MEETING THE CHALLENGE –

EFFECTIVE STRATEGIES FOR CHALLENGING BEHAVIOURS IN EARLY

CHILDHOOD ENVIRONMENTS
Barbara Kaiser, Judy Sklar Raminsky

I. DE CE ŞI PENTRU CE

Ce este un comportament provocator/problemă?

Comportamentul provocator/problemă este oricare comportament care:

- se interpune în învăţarea copiilor, dezvoltarea şi succesul lor la joacă;

- răneşte copilul în cauză, alţi copii sau adulţi;
- plasează copilul în situaţii de risc pentru alte probleme sociale sau eşec şcolar.

Se estimează o răspândire a comportamentului agresiv şi antisocial între copiii de vârstă

preşcolară între 3 şi 15 procente.

Ne-am limitat atenţia asupra comportamentelor agresive, dar multe dintre ideile de faţă se
aplică şi copiilor cu comportamente timide şi de retragere, care cu siguranţă pot fi calificate ca
provocatoare.

Nu este acest comportament ceva adecvat vârstei copiilor?

Oamenii nu se nasc cu competenţe sociale; ei le învaţă. Copiii foarte mici nu ştiu

cuvinte pentru a-şi exprima sentimentele şi nevoile. Ei încă nu fac legătura între acţiuni şi
consecinţele lor, ei sunt impulsivi şi centraţi pe sine, chiar dacă uneori iau cunoştinţă de
sentimentele altora ei nu încep să-şi dezvolte capacitatea de a empatiza înainte de 2 ani. Ei
folosesc toate mijloacele de care dispun pentru a obţine ceea ce doresc şi pentru a se face
înţeleşi. Studiul Naţional Longitudinal aspra Copiilor şi Tinerilor, cu un eşantion
reprezentativ de 22 831 de persoane care locuiesc în Canada, a arătat că agresivitatea fizică
debutează la aproape 9 luni şi începe să scadă între 27 şi 29 de luni, în rândul a 53,3% dintre
băieţi şi 41,1% fete. În jurul vârstei de 3 ani, cei mai mulţi dintre copii învaţă să utilizeze
strategii alternative, prosociale, mai mult decât agresivitatea fizică.

Comportamentul problemă/provocator poate fi unul direct (cum ar fi lovitul,

împinsul, muşcatul, ciupitul, lovitul cu picioarele) sau indirect (ca obrăzniciile,
tachinatul, ignorarea regulilor şi instrucţiunilor, murmuratul continuu,
excluderea/ignorarea celorlalţi, punerea poreclelor, distrugerea obiectelor, refuzul
împărţirii obiectelor cu alţi copii, crizele de isterie sau lipsa atenţiei). Acum aceste
comportamente sunt numite comportamente problemă sau provocatoare, dar de asemenea
(ATENȚIE!) le-am etichetat pe ele sau pe copiii care le poartă ca:
Dificili Agresivi
Nesociabili Violenţi
Antisociali Cu probleme
Cu nevoi multiple Fără control
Răi În situaţie de risc

1
 Greu de stăpânit

Care sunt cauzele acestui comportament?

Teoriile în legătură cu originea şi dezvoltarea comportamentului agresiv abundă.

Unele accentuează importanţa învăţării sociale, alţii problemele de cogniţie, rezolvarea de
probleme sau ataşamentul. Singura certitudine este că aceste cauze sunt extrem de complexe
şi interconectate.

Oricum, cercetările arată că există factori care cresc riscul copilului de a dezvolta
comportamente problemă/provocatoare. Aceşti factori sunt divizaţi în două categorii largi,
factori biologici şi factori care ţin de ambient.

Factori biologici cu risc

- complicaţii la naştere, stres perinatal, imaturitate, traume la naştere şi deficienţe
congenitale (provoacă distrugeri neurologice)
- situaţia în care mamele consumă substanţe interzise, alcool sau fumează în timpul
sarcinii
- întârzierile în dezvoltare, în special întârzierile în apariţia limbajului
- deficitul de atenţie şi hiperactivitatea
- temperamentul (mai ales în situaţia în care temperamentul copilului şi aşteptările
părinţilor sau îngrijitorilor nu se sincronizează)
- sexul copilului (băieţii sunt agresivi fizic mai mult decât fetele la orice grup de
vârstă, dar comportamentele agresive la fete au devenit din ce în ce mai comune).

Factori ambientali cu risc

- sărăcia şi condiţiile sociale înconjurătoare cum sunt: case sărace, probleme de
nutriţie, şomajul părinţilor, discriminările, victimizarea
- expunerea la comportamente violente
- stilurile parentale şi factori care ţin de familie (Când unul sau amândoi părinţii
impun o disciplină arbitrară, dură, coercitivă, când aceştia răspund negativ şi nu se
implică în problemele copiilor lor, când prezintă un model antisocial de rezolvare a
neînţelegerilor, copiii pot răspunde printr-un comportament deviant, agresiv,
impulsiv).
- vizionarea unor programe de televiziune violente
- îngrijirea de o calitate inferioară pe care o primesc copiii (Grupuri prea numeroase
de copii, spaţiul prea mare sau prea mic avut la dispoziţie, educatori nepregătiţi sau
prea puţini, lipsa structurii, jucării insuficiente sau prea multe, prea multe tranziţii,
prea mult zgomot sau prea multe cereri din partea educatorilor pot contribui toate
la apariţia unor comportamente provocatoare/problemă.)

Două cărţi (“Copilul dificil” de Stanley Turecki şi Leslie Tonner şi “Creşterea

copilului vioi, agitat” de Mary Sheedy Kurcinka) au extins şi popularizat lucrările
despre temperament ale psihiatrilor Alexander Thomas şi Stella Chess de la
Universitatea New York. Un copil dificil, sau vioi, ager este înzestrat cu câteva din
următoarele trăsături, care pot părea pozitive sau negative, depinde de punctul de
vedere din care sunt privite:

Nivelul de activitate: întotdeauna în mişcare, activ, neliniştit.

2
Percepţia, distragerea atenţiei: sesizează toate lucrurile din jurul lui; se concentrează cu
dificultate.
Intensitatea: reacţii puternice; manifestări gălăgioase, fie că este vesel sau trist.
Regularitatea: impredictibil în legătură cu somnul, servirea mesei; schimbări de dispoziţie.
Senzitivitatea fizică: răspunde la atingeri, mirosuri, sunete, semne uşoare.
Adaptabilitatea: se adaptează greu la tranziţii şi schimbări ale rutinei.
Apropiere/Retragere: se retrage în cazul situaţiilor noi, a oamenilor necunoscuţi, a locurilor
sau a mâncării noi.
Dispoziţie: serioasă şi analitică; rareori arată plăcere, irascibil.

Aproape 20% din copii au temperamente dificile, agitate. Nu există nici o corelaţie între
temperament şi inteligenţă, sex, naşterea copilui sau statusul social şi economic al familiei.

Stresul şi influenţa lui

Viaţa zilnică stresantă limitează timpul şi energia pe care părinţii ar trebui să le ofere
copiilor. Factorii care ţin de stres şi pot plasa copilul în situaţie de risc sunt:
- Mame care au născut primul copil când erau foarte tinere.
- Părinţi care nu au finalizat decât 10 sau mai puţini ani de şcolaritate.
- Părinţi care se ceartă.
- Părinţi care nu locuiesc împreună.
- Părinţi cu probleme mentale, în special cu depresii.
- Părinţi care consumă alcool sau droguri.
- Părinţi cu un comportament criminal.

Cuvinte care dor

În conformitate cu psihologul din Toronto Tom Hay, pedepsele emoţionale pot cauza
chiar mai multe probleme de dezvoltare decât pedepsele fizice minore.

Pedepsele emoţionale distrug relaţia dintre cel care pedepseşte şi cel pedepsit, crează
un climat de confruntare, răneşte simţul de securitate al copilului şi interferează în învăţare.
Copiii care au fost controlaţi prin intermediul pedepsei vor învăţa se folosească agresiunea
pentru a-i controla pe ceilalţi. Pedeapsa poate distruge stima de sine trimiţând copiilor
mesajul: “Ai fost rău şi meriţi să fii pedepsit”.

Cei care lucrează cu copiii sunt de acord că pedeapsa fizică nu este niciodată adecvată.
Dar, ştiaţi că următoarele practici sunt de asemenea punitive şi de neacceptat?
- ameninţarea
- sperierea copiilor
- umilirea
- ţiparea la copii
- a-i pune într-o situaţie jenantă
- enervarea
- insultarea
- tachinarea
- intimidarea.

3
Există modalităţi de a proteja copiii împotriva riscurilor?

Comportamentul provocator nu este inevitabil, chiar şi în cazul unui copil aflat în

situaţie de risc. Anumiţi factori chiar protejază copilul. Cercetătorii se referă la această
abilitate de a împiedica aceste riscuri. Aici sunt enumeraţi câţiva factori care împuternicesc
copilul şi-l ajută să se descurce în ciuda adversităţilor:
- un temperament uşor;
- capacitatea de a rezolva probleme, inclusiv abilitatea de a planifica;
- sociabilitatea;
- stima de sine;
- implicarea în hobbi-uri;
- existenţa responsabilităţilor.

Familiile şi celelalte persoane din viaţa copilului pot stimula curajul, implicarea
copilului prin:
- existenţa unor aşteptări înalte faţă de copil şi susţinerea acestuia când încearcă să-
şi extindă ceea ce a acumulat;
- încurajarea participării copilului în activităţi şi asumarea de responsabilităţi;
- oferirea suportului necesar dezvoltării.

Nu contează care sunt factorii de risc prezenţi, nu este eficient să învinuim – în special
să-l învinuim pe copil, pe părinţi sau pe noi înşine. Trebuie să ne concentrăm pe elementele
din imediata apropiere a copilului şi pe care le putem influenţa direct şi să încercăm să-i
dezvoltăm capacitatea de a depăşi riscurile. Când lucrăm cu un copil o perioadă de timp îl
putem ajuta să-şi dezvolte abilităţile de care are nevoie pentru a funcţiona cu succes alături de
ceilalţi. Ceea ce-l învăţăm pe copil îi rămâne în minte şi îl protejază într-o varietate de situaţii.

Îşi depăşesc copiii comportamentele problemă?

Câteodată da, câteodată nu. Studiile arată că preşcolarii cu probleme de comportament

deseori devin şcolari cu probleme de comportament, adolescenţi delincvenţi şi adulţi violenţi.
Richard Tremblay şi colegii săi de la Universitatea Montreal au descoperit că 8% din băieţi
din familii cu venituri scăzute manifestau o agresivitate fizică crescândă de la preşcolaritate la
clasa a VI-a. Pe de altă parte, alţi 16% dintre copiii care au fost agresivi în preşcolaritate nu
mai aveau aceleaşi manifestări la clasa a VI-a. Băieţii cu abilităţi sociale bune erau mai puţin
predispuşi să rămână agresivi.

Ce se întâmplă cu aceşti copiii dacă comportamentul lor provocator/problemă continuă?

Ei au o stimă de sine scăzută şi rămân în situaţi de risc, în cazul unui număr foarte
mare de situaţii. Comportamentul lor agresiv, împreună cu lipsa lor de respect faţă de alţii şi
tendinţa lor de a-i considera pe toţi cei din jur împortriva lor, conduce la respingerea lor de
către colegi. Fără prieteni, ei nu au şansa de a învăţa deprinderile sociale de care au nevoie.
Deoarece nici profesorii lor nu-i plac, deseori, şi pentru că li se pare greu să rezolve
problemele, ei nu reuşesc în şcoală şi este posibil să râmână în urmă sau să fie plasaţi în clase
speciale. Toate acestea măresc şansele de a ajunge delincvenţi, membri ai unor găşti, bande,
de a consuma substanţe interzise sau de a dezvolta boli psihice. Ca adulţi, este posibil să
ajungă să comită crime. Băieţii pot ajunge bătăuşi, iar o nouă cercetare arată că fetele pot
rămâne însărcinate în perioada adolescenţei şi pot creşte copiii ca părinţi singuri. Lipsa

4
abilităţilor de creştere a copiilor face ca aceşti copii să devină următoarea generaţie de copii
cu comportamente problemă/provocatoare.

Care este rolul creierului în acest proces?

Recentele cercetări în domeniul neurologiei au arătat că experienţa timpurie – în

special în primii trei ani de viaţă – influenţează conexiunile care se realizează între celulele
creierului. Fiecare experienţă, pozitivă sau negativă are un efect.

Un bebeluş se naşte cu 100 miliarde celule nervoase, dar numai o mică parte a lor sunt
conectate. Pe măsură ce interacţionează cu mediul – mâncând, plângând, gângurind, privind şi
ascultându-şi părinţii şi/sau pe ce cei care îngrijesc copiii – celulele creierului trimit şi
primesc semnale, realizând, la vârsta de 3 ani, cca 1000 trilioane de conexiuni. Dacă
bebeluşul utilizează aceste conexiuni în mod repetat ele sunt consolidate; dacă nu, se pierd.
Aceste conexiuni sau reţele devin trasee permanente ale creierului şi permit acestuia să
gândească, să înveţe să se comporte, ca şi copil sau ca adult. Acesta este locul în care biologia
şi mediul, ambientul, natura ereditară şi creşterea fuzionează.

Există perioade critice sau “ferestre” pentru fiecare dintre sistemele creierului pentru a
se dezvolta. De exemplu, dacă creierul nu este expus la stimulare vizuală în primii doi ani,
copilul niciodată nu va avea o vedere normală. Prin stimularea diferitelor părţi din creier,
calitatea îngrijirii pe care copilul o primeşte afectează capacitatea acestuia de a învăţa, de a
empatiza şi de a-şi controla emoţiile şi comportamentul.

Când este momentul propice pentru a încerca să schimbi un comportament provocator

al copilului?

Deşi este evident că oamenii continuă să se dezvolte de-a lungul întregii lor vieţi,
abilitatea noastră de a ne schimba cunoaşte punctul său culminant, momentul de vârf în prima
decadă de viaţă, în special în primii trei ani. După aceea, devine tot mai greu să modifici
modele înrădăcinate de comportament. Copiii cu comportamente provocatoare tind să alunece
pe o cale greşită în care fiecare pas făcut sporeşte riscurile.

Dar această coborâre poate fi oprită. Dacă acţionăm de timpuriu şi în mod intensiv,
putem să extindem mobilitatea copilului, să diminuăm riscurile, să sprijinim creşterea stimei
de sine şi să-i ajutăm să înveţe comportamente prosociale – oferind asistenţă în dezvoltarea
unor noi reţele neuronale, care vor avea o mare importanţă în anii care urmează. Deoarece
comportamentul agresiv este aşa persistent, este de o importanţă vitală să continuăm să
susţinem aceşti copii pentru a ne asigura că se menţin acele îmbunătăţiri care au fost
dobândite.

Plasarea copiilor cu comportamente problemă în instituţii speciale este o soluţie mai

bună?

Nu întotdeauna, dar depinde de nevoile individuale ale fiecărui copil în parte. Pentru a
învăţa să funcţionezi în societate, trebuie să fii în societate. Copiii cu comportamente
provocatoare au o nevoie disperată de a învăţa abilităţile sociale care să-i protejeze în viitor.
Colegii lor de aceeaşi vârsă şi cu competenţe sociale dobândite, care pot juca rolul de model şi

5
pot întări încercările lor de a avea un comportament pozitiv în fiecare zi, sunt cei mai buni
educatori (dacă în jurul lor sunt suficienţi adulţi cu o pregătire adecvată pentru a-i susţine.)

Şi ceilalţi copii învaţă. Ei învaţă cum să ajute un prieten, cum să se apere, cum să nu
devină victime. Dincolo de toate acestea, ei învaţă că oamenii sunt diferiţi şi fiecare este
valorizat ca individ separat de ceilalţi.

II STRATEGII

Nimic din ceea ce am învăţat în perioadele de formare în toţi anii în care am lucrat pare
să nu se aplice cu acest copil!

Puteţi să simţiţi în aşa fel şi dvs. Dar asta se întâmplă şi când Andrew o loveşte pe
Liana în stomac fără nici un motiv aparent, o mulţime din lucrurile pe care le-aţi învăţat vă
zboară din minte pur şi simplu. În loc să lăsaţi panica să vă cuprindă, gândiţi-vă la capacităţile
pe care le aveţi. Apoi concentraţi-vă asupra modului în care vă puteţi extinde repertoriul.

Legătura/conexiunea creată în timpul îngrijirii

Relaţia cu copilul este cel mai important instrument pe care îl aveţi la dispoziţie. Ca
parte a îngrijirii, ajungi să înveţi totul despre copii – temperamentul, nivelurile de dezvoltare,
deprinderile de joc, despre familie şi cultura lor. Ştiţi ceea ce îi bucură, ce îi sperie şi îi
frustrează, ce îi face trişti sau supăraţi. Ei cresc şi stima de sine se înalţă, pentru că îi
cunoaşteţi bine, îi trataţi cu respect şi onestitate şi îi faceţi să se simtă speciali şi importanţi.

Ultimile cercetări atată că “interacţiunile sociale zilnice pun bazele dezvoltării la copil
a simţului de sine, atitudinilor, valorilor şi a modelelor de comportament”.

Cine eşti tu?

Această relaţie crucială poate şovăi atunci când comportamentul provocator intră în
scenă. Se cere mult mai multă grijă, răbdare şi resurse multiple pentru a depăşi acest
comportament, a-l separa de copil şi a descoperi adevărata persoană de dincolo de el. Acesta
este motivul pentru care trebuie privit cu atenţie spre a doua verigă a relaţiei – dvs. înşivă.

Ca toate fiinţele umane şi dvs. veniţi echipaţi cu o încărcătură emoţională. În mod

normal dvs. îi faceţi faţă, dar comportamentul provocator al unui copil poate atinge aspecte
nerezolvate din viaţa dvs. iar rezultatul este acela că sunteţi defensivi şi stresaţi atunci când
mai mult decât oricând aveţi nevoie să rămâneţi raţionali şi în control.

Datorită faptului că simţiţi în acest fel nu înseamnă că nu vă faceţi treaba aşa cum
trebuie. Aceste sentimente chiar vă furnizează o şansă de învăţare şi vă avertizează să fiţi
conştienţi de lucrurile care vă calcă pe nervi. Copiii iau contact pe timpul întregii zile de toate
sugestiile, aluziile pe care dvs. le faceţi şi orice reacţie puternică, dură din partea dvs. poate
să-i înspăimânte şi să inhibe învăţarea. Este important să le arătaţi că îi acceptaţi, că vă puteţi
manifesta sentimentele, emoţiile în mod direct şi non-agresiv. Este de asemenea important să

6
le arătăm acestor copii că nu ne este teamă de emoţiile lor intense şi nu pedepsim, ameninţăm
sau ne retragem din cauza lor.

Nu puteţi face nimic din toate acestea atunci când nu vă puteţi controla dvs.
înşivă. Nu trebuie să practicaţi pentru aceasta meditaţia transcedentală, dar trebuie să faceţi un
efort conştient să păşiţi un pas în spate, să respiraţi adânc, să număraţi până la 5 sau să vă
imaginaţi pe alte meleaguri. Dacă unul dintre colegii dvs. se înţelege mai bine decât dvs. cu
un copil cu probleme de comportament observaţi comportamentul său, vorbiţi cu el/ea despre
cum lucrează şi încercaţi şi dvs. Întrebaţi-vă: “Ce ar face X în această situaţie?” Dacă poţi fi
calm suficient de mult timp pentru a răspunde adecvat, copilul se va simţi securizat, iar
comportamentul problemă probabil se va diminua.

Cât de importantă este prevenirea comportamentului problemă?

Este extrem de important. Mulţi copii folosesc aceleaşi comportamente provocatoare

pentru mai mulţi ani pentru că nu ştiu nici un alt mod de a se comporta, iar acel comportament
devine obişnuinţă. Pentru a se dezobişnui de acest comportament copiii au nevoie să se
oprească şi să nu-l mai folosească pentru o perioadă mai lungă de timp. O lună în care copilul
se comportă în mod adecvat este un start bun, dar nu poate demonta trei luni de comportament
inadecvat. Cu cât ajutăm copiii mai mult timp aceştia se stăpânesc în manifestarea
comportamentelor provocatoare şi învaţă să nu mai abuzeze de el Dacă poţi anticipa unde şi
când copilul are o problemă, ia măsuri ca situaţia să nu mai apară şi aminteşte-i ce să facă, în
loc să aştepţi să facă greşeli. Astfel, poţi să începi să construieşti un model nou de
comportament: copilul începe să culeagă roadele comportamentului adecvat, se simte bine în
pielea lui şi doreşte să aibă aceste sentimente din nou. După cum se spune, mai bine să
prevenim decât să tratăm.

Câteodată comportamentele problemă par să se nască de nicăieri

Într-adevăr, aşa este dar aceasta se datorează faptului că unele comportamente

insuportabile ca scuipatul ne atrag atenţia mai mult decât gesturi subtile ca trasul de păr. Când
ne uităm în urmă cu înţelepciunea dobândită, deseori putem sesiza că de fapt au existat
semnale mai de mult.

Din fericire există multiple modalităţi de a interveni de timpuriu – putem schimba

mediul fizic, programul, contextul social, ne putem schimba propria abordare a copilului şi
putem privi lucrurile din perspectiva copilului.

Mediul fizic
Dependent de modul de aranjare a mediului fizic, acesta poata stimula un
comportament agresiv sau unul prosocial.

- Prea multe persoane într-un spaţiu – copii, personal, voluntari, părinţi – duce la
frustrare şi agresivitate. Trebuie limitat şi controlat numărul copiilor care pot să se
joace în fiecare centru în funcţie de mărimea spaţiului, activitatea desfăşurată,
materialele existente şi specificul jocului.
- Prea mult spaţiu deschis duce la alergare, dezordine. Folosiţi dulăpioare joase
pentru a structura spaţiile largi în spaţii ordonate cu diferite funcţii pentru joc de

7
 rol, alfabetizare sau pregătire pentru citit sau activităţi plastice. Trebuie stabilite
trasee clare de la un centru la altul şi create cel puţin 2 intrări pentru fiecare, astfel
încât copiii dintr-un centru să–i accepte pe alţii mai uşor. (Atenţie la jocul de rol şi
centrul de construcţii în care cercetările arată că apariţia comportamentului agresiv
este mult mai deasă). Aranjaţi mobilierul şi materialele pentru a încuraja copiii să
se joace împreună. Aşezaţi de o parte şi de alta a unei mese mici, doi copii pot
avea propriul lor spaţiu şi în acelaşi timp pot folosi în comun creioanele şi alte
materiale din centru.
- Prea mult zgomot şi muzică cu volumul la maxim îi face pe copii (în special cei cu
deficit de atenţie, cu deficienţe de auz) să se concentreze cu greu. Unor copii le
este greu să facă faţă mirosurilor, luminii şi culorilor puternice. Coborâţi nivelul
stimulării lăsând unul dintre pereţi gol, liber, daţi volumul muzicii mai încet şi
puneţi deoparte câteva dintre jucăriile în plus.
- Prea multe alegeri şi/sau prea multe jucării crează confuzie – dar prea puţine
crează conflicte, certuri. Rezolvarea acestei dileme cere o judecată atentă. Copiii
prea mici se vor înţelege mai bine dacă vor avea jucării în dublu exemplar. Copiii
mai mari pot folosi în comun obiectele cu o argumentare. Puteţi încerca folosirea
jucăriilor la fel la începutul anului şcolar şi le puteţi înlocui treptat cu alte
materiale care extind folosirea jucăriilor existente. Alegeţi o gamă largă de jucării
astfel încât copiii cu interese, culturi, niveluri de dezvoltare diferite vor găsi ceva
de făcut. (Experienţele tactile cu nisip şi pastă de modelat, cocă sunt alternative
bune pentru copiii care au probleme cu folosirea în comun a materialelor.) Spaţiile
de depozitare ar trebui să fie bine organizate, marcate clar şi la nivelul copiilor,
astfel încât să poată să-şi ia materialele de care au nevoie fără ajutor.
- Jocurile de competiţie, jucăriile violente şi interpretarea unor roluri violente (cum
sunt supereroii) duc la un comportament agresiv.

Programul
Un copil cu un comportament provocator/problemă ne determină să ne
analizăm orarul zilei ca şi conţinutul activităţilor. Dacă Maria caută să-i lovească,
înghiontească pe ceilalţi în timpul unei vizionări video într-o zi ploioasă, oferiţi-i un
puzzle în alt centru de activitate sau planificaţi alte activităţi într-o asemenea zi.
Atunci când planificaţi o activitate, nu vă gândiţi numai la deprinderile pe care vreţi să
le formaţi, ci şi la comportamentul pe care încercaţi să-l încurajaţi.

Acordaţi atenţie specială minimizării timpului alocat tranziţiilor şi a momentelor

de aşteptare, care sunt veritabile cazane ale comportamentelor provocatoare.

- Copiii se simt mult mai bine când ştiu ce urmează. Dacă îi avertizaţi cu câteva
minune mai devreme ei pot să-şi termine ceea ce făceau şi se pot pregăti de noua
activitate.
- Aşezaţi un orar în imagini pentru a-i ajuta să-l înţeleagă. Dacă orarul se schimbă
spuneţi copiilor înainte şi aşezaţi imaginile adecvate.
- Faceţi din tranziţii momente distractive. Cântaţi. Preschimbaţi-vă în şoricei, roboţi,
broscuţe sau avioane.
- Planificaţi astfel încât să fiţi partenerul copilului care tinde să-şi piardă
autocontrolul în timpul momentelor de tranziţie.
- Pregătiţi-vă materialele pentru următoarea activitate înainte de sosirea copiilor.

8
 Timpul petrecut în cerc şi timpul pentru poveste sunt deseori o problemă. Nu este
nevoie ca aceste momente să fie eliminate (deşi dacă jumătate din grupul de copii nu le
acceptă, v-ar face viaţa mai uşoară!), dar este mai util să vă gândiţi dacă ele durează prea mult
timp, dacă sunt suficient de interesante şi de variate, dacă copiii au suficiente şanse de a
participa activ. Dacă aveţi în grupă un copil foarte neastâmpărat, lăsaţi tot grupul de copii să
stea pe mingi mari sau pe salteluţe pe care se pot mişca. Dacă aveţi un copil a cărui atenţie
este distrasă foarte uşor aşezaţi-l cu faţa la dvs. cu spatele la uşă şi ferestre. Puteţi chiar să
permiteţi unui copil să se joace liniştit în afara cercului, dacă el cere acest lucru.

Copiii care au probleme şi nu pot rezista în timpul activităţilor liniştite ar putea să

lucreze în picioare, să aducă materiale pentru alţii; copiii care termină mai repede pot lucra şi
altceva sau îi pot ajuta pe ceilalţi. Organizaţi clasa astfel încât să se poată juca în grupuri mici
sau în centrele de activitate unde nu trebuie să aştepte prea mult timp să le vină rândul.

Copiii au nevoie de lungi perioade în care să se joace neîntrerupt pentru a le stimula

creativitatea şi imaginaţia – şi pentru a se simţi satisfăcuţi (şi dornici să coopereze). Dar unii
copii au nevoie de mai multă îndrumare în timpul jocului liber. Planificaţi cu atenţie şi
schimbaţi-vă oferta de activităţi, dar nu şi aşteptările. Permiteţi alegeri limitate sau divideţi
activităţile în paşi mici şi spuneţi copiilor că veţi reveni în câteva minute să vedeţi cum se
descurcă. În loc să-i siliţi pe copii să se încadreze în program, ajutaţi-i să înveţe ajustând
programul pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor impuse de nivelul de dezvoltare,
temperamentul individual şi cultura lor.

Contextul social
Cea mai evidentă cale pentru a transforma, modifica contextul social este răspunsul la
nevoile individuale ale copiilor. Daţi-le parteneri potriviţi în momentele de tranziţie; indicaţi
scaunele de la gustare şi prânz pentru Thomas şi Chloe care de obicei se bat atunci când sunt
împreună, pentru a se aşeza la mese diferite. Dacă aveţi mai mult de un educator la grupă
împărţiţi copiii în grupuri mai mici pentru a ţine separate aceste elemente inflamabile şi
pentru a le da şansa să înveţe de la cei de o vârsă, dar mai bine adaptaţi social.

Poţi schimba contextul social pentru fiecare prin crearea unor reguli. Regulile pentru
copii sunt bazate de obicei pe nevoile lor elementare, de a fi în siguranţă:
- Respectă drepturile altuia.
- Evită pericolul.
- Ai grijă de lucrurile din jurul tău: jucării, materiale, săli.

Include regulile în materiale scrise pe care le distribui, afişează-le la vedere şi explică-

le copiilor nou veniţi şi părinţilor acestora. Foloseşte modalităţi obişnuite, curente şi activităţi
cum sunt poveştile, jocurile cu păpuşi sau jocul de rol pentru a-i ajuta pe copii să-şi creeze
propriile reguli. Verificaţi regulile periodic – şi dacă nu mai sunt valabile schimbaţi-le sau
anulaţi-le.

Adulţii care lucrează în instituţie trebuie să înţeleagă atât regulile cât şi concepţia
despre educaţie din spatele lor pentru a le putea consolida adecvat şi constant. Managementul
instituţiei este acela care prezintă, descrie cum să faci acest lucru. Faceţi din această politică o
parte centrală a orientării spre angajat şi discutaţi şi revizuiţi cu întregul personal din timp în
timp.

9
 Un răspuns scurt ajută copilul aflat într-o stare de agitaţie să gândească în mod
raţional asupra a ceea ce face. Îi aminteşti că are posibilitatea de a alege, alegerile lui au
consecinţe, iar decizia îi aparţine. În continuare se află sugestii pentru formularea unui
răspuns eficient:
- Gândiţi-vă la ceea ce aveţi de gând să spuneţi şi formulaţi răspunsul scurt şi la
obiect.
- Începeţi cu ceea ce este pozitiv.
- Atât cuvintele folosite cât şi modul de transmitere a mesajului să fie calm şi
neameninţător.
- Oferiţi alternative care să-i dea copilului posibilitatea să controleze situaţia.
- Asiguraţi-vă ca puteţi consolida alegerile.
- Stabiliţi consecinţele lucrurilor dinainte într-un mod cinstit şi rezonabil.
- Folosiţi un limbaj care încurajază copilul: “Ştiu că poţi să te joci cu acea jucărie în
linişte!”
- Fixaţi limite pe baza valorilor împărtăşite de toți membri grupului (de exemplu,
toată lumea trebuie să fie în siguranţă). Ajutaţi copiii să identifice aceste valori
discutându-le împreună.
- Fiţi întruchiparea modelului de comportament pe care îl aştepţi. Dacă copiii
trebuie să stea pe un scaun pentru a servi prânzul, staţi şi dvs. pe scaun de
asemenea.
- Daţi copiilor timp de gândire pentru a stabili ceea ce ar dori să facă.
- Urmăriţi respectarea limitelor care au fost stabilite.
- Fiţi constant. Limitările stabilite sunt clare dacă educatorii cad de acord asupra lor,
unde şi cum se aplică.
- Recunoaşteţi sentimentele copiilor ”Ştiu că acest lucru ţi se pare nedrept. Putem să
vorbim despre asta în câteva minute”. Când copilul reintră într-o stare raţională
revino la discuţia promisă.
- Fiţi respectuos cu copilul şi cu dvs. înşivă.

Chiar dacă copilul se poartă exact la fel ca şi cu o zi în urmă nu vă pierdeţi cumpătul.

Fiecare situaţie nouă aduce o nouă problemă. Dacă copilul are nevoie de îndrumări încă o dată
daţi-le fără supărare sau resentimente. Repetarea este normală şi esenţială – copiii sunt mici,
uită şi au nevoie să exerseze.

Lumea prin ochii copilului

Puteti, de asemenea, să opriti comportamentul problematic prin identificarea sursei

acestuia. Introduceti profesionistul/ expertul in materie de copilarie timpurie ca detectiv.
Dumneavoastra si restul persoanelor care lucreaza cu copilul trebuie să deveniti o echipa de
„copoi” care lucreaza impreuna pentru rezolvarea acestui caz. Din fericire, copilul vă va oferi
destul de multe rezolvari. Cheia e să percepi lucrurile din punctul de vedere al copilului.

Orice comportament problematic poate fi gandit ca o soluție a copilului la o problemă

și ca o formă de comunicare a acestuia. Aceste idei provin de la Platon, care a evidenţiat
faptul ca un comportament al unui copil plangacios are un anumit scop/ rol - acesta încearcă
sa faca pe cineva sa aiba grija de el.

Acesta reprezinta principiul fundamental al evaluarii functionale, o metoda dezvoltata

la inceputul anilor ’80 de catre psihologii care studiaza comportamentul in colaborare cu
persoanele cu incapacitati de dezvoltare. Deoarece evaluarea functionala are asa mult succes

10
este astazi foarte solicitata in Statele Unite ori de cate ori un comportament e periculos sau
intervine in procesul invatarii.

Evaluarea functionala este, de asemenea, un instrument minunat care poate fi folosit in

cazul copiilor cu un comportament problematic. Va amintiti cat de intamplator parea
comportamentul lui Andrew? Insa comportamentul problematic nu e chiar intamplator.
Evaluarea functionala ne ajuta sa intelegem de unde provine, din ce cauza se petrece intr-un
anumti moment si intr-un anumit loc, precum si rolul (rolurile) pe care le serveste copilului.
Chiar daca acest comportament e inacceptabil, rolul acestuia este rareori astfel. Odata ce am
inteles rolul/ functia, putem construi o stategie pentu a ajuta copilul sa si-o insuseasca
corespunzator.

Cum pot stabili rolul comportamentului?

Evaluarea functionala ne solicita observarea intr-un anumit mod a mediului obisnuit

de lucru. Aceasta metoda ati numit-o probabil analiza A-B-C.

A vine de la Antecedente - evenimente care preceda imediat comportamentul

problematic si par a fi cauza ecestuia. Literatura de specialitate mentioneaza printre aceste
evenimente solicitarile, cerintele, problemele dificile, tranzitiile, intreruperile si neglijarile.
Actiunile colegilor pot reprezenta si ele antecedente – ganditi-va la necajiri, la tachinări, la
teribilisme, la situatiile de a fi prea aproape sau de a fi lasat pe dinafara.

De multe ori e dificil sa faci deosebirea intre antecedente si relatiile lor mai
indepartate - cunoscute ca „evenimente cadru” – care apar inainte sau in jurul antecedentelor.
Evenimentele cadru il fac pe copil mai susceptibil de antecedente si de comportamentul
problematic mai sigur. Numarul copiilor dintr-un grup, aranjamentul camerei, nivelul
zgomotului, felul activitatii si ora la care se desfasoara pot concura ca evenimente cadru. La
fel se poate intampla si cu starea psihica si emotionala a copilului - daca ii este foame, daca
este obosit sau bolnav; sau daca s-a uitat sa i se aduca o jucarie preferata la programul de
resurse. Evenimentele cadru sunt mult mai greu de detectat sau mai putin evidente si depind
de foarte multe ori de informatiile oferite de altcineva - precum mama care observa ca
dimineata acasa a fost un dezastru. Acestea pot fi imposibil de modificat. (Amintiti-va ca
exista antecedente si evenimente cadru si in cazul comportamentelor normale!)

B vine de la Behaviour (Comportament) descris atat de explicit si de precis incat

poate fi recunoscut de oricine (Nu „Samantha este agresiva”, dar „Samantha ii loveste la
picioare pe ceilalti copii”).

11
 C vine de la Consecinte – adica, ce se intampla dupa un comportament problematic?
Ii intorci spatele Samanthei, o mustrezi, o asezi langa tine, o privesti in ochi, o indrepti catre
masa cu nisip? Jean- Marc chicoteste? Samantha ii ia tricicleta lui Terry? Oricare din acestea
poate s-o incurajeze pe Samantha sa loveasca.

Luate impreuna, analiza A-B-C si evenimentele cadru iti indica rolul/functia

comportamentului problematic. Evaluarea functionala postuleaza trei functii posibile:

 Copilul primeste ceva (atentie din partea unui adult sau a unui coleg,
acces catre un obiect sau o activitate).Chiar daca o mustrezi sau o asezi
in poala ta, Samantha va avea parte de atentia ta.

 Copilul evita sau nu participa la ceva (cerinte nedorite, probleme

dificile, activitati, contacte). Ronnie, care e neindemanatic la multe
activitati de miscare isi impinge colegii in sala de sport. Educatorul il
asaza intr-o parte - iar el nu va mai efectua tumbe si nu se va juca „de-a
v-ati ascunselea”.

 Copilul va modifica nivelul stimularii (fiecare dintre noi incearca sa-si

mentina propriul nivel confortabil de stimulare si reactionam atunci
cand primim prea mult sau prea putin). Suprasolicitata de vestiarul mic
si aglomerat, Eloise isi impinge vecinul de dulăpior atat de tare incat
toata lumea aude bubuitura loviturii capului sau de zid si in camera se
face o liniste perfecta.

De unde obtin informatiile de care am nevoie pentru o evaluare functionala?

Pentru a propune o ipoteza - o teorie experimentala - despre functia/ rolul

comportamentului problematic veti avea nevoie de informatii recente si corecte, de preferat de
la mai multe surse.

Atunci cand toate persoanele care lucreaza cu copilul se implica, este mult mai usor sa
ajungi la o concluzie. Incepeti cu o sedinta de „brainstorming” care va produce amintiri si va
stimula gandirea si continuati sa trageti concluzii si sa impartasiti idei cat de des puteti.
Munca in echipa si consecventa sunt extrem de importante in ceea ce priveste
comportamentul problematic.

Unele informatii se afla ascunse, fara nici un dubiu, in documentele medicale , in

evidenta incidentelor, in fisele zilnice si in dosare - note vizand felul bun sau rau in care
planul de organizare a comportamentului de anul trecut, a functionat asupra lui Elizabeth.

Discutati cu parintii. Explicati-le ce faceti si cereti-le dreptul sa utilizati cunostintele

importante si patrunderea psihologica a acestora intr-un interviu. Puteti sa intervievati si
persoane care au lucrat cu copiii in trecut, inclusiv dumneavoastra si restul echipei, fie
individual, fie in grup. Folositi intrebarile din chestionarele deja existente sau formulati-le
dumneavoastra. Ideea este sa introduceti ceea ce stiti intr-un tabel sistematic.

Intrebati despre analiza A-B-C si despre evenimentele cadru.

12
 - Care din circumstante insoteste aproape totdeauna comportamentul problematic al
copilului si care circumstante nu-l insoteste niciodata?
- De unde provine comportamentul problematic al copilului?
- In ce momente se comporta copilul corespunzator?
Veti dori să stiti ce implica acest comportament, daca se simte confortabil in
organizatii structurate sau in grupuri mici, sa stiti care ii sunt talentele. Aceasta
informatie vă va ghida cat va pregatiti un plan de interventie.

Una dintre cele mai bune metode de cunoastere a comportamentului unui copil este
reprezentatat de observarea si strangerea informatiilor in legatura cu acesta. Stim ca pare
aproape imposibil atunci cand lucrezi cu copiii, dar cu cat incercati mai mult, cu atat va
deveni mai usor.Precum a spus la un moment dat jucatorul marii echipe New York Yankee,
Yogi Berra: „ Poti observa multe doar daca privesti.”

Sunt doua motive pentru care ar trebui sa observam. Unul este clasic: cu ajutorul
informatiei poti masura cu incredere schimbarea. Al doilea motiv este ca observarea iti
ingaduie sa vezi diferenta intre imprejurari si comportamentul problematic.

Daca utilizezi o camera video in mediul tau destul de des astfel incat copiii sa fie
obisnuiti cu ea, ati putea observa copilul prin filmarea acestuia. Ati putea sa-l rugati pe
directorul programului sa roage pe unul din colegii dumneavoastra sa va observe grupul, sa se
observe ea insasi, sau sa cheme un asistent. Insa persoanele straine va pot face nervosi, pot
distrage atentia copiilor si pot modifica mediul. Dumneavoastra, persoanele care petrec timp
cu copiii reprezinta de fapt culegatorii de informatii cei mai potriviti. Faceti un tabel cu spatii
pentru numele copilului, data, ora si locul, spatii pentru caracteristicile A-B-C si pentru
evenimentele cadru, un spatiu pentru ipoteze asupra rolului comportamentului problematic si
un spatiu pentru comportamente corespunzatoare.

In timp ce derulati programul si interactionati cu copiii, trebuie sa fiti foarte atenti.

Aceasta sa se intample atunci cand are loc observarea - trebuie sa fiti atenti la ceea ce s-a
intamplat chiar inainte de comportamentul problematic, cine se afla in apropiere si ce a urmat.
Cand aveti timp (la masa, la somn sau la sfarsitul zilei) faceti niste notite, astfel incat ceea ce
ati observat sa nu se piarda sau sa se incurce. Scrieti direct pe tabel (tabelul il puteti pastra
prins de mapa, int-un loc cat mai convenabil) sau puteti utiliza biletele simple sau post-it pe
care sa notati si care au loc in buzunar, dupa care puteti transfera informatiile ulterior. Si
restul persoanelor care lucreaza cu copilul ar trebui sa-si noteze impresiile. Aprobati
inregistrarile pentru a sti cine le-a facut.

Strangeti informatii pana cand se creeaza o schema clara si veti sti daca ipoteza
dumneavoastra e valabila sau nu, ori daca observatiile facute sugereaza alte ipoteze. Aceasta
necesita observarea a minim 15 pana la 20 de incidente de-a lungul a doua pana la cinci zile.
Daca in ciuda efortului facut lucrurile inca nu s-au clarificat, incearcati sa gasiti un alt mod de
observare sau sa cereti ajutorul cuiva.

Cea mai infricosatoare parte a acestui proces nu e inregistrarea informatiilor, ci

observarea proprie. Nu observati doar comportamentul copilului; il observati si pe al
dumneavoastra. Provocarea e sa sa fiti constient de acesta si sa inregistrati corect informatiile-
fara a le judeca.

13
Cum folosesc toate aceste informatii?

Reuniţi echipa pentru o alta sedinta. Este momentul sa realizati un plan! Atunci cand
analizati informatiile, veti observa probabil niste scheme care va vor clarifica ipotezele
privind rolul (sau rolurile) comportamentului. De exemplu, ce obtine Andrew daca o loveste
pe Liane? Observatiile echipei dezvaluie faptul ca el ataca in timpul curateniei si ca
amandurora le place sa fie partenerul educatoarei. Liane primeste de cele mai multe ori
aceasta pozitie privilegiata, insa atunci cand Andrew o loveste, educatoarea il scoate din lupta,
luandu-l de mana. Lovirea Lianei are un rol/ scop pentru Andrew: atragerea atentiei
educatoarei.

Cand ati identificat posibilele functii, urmatorul pas este crearea unei strategii care sa
aiba acelasi scop si pentru copil. Obiectivul fundamental este sa inveti copilul sa utilizeze
metode corespunzatoare pentru a obtine ceea ce-si doreste. Exista trei modalitati de a face
acest lucru.

Modificati mediul de lucru astfel incat copilul nu va folosi comportamentul

problematic. Inca o data prevenirea este cea mai buna metoda! Incepeti, daca puteti cu
evenimentele cadru. Mama lui Andrew a mentionat ca acestuia nu-i este foame la ora 6:30
dimineata. Echipa considera ca acesta se va controla mai bine daca va manca ceva si astfel
decide sa-i dea o gustare atunci cand soseste.

Urmatorul pas este sa modificati antecedentele. Acest lucru implica schimbarea starii
fizice sau a programului. Deoarece Andrew intampina dificultati in timpul curateniei, membrii
echipei decid sa reorganizeze rafturile si sa indice mai precis unde trebuie asezate jucariile.
Mai mult, le vor oferi copiilor un timp de trei minute in care mai au voie sa se joace si le vor
atribui anumite responsabilităţi. Educatoarea va trebui sa se asigure ca Andrew primeste ceva
ce ii face placere si il va ajuta sa termine. Atunci cand face curatenie bine educatoarea devine
partenera copilului pana la gustare, iar el isi va atinge scopul - acela de a atrage atentia
educatoarei - fara a lovi pe cineva.

Ipoteza echipei este ca Eloise, care si-a impins vecinul in zidul vestiarului, are prea
multa stimulare. Au decis ca aceasta sa-si aseze lucrurile de exterior in hol la vederea
educatoarelor, iar restul grupului sa si le lase in vestiar.Si ea isi va atinge scopul fara prea
multa stimulare fara a apela la un comportament problematic. Se va imbraca fara agitatie, va
primi incurajari si se va simti mandra ca e prima gata .

Inlocuiti comportamentul problematic cu cel corespunzator care are acelasi rezultat

pentru copil, insa mult mai repede si cu efort mai putin. Aratandu-i lui Andrew ca poate sa
primeasca atentie daca face ordine, echipa ii atribuie un comportament inlocuit. Insa s-ar
putea sa aiba nevoie de si mai multa atentie. Echipa se decide sa-l indemne sa ceara ajutorul
ori de cate ori are nevoie („Daca vrei sa facem un puzzle impreuna trebuie doar sa-mi spui.”)
si sa-i acorde atentie atunci cand are un comportament corespunzator. Deoarece ii plac
puzzle-urile se vor alatura mesei de puzzle, unde stiu ca i se acorda o atentie „ pozitiva”.

Modificarea antecedentelor si gasirea unui comportament inlocuit sunt ambele mai

dificile atunci cand realizezi ca de fapt copilul incearca sa evite ceva. Va trebui sa utilizati a
varietate de tactici si sa invatati deprinderi noi, sociale sau fizice, chiar daca copilul nu e atras
sa le invete. Echipa realizeaza ca e important ca Ronnie sa nu lipseasca prea mult de la
activitatile de miscare, unde chiar are nevoie de ajutor, insa decid sa-l invete sa ceară pauza
astfel incat sa aiba un mod corespunzator de a pleca.

14
 In acelasi timp ii vor da cerinte mai simple in sala de sport, ii vor incuraja toate
incercarile, ii vor mentine sedintele cat mai scurte, si il vor lasa sa-si aleaga un alt tip de
activitate atunci cand termina. Stiu ca sportul va fi dificil pentru el pentru mai mult timp si ca
vor trebui sa continue sa-l sustina. O persoana din echipa se ofera sa gaseasca activitati care
sa-i incurajeze structura corpului sa–si imbunatateasca competenta si respectul de sine astfel
incat sa sa se distreze mai mult atunci cand se joaca si devine astfel mai dispus sa incerce.

Ignorati cat de mult se poate comportamentul problematic. Ideea este sa aratati

copilului comportamentul problematic nu va avea scopul pe care l-a avut - nu-i va aduce ce
doreste. Educatoarele decid ca daca Andrew refuza sa participe la curatenie, ii vor ignora
comportamentul si se vor concentra asupra copiilor care participa. Dar de fiecare data cand
alege o jucarie si o asaza pe masa - chiar daca intentioneaza sa o curete sau nu- acestia ii vor
multumi repede pentru ajutor.

Acestia isi vor da seama ca nu-i pot ignora comportamentul problematic daca cineva
poate avea de suferit. Daca Andrew loveste, acestia se decid sa faca urmatorul lucru bun- sa
limiteze atentia pe care i-o acorda prin alaturarea lui de victima, prin reducerea contactului
vizual sau fizic si adresandu-i cat mai putine cuvinte. Daca nu functioneaza si
comportamentul lui continua sa evolueze, acestia vor utiliza planul de urgenta pentru situatiile
periculoase.

Dupa lungi discutii, devine clar ca ignorarea comportamentului problematic al lui

Andrew nu e cea mai eficienta metoda sa-l schimbe - si nu pot risca sa-i raneasca pe ceilalti
copii. In schimb se vor concentra pe modificarea antecedentelor si pe schimbarea
comportamentului lui Andrew.

Dupa ce iti pui planul in aplicare, la inceput lucrurile pot parea mai rele, dar ar trebui
sa se imbunateasca pe parcurs. Evalueaza progresul copilului intr-o intalnire a echipei. Un
mod de a-l masura este dat de numararea aparitiilor comportamentului problematic (care ar fi
trebuit sa dispara). Un alt mod ar fi observarea imbunatatirile in ceea ce priveste
comportamentul pozitiv, cum ar fi atunci cand copilul:
 isi creeaza timp liber;

 permite altui copil sa se joace cu el;

 participa in grupuri mici;

 are mai putina nevoie de personal;

 are un prieten;

 cere ajutor sau pauze verbal;

 e obisnuit cu schimbarile de la o activitate la alta;

 nu loveste atunci cand are ocazia.

Chiar si imbunatatirile minore indica faptul ca sunteti pe drumul cel bun.

15
 Daca nu observati nici un fel de ameliorare, probabil ca trebuie sa reveniti la
informatii pentru stabilirea unei ipoteze si unor strategii noi sau a unei pante/ conceptii
diferite. Utilizarea unei evaluari functionale produce un proces continuu si ciclic, in care se
probeaza in mod constant ipoteza, se introduc informatii noi si se refac strategiile.

Accentuati partea pozitiva

Multi experti in copilaria timpurie cred ca incurajarea e mult mai eficienta decat lauda.
Argumentul consta in faptul ca lauda motiveaza copiii sa faca lucruri din motive extrinseci
(sa-i multumeasca pe altii) si nu din motive intrinseci (sa fie ei multumiti sau pentru ca cerinta
ar merita sa fie facuta).

Uneori e dificil sa intelegi diferenta. De fapt, o autoanaliza recenta arata ca lauda duce
la cresterea motivatiei intrinseci, astfel incat cerul nu se va prabusi peste noi daca o folosim
din cand in cand. Cu toate astea, putem cu totii sa ne facem comentariile pozitive mai
eficiente.

 Denumiţi comportamentul pe care vreţi să îl modificaţi. („Iti multumesc ca ti-ai

asezat puzzle-ul atat de frumos pe raftul de puzzle-uri”)

 Concentraţi-vă pe anumite atribute ale lucrului copilului mai mult decat pe

generalizari. („Colajul tau are multe scântei/stelute”)

 Scoateţi in evidenta procesul si nu rezultatul si lasaţi-l pe copil sa afle ca

greselile fac parte din invatare. („Imi poti arata cum ai facut dinozaurul sa stea in
picioare?”)

 Fiţi sincer si direct.

 Incurajaţi-l in particular si pe un ton natural.

 Evitaţi comparatiile intre copii.

 Ajutaţi-i pe copii sa-si aprecieze propriul comportament si propriile acumulari.

(„Trebuie sa te simti mandru pentru faptul ca ti-ai impartit cariocile cu Sam”,
mai bine decat” Imi felul in care...”)

Încurajarea pozitiva face comportamentul copilului si mai scandalos?

Incurajarea pozitiva e deosebit de importanta, insa cu anumiti copii se pare ca are

exact efectul opus fata de ce va asteptati. La primul cuvint de incurajare acestia arunca jocuri
pe jos sau lovesc persoanele din imediata apropiere. In fata unui astfel de comportament, ar fi
tentant sa ajungem la concluzia ca incurajarea pozitiva ar fi ultimul lucru de care au nevoie.

Nu este adevarat. Astfel de copii au nevoie de mai multa incurajare, nu de mai putina.
Comportamentul lor ne indica faptul ca primesc destul de rar incurajari pozitive, ceea ce ii
face sa nu se simta bine. Daca imaginea lor negativa e prea puternica vor incerca sa te faca sa-
i tratezi ca si ceilalti - intr-un mod negativ - deoarece in propii ochi ei nu se vad demni de a-ti
primi atentia pozitiva.

16
 Ai putea observa faptul ca atunci cand Andrew se comporta corespunzator esti asa de
multumit , incat iti vine sa-ti iei talpasita. Consideri ca acest comportament e o ocazie sa iei o
pauza sau sa stai si cu ceilalti copii. Pe de alta parte, ai ochi la spate cand e vorba de un
comportament necorespunzator. Rezultatul? Majoritatea interactiunilor dintre voi sunt
negative. Cand un copil nu primeste nici o incurajare toata ziua, intelege ca nu se poate juca
sau nu poate participa la activitati. Aceasta stare a lucrurilor inrautateste mult si ii ingreuneaza
obtinerea succesului in viitor.

Combaterea viziunii negativiste a copilului asupra lui necesita daruire, rabdare si

perseverenta. Vă pretinde sa aveţi incredere, sa respectaţi si sa tineţi la copil. In fiecare zi
creaţi momente pozitive cu el, jucandu-va cu ceva ce-i place si spunandu-i ca vă place sa
vă jucaţi cu el. Includeţi si alti copii atunci cand puteţi în joc. Îi veţi mări spatiul in care se
simte bine si il veţi obisnui sa aiba o parere mai buna despre el si sa aiba mai putine emotii
cand se comporta corespunzator.

La fel de obligatoriu este sa fie incurajat cand se comporta corespunzator in mod

constant - si chiar in timpul pauzelor de la comportamentul necorespunzator. Dar fiti siguri ca
alegeti modul potrivit. Pentru multi copii prea mult entuziasm ii suprastimuleaza – prefera
incurajarile in doze mici, controlate. Limbajul corpului reprezinta o incurajare extrem de
puternica, insa multor copii care au un comportament necorespunzator nu le place sa fie
atinsi, asa ca faceti-le cu ochiul, zambiti-le, incuvintati sau aprobati in schimb. Alti copii pot
raspunde bine la o bataie pe brat, la o atingere a capetelor, daca stau la tine in poala sau daca
te tin de mana.

E corect sa tratezi diferit fata de alti copii un copil cu un comportament problematic?

Suntem toti la fel, si totusi suntem diferiti. Unii copii au nevoie, pentru a invata, de
mai multa atentie individuala decat altii. Corect ar fi sa le acordam si lor o sansa. Si copiii
inteleg foarte bine acest lucru. Stiind ca Norie are probleme in tranzitia de la o activitate la
alta, nu se vor supara daca te tine totdeauna de mana in drum spre baie sau daca sta alaturi de
tine la pranz.

E usor sa confunzi echitatea cu consecventa. Aceleasi reguli se aplica tuturor copiilor,

astfel incat orice copil care il raneste pe un altul sa stie ca a incalcat o regula. Insa fiecare
copil are necesitati diferite si fiecare copil merita sa i se aplice tratamentul corespunzator,
ceea ce inseamna ca intr-un mod ii raspunzi lui Andrew si in altul lui Norie. (Daca ai realizat
o evaluare functionala, inseamna ca ai planificat ce vei face - si fiecare din echipa va face
acelasi lucru, adica veti fi consecventi.) In cazul lui Norie o buna idee ar fi sa stiţi tot timpul
unde se afla si ce face. Nu va primi nimic in plus; va primi exact ce are nevoie. Ar fi corect -
atat pentru un copil cat si pentru ceilalti.

Cum procedam cand un copil si-a pierdut total controlul?

In ciuda eforturilor mari ne gasim uneori fata in fata cu cu un copil care si-a pierdut
controlul - in termeni WEVAS acesta e agresiv si violent. Brian arunca un scaun prin camera,
refuza sa asculte si te loveste in picioare cand incerci sa-l muti. Se comporta precum un
animal speriat intr-o capcana. Aceasta problema necesita o solutie noua - una care sa-ti
permita sa lucrezi in siguranta.

17
 Prioritara este activarea planului de urgenta asfel incat Brian nu va mai rani pe nimeni
din program. Daca nu ti-ai facut un plan, creaza unul imediat. Cel mai eficient mod de a tine
copiii in siguranta este sa-i feresti din calea pericolului. Hotaraste-te unde sa-i duci,
aranjeaza un sistem pentru a alerta intreaga echipa (inclusiv un semnal precum „ Codul
rosu”) si atribuie fiecaruia cate o sarcina: cine va avea grija de Brian; cine va raspunde
de ceilalti copii; cine va muta scaunele ( sau alte obiecte pe care le arunca Brian); cine va
discuta cu parintii care sosesc. Aceeasi persoana poate face mai multe lucruri - important e
ca fiecare sa stie ce trebuie sa faca.

Daca esti o educatoare singura cu mai multi copii, poti planui sa stai cu acel copil care
si-a pierdut controlul pana cand un copil mai mare ii duce pe ceilalti in alta camera la vederea
ta. Explica-le copiilor planul tau si exerseza-l cu ei cand sunt pregatiti.

Revede planul periodic sa te asiguri ca e aplicabil in orice moment.

Când vorba bună nu dă roade

Pentru că Brian este stăpânit de emoţii, discuţia cu el nu prea dă roade. Cuvintele par
să-i stimuleze emoţiile, asemenea gazului pe foc. Când Brian se calmează, îi poţi folosi
cuvintele ca să-l ajuţi să revină la comportamentul normal. (Un efect secundar al acestei
metode constă în faptul că învaţă să se calmeze singur).

 Păstraţi o distanţă sigură de Brian atât pentru binele lui cât şi pentru al dvs., dar
rămâneţi suficient de aproape de el ca să-i arătaţi că-l urmăriţi îndeaproape.
 Nu vă consumaţi nervos şi relaxaţi-vă grimasa (chiar dacă ai goluri în stomac).
 Nu-l înfruntaţi cu mâinile pe şolduri sau impunându-vă şi intimidându-l. Reuşiţi doar
să-l faceţi să se simtă mai mic, lipsit de apărare şi măriţi posibilitatea ca să vorbească
urât, mai ales dacă reacţia lui se bazează pe teamă. În loc să-l sfidaţi cu privirea,
adoptaţi poziţia L a corpului, puţin oblic, capul sus, corpul relaxat, genunchii uşor
îndoiţi astfel încât să minimizezi efectul de ameninţare pe care-l afişaţi şi să-i îngăduiţi
să facă faţă şi să nu se simtă „încolţit”. Păstraţi-vă greutatea pe piciorul apropiat de
locul unde se află copilul ca să vă retrageţi în caz de necesitate.
 Nu încercaţi să-l mişcaţi. Dacă procedaţi astfel, comportamentul lui se va înrăutăţi.
Există 2 excepţii de la această regulă. Prima este aceea în care copiii se bat şi unul
ajunge să fie rănit. Încercaţi să aplicaţi metoda arbitrului de hockey – aşteaptaţi un
moment de potolire, apoi puteţi interveni şi-i puteţi separa. Cea de-a doua excepţie
apare atunci când un copil este în pericol – dacă aleargă şi se îndreaptă spre stradă,
trebuie să acţionaţi.
 Fiţi atent la privirea ochi în ochi care este foarte importantă atunci când un copil se
află într-o stare agitată. Deşi ajută unor copii să se liniştească, această stare poate
declanşa o situaţie, poate intensifica o încăierare sau poate încăpăţâna un copil al cărui
scop este de a-ţi atrage atenţia. Aruncaţi o privire peste umărul lui Brian sau pe la
mijlocul corpului său. Asta vă va ajuta să vă păstraţi grimasa şi mintea limpede. Când
se mai linişteşte, încearcaţi să-i surprindeţi privirea ca să vedeţi dacă este gata să
înceapă colaborarea cu dvs.
 Nu vorbiţi până nu este pregătit să vă asculte. Încearcaţi să spuneţi câteva cuvinte când
se calmează.

18
  Nu insistaţi ca copilul să se scuze sau să vă explice motivul pentru comportamentul
problematic. El nu ştie de ce a aruncat scaunul şi făcându-l să-şi ceară scuze îl
încurajaţi să spună cuvinte al căror sens nu l-ar înţelege şi sugeraţi că este în regulă să
răneşti pe cineva atât timp cât te scuzi apoi.

Când se calmează petreceţi puţin timp liber numai cu el. Fiecare copil are nevoie de un
tratament diferit, dar îl puteţi ajuta să-şi clarifice sentimentele („Trebuie să fi fost cam
supărat”) şi să distingă între sentimente şi acţiuni („Este normal să fii supărat, dar nu este bine
să arunci cu scaune”). Vorbiţi cu el despre alte comportamente care ar fi mai potrivite şi
faceţi-l să înţeleagă că încă mai ţineţi la el.
Va avea nevoie de ajutorul dvs ca să se reintegreze în grupă şi ca să vă asiguraţi că nu
izbucneşte imediat, staţi cu el până se va simţi confortabil (în apele lui).

Ce ar fi să impui restricţii?

Când un copil îşi pierde controlul şi devine periculos pentru ceilalţi colegi, instinctul
nostru poate fi acela de a-i impune o restricţie ca să-l reţinem de a se lovi şi de a-i lovi şi pe
ceilalţi.
Există dovezi convingătoare ca să nu acţionăm astfel. În unele locuri trebuie să ceri
permisiune părinţilor, doctorului sau persoanelor care se îngrijesc de copil, înainte de a-i
impune restricţii unui copil. Trebuie să ai şi o pregătire corespunzătoare – folosită (aplicată)
incorect restricţia impusă ar putea dăuna atât copilului cât şi adultului.
Restricţia este supărătoare şi aspră şi nu-l învaţă pe copil să se calmeze sau să
răspundă nevoilor sale. La unii copii, în special la aceia de care s-a abuzat se pot manifesta
modificări esenţiale de comportament sau pot deveni neputincioşi şi indiferenţi atunci când li
se impune o restricţie.
Altora, în schimb, le place – şi caută – sentimentul de profundă tensiune (apăsare) pe
care-l au atunci când li se impune o restricţie. Desigur că este mai bine să-i învăţăm să
tânjească după o îmbrăţişare şi să-i ţinem când se comportă în mod corespunzător.
Dacă credeţi că este necesar să folosiţi restricţia într-un context precum cel al
preşcolarului, cred că aveţi de-a face cu un copil care necesită evaluare profesională. În orice
caz, este important să învăţaţi metodele de autoprotejare, inclusiv felul în care să scapi de
încătuşări, muşcături şi trasul de păr.

Cum să-i faci pe ceilalţi copii să fie categorici, autoritari?

Copiii care sunt ţinta comportamentului problematic sunt expuşi unui risc mult mai
mare decât vătămarea (rănirea) fizică. Copiii care nu pot rezista se află în pericolul de a
deveni ţinte şi dacă noi le rezolvăm problemele, rămân neajutoraţi şi dependenţi. Mai pot
suferi şi din cauza respingerii de către semenii lor, precum şi de depresie şi de o nu prea bună
părere de sine. Şi pentru că pot să se răzbune pe cineva sau să se apere cu anticipaţie de
agresorii lor, ei se află în pericolul ca ei înşişi să se comporte în mod agresiv.
Dacă ajung să răspundă în mod autoritar la un comportament agresiv, atunci câştigă
încredere şi îşi formează o foarte bună părere despre sine şi reuşesc să demonstreze
atacatorului că nu sunt victime. Dar nu este atât de uşor să răspunzi în mod hotărât. Ajutaţi-i
pe copiii cu care lucraţi, formându-le caracterul autoritar şi învăţându-i atât în programul de
deprinderi sociale cât şi ori de câte ori un copil îl loveşte pe altul. Când Suzane spune:
- Jody m-a lovit!

19
 replica ta cu caracter educativ ar fi:
- Nimănui nu-i este permis să te lovească. I-ai spus să nu mai facă acest lucru?
Dacă Suzanne are nevoie de mai mult ajutor, însoţeşte-o la locul cu pricina şi spune-i ce
trebuie să zică:
- Spune: Nu-mi place când mă loveşti. Mă doare.
Procedând astfel o înveţi pe Suzanne (şi îi înveţi şi pe ceilalţi copii) valoarea răspunsului
categoric şi aminteşte-i lui Jody regulile fără să-i acorzi atenţie vădită.

Ce s-a întâmplat cu „time out moments”?

Ani de-a rândul s-a tot dezbătut problema „time-out moments”. Folosirea ei a fost
adesea pusă în practică în mod greşit punându-se chiar problema abandonării acestei idei.
Susţinătorii admit că „time-out moments” îi spun copilului că ţie îţi pasă de el şi că
vrei să-l ajuţi să-şi păstreze echilibrul. Ei mai cred că “time-out” întrerupe şi previne
comportamentul agresiv şi că-i îngăduie agresorului, victimei şi adultului să se liniştească fără
să-i acorde prea mare atenţie agresorului. Aceiaşi susţinători ai acestei idei spun că „time-out”
funcţionează pentru că poate fi folosită cu consecvenţă.
Opozanţii susţin că „time-out moments” afectează buna părere despre sine, pentru că-l
faci pe copil să se simtă pedepsit, stânjenit şi umilit în faţa colegilor lui. De fapt, el spune:
- “Nu vreau să stai aici!”
Până la urmă metodele care conservă buna părere despre sine dau mai multe rezultate. Pe
lângă aceasta, opozanţii consideră că „time-out moments” poate înrăutăţi situaţia sau poate da
naştere alteia noi prin intensificarea mâniei sau neliniştii copilului. Dacă copilul poate face pe
supraveghetor să-şi petreacă câteva clipe până când el beneficiază de „time-out moments” îşi
poate da seama de ceea ce vrea.
Nimeni nu-şi aminteşte motivul pentru „time-out moments” şi ceilalţi copii descoperă
un mod extraordinar de a atrage atenţia supraveghetorului.
Interesant este că unii dintre cei mai înverşunaţi opozanţi cred în cuvinte precum
„calmează-te”, „ia o pauză”, „timp liber”, „moment personal”, „stai şi priveşte”. Şi aceasta
pentru că ambele părţi (atât adepţii cât şi opozanţii acestei idei) împărtăşesc scopurile „time-
out moments”:

 oferă fiecăruia posibilitatea de a-şi redobândi echilibrul într-un loc liniştit (în
siguranţă) astfel încât în momentul în care copilul reintră în grup, el este capabil să
reuşească;
 îl învaţă pe copil „să simtă” atunci când emoţiile lor se apropie de un stadiu extrem şi
să realizeze când se simt pregătiţi să se reintegreze;
 permite celorlalţi copii din grupă să-şi continue activităţile.

Ei mai sunt de acord că pentru a fi folositor adultul trebuie să fie calm şi respectuos, nu
supărat şi ameninţător.
Cu toate acestea, aceste metode sunt cu mult mai valoroase – şi nu sunt deloc severe –
atunci când le utilizezi în mod preventiv. Ele reprezintă un fel de redirecţionare, un mod
de mânuire a caracterului impulsiv. Când un copil realizează că devine neliniştit sau
agitat, poate învăţa să se detaşeze de restul, să respire adânc, să-şi închidă ochii, să
rezolve un puzzle, să înşire mărgele pe aţă. Această schimbare îndreptată către sine în
timpul activităţii sau „stimulation level” de îmbărbătare îi îngăduie să-şi limpezească
sentimentele, aşa după cum jogging-ul sau servirea unei ceşti de ceai ne calmează şi ne reface
atunci când ne confruntăm cu o problemă. Se poate întoarce la grupa ei atunci când este în

20
regulă, ştiind că va fi bine întâmpinată. Îi poţi sugera să înceapă cu o pauză, dar obiectivul
central ar fi ca ea singură să-şi dea seama când să o facă.

Luând atitudine

Încurajaţi copiii să folosească aceste răspunsuri categorice – în mod rapid, direct şi

ferm – ca să evite să devină victime.

 Pentru atacul fizic: „Nu-mi place când mă loveşti”; „Nu mă lovi cu piciorul pentru că
mă doare”. Copiii pot fi învățați să folosească un gest foarte categorit odată cu STOP!

 Pentru confiscarea obiectelor sau pentru ocuparea unei zone: „Mai am nevoie de asta”;
„Şi eu sunt pe aici”.
 Pentru abuzul verbal sau pentru discriminare: „Şi fetele se pot juca”.
 Pentru purtare lipsită de fairplay: „Este rândul meu acum”.
 Pentru tachinare sau pentru atitudine obraznică, mergi mai departe sau retrage-te (într-
o parte).

Când este momentul să intervii

A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de înţelepciune. Încerci să-ţi

rezolvi problema gândindu-te la o soluţie creativă şi dobândind noi deprinderi.

Important este să acţionezi cu ceva mai mult timp înainte de momentul crucial. S-ar
putea să treacă luni până să primeşti ajutorul cuvenit căci un adult epuizat nu este capabil să
rezolve problema fie cu copilul, fie cu comportamentul problematic. În acel moment nu vei
avea nici măcar sfatul unui consultant expert, dară-mi-te să te foloseşti de el.

Pentru a te convinge, adună câteva informaţii. Aminteşte-ţi de acele momente de

observaţie. Cât de des se manifestă comportamentul problematic? Cât timp durează?
Care-i este intensitatea? Dacă analizezi în mod metodic, vei descoperi că Jessica ciupeşte
copiii doar o dată pe zi – şi nu la fiecare 10 minute! Apoi, ai încredere în raţionamentul tău
profesional – în faptele că tu cunoşti etapele de dezvoltare, în instinctul dezvoltat de-a lungul
anilor de muncă cu copiii, în faptul că ştii cum fiecare copil îţi poate face probleme – şi cere
ajutor şi sprijin din partea colegilor sau a conducătorului.

O metodă bună de a rezolva problema constă în organizarea unui sistem de

întrajutorare şi de dezvoltare profesională. La fiecare întâlnire cu personalul alocă timp pentru
discutarea comportamentelor problematice, dând exemple de câte un tip de comportament la
fiecare întâlnire. Acel tip de comportament poate fi unul care creează probleme sau poate fi
pur şi simplu unul pe care cineva vrea să-l împărtăşească şi celorlalţi (începând cu lipsa
dorinţei unui copil de a se aşeza în cerc alături de ceilalţi şi finalizând cu lovirea în cap, cu o

21
jucărie a unui copil de către altul). Astfel se evită arătatul cu degetul şi grupul înţelege că unii
copii prind mai greu, că fiecare are nevoie de un moment „de explozie/uşurare” şi de sprijinul
egalului său, că oamenii au puncte de vedere şi deprinderi diferite şi că se pot ajuta unul pe
altul.

Când metodele aflate la îndemână nu rezolvă problema, este momentul să se apeleze la

experţi. La cererea conducătorului, un consultant te poate analiza atât pe tine cât şi pe copii şi
poate veni cu câteva sugestii pentru întreg personalul. În unele părţi acest tip de ajutor se
poate da şi la telefon. În altele, centrul trebuie să-l găsească atât pe expert cât şi banii necesari
pentru a-l plăti.
Vorbeşte-i expertului despre orice fel de obiceiuri ai descoperit în comportamentul
copilului şi despre toate metodele care funcţionează (chiar dacă nu tot timpul!). Este foarte
important ajutorul dat de tine pentru ca expertul să-l înţeleagă pe copil.

Părinţii ca parteneri

Părinţii sunt nişte parteneri în orice tip de program destinat copiilor. Cu cât
colaborarea cu ei este mai strânsă, cu atât este mai bine.

Este dreptul părinţilor să fie informaţi despre orice problemă apare cu copilul lor din
momentul în care iei act de existenţa lui şi ajutorul lor este de nepreţuit. Ei îşi cunosc cel mai
bine copilul, ei completează imaginea familiei, şi dacă sunt doritori, pot face mari progrese cu
copilul, lucrând cu el acasă.

Când te întâlneşti cu părinţii, arată o mare sensibilitate şi cele mai bune maniere
comportamentale. Stabileşte o dată care să convină de ambele părţi – părinţi, supraveghetor şi
conducător. Fii calm, corect, obiectiv şi să ai dovezi pentru cele spuse. Descrie deprinderile de
lucru, aşteptările grupei, metoda după care te ghidezi şi strategiile de încurajare folosite.
Înştiinţează-i pe părinţi unde copilul lor merge bine (ţine pasul) şi unde are probleme. Spune-
le mai degrabă ceea ce observi, şi nu ceea ce crezi tu.

Aminteşte-le că ei sunt experţii (cei mai buni cunoscători) atunci când este vorba de
copilul lor şi cere-le ajutorul. Se întâmplă şi acasă aşa ceva? Au apărut probleme sau
schimbări în conduita normală? Cum era când era mic? Ce mijloc funcţionează în cazul
lui? Cum putem colabora?

Chiar dacă părinţii au identificat deja existenţa unei probleme, orice remarci care sună
a critică la adresa copilului lor îi poate răni profund. Ei fac tot ce le stă în putinţă şi s-ar putea
simţi supăraţi sau furioşi. Acestea sunt reacţii normale. Încearcă să vezi lucrurile mai degrabă
din punctul lor de vedere decât dintr-un punct de vedere detaşat. Lasă-i să-şi verse focul şi
acordă-le timp pentru a ajunge să înţeleagă ceea ce vrei să spui. Dacă replica lor este una de
genul că nu-i deranjează comportamentul copilului acasă, spune-le politicos că problema
apare în contextul tău, unde copilul este nevoit să împartă spaţiul şi jucăriile cu ceilalţi
colegi şi că ai nevoie de ajutorul lor în soluţionarea problemei.

Când vorbeşti cu orice părinte, fii foarte atentă atât la ceea ce spune cât şi la ceea ce
subliniază (accentuează). Dacă tu şi părinţii aparţineţi unor culturi şi medii diferite, este
posibil să înţelegi greşit şi să fii greşit înţeles. Şi în acest caz trebuie jucat rolul unui detectiv.
Tatăl lui Ryan, care are de obiectat când îi interzici lui Ryan să mai lovească, poate spune că

22
vrea ca Ryan să fie capabil să se apere singur. Posibil ca el să fi fost bruscat (intimidat) când
era mic.

Unii părinţi pot fi deja în colaborare cu specialişti şi cu grupuri de părinţi şi astfel pot
şti o mulţime de lucruri despre metodele potrivite pentru rezolvarea problemelor copilului.
Profită de ocazie şi învaţă cât poţi de multe de la ei.

Cheia în găsirea unei soluţii comune: reconsideră obiectivele părinţilor pentru

copilul lor şi caută soluţii care să satisfacă pe toată lumea. Apoi stabileşte o altă întâlnire
pentru a evalua progresul copilului. Va trebui să vă întâlniţi de câteva ori pentru a rezolva
problema.

Dacă bănuieşti că părinţii îl vor pedepsi pe copil când ajunge acasă, ar fi indicat să
semnalizezi acest lucru imediat. Spune-le că le aduci la cunoştinţă această problemă pentru că
este important pentru ca ei să ştie tot aşa după cum este la fel de important să fie înştiinţaţi de
progresele copilului. Dar nu este nevoie ca ei să facă nimic în legătură cu acest lucru căci tu ai
găsit deja soluţia.

Atrageţi partenerul

Din momentul în care părinţii păşesc pe uşă începe să se instituie parteneriatul:

 Fă-ţi timp să iei loc şi să vorbeşti cu ei imediat.

 Întreabă-i despre obiectivele şi aşteptările lor din partea copilului.
 Spune-le despre concepţia despre educaţie a grădiniţei (principiul pe baza căruia
funcţionează).
 Respectă-le cultura. Întreabă-i despre obişnuinţe, obiceiuri şi aşteptări şi adaptează-ţi
programul pe cât posibil.
 Dă-le informaţii despre dezvoltarea copilului ori de câte ori poţi.
 Salută-i când îşi aduc sau îşi iau copiii şi vorbeşte-le despre ceea ce au făcut de-a
lungul zilei.
 Trimite-le acasă observaţii şi scrisori de înştiinţare.
 Programează întâlniri părinte-profesor şi şedinţe speciale pentru părinţi.
 Depune un efort în plus cu părinţii ale căror valori sunt diferite de ale tale. Studiul
arată că ei ajung să considere programul drept o sursă de informare şi sprijin, şi chiar
ei pot fi aceia care au nevoie de ajutorul tău.

Cu timpul, aceste contacte vor reprezenta un teren fertil pentru dobândirea încrederii.

Dar, dacă copului are nevoie de mai mult ajutor?

La un moment dat poţi sugera ca familia să acorde ajutor suplimentar pentru copil. Acest
lucru trebuie precizat într-un mod foarte elegant. Nu încerca să-ţi impui valorile şi încearcă
să-l dezveţi pe copil de acel comportament.

Înştiinţează-i pe părinţii lui Ian de faptul că eşti încă preocupată de comportamentul lui.
Fii precisă când îl prezinţi: luni l-a muşcat pe Carol, marţi l-a scuipat pe James, miercuri l-a
împins pe Rutvi. Aminteşte-le că grija pentru Ian constă într-un efort colectiv şi spune-le

23
din nou cât de mult apreciezi ceea ce fac ei. Reliefează metodele pe care le-ai folosit şi
explică-le că este important ajutorul acordat pentru dezvoltarea lui ulterioară.

Dacă bănuieşti că ar putea avea o problemă medicală precum pierderea auzului,

recomandă să fie dus la medicul lui pediatru sau la medicul de familie. În schimb, în cazul
altor probleme, se poate însănătoşi la clinica spitalului local unde se poate apela la un număr
de specialişti. O altă posibilitate ar fi un psiholog de încredere sau un psihiatru. Fiindcă
părinţii trebuie să-şi facă o programare, fii informată ca să le explici felul în care funcţionează
sistemul şi dă-le o listă de nume şi numere pe care le-ai verificat în prealabil.

Este posibil ca părinţii să respinga ideea intervenţiei externe. În fond este dreptul lor, şi
decizia lor nu înseamnă că nu-şi iubesc copilul – ci doar că nu sunt gata pentru asta sau că
punctul lor de vedere legat de această situaţie este diferit de al tău.

Cum să mă descurc cu un comportament problematic când părintele este de faţă?

Când părintele sau supraveghetorul este de faţă în aceeaşi cameră – precum într-un
program de asistenţă familială sau când părintele îşi ia sau îşi aduce copilul – devine neclar
cui îi revine sarcina aceasta.

Probabil că cea mai bună metodă este să eziţi un moment ca să vezi dacă părintele va păşi
înăuntru. Dar nu aştepta prea mult. Dacă nu acţionează în nici un fel, profită de ocazie ca să-i
propui un comportament adecvat. Dacă intră vei avea marea ocazie să-l vezi pe părinte
cum interacţionează cu copilul – şi indiferent de ceea ce crezi despre aceasta, lasă lucrurile să
meargă mai departe. Pur şi simplu nu-l poţi critica în faţa copilului sau a altor părinţi. Dacă
este necesar, poţi să menţii un control al daunelor şi să-i spui lucrurile pe care copilul trebuie
să le audă. Mai târziu îngăduie-ţi o discuţie particulară cu părintele şi spune-i ceea ce vezi,
ceea ce faci şi felul în care răspunde copilul. Aminteşte-ţi să formulezi mesajul în aşa fel încât
părintele să ştie mai degrabă ce să facă decât ce să nu facă.

Ce ar trebui să spun părinţilor altor copii?

Ori de câte ori un copil aflat în grija ta este rănit de un alt copil şi necesită îngrijire
medicală, trebuie să comunici conducătorului despre acest incident (şi să completezi imediat
un raport corespunzător).

De îndată ce sosesc părinţii copilului vătămat dă-le o copie a raportului şi explică-le

exact cum s-au petrecut lucrurile. Fii pregătit pentru o reacţie de mânie, fie imediată, fie după
ce au văzut vânătaia. Îţi pot reproşa că nu ai avut suficientă grijă de el sau pot cere ca celălalt
copil să iasă din program şi e posibil să nu asculte nici un fel de explicaţie pe care încerci să
le-o dai. Rămâi pe cât se poate de calm şi de înţelegător. Peste o zi sau două fie tu, fie
conducătorul ar putea discuta cu ei în particular, în legătură cu soluţiile pentru rezolvarea
situaţiei. Chiar şi părinţii copiilor care nu sunt implicaţi în mod direct la acest incident, se pot
supăra, pot protesta, comenta, contacta comitetul de conducere al programului. Unii dintre ei
îşi pot instrui copiii să nu se mai joace cu acel copil care are un comportament agresiv.
Explică-le că îi supraveghezi cu foarte mare atenţie, asigurându-le protecţia necesară şi
învăţându-i pe copii să se apere folosind cuvintele – o deprindere necesară într-o etapă
ulterioară, de viitor şcolar într-un an sau doi.

24
 Dacă părinţii vor mai multe informaţii sau vor să vorbească despre un copil care nu
este al lor, transmite conducătorului. Chiar dacă copiii le povestesc părinţilor lor despre ceea
ce se întâmplă, este important ca intimitatea fiecăruia să fie respectată.

Ai obligaţia morală să fii discret, chiar şi când îţi împărtăşeşti sentimentele cu ceilalţi
membri ai personalului. Nu vorbi în locuri publice şi nu menţiona nume de familie.

Ce ar fi să ceri unui copil cu un comportament problematic să părăsească programul?

Excluderea lui din program este posibilă doar în momentul în care un copil devine un
pericol major pentru el sau pentru alţii şi atunci când ai epuizat toate modelele născocite de
tine şi de specialişti. Dar trebuie să se ia în calcul un lucru important atunci când vine vorba
de această hotărâre decisivă. Ataşamentul este important în procesul de dezvoltare al
copilului. Îţi petreci multe ore pe zi cu acest copil şi este important pentru dezvoltarea lui
ulterioară (şi în mod deosebit pentru dezvoltarea sentimentului de încredere) să ştie că poate
avea încredere în tine, că poţi să ai grijă de el şi că nu te epuizează.

A-l îndepărta nu este o soluţie pozitivă, ci, mai degrabă, posibilitatea ultimă de distrugere
a părerii bune despre sine pentru că aceasta semnifică „Nu mai vreau să fii aici”, configurând
cea mai proastă imagine de sine. Educatoarele au responsabilitatea de a învăţa pe fiecare copil
din grupa pe care o posedă (şi toţi copiii sunt capabili de învăţare).

Reuşeşti să faci faţă situaţiei – ai încredere în tine

 Priveşte comportamentul neadecvat ca pe o oportunitate de a învăţa la rândul tău. Te

va ajuta în ceea ce faci.
 Ia-o uşor, ocupă-te de fiecare tip de comportament şi de fiecare tip de copil în parte.
Construieşte cu succes stabilindu-ţi scopuri (obiective).
 La sfârşitul zilei reflectă la ceea ce a mers prost şi la ceea ce a mers bine. Notează-ţi în
agendă sau pe bileţele ca să ştii cum să faci data viitoare.
 Pregăteşte-te să urmăreşti şi să înregistrezi micile îmbunătăţiri. Ele reprezintă semnele
progresului. Aminteşte-ţi că temperamentul problematic există de mult timp şi că tu
nu-l poţi înlătura peste noapte.
 Când încerci o nouă metodă, lucrurile se pot înrăutăţi înainte de a se îmbunătăţi. Dacă
nu se întrezăresc rezultatele într-un interval de timp, alege o altă cale.
 Dacă lucrezi cu alţi oameni, stabileşte obiective comune. Râdeţi, ajutaţi-vă şi lăudaţi-
vă. Dacă lucrezi pe cont propriu, caută-ţi coechipieri. Vizitează programul de asistenţă
familială, alătură-te unei agenţii de ajutor familial sau unui grup de întrajutorare.
Fiecare are nevoie de câte cineva cu care să vorbească.
 Oferă-ţi o recompensă, nu o excursie împovărătoare. Mănâncă îngheţata preferată,
plimbă-te, închiriază o casetă cu filmul preferat. Fă orice este necesar ca să mergi mai
departe.

25