi
Strattera nu prezinta rezultate:
– Medicaţia pentru tensiune arterială – Unele medicamente, pentru tensiune arterială
pot fi utilizate la tratarea ADD/ADHD. Mentionăm dintre acestea, clonidine,
(Catapres) şi guanfacina (Tenex). Dau rezultate, în special, la acei cu ticuri şi cu
47
sindromul Tourrette, dar chiar dacă aceste medicamente pot fi bune pentru
hiperactivitate, impulsivitate şi agresivitate, ele nu ajută în cazul atenţiei.
– Antidepresivele – Pot fi prescrise unele antidepresive care urmaresc in special
neuro-transmiţătorii multipli din creier. Wellbutrin-ul, cunoscut şi sub denumirea
generică de bupropion, este cunoscut faptul ca, Wellbutrin-ul, vizează atât
norepinephrina, cât şi dopamina. O altă opţiune, sunt antidepresivele triciclice.
 Decizia de a lua sau nu tratament pentru ADD/ADHD
Cu toate ca suntem şi înarmaţi cu toate informaţiile, decizia de a apela sau nu la tratament
pentru ADD/ADHD nu este una uşoară. Dacă nu sunteţi sigur/ă, nu luaţi nici o hotărâre.
Gandiţi opţiunile, şi dacă tratamentul este destinat copilului dvs., nu ezitaţi să-l implicaţi în
luarea deciziei.
Mult mai important, este să vă bazaţi intotdeauna pe instinctele dvs., să faceţi ceea ce
consideraţi că este bine pentru dvs, sa nu permiteţi nimănui – fie ca el e medicul dvs. sau
directorul şcolii frecventate de copilul dvs. – să vă impună un tratament, decat dacă sunteţi
sigur că asta vreţi sau dacă nu sunteţi sigur că vreţi să începeţi un tratament.
 Întrebări pe care le puteţi adresa specialistului în ADD/ADHD
Consultarea unui specialist sau a unui psihiatru cu experienţă, vă poate
ajuta să digerati mai bine argumentele pro şi contra unei medicaţii. Iată ce
aţi putea să-l întrebaţi:
• Ce tratament recomandaţi pentru ADD/ADHD?
• Pot să-mi controlez simptomele fără ajutorul medicamentelor?
• Ce tratament îmi recomandaţi şi ce efecte secundare are acesta?
• Cât de eficientă este medicaţia pentru ADD/ADHD?
• Cum se ia hotărârea de a opri tratamentul?
 Pentru părinţi: Întrebări utile despre tratamentul pentru ADHD şi
copilul dvs.
Dacă aţi decis să daţi tratament medicamentos sau nu copilului dvs., Jerome Schultz,
Doctor în dizabilităţi de învăţare, expert în ADHD şi director clinic, al Laboratorului de
Învăţare, Cambridge, Massachusetts, mentioneaza faptul că prima data trebuie să vă puneţi
următoarele întrebări:
• Au fost de ajutor tratamentele nemedicamentoase? Tehnicile de autocalmare,
respiraţia adâncă şi yoga sunt de multe ori de ajutor copilului bolnav de
ADD/ADHD.
• Şcoala a încercat să-l înveţe pe copil să fie mai atent sau mai puţin atent?
• Decizia mea de a apela la medicaţie, pentru copil este rezultatul observării
48
comportamentului său de-a lungul timpului, în medii diferite, atat acasă, cat şi la
şcoală?
• Când se simte copilul cel mai bine? La pescuit cu unchiul său sau jucându-se pe
calculator? Ajutaţi-l pe medic să înţeleagă cât de omniprezentă sau selectivă este
problema.
Suferă copilul de o altă afecţiune care poate fi luată drept hiperactivitate? Copiii, care
sunt expuşi mediului chimic toxic, sau care sunt diagnosticaţi cu anumite dizabilităţi de
învăţare sau tulburări anxioase, uşoare pot prezenta comportamente similare celor
diagnosticati cu ADHD.
 Ghidul medicaţiei pentru ADD & ADHD
Pentru a maximiza efectul medicaţiei pentru ADD/ADHD şi a reduce la minim efectele
secundare, este foarte important ca aceste medicamente. să fie luate conform prescripţiei
medicului. Enumeram câteva recomandări pentru administrarea nepericuloasă:
• Informaţi-vă despre acel medicament. Căutaţi tot ce se poate găsi despre
medicamentul, pe care îl luaţi dvs. sau copilul dvs., inclusiv despre efectele
secundare, cât de des trebuie administrat, avertismentele speciale, alte substanţe care
trebuie evitate, cum ar fi medicamentele fără prescripţie.
• Aveţi răbdare. Găsirea medicamentului adecvat, dar şi a dozei este un proces bazat
pe mai multe încercări. Se bazează atat pe experimentare, cat şi pe comunicarea
deschisă cu medicul dvs.
• Începeţi cu doze mici. Scopul, este de a identifica cea mai mică doză cu efect asupra
simptomelor.
• Monitorizaţi efectul medicamentelor. Fiţi mereu foarte atent/ă la efectul
medicamentelor asupra emoţiilor şi comportamentului copilului dvs. Urmăriţi
efectele secundare şi monitorizaţi efectul medicaţiei, asupra simptomelor.
• Reduceţi aceasta doza treptat. Dacă doriţi incetarea medicaţiei, cereţi sfatul
medicului, asupra modului în care se reduce doza administrata. Oprirea burscă a
tratamentului poate duce la dispariţia brutală a simptomelor, însoţită de iritabilitate,
oboseală, depresie şi dureri de cap.
 Ce-i spuneţi copilului despre medicaţia pentru ADHD
Mulţi copii şi adolescenţi cu ADD/ADHD nu îşi administreaza tratamentul corect – sau
renunţă să le mai ia fără a-şi anunta părinţii sau medicul –, astfel că, dacă aveţi un copil în
tratament pentru ADD/ADHD, să-l ajutaţi să înţeleagă cum se ia corect medicamentul şi de
ce respectarea acestor indicaţii din reţetă este importantă. Încurajaţi copilul, să vă
împărtăşească orice nedumerire legată de tratament pentru ca, atunci când este cazul, să
49
puteţi rezolva împreună acea problema sau să optaţi pentru un alt tratament.
 Monitorizarea efectelor tratamentului
Iată o listă de întrebări pe care trebuie să le adresaţi când copilul începe terapia
medicamentoasă, când schimbă doza sau când începe un tratament nou:
• Tratamentul are efect pozitiv asupra stării copilului şi/sau asupra comportamentului?
• Credeţi că doza sau medicamentul dă rezultate?
• Copilul crede că doza sau medicamentul dă rezultate?
• Trebuie să reduceţi sau să măriţi doza?
• Ce schimbare a unui anumit comportament sau set de comportament v-a determinat
să ajungeţi la concluzia că este nevoie de evaluarea tratamentului?
Copilul, prezintă semne de efecte secundare ale medicamentului (de ex. dureri de
cap, dureri de stomac, oboseală sau somnolenţă, gură uscată etc.)?
• Credeţi că efectele secundare vor dura? (întrebaţi medicul)
• Efectele secundare persistente depăşesc beneficiile tratamentului?
• Credeţi că medicaţia/doza dvs. sau a copilului a încetat să func- ţioneze?23
 Cum ne ocupăm de efectele secundare ale tratamentului pentru
ADD/ADHD? Majoritatea copiilor şi adulţilor, care iau tratament pentru
ADD/ADHD resimt, cel puţin unul sau două efecte secundare. Uneori
efectele secundare dispar după câteva săptămâni de tratament. Puteţi
interveni pentru eliminarea, efectelor secundare, printr-o serie de strategii
simple.
Cateva sfaturi pentru reducerea efectelor secundare
• Pierderea apetitului – pentru aceasta situatie se recomandă sendvişuri sănătoase pe
parcursul zilei şi cina la o oră mai târzie, când medicamentul şi-a pierdut din efect.
Mai puteţi oferi copilului shake-uri cu proteine, tablete energizante sau mâncare
lichidă.
• Insomnia – dacă somnul devine o problemă, încercaţi un stimulant mai devreme, în
perioada zilei. Dacă tratamentul, se face cu un stimulant cu efect de lungă durată,
puteţi trece pe cel cu o acţiune redusă. De asemenea, evitaţi băuturile cu cofeină, în
special după-amiaza sau seara.
• Stomacul deranjat sau durerile de cap – Nu luaţi medicamentul pe stomacul gol,
pentru că poate provoca greaţă, dureri de stomac şi chiar dureri de cap. Durerile de
23
Sursa: Chaos to Calm: Effective Parenting of Challenging Children with ADHD and Other Behavioural Problems, by Janet E. Heininger and
Sharon K. Weiss.
50
cap, pot sa fie declanşate şi de trecerea efectului medicamentului, astfel că trecerea
pe medicamentul cu efect de durată, poate fi o soluţie.
• Ameţeli – Mai întâi luaţi-i copilului tensiunea. Dacă este normală, reduceţi doza sau
treceţi pe un stimulant cu un efect de lungă durată. De asemenea, sa aveţi grijă să
beţi/bea suficiente lichide.
Schimbări de dispoziţie – Dacă tratamentul, are ca efect iritabilitate, depresie, agitaţie
sau alte efecte secundare, emoţionale, puteti să reduceţi doza. Stările, mai pot fi provocate şi
de efectul, de recurenţă, în acest caz, poate fi utilă suprapunerea dozelor sau trecerea pe
medicaţie cu efect de durată. Dacă problemele persist, în ciuda eforturilor dvs., cereţi
medicului dvs. să reajusteze doza sau să vă prescrie un alt medicament. Mulţi dintre bolnavi,
răspund mai bine, la medicamentele cu efect îndelungat care se stabilizează, în sânge şi îşi
pierd efectul mult mai lent. Astfel se reduce fluctuaţia nivelului de medicament, în sânge şi e
evitat efectul de recurenţă, când simptomele revin cu mai mare forţă decât înainte, pe măsură
ce medicamentul îşi pierde efectul.
2. COLABORAREA ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE
Părinţii şi profesorii24 au cea mai importantă, influenţă în viaţa oricărui copil. Ei
reprezintă, sistemele primare, contextul ecologic care asigură cadrul în care apare evoluţia.
Astfel, devine de înţeles că o dezvoltare sănătoasă, apare când se transmit anumite mesaje
congruente şi consecvente în contexte şi relaţii constructive (Sheridan, Warrels & Dowd,
2004).
Acest lucru este deosebit de relevant atunci când dezvoltarea copilului, este marcată de
factori de risc precum ADHD-ul. Prin urmare, plecând de la Modelul Sistemelor Contextuale
(Pianta & Walsh, 1996), putem afirma că cel mai mare pericol de a dezvolta anumite forme
neproductive şi nesănătoase de comportament este prezent în sistemele de bază din viaţa
copilului (familie, şcoală, comunitate), atunci când, acestea sunt în contradicţie (Sheridan,
Warrels & Dowd, 2004). Pe de altă parte, numeroase studii, demonstreaza în mod univoc că
instalarea unor relaţii productive, constructive si de colaborare între părinţi şi profesori este
importantă pentru maximizarea potenţialului elevilor.
Sunt destule neînţelegeri, privind principalele caracteristici prezente unei relaţii şi
colaborări, de o calitate inalta între familie şi şcoală. Christenson (2008), începe prin a spune
că relaţia şcoală-comunitate este o atitudine si nu doar o simplă activitate, care apare atunci
când părinţii şi profesorii au aceleaşi obiective, sunt văzuţi ca egali şi contribuie atat unii, cat
şi alţii la proces. Se susţine prin motivaţia lui „vreau să” şi nu „trebuie să” sau „ai obligaţia
să” din partea tuturor.
24
Dumitru,I .AL.(2004) Consiliere Psihopedagogică, editura Eurostampa
51
Acest autor spune că relaţia şcoală–familie sau participarea semnificativă a părinţilor
la educaţie se face prin stabilirea unui obiectiv mutual sau a unei agende comune a părinţilor
şi educatorilor, care prevede îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale elevilor.
În aceeaşi lucrare, Christenson subliniază patru caracteristici ale colaborării şcoală–
comunitate:
 familia şi şcoala sunt două sisteme obişnuite să funcţioneze autonom;
 colaborarea şcoală–familie nu este limitată la un anume domeniu, şi de aceea poate
fi utilizată si pentru abordarea oricărei preocupări (comportamentale, academice,
sociale, disciplinare, violenţa în şcoală, tema pentru acasă etc.);
 Colaborarea şcoală–familie, este o activitate de preventie, şi nu de remediere, cu
scopul principal, de a creşte reuşita elevului şi de a preveni conflictul şi alienarea.;
 Colaborarea dintre şcoală–familie, nu se rezumă la relaţia profesor–părinte, ea poate
implica oricare dintre membrii importanti ai oricăreia dintre cele două sisteme.
Acest proces este, din nefericire, afectat de un număr semnificativ de bariere şi
obstacole, atât pentru părinţi, cât şi pentru profesorii lor şi chiar pentru relaţia dintre
aceştia. Liontos (1992) a identificat o serie de bariere şi obstacole.
 Bariere pentru părinţi
• Sentimentul de inadecvare
• Experienţă rea ca foşti elevi
• Cunoştinţe limitate despre politicile şi procedurile şcolare sau despre modul în
care pot ajuta în activitatea şcolară
• Constrângeri economice (de ex. transport, bonă)
• Constrângeri emoţionale (de ex. supravieţuirea de pe o zi pe alta)
 Bariere pentru educatori
• Lipsa de convingere a educatorului că părintele trebuie implicat
• Convingerea că problemele de familie sunt cauza tuturor problemelor copilului
• Comunicarea negativă cu părinţii
• Stereotipul părintelui needucat şi disfuncţional
• Lipsa instruirii despre modul de a lucra în parteneriat cu familia
 Bariere pentru parteneriat
• Timp limitat pentru comunicare
• Frecvenţa contactului ritualizat (de ex. conferinţa părinte–profesor)
• Diferenţele de percepţie între părinţi şi educatori
• Lipsa clarităţii privind rolul şi responsabilităţile părinţilor şi profesorilor.
Şi Laboratorul Regional pentru Educaţie Northwestern (2003) a dat o listă de
52
obstacole în calea unei bune relaţii între familie şi şcoală: o primă impresie proastă,
comunicarea problematica, experienţa şcolară anterioară a părintelui, lipsa de încredere în
sine a membrilor familiei, lipsa de încredere în sine a profesorilor, istoricul discriminării,
aşteptări diferite privind rolul relaţiei profesor–părinte cat si lipsa de încredere în şcoală.
Identificarea, înţelegerea şi eliminarea sistematică 25 a acestor barierelor este esenţială
pentru stabilirea unei bune relaţii între cele două contexte. Diferiţi autori au spus ca strategiile
de atingere a acestui obiectiv, sau de înţelegere a principiilor generale ale contextelor în care
barierele nu apar.
De exemplu, Ooms şi Hara (1991) au prezentat nouă principii ale parteneriatului

şcoală–familie, subliniind importanţa participării angajate a educatorilor:
 Toate aspectele clădirii şi climatul general al şcolii să fie deschise, utile şi
prietenoase pentru părinţi;
 Comunicarea cu părinţii – fie că este vorba despre politicile şi pro- gramele şcolii, fie
despre copiii acestora – să aibă loc frecvent, cu claritate şi bidirecţional;
 Părinţii să fie trataţi de profesori ca nişte colaboratori în procesul educativ;
cunoştinţele, experienţa şi resursele părinţilor să fie recunoscute drept esenţiale
pentru reuşita şcolară a copiilor lor;
 Şcoala să-şi asume responsabilitatea de modelator al parteneriatului cu toate familiile
din şcoală, nu numai cu cele cu care e uşor de relaţionat;
 Directorul şcolii şi restul personalului din administratie să exprime prin cuvinte şi
fapte filozofia parteneriatului cu toate familiile;
 Şcoala, să încurajeze sprijinul voluntar şi ajutorul oferit de toţi părinţii, printr-o gamă
largă de opţiuni, inclusiv sprijin de tipul celui ce poate fi realizat de acasă şi în afara
orelor de serviciu;
 Şcoala să asigure mijloace pentru satisfacerea nevoii de informare, consiliere şi
colaborare;
 Opinia părinţilor să fie consultată atunci când se elaborează politici, şi se rezolvă
problemele generale, ale şcolii; în unele şcoli părinţilor li se dau responsabilităţi de
luare a unor decizii importante, la nivel de politică şcolară;
 Şcoala treuie să recunoască faptul că este cea mai bună sursă de sprijin pentru crearea
acasă a unui mediu propice învăţăturii, asigurând accesul părinţilor la servicii–suport.
Comunicarea, este unul dintre cele mai importante elemente ale relaţiei şcoală–familie.
Christenson şi colegii (Christenson, Thurlow, Sinclair & Evelo, 1993) au propus unele
25
53
elemente importante pentru susţinerea comunicării şcoală–familie:
 încrederea în responsabilitatea comună;
 importanţa perspectivei;
 importanţa limbajului comun.
Tipurile de bună colaborare pot fi realizate si în absenţa aspectelor comunicaţionale
mai sus menţionate; ele se ghideaza dupa premisa că părinţii au un rol în şcoală, iar în
prezenţa unui cod de comunicare clar părinţii şi profesorii pot juca roluri egale în parteneriat.
Christenson (1995), ne prezintă o secvenţă de rezolvare a problemelor, implementată în
proiectarea acelor intervenţiilor bazate pe colaborarea între familie şi şcoală.
 Etapa introductivă
 Aveţi cu răbdare să se realizeze un raport pozitiv, între părinţi şi educatori. Astfel,
procesul de rezolvare a problemelor va fi mai sigur.
 Utilizaţi un comportamente specific, limbaj evident când descrieţi
problema/îngrijorarea care vă macină. Restructuraţi problemele pentru a reduce
reacţiile negative.
 Concentraţi scopul colaborării, pe identificarea de soluţii, şi nu pe învinuiri.
 Etapa de identificare
 Toţi participanţii îşi vor aduce la un numitor comun opiniile şi preocupările.
Percepţiile individuale pot fi influenţate de mai multe mult aspecte asupra unei
situaţii problematice.
 Identificaţi un front comun care îl priveşte pe elev şi ajungeţi la un consens. Discutaţi
despre metoda de a măsura realizările
 Clarificaţi ce comportament/rezultat este urmărit
 Etapa solutionarii
 Defalcaţi scopul şi stabiliti, fiecare de ce component raspunde. Determinaţi
termenul de realizare, a obiectivului şi discutaţi modul de raportare a rezultatelor.
 Discutaţi şi determinaţi resursele necesare pentru a realiza rezultatul dorit şi cine
asigură aceste resurse.
 Etapa de implementare
 Reiteraţi, prezentarea problemei, scopul dorit, cine va realiza obiectivul, termenul
pentru a realiza acest scop, cum se va măsura rezultatul şi cum se vor raporta
rezultatele.
 Monitorizaţi, progresul către realizarea obiectivului stabilit.
 Discutaţi rezultatele otinute. Dacă obiectivul nu a fost realizat, nu căutaţi vinovaţi;
54
discutaţi o modalitate de a modifica sau a schimba scopul şi modalitatea de a
realiza acest lucru.
Pe durata şcolii copilului, poate fi probabil ca părintele, să intalneasca profesori
care nu sunt acomodati cu astfel de relaţii şi va trebui să ia totul, de la capăt. Dar sunt
avantaje care justifică efortul depus de catre părinţi pentru a promova relaţia de calitate,
profesori si copil.
3. PROGRAME EDUCATIONALE PENTRU COPII CU ADHD
PEI (Programul Educaţional Individual ) este un document cunoscut de toţi cei ce
lucrează în invatamantul special. De fapt, în majoritatea ţărilor26 elevii eligibili pentru
educaţie specială sunt nevoiti să aibă un PEI. Acest document fiind produs de o echipă ce
cuprinde profesioniştii27 care lucrează cu copiii (de ex. profesorul, profesorul pentru nevoi
speciale, psihologii, psihoterapeuţii, logopezii, asistenţii sociali, terapeuţii ocupaţionali,
psihiatrii şi alţii) alături de părinţi.
Cu toate acestea, implicarea părinţilor nu este întotdeauna sigura, şi de cele mai
multe ori este considerată „un ritual fără sens”, întrucât educatorii implementează şi se
aşteaptă ca părinţii să aprobe programe educaţionale predeterminate (Fish, 2006).
Deseori, întâlnirile parintilor cu profesorii au motive neadecvate şi sunt axate doar pe
esecuriile copilului. Participarea la întâlniri cu profesorii, părinţii nu vor, decât să nu fie văzuţi
şi au o atitudine pasivă, aducând o contribuţie minima procesului. Acest lucru este şi mai clar
atunci când părinţii nu sunt pregatiti, pentru a face faţă nevoilor copilului lor, în special când
nu înţeleg termenul sau terminologia de specialitate. Ei mai pot avea sentimente
descurajatoare din cauza lipsei de expertiză a partenerilor lor profesionali, şi cea mai
importantă consecinţă este ca deciziile să fie lăsate pe seama experţilor.
Alte piedici, care provin de la profesioniştii din echipa PEI, întrucât aceştia de multe
ori înţeleg greşit sensul implicării parentale, în ciuda insistentei puse pe interacţiunile centrate
pe familie în planificarea educaţională, atât în legislaţie, cât şi în literatura ştiinţifică. Dunst,
Johanson, Trivette şi Hamby (1991) prezentand o sinteză a schemelor de clasificare a
programelor de intervenţie în patru clase mari:
 Modele centrate pe profesionişti: profesioniştii sunt consideraţi, experţii care sunt
determinati de nevoile unei familii din propria perspectivă, dar şi din perspectiva
altora. Familiile fiind deobicei considerate deficitare sau patologice, necesitând ajutor
professional, pentru o funcţionare mai sănătoasa. Intervenţiile sunt stabilite de catre
profesionişti, fiindcă familiile sunt considerate incapabile „să-şi rezolve propriile
26
27
Dumitru,I .AL.(2004) Consiliere Psihopedagogică, editura Eurostampa
55
probleme”.
 Modele care includ familia: familiile sunt văzute ca agenţi ai profesioniştilor.
Familiile participă la introducerea, intervenţiilor pe care profesioniştii le socotesc
indispensabile şi favorabile. Familiile fiind competente in producerea unor
schimbari în vieţile lor numai sub tutela profesioniştilor.
 Modele care vizează familia: familiile şi profesioniştii stabilind împreună ce este
necesar unei familii pentru funcţionarea sănătoasă a acesteia. Familiile sunt văzute
dintr-o perspectiva buna, dar este considerat faptul că au nevoie de consiliere şi
orientare specializată pentru a se descurca. Familiile sunt încurajate pentru a utiliza
reţelele profesionale de servicii pentru rezolvarea nevoilor lor.
 Modele centrate pe familie: practicile sunt determinate de consum; astfel, nevoile şi
dorinţele familiei sunt determinate de toate aceste aspecte ale asigurării serviciilor şi
a resurselor. Profesioniştii sunt văzuţi ca agenţi şi instrumente ale familiei, care
intervin în moduri, ce promovează maximal capacitatea de luare a deciziilor în
familie şi competenţele ei. Practica de intervenţie este aproape integrala bazata pe
punctele tari şi pe competenţe, iar asigurarea acestor resurse şi a suportului ţinteşte în
primul rând posibilitatea familiei de a constitui reţele atât formale, cât şi informale
care pot răspunde necesitatiilor
În această circumstanta, părinţii sunt elementul fundamental al echipei, din diferite
motive. O parte insemnata referindu-se la faptul că părinţii cunosc toate aspectele vieţii
copilului pe care nimeni altcineva nu le cunoaşte, deoarece au păşit alături de el în viaţă.
Nimeni altcineva nu poate contribui cu viziunea părintelui. Părinţii aduc informaţia despre
punctele tari şi punctele slabe a copilului acasă, informaţia generală despre istoricul şi
dezvoltarea copilului, informaţia despre oricare alti factori familiali care pot afecta buna
funcţionarea a copilului, comentariul asupra succesului strategiilor trecute şi actuale, precum
şi pareri de schimbare şi îmbunătăţire pe baza cunoaşterii parentale a copilului.
Parintii sunt consideraţi o parte importanta a echipei PEI, cu contribuţia lor specifică
la proces. Cu toate acestea, este necesar ca părinţii să înţeleagă cum pot ajuta în fiecare
moment până la obţinerea produsului finit. În următoarea parte a capitolului va fi prezentată
organizarea procesului PEI, pornind de la conceptul că părinţii sunt parteneri în echipa
implicată.
 Procesul PEI
Putem defini PEI intr-un mod natural, ca pe un document în care este descrisa istoria
educaţionala al unui individ.Definitia este clara si precisa a PEI, deci poate fi asumată de
toată lumea.
56
În mediul acestei definiţii putem organiza diferite tipuri de PEI, deoarece există
moduri diferite, pentru a înţelege ce este important într-un istoric educaţional şi deci ce
trebuie luat în considerare într-un program educaţional. Primul lucru de adaugat este să se
răspundă la întrebarea „care sunt cele mai lucruriile importante ce trebuiesc incluse într-un
istoric educational, care să-l reprezinte pe elev?” Răspunsul la această întrebare ridicand alte
două întrebări: „care este cadrul meu, modelul meu care mă ajută să înţeleg carenţa şi
procesul de dizabilitare?” şi „ce greutate atribui factorilor biologici şi contextuali?”
In istoricul educaţional al unui elev pana acum, era descris în principiu prin ceea ce
nu putea să facă, ce nu avea şi în funcţie de acest lucru se concepea programul educaţional
pentru respectivul elev. Era un model pe bază de diagnostic care ghida intervenţia. Această
perspectivă este descrisă de unii autori prin sintagma „victima este vinovată”.
Eşecul acestei gandiri, acţiuni şi introducerea modelelor sistemice mai dinamice a
permis o idee holistică asupra procesului de dezvoltare şi de dezabilitare (de ex. Lewin,
Sameroff, Bronfenbrenner, Sime- onsson). Putem afirma ca dezabilitarea şi dezvoltarea sunt
procese paralele (Sanches-Ferreira, 2007).
De fapt în prezent există un consens privind necesitatea de a lua în considerare
simultan componentele biologice, psihologice şi sociale, precum şi relaţiile bazate pe
interacţiune din istoricul educaţional al copilului.
PEI reflecta interacţiunea între un anumit copil cu caracteristicile sale biologice şi psihologice
şi un anumit context social. Această viziune, este foarte importantă, deoarece dezvoltarea nu
este un proces exact, iar programul, educaţional ţine în mod fundamental de aceasta. De fapt
chiar PEI este un program individualizat, respectiv în concordanţă cu nevoile copilului, iar
intervenţia este implementată, într-un context determinat, influenţat de variabilele
contextului, acestea fiind, lucrurile care individualizează programul. Scopul principal al
tuturor actelor educaţionale este acela de a contribui la o mai bună autodeterminare şi
funcţionare independentă în societate.
De aceea, în capitolul de faţă vom descrie cele trei aspecte principale luate în
considerare la elaborarea PEI:
1) Performanţa reală a elevului;
2) Obiectivele de atins;
3) Acomodări şi adaptări.
1. Performanţa reală a elevului
Relatarea problemelor reale a copilului în şcoală şi în alte contexte privind cunoştinţele
copilului în cadrul curriculum-ului şi in modul în care funcţionează copilul. Performanţa
reală a elevului se poate evalua după două aspecte importante: atenţia şi funcţionarea
57
executivă, competenţele sociale şi comportamentul.
 Atenţia şi funcţionarea executivă: includ nivelul energetic, atenţia, funcţiile
memoriei, nivelul de activitate, controlul;
 Competenţele sociale şi comportamentul: interactiunea cu profesorii, solicitarea
ajutorului, reacţia la solicitările celor din jur.
Pentru a ne face o idee de ce stie deja elevul, ce poate învăţa şi ce poate realiza în viitor,
avem nevoie de răspunsuriile la următoarele întrebări:
 “Câtă nevoie are copilul de cunoştinţele şi competenţele pe care trebuie să şi le
însuşească?”
 “Cum se comportă în clasă şi în afara clasei?”
 “Cât durează atenţia sa?”
 “Cât de autodeterminat este elevul?”
 “Cât de rezistent este în faţa eşecului?”
 “Cât este de proactiv elevul când are nevoie de ajutor?”
Răspunsurile acestor întrebări, oferindu-ne o sinteză descriptivă care ne explică
nevoile elevului, punctele tari şi punctele slab, facilitarea sau împiedicarea parcurgerii
curriculum-ului.
Aceast rezumat trebuie să aibe unele principii, deoarece acesta este baza planului.
Trebuie scrisă într-un limbaj pozitiv, specific, clar şi concis, respective, va fi o descriere
exacta rezultată în urma utilizării diferitelor instrumente şi procese de strangere a datelor.
Aceasta descriere ne va arata ce sties a faca elevul, respectiv ce laturi funcţionale are în
prezent.
În descrierea performanţei reale a elevului28 trebuie să legăm această baza, de
răspunsurile la întrebarea „care este cel mai bun şi cel mai rău context pentru elev?”
2. Scopuri de atins
Având nivelul exact al elevului, echipa va stabili scopurile pentru anul şcolar
respectiv şi va organiza obiectivele. Scopurile trebuie să se încadreze în timp, condiţii,
comportament şi criterii. Însă în multe cazuri, sunt multe scopuri de atins şi acestea trebuie
puse în ordinea priorităţiilor. Când echipa elaborează un curriculum pentru un anumit
scop/obiectiv, se ridică cel puţin trei întrebări:
• Această realizare (academică/comportamentală) se poate transfe- ra altor situaţii sau
probleme, respectiv elevul va reuşi să participe cu succes în mai multe medii?
• Este uşor de realizat, respectiv va reuşi elevul? Va fi ajutat de această realizare?
28
Dobrescu I şi colab. Manualul de psihiatrie a Copilului si Adolescentului, InfoMedica, 2010
58
• Această realizare îi va permite elevului să-şi însuşească şi alte competenţe?
3. Acomodarea şi adaptarea
Acestea sunt o parte importantă a PEI. De fapt, acest punct descrie nevoile elevului
pentru atingerea scopurilor PEI. Dacă scopurile au fost bine proiectate, acest aspect nu este
imposibil, deoarece este o consecinţă naturală, a nevoilor.
Acomodarea şi adaptarea fiind necesare pentru îmbunătăţirea participarea în clasă, la
şcoală şi în viaţă. Pentru aceasta trebuie o evaluare precisa ceea ce poate face elevul fără
sprijin, ce tip de sprijin îi este necesar (intermitent, limitat, extensiv, invaziv), deoarece
marele obiectiv al PEI este să susţină succesul în orice context.
De fapt, pentru conceperea acomodării şi a adaptării sunt necesare o serie de aspecte:
 Cea mai bună obisnuire, pentru a funcţionarea armonioasa elevului care să producă
contribuirea fizică, academică, socială şi sentimentala
 Acomodarea şi adaptarea să fie foarte puţin invazive;
 Să se specifice care dintre acomodari şi obisnuire a dat rezultat şi care nu.
59
CAPITOLUL IV- STUDII DE CAZ:
Studiul de caz numărul 1 - C.M.
 DATE PERSONALE:
Subiectul: C. M., varsta 10 ani, elev, in clasa a III-a
Problema investigată: tulburari de comportament, inadaptarea şcolară;
Metode şi procedee de investigaţie: ancheta socială, studiul documentelor şcolare ,interviul
semistructurat şi liber.
Perioada: pe toata perioada anului şcolar 2009-2010;
Factori individuali: lipsa bunului-simt faţă de colegi, oamenii din jurul sau, lipsa de interes
faţă de activitatiile şcolare, irascibilitate, agitaţie, tendinţe de sfidare, tulburări de
comportament.
Factori familiali:
 Nesupravegherea din partea familiei, ( tata este plecat la muncă in majoritatea
timpului, mama plecata in strainatate la lucru)
 Copilul fiind singur intreaga zi, uneori sta bunica cu el, dar aceasta nu are nici o
autoritate in fata lui.
 condiţiile materiale fiind stabile, locuiesc intr-un apartament prea mare doar pentru o
familie mica. Bunicii locuiesc prin aceeasi zona, dar nu pot veni in fiecare zi sa aibe
grija de copil.
 OBSERVAREA ŞI ÎNREGISTRAREA DATELOR
Adunarea şi înregistrarea informatiilor s-au facut pe toata perioada anului şcolar.
Descrierea comportamentului deranjant:
Ciprian, este un copil care isi deranjeaza toti colegii, in timpul orelor de curs, dar
mai ales in pauze. Mereu face cate o prostie, cu buna stiinta.
Stie ca nu face bine cea ce face si promite cu lacrimi ca se va indrepta, dar a doua zi
o ia de la capat, este neascultator, bataus, sacaitor pentru ceilalti.
Ciprian are o capacitate intelectuala la nivel mediu.
60
Comunicarea si conceptiile fiind bune.Mai mult ii place, matematica, insa nu ii
stralucit.
Avand, o preocupare scazuta faţă de celelalte materii:
Reactioneaza bine atunci cand, este laudat, se supara repede daca il certi în faţa altora,
vrand să se răzbune pe cei care au asistat la discuţie.
Deobicei ramâne singur în perioada pauzelor, ceilalţi îl ocolesc, pentru că are de cele
mai multe ori, reactii violente.
Carol spune că, acasă de multe ori, este batut de catre tata pentru poznele sale.
Ciprian vezi de la prima impresie ca este un baiat neliniştit , ochii cautand mereu
ceva nou, picioarele si mainile intr-o, continua miscare.
Copilul spune ca el face treaba in gospodarie, dar, cand ramane singur, sta prin vecini, pe
la alti copii cu care face mari trasnai.
Mereu vrea sa fie in centrul atentiei, deobicei facandu-se remarcat lucruri rele.In il
sfatuieste ca nu face bine cea ce face, imediat, în pauză, sare la bătaie, avnd iesiri violente.
Tatal recunoscand comportamentul agresiv al baiatului si asumandu-si o parte din
vina, deoarece ii aplica corectii adesea.Constientizand faptul ca, baiatul sufera de la
despartirea de mama lui care este plecata la lucru,si nu vrea sa accepte ca o vede atat de rar.
 ANALIZA DATELOR ŞI STABILIREA IPOTEZELOR
Tulburarile de comportament ale lui Ciprian, cat si inadaptarea lui la şcoală se
datoreaza faptului ca se simte diferit fata de ceilalti copii, mama lui nefiindu-I alaturi, iar tatal
fiind ocupat cu lucru in majoritatea timpului. Agresivitatea tatalui se oglindeste in
agresivitatea baiatului, acesta avnd intentia de a se face remarcat de catre colegi si
invatatoare, indiferent prin ce mijloace.
Obiective pe termen lung
Ciprian va fi atent monitorizat de catre invatatoare,ii va dirija comportamentul in
momentul interactiunii cu,colegii. La şcoală va participa la discuţiile structurate şi
nestructurate cu toţi colegii.
Activităţile scrise vor fi terminate în timp util.
Obiective pe termen scurt
 Implicarea lui la toate discuţiile din clasă alături de colegi.
 I se vor da sarcini exacte, va fi implicat în mai multe acţiuni, pentru a fi mai
responsabil
Metode şi strategii
Se vor aplica teste proiective si se va utilize artterapia, combinandu-se cu basmul
terapeutic
61
Mai puţină exigenţă, din partea învăţătoarei în materie de teme scrise.
Invatatoarea il va ajuta, pe Ciprian sa depăşeasca teama de a participa la ore,
spunându-şi ideiile în faţa colegilor săi, printr-un sistem de sprijin şi încurajare.
Conceperea şi punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el.
O legătură stransa cu familia, astfel încât prezenţa sa la şcoală să fie de aproape 100%.
I se va da ocazia să-şi măreasacă încrederea în sine şi să-şi îmbunătăţească aptitudinile
în situaţiile în care interacţionează cu grupul de elevi prin responsabilizarea sa în competiţii,
concursuri.,chiar si la munca in echipa
Consilierul scolii il va ajuta, data fiind natura cronica a, problemelor lui Ciprian
Responsabilităţi
O dată pe saptamană va avea de lucrat cu consilierul şcolii.
Ciprian va fi responsabil zilnic de creta şi buretele pentru tablă, de, curăţenia in sala
de clasa, explicându-i cât de importantă este sarcina sa.
Participarea în clasă
Va fi ajutat în fiecare zi de invatatoare să găsească răspunsul unei întrebări, care va fi
pusă în urmatoarea zi. Aceste fapte au ca scop mărirea participării lui la clasă, micşorându-i
teama de a răspunde în faţa colegilor.
Rolul învăţătoarei va scădea în funcţie de progresul înregistrat de elev, astfel încăt
să-i permită participarea sau răspunderii spontane la discuţiile din clasă.
Participarea lui Ciprian la discuţiile din clasă nu va lasa loc unei intensificăriilor speciale.
Băiatul este conştient că răspunsurile corecte date în faţa colegilor sunt de fapt o
recompensă “ Ceilalţi vor vedea că nu sunt aşa de rău.”
Numărul notiţelor pe care trebuie să le ia în clasă.se vor reduce.
Se va face o evaluare orală a materiei, după fiecare unitate de învăţare, inaintea unei
evaluări sumative.
În timpul activităţilor de grup, Ciprian va avea ca sarcină dirijarea sau să coordonarea
planului de acţiune după o consultare cu învăţătoarea care trebuie să ii explice ce sa faca facă
în rolul respectiv.
Şedinte de consiliere
 Saptamanal va avea loc cate o şedinţa de consiliere în cabinetul şcolar.
 O dată pe lună va fi prezent şi tatal lui Ciprian
Evaluarea programului de schimbare
Sediintele cu Ciprian fiind periodice, tatal şi consilierul şcolar.
Fiind sesizate intr-un termen scurt progrese rapide în relaţiile spontane şi convenabile lui
Ciprian cu alte persoane.
62
Nu mai absentează deloc la ore, dar este bine să fie supravegheat în continuare pe această
temă.
Numărul mărit de activităţi scrise pare să fi mărit puţin câte puţin siguranţa băitului.
Spre exemplu, după perioada de două săptămâni a obiectivului pe termen scurt, elevul a
început să participe în clasă din ce în ce mai mult, fiind din ce în ce mai activ.
Atunci când a început să participe spontan, el a încercat să afle până unde putea merge
(intârzia, dădea răspunsuri nepotrivite, vorbea neîntrebat, vorbea în timpul orei cu alţi colegi,
deranjând ora şi se purta la fel ca înainte).
Dialogul lui Ciprian, cu consilierul şcolar şi cu doamna învăţătoare au arătat că acest
comportament reflectă siguranţa crescută a copilului şi încrederea sa în relaţiile cu ceilalţi.
Observatii
Învăţătoarea a hotărât ca acest comportament să fie consideratunul pozitiv şi să
aibă o atitudine, cât mai flexibila.
In prima luna, acest comportament nu a creat probleme deosebite în clasă.
Rezultatele la invatatura au crescut, dar cu ajutor din partea doamnei învăţătoare, printr-un
program de lucru suplimentar, o ora pe saptamana .
Tata continuă să întâmpine probleme în impunerea limitelor in casă, deşi recunoaşte
că baiatul depune efort mai mult si este mai responsabil.
Concluzii
Dorinţa lui de a iesi in evidenta prin comportamentul agresiv, prin limbaj dar si fizic
se datorează lipsei de comunicare cu mama şi cu tatăl sau. Are o teama in a-si face prieteni,
in a se atasa emoţional de o altă persoană şi de aici prolema lui de a relaţiona cu colegii.
Comportamentul său agresiv se datoreaza din lipsa mamei din casă, în care copilul are
mare încredere. Momentan are impresia ca este abandonat de mama.
În continuare şi consilierul şcolar, şi doamna învăţătoare vor aplica tehnici
experimentale pentru a ameliora comportamentul lui agresiv, şi de inadaptare şcolară pentru
Ciprian.
Recomandari:
Atentie sporita acasa cat si la scoala din partea celor care il indruma pe
Ciprian.Tatalui i-aspropune sa fie mai ingaduitor si sa poarte o discutie calma cu Ciprian
despre greselile pe care le face pentru a-l face sa inteleaga unde greseste.
Doamnei invatatoare i-as recomanda gestionarea cu grija, a situaltiilor problematice
provocate de catre Ciprian si sa evite pe cat posibil incercand pe cat posibil redirectionarea
energiei copilului asupra altor activitati stimulatoare si motivante.
Propuneri:
63
Profesorii trebuie să fie instruiti in sensul recunoasterii comportamentelor care nu
corespund intocmai standardelor si sa invete tehnici de interventie asupra acestora inainte de
a deveni prea greu de corectat.
Studiu de caz numarul 2 - P.A.
 DATE PERSONALE:
Subiectul: P.A., varsta 10 ani, elev in clasa a III-a
Problematica investigată: hiperactivitate si impulsivitate.
Metode şi procedee de investigaţie: ancheta socială,interviul semistructurat şi liber,
observaţia, implicarea psihopedagogului constând în efectuarea de vizite la domiciliu
Perioada: pe tot parcursul anului şcolar 2014-2015;
Factori individuali: lipsa de respect faţă de colegi, oamenii din jurul sau, dezinteres faţă de
activitatea şcolară, dificultate in a-si mentine atentie in timpul sarcinilor sau a jocurilor,
nu urmeaza instructiuni.
Factori familiali: - lipsa supravegherii familiei fiind ocupați tot timpul
- stă singur in fața televizorului întreaga zi sau uneori cu unchiul lui
- condiţii materiale bune
Pe toata perioada anului scolar s-au adunat informatii si inregistrari, dar și in afara
școlii.
Atunci când trebuie să desfasoare activitatea individual în sala de clasă nu-
işi finalizeaza niciodată activitatea, nu rămâne la banca lui de lucru şi îşi molesteaza colegii.
Înţelegerea orala şi capacitate de conceptualizare şi logica sunt bune.
Dacă este felicitat sau certat în faţa celorlalti, dar după, nu se linisteste până atunci
cand nu isi agreseaza fizic si verbal pe unul vreunul dintre colegii care au luat parte la
discuţie.
Sustinand că acasă isi face treaburile gospodaresti, dar, atunci cand ramane singur ,
merge prin parc, pe la alti copii cu care face mari nazbatii.
La şcoală vrea sa acapareze atentia celorlalti, de fiecare data,aproape, iesind in evidenta cu
lucruri rele. Dacă vreo persoana îi spune ceva, imediat sare la bătaie, devine agresiv.
Tulburarile de comportament cat si inadaptarea lui la şcoală se datoreaza lucrului ca
se simte altfel fata de ceilalti copii neavand cu cine sa socializeze. Comportamentul agresiv al
64
tatalui se reflecta in comporamentul agresiv al baiatului, acesta dorind sa fie in centrul
atentiei fata de colegi si invatatoare, netinand cont prin ce mijloace.
Va lua contact cu , colegii de clasa atent urmarit de catre invatatoare, care ii va controla
comportamentul.
La şcoală va lua parte la discuţiile structurate şi nestructurate cu toţi colegii.
Terapie cognitiv-comportamentală ce urmareste regresul eliminarea comportamentelor aflate
in opozitie din timpul activităţilor la clasa.
Play therapy: contribuirea ambilor părinţi în activităţile alese de copil
 Va fi implicat în a-şi exprima părerea la toate dezaterile din sala de clasa alături de
colegi.
 I se vor atribui sarcini exacte, fiind supus în activitati diversificate, pentru a-si crea
spiritual de responsabilitate.
Invatatoarea va aborda o atitudine mai putin exigenta fata de temele scrise.
Invatatoarea il va ajuta sa depăşeasca teama de a participa la ore, spunându-şi părerea
în faţa colegilor săi, printr-un sistem de sprijin şi încurajare
Conceperea şi punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el.
I se va da ocazia să-şi măreasacă încrederea în sine şi să-şi îmbunătăţească aptitudinile
în situaţiile în care interacţionează cu grupul de elevi prin responsabilizarea sa în competiţii si
munca in echipa.
I se va cere ajutorul consilierului scolar, datorita naturi cronice a problemelor copilului.
Responsabilităţi
Copilul va interactiona o dată pe saptamană cu consilierul şcolii.
I se cere să răspundă zilnic de anumite sarcini, explicându-i cât de importantă este
aceasta.
Învăţătoarea îl va da ajutor în fiecare zi să găsească răspunsul la o întrebare care ii va
fi adresata în ziua următoare. Aceasta actiune are ca scop cresterea participării lui în clasă,
ajutandu-l sa renunte la teama de a răspunde în faţa colegilor de clasa.
Rolul pe care il detine învăţătoarea va scădea în funcţie de progresul observat la elev,
astfel încăt să-i permită să ia parte si să răspundă repede la discuţiile din clasă.
65
Băiatul isi va da seama că răspunsurile corecte oerite în faţa colegilor sunt de fapt o
recompensă “ Isi vor da seama ceilalti ca nu sunt atat de rau.”
Va scade numărul consemnarilor pe care trebuie să le obtine în clasă.
O dată pe săptămână va avea loc şedinta de consiliere cu consilierul scolar.
Cel putin o data pe luna va lua parte la sedinta si parintii sai.

Obiectivele pe termen scurt au fost finalizate şi se observă progrese mari în
socializarea cu ceilalti.
Nu mai are absente, dar va fi bine ca el sa fie monitorizat pe aceasta tema.
Numărul mărit de activităţi scrise a marit putin activitateala ore a baiatului. De
exemplu, după două săptămâni a obiectivului pe termen scurt, copilul participa în clasă din ce
în ce mai mult.
Atunci când a început să participe activ, el a încercat să afle până unde putea ajunge
(întârzia, dădea răspunsuri nepotrivite, vorbea neîntrebat, vorbea în timpul orei cu alţi colegi,
deranjând ora şi se purta la fel ca înainte).
Datorita dialogului purtat cu consilierul şcolar şi cu doamna învăţătoare acestea au
arătat că acest comportament oglindeste siguranţa mare a copilului şi încrederea lui în
activitatea de socializare cu ceilalţi.
Observatii:
Învăţătoarea a hotărât ca acest comportament să fie considerat pozitiv şi să aibă o
atitudine cât mai flexibilă.
La sfârşitul primei luni, acest comportament nu ridicase probleme deosebite în clasă.
Randamentul la învăţătură a crescut, dar s-a impus în continuare ajutorul doamnei
învăţătoare, prin program de lucru suplimentar printr-o şedinţă de o oră pe săptamână în
afara orelor de clasă.
Tata continuă să întâmpine dificultăţi în impunerea unor limite acasă, deşi recunoaşte
că baiatul depune mai mult efort pentru a colabora.
Concluzii
Dorinţa lui de a epata prin comportamentul agresiv atât verbal cât şi fizic se datorează
lipsei de comunicare atât cu mama cât şi cu tatăl. Îi este teamă să-şi facă prieteni, să se ataşeze
emoţional de o altă persoană şi de aici dificultatea lui de a relaţiona cu colegii.
66
Comportamentul său agresiv este datorat lipsei unei persoane de sex feminin din casă,
respectiv mama, în care copilul are mare încredere. Momentan, el se simte abandonat de
mama.
In continuare şi consilierul şcolar, şi doamna învăţătoare vor aplica tehnici
experimentale pentru a ameliora comportamentul agresiv şi de inadaptare şcolară.
Recomandari:
Ca recomandarea putem lua atentia din partea celor de la scoala cat si celor de acasa.
Tatalui i-as recomanda sa fie mai ingaduitor si eventualele nazbatii pe care baiatul le face sa
le discute cu acesta cu calm pentru a-l face sa inteleaga faptul ca facut un lucru, fara a fi
agresiv fizic sau verbal.
Implicarea copilului în diverse actiuni de grup (pentru a creşte toleranţa frustrarii, dar
şi pentru dezvoltarea flexibilităţii cognitive.
Propuneri:
Profesorii trebuie să fie pregatiti in recunoasterea comportamentelor care nu
corespund standardelor si sa isi insuseasca tehnici de interventie asupra acestora inainte de a
deveni foarte greu de a fi corectat.
Studiu de caz numărul 3 - D.A.
 DATE PERSONALE:
Subiectul: D. A.., varsta 9 ani, eleva in clasa a III-a
Problema de rezolvat: hiperactivitate si impulsivitate cat si deficit de concentrare a atentiei.
Metode şi procedee de investigaţie: ancheta socială, studiul documentelor şcolare ,interviul
semistructurat şi liber, observaţia,
Perioada: pe tot parcursul anului şcolar 2012-2013;
Cauze disturbatoarei: nerespectarea colegilor,lipsa de interes fata de activitatile didactice,
agitaţie, tulburări de comportament
Factori familiali:
 mediul haotic de crestere
 condiţii materiale precare, locuiesc intr-o casa mica cu 1 camera si bucatarie doar
pentru familia compusa din mama, tata sora si bunica
Culegerea şi înregistrarea datelor s-a efectuat pe toata perioada anului şcolar.
67
D.A. este un elev care distrage atentia colegilor de clasa, in pause cat si e toata durata
orelor. Orice actiune deranjanta pe care o realizeaza,o realizeaza inconstient.
Înţelegerea verbală şi aptitudinea de conceptualizare şi gândire sunt relativ bune cu
mici defecte.
Reactioneaza pozitiv daca este laudata, dar se supara foarte tare daca este certata în
faţa altora, dorind să se răzbune pe cei care au asistat la discuţie.
Ramâne singura în timpul recreaţiilor, ceilalţi o ocolesc, pentru că are de multe ori,
un comportament violent.
El declară că acasă face treaba uneori in gospodarie, dar, cand ramane singur uneori
sic ate o zi intreaga, merge prin sat, pe la alti copii cu care face mari trăznăi.
La şcoală vrea sa fie mereu in centrul atentiei, de cele mai multe ori iesind in evidenta
cu lucruri rele. Dacă cineva îi zice ceva, imediat, în pauză, sare la bătaie, devine violentă.
Tulburarile de comportament cat si inadaptarea ei la şcoală este datorata faptului ca
se simte diferita de ceilalti copii avand o situatie dificila acasa din cauza saraciei.
Agresivitatea tatalui și a mamei cat și inconstinta lor față de boala ei, se oglindeste in
agresivitate, acesta dorind să fie remarcată de catre colegi și invătatoare, indiferent prin ce
mijloace.
 şedinţe individuale adaptate pentru dezvoltarea socio-emoţională
 utilizarea jocurilor şi poveştilor terapeutice adaptate ariilor recomandate pentru
intervenţie terapie cognitiv-comportamentală ce vizează scăderea
eliminarea/diminuarea comportamentelor opozante din timpul activităţilor didactice
 Va fi implicată în a-şi spune părerea la toate discuţiile din clasă alături de colegii săi.
 I se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acţiuni, pentru a fi resposbilizat.
 utilizarea unui dosar de teme pentru comunicarea cu parintii (in care se include teme și
note) si trebuie asigurat că temele sunt efectuate integral.
 Oferirea parintilor un feedback cu privire la situația copilului in particular și evitarea
cererii in public sa efectueze o sarcina pe care stiti ca ii este peste puteri.
 Învațații aptitudinile corecte de studiu: sublinierea, luarea de notite și cititul cu voce
tare pentru a putea ramane concentrați.
68
 Exigenţă redusa din partea învăţătoarei în materie de teme scrise.
 Conceperea şi aplicarea unor metode coerente de lucru cu el.
 I se va oferi ocazia să-şi măreasacă încrederea în sine şi işi îmbunătăţească aptitudinile
în situaţiile care interacţionează cu un grup de elevi, responsabilizand în competiţii,
concursuri.,chiar si la munca in echipă.
Responsabilităţi
 Reduceti factorii perturbatori, cauzate de pozitia in banca prin amplasarea copiilor cat
mai aproape de catedră
Învăţătoarea ii va ajuta în zilnic să găsească răspunsul unei întrebări care va fi
adresată, ziua următoare. Acest lucru, are scop mărirea participării, active a lor în clasă,
micşorându-i frica de a răspunde în faţa colegilor.
Rolul învăţătoarei va scădea în funcţie de progresul înregistrat de elevii ei, astfel
încăt să-i permită participarea sau să răspundă spontan la discuţiile din clasă. Se va reduce
numărul notiţelor pe care trebuie să le ia în clasă.
Se va face o evaluare orală, a materiei predate, după fiecare unitate de învăţare
parcursa, inaintea unei evaluări sumative.
Săptămânal, se vor organiza şedinţe de consiliere în cabinetul şcolar. Consiliere
individuala, – copilul o sa participe la sedinte, individuale, de consiliere unde vor fi ajutati si
stimulate, pentru atingerea obiectivelor stabilite, acestea din urma fiind stabilite impreuna cu
parintii, copilul si consilierul scolii.
Lunar, va participa si familia consiliatului, compusa din mama, tata, sora si bunica.
Nu mai absentează cu aceasi frecventa la ore, dar este recomandat să fie supravegheat în
continuare, pe această temă.
Numărul mărit, de activităţi inscrie pare să fi mărit, puţin câte puţin, pentru siguranţa
ei. De exemplu, după perioada de două săptămâni a obiectivului, pe termen scurt, eleva a
început să fie mai activa în clasă din ce în ce mai mult, fiind din ce în ce mai activă.
Atunci când a început să participe activ, ea a încercat să afle până unde putea merge,
(întârzia, dădea răspunsuri neadecvate, vorbea neîntrebat, vorbea în timpul orei cu alţi colegi,
deranjând, intrerupand ora şi se purta la fel ca înainte).
Discutile cu consilierul şcolar şi cu doamna învăţătoare, au evidentiat că acest
comportament reflectă siguranţa crescută a copilului şi încrederea sa, în relaţiile cu ceilalţi.
69
Observatii:
Învăţătoarea de la clasa a decis ca acest comportament, să fie considerat ca fiind
pozitiv şi să aibă o atitudine, cât mai flexibilă.
La finalul primei luni, comportamentul, nu ridicase probleme grave în clasă.
Randamentul la învăţătură s-a imbunatatit, dar s-a impus în continuare ajutorul doamnei
învăţătoare, printr-un program de lucru suplimentar, printr-o şedinţă de o oră pe săptamână în
afara orelor de la clasă.
Tatal, continuă să întâmpine dificultăţi, în stabilirea unor limite acasă, deşi recunoaşte
că fata depune mai mult efort, pentru a colabora.
Concluzii
Dorinţa ei de a epata prin comportamentul sau agresiv, atât verbal cât şi fizic, este
datorat lipsei de comunicare eficiente, atât cu mama cât şi cu tatăl.
Prezinta teamă să-şi facă prieteni, să se ataşeze emoţional de o altă persoană şi de aici,
dificultatea sa de a relaţiona cu colegii ei.
Comportamentul agresiv, este datorat lipsei prezentei unei persoane de sex feminine,
din casă, respectiv mama, în care copilul, are mare încredere. Momentan, el simte ca este
abandonat de mama.
Recomandari:
 abordarea multidisciplinara, care a inclus si medicii de familie, specialisti pediatri,
psihologi si educatori;
 focalizare pe metode specifice, de evaluare, diagnosticare în cabinetul medicilor din
teritoriul alocat;
 utilizarea celor mai bune dovezi, disponibile (din studii controlate, randomizate, când
au fost disponibile);
 întrebarile focalizate asupra comportamentelor specifice
 traditionalul interviu clinic, cu copilul si parintele sau (separat si împreuna), este o
sursa bogata de informatii. Desi scalele de evaluare compara, copilul cu un grup
normat, unii clinicieni prefera interviul clinic.
Propuneri:
Din punctul meu de vedere ar trebui ca profesorii să fie instruiti si pregatiti, in sensul
recunoasterii comportamentelor, care nu corespund intocmai standardelor si sa invete tehnici
de interventie, asupra acestora inainte de a deveni prea greu de corectat.
70
Parintii acestora, sa isi schimbe practicile de educatie si disciplina incorecte si alti
factori perturbatori, din sistemul familial (ex: situatii conflictuale, relatii dizarmonice,
problemele emotionale sau de comportament ale parintilor etc).
Copilul, trebuie sa urmeze un program foarte strict de re-educare cognitiva a
capacitatii de autocontrol, a abilitatilor de concentrare si de insusire a unor tehnici de invatare
compensatorii, program aplicat cu consecventa atat acasa cat si la scoală.
71

Capitolul I: Istoricul, Criteriile de Diagnosticare Și Cauzele Adhd-Ului 1. Istoricul A.D.H.D. - Ului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I: Istoricul, Criteriile de Diagnosticare Și Cauzele Adhd-Ului 1. Istoricul A.D.H.D. - Ului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I:

ISTORICUL, CRITERIILE DE DIAGNOSTICARE ȘI CAUZELE ADHD-ULUI

1. ISTORICUL A.D.H.D. - ULUI

Personalităţi suspectate de ADHD sau dizabilităţi de învăţare:

Există numeroase resurse, care conţin sugestii şi strategii pentru sprijinirea şi

1. MONITORIZAREA, EVALUARE ŞI ANALIZA ADHD-ULUI

Grila de înregistrare continuă

Numele elevului: Observatorul: Data:

Începutul observării: Sfârşitul observării: Timp total de observare:

Antecedente Comportamente Consecinţe Rezultate

ora Activitatea în clasă Comportamentul elevilor Reacţia profesorului Reacţia Rezultatul

Metoda aceasta de observare implică, contorizarea numărului de manifestări ale

 INTERVENŢIA ASUPRA PĂRINŢILOR

3. MANIFESTĂRILE A.D.H.D.-ULUI PE PARCURSUL VIEŢII

1. ATITUDINEA FAȚĂ DE COPILUL CU A.D.H.D. ȘI CREȘTEREA LUI

Dacă vă îndoiţi de diagnosticul de ADHD, informaţi-vă urmând procedurile adecvate:

Prevenirea problemelor în •• Să dea instrucţiuni

Sprijinul partenerului şi • grele

O parte importantă a relaţiei părinte-copil este comunicarea dintre aceştia.

Comunicarea cu • Spuneţi-i profesorului despre problemele de ADHD a copilului şi

Tema pentru acasă •• Participaţi

 Cum stăpâneşti un copil cu ADD/ADHD

De exemplu, Ooms şi Hara (1991) au prezentat nouă principii ale parteneriatului

Evaluarea programului de schimbare

Studiu de caz numărul 3 - D.A.

S-ar putea să vă placă și