Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Psihologie Clinica:
Psihologie Clinica a copilului

Profesor coordonator: Odette Dimitriu

Romer Alexandra Edyth

Anul 3, semestrul 1, grupa 5

2023
 Introducere:
La ora actuală, există numeroase programe de training în domeniul psihologiei clinice a copilului și
adolescentului, precum și o bogată literatură de specialitate care face referință la unicitatea aplicațiilor acestui
domeniu. Vom discuta despre provocările etice unice din domeniul psihologiei copilului, despre modul în care
dezvoltarea normală a copilului și psihopatologia copilului pot fi văzute pe un continuum, despre
caracteristicile specifice legate de procesul de evaluare a copilului, despre clasificarea tulburărilor copilăriei și
modul în care pot fi aplicate intervențiile terapeutice.

Spre sfârșitul anilor 1800, creatorul noii discipline psihologiei clinice Lightner Witmer, a fost preocupat încă de
început de evaluarea și tratamentul copiilor și cu probleme comportamentale și de învățare. Așadar; acest
domeniu a constituit primul factor de interes printre logii clinicieni, la ora actuală existând o dezvoltare
continuă a sa. Psihologii clinicieni sunt specializați fie în evaluarea problemelor legate de funcționarea
comportamentală, emoțională și intelectuală a copiilor, fie sunt psihoterapeuți, lucrând cu copiii și familiilor lor
în vederea depășirii anumitor probleme, fie se implică în activitatea de cercetare și de training. Mulți intre ei
combină toate aceste roluri, dezvoltându-se astfel un nou domeniu interdisciplinar al psihologiei pediatrice,
menit să promoveze sănătatea fizică și mintală a copiilor. Trebuie menționat însă un paradox observat în istoria
psihologiei clinice a copilului. Deși încă de la începuturile sale eforturile au fost îndreptate în direcția evaluării
și tratamentului tulburărilor copiilor și- adolescenților, în secolul XX, multe dintre tulburările lor au fost trecute
cu vederea, în favoarea tulburărilor adulților. Pentru mult timp, în studiile cu privire la tulburările apărute în
copilărie, persista o abordare adulto-morfă, copiii fiind considerați și tratați ca niște adulți în miniatură. Această
perspectivă a fost întărită de abordările psihanalitice și comportamentale, ambele tinzând să minimizeze natura
unică a problemelor apărute în copilărie (Gelfand și Peterson, 1985). În ultimele cinci decenii, s-a schimbat în
mod semnificativ această abordare în analiza orientată pe adult a tulburărilor copiilor. Psihologii clinicieni au
descoperit că metodele tradiționale de clasificare, evaluare și intervenție aplicate în cazul adulților, pot avea o
relevanță limitată în cazul tulburărilor copiilor. De exemplu, prima ediția a DSM-ului (1952) nu conținea nicio
tulburare specifică a copilului sau adolescentului. Când a fost publicat DSM-II (1968), au fost menționate
câteva tulburări specifice ale acestora (tulburări de învățare, reacție hiperkinetică etc.), dar majoritatea
diagnosticelor erau mai degrabă adecvate adulților decât tinerilor. schimbări majore au apărut odată cu DSM-
III, care a inclus elemente de psihologia dezvoltării copilului și adolescentului în stabilirea criteriilor de
diagnostic pentru tulburările specifice lor. DSM-IV a inclus pe Axa I mai mult de 20 de tulburări specifice
copiilor și adolescenților, iar DSM-5 (2013) a stabilit criterii și mai clare de listare a tulburărilor, plecând de la
cadrul teoretic propus de psihologia dezvoltării.

De asemenea, DSM-5 cuprinde o secțiune nouă denumită „Tulburări de Neuro dezvoltare", care include
tulburări apărute devreme în viață, cum ar fi Tulburarea de Spectru Autist (TSA) și tulburarea cu deficit de
atenție/hiperactivitate (ADHD). Asociația Psihologilor Americani (APA) a creat două noi divizii care se ocupă
în întregime cu problemele comportamentale, de învățare și medicale ale copiilor: Divizia 53 (Societatea de
Psihologie Clinică a Copilului și Adolescentului) și Divizia 54 (Societatea de Psihologie Pediatrică). De
asemenea, a apărut un domeniu nou, acela al psihopatologiei developmentale, menit să studieze tulburările
copilăriei din perspectiva psihologiei dezvoltării (Achenbach, 2008). Cercetătorii din acest domeniu se
concentrează pe modul în care pattern-urile de comportament (adaptative și dezadaptative) se manifestă de-a
lungul diverselor stadii de dezvoltare. În plus, studiază modul în care copiii dezvoltă anumite competențe, dar și
unele tulburări mintale și încearcă să identifice factorii protectivi care previn apariția și dezvoltarea acestor
tulburări (Sapienza și Masten, 2011), De altfel, cercetările recente ne arată că psihopatologia este relativ
comună în perioada copilăriei, aproximativ 20% dintre copii fiind diagnosticați cu tulburări comportamentale,
emoționale și de învățare (Houtrow și Okumura, 2011), o cifră care a crescut în ultimul deceniu (Glied și Frank,
2009).

De ce munca cu copiii este atât de diferită de cea a adulților? Linden și Hewitt (2018) propun o listă a
trăsăturilor particulare ale acestui domeniu, impunându-se unele responsabilități specifice din partea
psihologului clinician:

 Deoarece copiii au o înțelegere mai redusă cu privire la ce este normal și ce este dincolo de normalitate,
tot mai multe probleme pot rămâne netratate în cazul lor comparativ cu adulții. De asemenea, copiii au
abilități verbale mai limitate și mai puține mijloace de a solicita ajutor pe cont propriu. În plus, multe
metode de evaluare sunt bazate pe observațiile și evaluările venite din partea părinților, aceștia fiind de
multe ori mult prea subiectivi în judecarea propriului lor copil.
 Problemele nerezolvate ale copilăriei mediază cu putere adaptarea la cerințele vieții adulte privind
abilitatea de a învăța, performanța la locul de muncă, abilitatea de a menține relațiile pe termen lung,
asumarea responsabilității. Abordarea acestor probleme cât mai curând posibil devine de maximă
importanță în vederea maximizării oportunității de a corecta aceste probleme.
 Din punct de vedere legal și practic, copiii depind de părinții lor și pot lua puține decizii pe cont propriu.
Este nevoie de permisiune din partea părinților pentru a evalua și trata copiii.
 În psihologia clinică a copilului trebuie făcută o diferențiere între: dezvoltarea normală, dezvoltarea
întârziată și patologia actuală. Dat fiind faptul că ei se schimbă rapida și că sunt un produs al mediului în
care trăiesc, de multe ori nu este evident dacă un anumit comportament al lor reflectă o patologie
incipientă, o fază trecătoare sau, pur simplu, este o consecință imediată a schimbărilor apărute în mediul
lor de viață.
 Unele probleme din copilărie pot fi depășite (cum ar timiditatea și egocentrismul). Altele pot dura toată
viața (deficitul sever de atenție/tulburarea de hiperactivitate). Multe probleme ale copilului sau
disfuncționalități dezvoltare lui sunt mai greu de vindecat (tulburări spectru autist, tulburări în spectrul
alcoolismului fetal sau abilitățile cognitive scăzute). De asemenea, unii copii excepționali devin adulți
excepționali, ale căror nevoi vor continua să fie diferite de nevoile celor din populația generală.

De exemplu, prevalența sindromului alcoolic fetal în populația generală este estimată undeva între și 1% (Burd,
Selfridge, Klug și Juelson, 2003). Pe de altă parte însă, în penitenciarele pentru minori s-a constatat o rată de
23% (Fast, Conry și Loock, 1999), ceea ce ne arată că un comportament infracțional poate avea cauze complexe
și sunt greu de identificat cu acuratețe. Recunoașterea timpurie a acestor probleme și suportul oferit, pot avea
un impact semnificativ asupra calității vieții familiilor afectate. La ora actuală, nu se cunoaște un tratament
curativ folosit în cazul sindromului alcoolic fetal. Însă, probabilitatea ca un copil cu sindrom alcoolic fetal să
ajungă la penitenciar va fi redusă semnificativ dacă el va fi diagnosticat cât mai curând posibil și va fi crescut
într-un mediu stabil de îngrijire și protecție.

Stadiile de dezvoltare și psihopatologia copilului

Unele comportamente ale adulților, cum ar fi dependența de alții, deciziile pripite sau încăpățânarea, sunt
considerate comportamente inadaptate. Adeseori, ele pot fi luate drept criterii în vederea stabilirii unor
diagnostice de tulburări mintale, Pe de altă parte însă, aceste comportamente sunt destul de normale în cazul
copiilor, în funcție de stadiile de dezvoltare în care se găsesc și dispar de cele mai multe ori, odată cu trecerea
timpului. Următoarea listă oferă câteva exemple de Comportamente considerate a fi adecvate la un anumit
stadiu de dezvoltare a copilului, dar mai puțin adecvate la alt stadiu de dezvoltare (Beauchaine și Hinshaw,
2013; Phares, 2013):

 Copiii între 2 și 4 ani tind să manifeste frică față de creaturi imaginare și față de întuneric; copiii cu
vârsta între 5 și 7 ani se tem de dezastre naturale (cum ar fi focul inundația, tunetul), rănire și animale;
copiii între 8 și 11 ani se tem de performanța atletică sau academică slaba, adolescenții cu vârstele între
12 si 18 ani se tem de a nu fi respinși în grupurile de prieteni.
 Până la vârsta de 5 ani, copiii pot uda încă (ocazional) patul. Până la 5 ani, majoritatea copiilor au
învățat cum să controleze urinarea, mai întâi învățând să o controleze în timpul zilei și apoi în timp ce
dorm.
 Peste 50% din băieții cu vârsta cuprinsă între 4 și 5 ani solicită excesiv atenția asupra lor și aproape 60%
refuză să se supună regulilor de acasă.
 La copiii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani, la aproximativ 40% dintre băieți și 25% dintre fete, părinții
raportează în cazul lor dificultăți de concentrare.
 Majoritatea covârșitoare a adolescentelor au o imagine negativă cu privire la propriul corp, un fenomen
denumit nemulțumire normativi (nemulțumirea cu privire la propria greutate).
 Mai mult de jumătate din adolescenții băieți și fete au raportat că au încercat să consume alcool până la
vârsta de 16 ani.

Așadar, comportamentul adecvat sau inadecvat al copilului trebuie să fie evaluat în funcție de stadiul său de
dezvoltare (Achenbach, 2008). Se impune ca psihologul clinician specializat în lucrul cu copiii să aibă un
background solid în ceea ce privește psihologia dezvoltării normale a copilului, precum și o pregătire adecvată
în psihopatologia copilului.

Provocări etice în psihologia clinică a copilului

Pentru mulți copii și adolescenți, stabilirea unei relații bazate pe încredere cu psihologul clinician depinde de
măsura în care psihologul dezvăluie detalii părinților cu privire la ceea se discută în cadrul ședinței. Cu alte
cuvinte, copiii tind să țină sub tăcere dificultățile și problemele lor importante dacă știu că terapeutul le va
împărtăși mai departe părinților lor. Firește, părinții sunt îndreptățiți să fie informați cu privire la progresul
copiilor lor în procesul terapeutic. Mai mult, pentru ca tratamentul să fie mai eficient, părinții vor fi implicați în
desfășurarea terapiei. Uneori, psihologii clinicieni discută această dilemă a confidențialității în mod deschis cu
copiii și părinții lor și stabilesc un acord mutual agreat de ambele părți. Doar în anumite condiții se încalcă
confidențialitatea, aceste condiții reoferindu-se la cazuri în care copilul poate fi afectat sau prejudiciat de
comportamentul altor persoane, cât și atunci când se oferă informații generale cu privire la starea psihologică a
copilului și la progresul înregistrat în terapie. Atunci când părinții acceptă astfel de acorduri, ei conferă destul
de multă încredere în judecata și expertiza psihologului clinician.

Aspecte specifice legate de confidențialitate se referă și la cazurile în care este vorba de abuz în cazul copiilor.
Psihologul are responsabilitatea să prevină imediat cazurile de abuz (atât a copiilor, dar și a adulților
vulnerabili), judecata lui clinică fiind supusă unor mari provocări. De pildă, devine dificil să stabilim în ce
măsură copilului este abuzat, îndeosebi atunci când copilul nu este suficient de deschis și sociabil; sau atunci
când își exagerează plângerile și acuzele cu privire la părinți; sau atunci când abilitățile sale de comunicare sunt
pur și simplu limitate. Scopul final al evaluării psihologice și al terapiei în cazul minorilor acționează
întotdeauna în interesul superior al acestora. Însă, atunci când suspectăm un caz de abuz, stabilirea mijloacelor
prin intermediul cărora atingem acest scop final, devine un proces extrem de complex. În general, copiii au
puține libertăți (dacă le au acestea) în privința deciziilor cu privire la casa părintească și sunt puternic
dependenți de sistemul familial și școlar din care fac parte. Ceea ce înseamnă că tocmai din aceste medii
familiale/școlare/comunitare pot să apară cei mai puternici factori stresanți. De multe ori, o problemă nu este
doar problema copilului și este necesar să avem o perspectivă mai amplă asupra sistemului din care face parte
copilul respectiv. Devine ineficient să oferim terapie intensivă în cazul unui copil anxios care evită să meargă la
școală, dar care este supus în mod repetat bullying-ului de către

un alt coleg. De bună seamă că acel copil agresor se comportă la fel și cu alți copii. Prin urmare, o abordare
corectă este aceea de a implica profesorii, directorul de școală și părinții copilului agresor (chiar daca.. aceștia
din urmă vor fi mai degrabă defensivi în ceea ce privește numirea copilului lor ca fiind „agresor"). De
asemenea, anorexia nervoasă începe cel mai probabil în adolescență și nu poate fi înțeleasă și tratată în afara
contextului familial din care adolescentul face parte. Fără o înțelegere deplină a căminului.. părintesc, a
contextului școlar, a comunității din care face parte, este foarte ușor să interpretezi greșit sursa și implicațiile
unor probleme comportamentale.

Modele de interacțiune părinte-copil

În ultimele decenii, au fost avansate mai multe teorii car adoptă O perspectivă reciprocă sau bidirecțională cu
privire la interacțiunile părinte-copil. Temperamentul și comportamentul copilului sunt văzuți ca factori care
influențează comportamentul părinților, în timp ce răspunsurile acestora și toleranța parentală modifică
comportamentul copilului. Patterson (1982) lansează o ipoteză interesantă cu privire la escaladarea coerciției în
cazul apariției comportamentului agresiv, observând ce se întâmplă în familiile copiilor agresivi și non agresivi,
a constatat că atât comportamentul părinților modifică probabilitatea apariției anumitor răspunsuri ale copilului,
cât și invers, comportamentul copilului modifică probabilitatea apariției anumitor răspunsuri parentale. De
asemenea, Patterson a subliniat diferențe importante în interacțiunile dintre familiile cu copii non agresivi
versus agresivi. De exemplu, spre deosebire de copiii non agresivi, cei agresivi au de două ori o probabilitate
mai mare să persiste în comportamentul lor aversiv, ca urmare a pedepsei parentale primite. Așadar, devin
ineficiente tacticile de pedepsire folosite de părinți, iar copiii, la rândul lor, par a fi insensibili cu privire la
consecințele apărute în urma manifestării comportamentului lor agresiv. Cu alte cuvinte, putem spune că
părinții și copiii lor se învață unii pe alții pe ce strategii coercitive de control să se bazeze. În final, toate aceste
interacțiuni vor duce la declanșarea unor comportamente agresive din partea copilului.

De exemplu: O mama își ia băiatului ei de 3 ani de la grădiniță și în drum spre casă, oprește la un magazin să
cumpere alimente pentru pregătirea cinei. Trecând pe lângă raionul cu înghețată, băiatul cere un baton de
înghețată, dar mama sa îi spune: „Nu îți iau înghețată, îți strici pofta de mâncare înainte de masa!”. Copilul
izbucnește într-un tantrum (acces de furie), ceea ce îi creează probleme mamei, deoarece știe că trebuie să-și
termine cumpărăturile și, în plus, este stânjenitor modul în care se comportă băiatul ei în public. Problema este
rezolvată dându-i copilului batonul cu înghețată, dar cu admonestarea că este ultima dată când se va mai
întâmpla să-i dea înghețată înaintea mesei. Tantrum-ul băiatului încetează imediat și cumpărăturile continuă.

Ce au învățat mama și copilul din această interacțiune? Mai întâi, copilul a învățat că dacă izbucnește într-o
criză de plâns atunci când mama spune nu, el va obține exact ce își dorește. Prin urmarea, izbucnirea unui
tantrum este întărită pozitiv. În același timp, întărire pozitivă apare și în cazul mamei, care a învățat că dacă îi
oferă copilului ce își dorește (îndeosebi atunci când are un acces de furie în public) copilul va înceta tantrum-ul.
Acest principiu al condiționării operante sugerează că atât băiatul, cât și mama, se vor comporta in moduri
similare ori de câte ori se vor confrunta cu situații similare în viitor. Această familie a căzut în ceea ce Patterson
numește „capcana întăririi": fiecare obține un beneficiu pe termen scurt, apărând însă consecințe nedorite pe
termen lung. Pe măsură ce copilul devine tot mai greu de controlat, părinții săi vor recurge la metode din ce în
ce mai coercitive pentru a-i controla comportamentul. Activitatea lui Patterson cu privire la comportamentul
agresiv al copilului văzut din perspectiva interacțiunilor reciproce părinte-copil, a dus la dezvoltarea sistematică
a unor programe de intervenții comportamentale de tip „training parental” (Forgatch și Patterson, 2010). Aceste
programe se concentrează pe modificarea interacțiunilor părinte-copil, în vederea descreșterii apariției unor
măsuri coercitive. Conform unor cercetări recente, tratamentele care pleacă de la acest model al conceptualizării
comportamentului agresiv și antisocial, dovedesc o fundamentare științifică solidă (Eyberg, Nelson și Boggs,
2008).

Factorii de risc și factorii de protecție

Factorii de risc asociați cu apariția și dezvoltarea unor probleme emoționale/comportamentale sau a tulburărilor
clinice țin de anumite caracteristici ale copiilor și adolescenților, precum și ale familiei, comunității, culturii,
societății din care aceștia fac parte. Pe de altă parte, factorii de protecție vin tot dinspre copil, familie,
comunitate, cultură și societate în ansamblul său. În acest sens, vom analiza următorii factori de risc:
temperamentul, conflictul inter parental, abuzul fizic abuzul sexual, sărăcia.

1. Temperamentul

Copiii al căror temperament în copilărie este descris ca fiind dificil, au o probabilitate mai mare de a manifesta
un comportament problematic de-a lungul vieții, incluzând relații furtunoase cu copiii de aceeași vârstă,
dificultăți școlare atunci când sunt în primul an de școală (Calkins și Degnan, 2006), probleme de conduită
începând cu vârsta de 4 ani până la 13 ani (Lahey, VanHulle, Keenan, Rathouz, D'Onofrio, 2008), probleme
frecvente de comportament la vârsta de 15 ani (Rothbart și Bates, 2006), trăsături accentuate de personalitate la
vârsta de 26 ani (Caspi și colab., 2003) și o mai mare probabilitate de apariție a unei tulburări de anxietate
generalizată până la vârsta de 32 ani (Moft și colab., 2007). Datorită faptului că temperamental copilului este
considerat a fi în mare parte determinat genetic (Bijttebier și Roeyers, 2009), aceste studii sugerează că unele
probleme comportamentale apărute în copilărie sunt, parțial, o funcție a caracteristicilor biologice înnăscute ale
copilului. Cu toate acestea, numeroși factori de mediu (familia, alți factori sociali) pot duce la creșterea sau
descreșterea riscurilor apărute ca urmare a prezenței unui temperament dificil al copilului.

2. Conflictul interparental

Se știe că atunci când părinții se ceartă, copilul are de pierdut. Certurile și disputele dintre părinți sunt asociate
cu apariția unor probleme comportamentale și emoționale la copii și adolescenți, îndeosebi cu apariția unor
probleme de externalizare (comportamente care pot fi perturbatoare pentru ceilalți și/sau riscante). Atunci când
există un nivel ridicat de comunicare negativă între părinți (și unul redus de comunicare pozitivă), copiii tind să
se blameze pe ei înșiși pentru conflictele dintre părinți și, adeseori, se simt insecurități din punct de vedere
emoțional. Atunci când un copil este pus în mijlocul unor conflicte dintre părinți, proces cunoscut sub numele
triangulare, efectele acestor conflicte devin și mai dăunătoare. Conform mai multor studii, copiii se simt mult
mai bine dacă părinții aflați în conflict divorțează, presupunând că respectivul conflict interparental duce la o
descreștere semnificativă a conflictului, spre deosebire de copiii care stau în continuare în familii înalt
conflictuale (Schermerhorn, Chow și Cummings, 2010). Ce se întâmplă însă cu cercetările care arată că în cazul
copiilor ai căror părinți au divorțat, există o probabilitate mult mai mare ca ei să dezvolte anumite probleme
emoționale și de comportament (în comparație cu copiii care nu au trecut printr-un divorț parental) ? Într-
adevăr, apare această tendință, dar studiile mai recente au clarificat faptul că aceste diferențe se datorează altor
factori, cum ar fi continuarea conflictului interparental sau apariția unor probleme financiare post-divorț, mai
degrabă decât divorțul propriu-zis (Hetherington și Elmore, 2003). Așadar, ceea ce se petrece în interiorul
familiei copilului (nivelul de conflict interparental și funcționarea familială) capătă o mai mare importanță
pentru asigurarea stării de bine a copilului decât dacă acesta ar trăi sau nu cu ambii părinți (Schermerhorn,
Chow și Cummings, 2010).

3. Abuzul fizic

De multe ori ne gândim la abuzul copilului în termeni de agresiune parentală care se lasă cu oase rupte și
cicatrici permanente. Dar și alte forme de abuz fizic pot fi luate în considerare (de pildă, bătaia cu cureaua). O
definiție operațională cu privire la abuz se referă la o acțiune care lasă un semn de violență fizică pe corpul
copilului. Abuzul fizic este asociat cu numeroase probleme la copii și adolescenți, cum ar fi tulburări de
conduită, tulburarea de opoziționism provocator' agresivitate, depresie, tulburări anxioase, competență socială
precară, performanță școlară slabă (Wekerle, MacMilIan, Leung și Jamieson, 2008). Abuzul fizic are un impact
major asupra copiilor, crescând riscul unei funcționări sociale defectuoase ale acestora, dar si apariția unor
probleme de sănătate fizica, cum ar fi cele legate de reglarea cortizonului.

4. Abuzul sexual

Abuzul sexual poate fi devastator pentru copii și adolescenți. Deși există multe definiții cu privire la abuzul
sexual al copilului, multe dintre ele se concentrează pe exploatarea sexuală a copiilor de către o persoană
care este mai în vârstă și care are mai multă putere decât copilul (Mannarino și Cohen, 2006). De menționat
este faptul că nu toate abuzurile sexuale implică un act sexual sau alte forme de contact sexual. De
asemenea, abuzurile sexuale pot include expunerea la pornografie sau alte materiale cu conținut sexual. Este
extrem de dificil să se estimeze cu exactitate prevalența abuzului sexual, datorită faptului că este sub
raportată. Cu toate acestea, prevalența înaltă a factorilor de risc este sugerată de o meta analiză a 65 de
studii științifice care cuprind 22 de țări, Se arată că 19,7% dintre femei și 7,9% dintre bărbați au fost
victimele unui abuz sexual înaintea vârstei de 18 ani (Pereda, Guilera, Forns și Gomez-Benito, 2009). În
plus, se estimează că între 75% și 90% din cazurile de abuz sexual al copilului implică o persoană care este
un membru al familiei sau un cunoscut al familiei (vecin, îngrijitor, antrenor sau prieten de familie).
Ramificațiile negative ale abuzului sexual în cazul copiilor depinde într-o anumită măsură de natura
abuzului. De exemplu, copiii sunt mult mai afectați din punct de vedere psihologic de abuzul sexual atunci
când acesta a fost prelungit, abuzatorul a fost tatăl sau o figură paternă, a implicat un contact sexual intruziv
(cum ar fi actul sexual), a existat coerciție sau a implicat forță fizică și amenințare, iar mărturia copilului cu
privire la abuz nu a fost crezută (Mannarino și Cohen, 2006). Abuzul sexual este asociat cu riscuri mai
înalte de apariție a depresiei, tentative de suicide, strategii de coping dezadaptative, probleme de sănătate și
relații sociale deficitare la vârsta maturității. Pe s abuzul sexual poate provoca probleme serioase, cu efecte
de lungă durată asupra copiilor, în mod particular asupra celor care au o reziliență psihologică mai scăzută
și mai puțini factori de protecție existenți în viața lor.

Clasificarea tulburărilor copilăriei

Așa cum am menționat anterior, actualul DSM-5 continuă tradiția ultimei variante (DSM-IV) de a introduce
modelul teoretic al psihologiei dezvoltării în clasificarea tulburărilor copilăriei. Din păcate, singurele date
oferite sunt cele legate de vârsta de debut și de evoluția tulburării. Mai mult, criterii de diagnostic din DSM
nu sunt adaptate pentru a reflecta diferențele de dezvoltare. De exemplu, pentru câteva tulburări (depresia,
anxietatea generalizată), clinicianul este instruit să utilizeze criteriile folosite în cazul adulților, ajustându-le
astfel încât să poată reflecta modul în care simptomele se manifestă în perioada copilăriei. În mod similar,
aceleași criterii de diagnostic sunt utilizate în cazul băieților și fetelor, chiar dacă există dovezi că pentru
anumite comportamente (de exemplu, agresivitatea), tulburările se manifestă diferit în funcție de gen. În
fine, DSM oferă prea puțină informații în legătură cu tulburările apărute în copilăria timpurie, așa că mulți
clinicieni utilizează un sistem de diagnostic separat, cunoscut sub numele de Clasificarea Diagnostică a
Sănătății Mintale a Tulburărilor de Dezvoltare ale Copilăriei Timpurii, Ediții Revizuită (DC:0—3). O altă
dificultate în diagnosticarea copiilor prin intermediul DSM are de-a face cu comorbiditatea, respectiv
prezența simultană a două sau mai multe tulburări în cazul aceleiași persoane. Comorbiditatea este comună
în cazul populației clinice adulte și este o regulă (mai degrabă decât o excepție) în cazul populației clinice
reprezentată de copii. De exemplu, unele studii au arătat că 69% dintre copiii diagnosticați cu ADHD
prezintă, de asemenea, una sau mai multe tulburări, cum ar fi: tulburarea de opoziționism provocator,
tulburări de conduită și tulburări anxioase (Nigg, 2013). Aceste rate mari de comorbiditate ridică întrebări
serioase legate de cât de folositor este DSM în diagnosticarea copiilor și adolescenților.

Mai mut, fidelitatea test-retest și inter-evaluatori în privința diagnosticelor din DSM este mult mai scăzută
în cazul copiilor decât a adulților, în special în relație cu tulburări precum depresia și abuzul de alcool
(Asociația Psihologilor Americani, 2000). În contrast cu abordarea clinică care definește DSM-ul, au fost
dezvoltate sisteme empirice care se bazează pe analiza statistică a unei mari cantități de date, în vederea
stabilirii simptomelor care alcătuiesc o categorie de diagnostic. În acest sens, Thomas Achenbach (1978) a
dezvoltat scale de evaluare a mai mult de 100 de probleme mai des întâlnite în cazul copiilor și
adolescenților. Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric (ASEBA) oferă date standardizate cu
privire la o gamă largă de probleme, permițând obținerea unor descrieri individualizate, inclusiv întrebări
deschise care vizează aspectele mai îngrijorătoare legate de comportamentul-țintă, dar și punctele tari ale
persoanei investigate. Sunt avute în vedere următoarele categorii de probleme: Anxietate/Depresie Îl)/
Acuze somatice (III), Probleme de relaționare socială (IV), Probleme de gândire (V), Probleme de atenție
(VI), Neatenție, Hiperactivitate/impulsivitate, comportament de încălcare a regulilor (VII), Comportament
agresiv (VIII). Firește, în vederea realizării unei evaluări comprehensive a copilului sunt necesare mai multe
surse. În acest sens, se utilizează Scala comportamentală pentru copii adresată părinților (CBCL/6-18),
chestionarul de autoevaluare (YSR) și cel adresat profesorilor (TRF).

În conceptualizarea comportamentului copilului se face 0 primă delimitare între problemele de externalizare

și cele de internalizare. Această conceptualizare s-a folosit timp de decenii și continuă să fie utilizată și în
zilele noastre. Factorii de externalizare se referă la comportamente de tip acting-out, cum ar fi
hiperactivitatea, agresiunea, delincvența, toate aceste manifestări fiind disruptive în relația cu părinții,
profesorii ceilalți copii, alte autorități etc. Factorii de internalizare se referă la probleme în care copilul
experimentează deprimare anxietate, probleme somatice și alt disconfort semnificativ care poate să nu fie
evident, implicând gânduri și sentimente dezadaptative (de multe ori într-o măsură mai mare decât în cazul
manifestării unui comportament disruptiv exterior). Acești doi factori de externalizare și internalizare oferă
un mod valid și fidel de diferențiere a problemelor comportamentale ale copiilor. Pe de altă parte însă,
clinicienii și cercetătorii au căutat să identifice factori mai specifici (cum ar fi tulburarea de deficit de
atenție/hiperactivitate, tulburarea opoziționismului provocator, tulburarea de conduită, tulburarea depresivă
majoră, tulburările anxioase, tulburarea de spectru autist). La ora actuală, specialiștii devin tot mai interesați
să combine abordarea clinică și cea empirică în vederea stabilirii diagnosticului la copii și adolescenți.
DSM-5 a avut în vedere acest deziderat, încercând să ofere categoriilor de diagnostic o abordare mult mai
dimensională (Hudziak, Achenbach, Althoff și Pine, 2008).

În plus față de tulburările menționate mai sus, există unele diagnostice adiționale relevante pentru
adolescenți care includ: probleme legate de consumul de substanțe, schizofrenie, tulburări de dispoziție,
tulburări de anxietate, tulburări de comportament alimentar. Pentru aceste tipuri de tulburări, este necesar să
avem o perspectivă continuă, plecând din adolescență spre vârsta adultă. Din moment ce unele tulburări
sunt specifice în cazul copiilor, înseamnă că este nevoie de o înțelegere mai profundă cu privire la patologia
care stă la baza lor. De aceea, se impun cercetări riguroase cu privire la intervențiile terapeutice eficiente. O
problemă urgentă este aceea de a afla dacă un tratament pentru aceeași problemă (sau una similară) care
funcționează în cazul unui adult, funcționează și în cazul unui copil. De asemenea, ne-ar putea interesa și în
ce măsură elementele componente ale unei „terapii de succes" funcționează în ambele cazuri și dacă este
necesar (sau nu) să modificăm tratamentele, astfel încât să devină mai potrivite pentru copii. Cum este și
firesc, de-a lungul timpului s-au dezvoltat unele tratamente care sunt potrivite doar copiilor și tulburărilor
apărute în perioada copilăriei. În continuare, vom oferi o descriere a unor tulburări ale copilului și
adolescentului cu care psihologii clinicieni se confruntă mai frecvent în activitatea lor de evaluare și
tratament. Acestea includ tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), tulburarea
opoziționismului provocator și tulburarea de conduită, tulburarea depresivă majoră, tulburările anxioase,
tulburarea de spectru autist, diverse probleme pediatrice de sănătate.

 Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate

Trăsăturile caracteristice ale acestei tulburări sunt lipsa de atenție, impulsivitatea și hiperactivitatea.
Problemele de atenție ale copiilor constau in faptul că au dificultăți în a sta concentrați si nu își finalizează
sarcinile școlare nerespectând instrucțiunile și regulile. Foarte des își pierde lucrurile teme pentru acasă,
diverse rechizite școlare), sunt ușor de stimuli" fără importanță și uită frecvent. Impulsivitatea se referă Ia
faptul că acești copii acționează înainte să gândească și au dificultăți în a aștepta să Ie vină rândul, îi
întrerup pe ceilalți și sunt neliniștiți. Copiii cu ADHD prezintă hiperactivitate prin faptul că se foiesc pe loc,
se joacă cu mâinile și cu picioarele se ridică de pe scaun atunci când ar trebui să stea așezați, aleargă în jur
sau se cațără excesiv de mult, atunci când nu este cazul vorbesc excesiv de mult și acționează ca și cu ar fi
împinși de un motor. ADHD afectează aproximativ 3 până Ia 7% din copiii de vârstă școlară (Frick și Nigg,
2012). Deși aceste cifre în medie, 1 copil cu ADHD pe clasă, este suficient pentru a deranja în mod serios
mediul de învățare și orice profesor poate să confirme- acest -lucru. ADHD afectează în mod deosebit
băieții (raportul băieți-fete variază de Ia 4:1 Ia 10:1) și, deși apare cu prioritate în clasa întâi, problemele pe
care le creează se vor intensifica pe măsura creșterii solicitărilor din mediul școlar. Aproximativ jumătate
până Ia două treimi din copiii cu ADHD, continuă să manifeste această tulburare și Ia vârsta adultă
(Barkley, Knouse și Murphy, 2011).

 Tulburarea opoziționismului provocator și tulburarea de conduită

Tulburarea opoziționismului provocator și tulburarea de conduită se referă la tulburări disruptive.

Tulburarea opoziționismului provocator este mai puțin sever decât tulburarea de conduită și mulți copii care
prezintă opoziționism înainte de școală și după aceea, vor dezvolta tulburare de conduită în adolescență,
Tulburarea opoziționismului pattern negativist, ostil provocator se caracterizează printr-un pa și provocator
față de părinți, persoane care îi îngrijesc sau profesori. Alte caracteristici includ: atitudine negativă,
pierderea cumpătului, sfidarea si refuz de a se conforma regulilor, sunt ușor de enervat de către alții, plini de
resentimente și ranchiună. Rata de prevalență a tulburării opoziționismului provocator variază de Ia 2 Ia
16%, iar tulburarea este mult mai comună în cazul băieților decât al fetelor înainte de pubertate. După
pubertate, raportul băieți-fete se egalizează (Frick și Nigg, 2012). Tulburarea de conduită se referă Ia un
pattern persistent de violare a drepturilor celorlalți și a normelor sociale. Simptomele includ amenințarea și
intimidarea celorlalți, inițierea unor bătăi fizice, cruzime fizică față de alte persoane (inclusiv față de
animale). De asemenea, persoanele cu tulburare de conduită pot forța pe altcineva Ia activitate sexuală, se
angajează în mod deliberat în incendieri, în vederea cauzării unui prejudiciu serios, distrug proprietatea
altora, adeseori lipsesc de acasă noaptea, în ciuda interdicției părinților (începând înainte de vârsta de 13
ani), mint adeseori pentru a obține bunuri sau favoruri, fac diverse escrocherii. Consumul și abuzul de
substanțe sunt evidente în cazul acestor tineri, dar acestea nu fac parte din criteriile formale ale
diagnosticului de tulburare de conduită (Asociația Psihiatrilor Americani, 2013).

 Tulburarea depresivă majoră

Depresia Ia copii este similară depresiei Ia adulți, în termeni de manifestări emoționale, cognitive,
comportamentale și fiziologice, dar tabloul simptomelor specifice poate să difere în funcție de stadiul de
dezvoltare a copilului (Garber și Weersing, 2010). Într-adevăr, există o dezbatere îndelungată cu privire Ia
faptul că DSM listează aceleași criterii de diagnostic pentru depresie Ia adulți și copii. Referitor Ia vârstă,
diagnosticul de tulburare depresivă majoră este stabilit dacă persoana respectivă experimentează cel puțin
două săptămâni de tristețe, fluctuații ale poftei de mâncare sau ale greutății, somnului și alte activități
psihomotorii, energie scăzută, sentimentul lipsei de valoare sau de vinovăție, dificultăți de concentrare si de
luare a deciziilor posibil ideație suicidara si gânduri repetate în legătură cu moartea. Episodul este
acompaniat de incapacitatea semnificativă a persoanei de funcționare socială, profesională sau vocațională.
În contrast cu adulții, copiii mai tineri manifestă mai degrabă crize de tantrum și iritabilitate decât tristețe
(Asociația Psihiatrilor Americani, 2013). Prevalența depresiei în copilărie și adolescență variază între 2 și
5%, cu ratele cele mai scăzute în primii ani și rate de 8% în eșantioanele de adolescenți. Ca și în cazul
adulților, există un grad înalt de comorbiditate între depresie și anxietate (Garber și Weersing, 2010).
Înainte de pubertate, depresia este aproximativ egală în cazul băieților și al fetelor. După pubertate și de-a
lungul vieții adulte, fetele și femeile au o probabilitate mai mare de a manifesta depresie, reflectându-se
într-un raport de cel puțin 2:1 femei-bărbați.

 Tulburările anxioase

Ca și adulții, copiii și adolescenții pot fi diagnosticați cu un număr mare de tulburări anxioase, incluzând
fobii specifice, fobia socială, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de anxietate generalizată și
tulburarea de stres post traumatic. Tulburarea de anxietate de separare este în mod particular interesantă din
punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, așa că o vom aduce în discuție. Tulburarea de anxietate de
separare se stabilește atunci când copiii manifestă un sentiment de frică excesivă care apare Ia separarea
reală sau imaginară de persoanele semnificative din viața lor (de obicei, unul sau ambii părinți). Deși este
considerată normală în primii ani din viața unui copil, tulburarea de anxietate de separare este considerată
ca diagnostic atunci când copiii după vârsta de 18 luni manifestă distres semnificativ atunci când sunt
separați de părintele lor. Pentru stabilirea diagnosticului, simptomele trebuie să dureze cel puțin 4 săptămâni
și includ: simptome somatice Ia despărțirea de părinte (grețuri, dureri abdominale etc), refuz de a merge Ia
grădiniță sau Ia școală, îngrijorări legate de o separare viitoare sau de posibilitatea de a li se întâmpla ceva
rău persoanelor dragi din viața lor, refuz de a rămâne singuri, coșmaruri nocturne legate de separare, teama
de a dormi singuri. Tulburarea de anxietate de separare se manifestă Ia aproximativ 4% din populația tânără,
cu rate mai mari Ia copiii mai mici decât Ia adolescenți (Eisen și colab., 2011). Fetele experimentează în
mai mare măsură anxietate de separare decât băieții.

Tratamentele psihologice pentru tulburările copilului și adolescentului

După Linden și Hewitt (2018), scopurile intervenției Ia copii și adolescenți sunt subdivizate în trei mari
categorii: tulburări de dezvoltare (de exemplu, dizabilitățile de învățare); probleme de externalizare (ADHD
sau tulburarea opoziționismului provocator); probleme de internalizare (mutism electiv, depresie,
timiditate). Ca și în cazul adulților, numeroase analize și meta analize au încercat să stabilească ce tratament
psihologic este mai eficient în cazul copiilor și adolescenților cu tulburări de internalizare și externalizare,
precum și cu alte probleme comportamentale și emoționale. Aceste rezultate au arătat că tratamentul în
cazul tulburărilor copiilor este important, mărimea efectului fiind stabilită în jurul valorii de 0.80 (efect
puternic). Această mărime a efectului este comparabilă cu cele găsite în cercetările legate de tratamentele
psihologice aplicate în cazul adulților. În plus, rezultatele pozitive apărute în urma tratamentului psihologic
tind să fie de lungă durată și sunt asociate cu creșterea stării de bine în cazul pacienților tineri (Kendall,
2012; Weisz, Ng, Rutt, Lau și Masland, 2013). După cum vom constata, cele mai eficiente sunt abordările
comportamentale, cognitiv-comportamentale și de familie.

 Antrenamentul comportamental de autoinstruire

Dezvoltată de Donald Meichenbaum (2008), această metodă (așa-numitul „dialog ghidat cu propria
persoană") se aplică copiilor impulsivi și disruptivi, în scopul câștigării unui mai mare control asupra
propriului lor comportament. Este o formă de terapie cognitiva In care copiii sunt învățați să vorbească în
detaliu despre situațiile în care comportamentul lor poate deveni problematic. În acest mod, crește
probabilitatea apariției unui comportament adecvat și eficient. Procesul implică o secvență de pași în care
copilul ascultă Ia început instrucțiunile citite cu voce tare de terapeut. De altfel, această secvență se
aseamănă cu modul în care copilul primește în mod natural și gradual -instrucțiuni de Ia alții (cum ar fi,
părinții) și le încorporează ulterior în propria sa gândire (Luria, 1961). Antrenamentul de autoinstruire
cultivă o atitudine de rezolvare de probleme și dă naștere unor strategii cognitive specifice pe care copiii le
pot utiliza în diverse faze ale răspunsurilor lor Ia stres. Mai degrabă decât să se concentreze pe modificarea
cognițiilor în sine, terapeuții vor utiliza acest procedeu pentru a introduce autoafirmații noi. De exemplu,
atunci când unui copil îi lipsesc abilități de rezolvare de probleme sau când își spune în gând: „Nu pot să fac
asta!”, „Nu am nicio idee ce să fac!", ” Voi intra în încurcătură!" , probabilitatea apariției unui
comportament adecvat este redusă în situația respectivă. Ghidat de terapeut, copilul va utiliza un dialog
constructiv cu propria persoană, dialog care va fi folosit în diferite momente: cel de dinaintea momentului
stresant, în timpul lui și după consumarea lui. În timpul antrenamentului, copilul poate să-și spună cu voce
tare auto afirmațiile, dar pe măsura practicării lui, acestea vor putea fi evocate doar în gând, fără a mai fi
spuse cu voce tare. Pentru a ilustra modul în care se aplică antrenamentul de autoinstruire, îl aducem în
discuție pe Victor, un băiat de 8 ani, hiperactiv.

Printre multiplele probleme comportamentale pe care le prezintă Ia școală, atunci când se încheie o oră de
curs sau când copiii se aliniază să meargă Ia sala de sport, Victor aleargă frenetic prin clasă, creând un
adevărat haos, Comportamentul adecvat ar fi acela de a-și pune lucrurile în ordine și de a se alinia în fața
ușii clasei pentru a merge Ia ora de sport. Prin Intermediul acestui procedeu, Victor este învățat de
terapeutul său cum să procedeze într-un mod adecvat. Ei vor pune în scenă situația respectivă, Ia început
psihologul pretinzând că este Victor. Atunci când vine timpul să meargă Ia ora de sport, terapeutul își spune
cu voce tare: Și acum, ce am de făcut? Da, știu, ar trebui să-mi pun caietele, cărțile și creioanele în bancă, să
merg ușor spre ușă și să mă aliniez cu ceilalți colegi înfață clasei. În mod sigur pot să fac acest lucru. Nicio
problemă! Iată-mă, îmi pun toate lucrurile în ordine. Nu alerg în jurul clasei și nu fac dezordine. M-am
descurcat bine până acum. Acum mă ridic din bancă, mă duc spre ușă și în continuare sunt calm. Acum sunt
în fata ușii, aliniat cu ceilalți colegi, așteptând învățătoarea să ne spună când putem să ieșim din clasă. Știu
că pot să fac acest lucru. Apoi, Victor va adopta comportamentul descris mai sus, iar terapeutul îi va repeta
cu voce tare instrucțiunile. Pe măsură ce reușește să dobândească un comportament adecvat, Victor își va
rosti singur instrucțiunile, Ia început cu voce tare, apoi în șoaptă. În final, va reuși să adopte un
comportament dezirabil, spunându-și în gând o singură auto instrucțiune. După o practică repetată în
cabinetul psihologului clinician, Victor va reuși să adopte cu regularitate un comportament adecvat în
timpul orelor de clasă. În mod evident, vor putea fi abordate și alte probleme comportamentale, iar Victor
va căpăta tot mai multă încredere în mecanismele sale de autocontrol.

 Antrenamentul comportamental al părinților

Antrenamentul părinților este o formă de terapie comportamentală în care terapeutul îi învață pe părinți
cum să folosească tehnicile bazate pe condiționare, în vederea modificări comportamentului problematic al
copilului lor Ca în orice formă de terapie comportamentală, antrenamentul părinților începe cu o definiție
clară a problemei copilului, Apoi, împreună cu părinții, terapeutul realizează o analiză funcțională, în
vederea înțelegerii contingențelor menite să mențină comportamentul problematic al copilului. În terapia
comportamentală, prin contingență se înțelege relația dintre două evenimente, una fiind contingentă sau o
consecință a celuilalt eveniment. Pasul următor, tot împreună cu părinții, terapeutul explorează diversele
consecințe ale comportamentului copilului. Părinții sunt instruiți cu privire Ia stabilirea contingențelor și Ia
modul în care să le comunice copilului. Adeseori, terapeutul exemplifică un anumit comportament, oferind
părinților un model comportamental care nu se regăsește în repertoriul actual al părinților. Apoi, părinții vor
aplica acasă această nouă contingență și îi vor raporta terapeutului feedback-uri în legătură cu
comportamentul copilului, utilizând măsuri cuantificabile și obiective. Terapeutul discută și îi instruiește pe
părinți în legătură cu mai multe aspecte ale condiționării, cum ar fi întărirea, pedeapsa, extincția (ștergerea),
generalizarea, discriminarea, programe de întărire (fixe sau variabile) etc. Antrenamentele pentru părinți au
fost dezvoltate pentru un mare număr de probleme apărute în cazul copiilor, printre care enumerăm ADHD,
tulburări de conduită, anxietate de separare, refuz școlar, probleme de somn etc. La sfârșitul acestor
programe de tratament, s-a constatat nu numai o îmbunătățire a comportamentului copilului, dar și o sporire
a sentimentului de competență și de încredere în cazul părinților (Briesmeister și Schaefer, 1998).

De exemplu, mama a două fete (Miruna în vârstă de 3 ani și Iulia în vârstă de 7 ani), a solicitat terapie
datorită faptului că Miruna are obiceiul de a-și lovi sora mai mare. În fiecare zi o lovește, o împinge și o
mușcă, fără a-i fi probleme fizice reale surorii sale mai mari. De obicei că acțiuni sunt neprovocate de o
situație particulară anume. Terapeutul 0 întreabă pe mamă ce se întâmplă după ce Miruna ama spune că o
ține pe Miruna pe genunchi și vorbește cu ea despre incident aproximativ 5 minute. în timpul acestor
discuții, tonul ei este întotdeauna blând și împăciuitor (și nu unul care să îi dezaprobe comportamentul în
relația cu sora ei mai mare). în final, după cele 5 minute de vorbit împreună, se îmbrățișează și se sărută, cu
promisiunea că Miruna nu își va mai lovi sora. Cu toate acestea, secvența se repetă, iar mama folosește
aceeași strategie. Printre altele, mama menționează că discuțiile doar cu Miruna, discuții care să se lase cu
îmbrățișări și sărutări, se întâmplă destul de rar în alte momente ale zilei și cu precădere doar atunci când
Miruna și-a agresat sora. Terapeutul lansează următoarea 'ipoteză: răspunsul mamei Ia comportamentul
Mirunei nu face altceva decât să-i întărească comportamentul agresiv. Cu alte cuvinte, Miruna obține
îmbrățișări, sărutări și atenție exclusiv din partea mamei, ori de câte ori își lovește sora mai mare.
Terapeutul o va învăța pe mamă cum să introducă noi contingențe: o zi întreagă fără agresiuni Ia adresa
Iuliei îi va aduce Mirunei 5 minute de cuibărit în pat cu mama, înainte de culcare. Orice comportament
agresiv nu numai că o vor costa cu cele 5 minute de stat cu mama înainte de culcare, dar va rezulta și un
time-out: Miruna va trebui să stea pe scaun timp de 3 minute, cu spatele Ia mama ei. Dacă Miruna nu se
supune time-out-ului, vor apărea pedepse suplimentare, cum ar fi: nu mai primește desert, nu mai are voie
Să se 'uite Ia TV. Pe lângă oferirea acestor instrucțiuni, terapeutul îi va explica mamei principiile terapiei
comportamentale, inclusiv posibilitatea apariției unei izbucniri de stingere, în care comportamentul Mirunei
să se intensifice brusc, după care să se stingă. După ce înțelege raționamentul din spatele acestei tehnici,
mama va pune în acțiune noul plan de contingență și, în scurt timp, comportamentul agresiv al Mirunei se
va reduce semnificativ.

 Terapia sistemică

Dat fiind faptul că un copil este atât de legat de familie si de mediul său social imediat, adeseori nu are sens
să blamăm copilul pentru o anumită problemă pe care o prezintă. Sunt frecvente situațiile în care copilul
este identificat drept sentimentul” din familia respectivă. Cu siguranță, Ă) evaluare atentă a unui terapeut
specializat in terapie sistemică relevă adeseori faptul că acel copil trăiește într-o familie cu o dinamică
disfuncțională. De aceea, va trebui să luăm în considerare întregul context familial și interacțiunile dintre
toți membrii familiei, astfel încât să putem produce modificări pozitive pe termen lung (Minuchin, 1974). O
abordare sistemică fin tratamentul copilului este potrivită îndeosebi datorită faptului că terapeutul are șansa
de a studia direct interacțiunile dintre copil, frații săi și părinții săi. Fiind echipat cu asemenea informații
oferite de dinamica familială, terapeutul poate sugera schimbări care să îl scoată pe copil din poziția de oaie
neagră a familiei și să traseze direcții terapeutice prin care întreaga familie să poată beneficia de terapie. Un
avantaj major al terapiei sistemice este acela că nimeni nu este blamat și, prin urmare, nimeni nu va tinde să
devină defensiv, accelerându-se astfel procesul de schimbare. Chiar dacă un psiholog clinician nu este în
mod particular specializat în terapie sistemică, atenția sa se poate îndrepta spre factorii de mediu care
mențin problema copilului. Cu alte cuvinte, o modificare comportamentală de succes necesită ca ceilalți din
rețeaua socială a copilului să suporte toate aceste schimbări.

Concluzii

Prin urmare, au fost dezvoltate numeroase metode de clasificare, evaluare și intervenție psihologică în cazul
copiilor și adolescenților. În acest sens, se acordă o atenție deosebită contextului în care se manifestă
comportamentul problematic al copilului, se iau în considerare stadiile sale de dezvoltare, natura
interacțiunii părinte-copil, precum și impactul factorilor de risc și al factorilor de protecție în apariția și
dezvoltarea unor probleme emoționale și comportamentale sau a tulburărilor clinice. Psihologii clinicieni
utilizează diverse metode de evaluare clinică a copilului și anume: scale de evaluare comportamentală,
interviuri clinice, scale de inteligență și de evaluare a performanței, teste proiective, metode de evaluare a
comportamentului copiilor bazate pe observație, metode de evaluare cu privire Ia funcționarea familiei din
care face parte copilul.

Spre deosebire de sistemele de clasificare a tulburărilor mintale utilizate în cazul adulților (și care se
bazează pe judecata experților pentru a determina stabilirea criteriilor de diagnostic), clasificarea
tulburărilor' copilăriei tinde să accentueze sistemele empirice care se bazează pe analize statistice ale unei
mari cantități de date, în vederea stabilirii Simptomelor care alcătuiesc o categorie de diagnostic. În acest
sens, au fost identificate două tipuri majore de tulburări ale copilăriei: probleme de externalizare
(hiperactivitate, agresivitate, delincvență) și probleme de internalizare (depresie, anxietate, acuze somatice).
Alte tulburări semnificative ale Copilăriei includ tulburările pervazive de dezvoltare, cum este tulburarea de
spectru autist.

Bibliografie:
 Introducere în psihologie clinică, Odette Dimitriu, Ed. Tritonic.
 Psihologie clinică şi psihoterapie, Fundamente, Daniel David, Editura Polirom, 2006
 https://www.librariaonline.ro/rasfoieste-editie-digitala/psihodiagnoza-si-evaluarea-clinica-a-
copilului-si-adolescentului-editia-a-ii-a-revizuita-si-adaugita-rizeanu-steliana-pintilie-
universitara-attachment-1.pdf