Parentajul

Odata ce copiii devin persoane individuale, cresterea lor este din ce in ce mai complicata.
Parintii trebuie sa se confrunte cu omuleti cu o gandire proprie, dar care au multe de invatat
despre tipurile de comportament si despre cum trebuie sa se arate in societate.
Forme de disciplina:
Cuvantul “disciplina” inseamna “instructie”/”formare”. Aceasta reprezinta o metoda de a
modela caracterul copiilor si de a-i invata sa-si exercite autocontrolul si sa se angajeze in
comportamente acceptabile. Cercetatorii au gasit cateva tehnici:
Intarirea si pedeapsa
Tehnica incepe printr-un exemplu in care mama isi felicita copilul pentru decizia de a-si
strange propriile jucarii. Acest lucru ce il invata pe copil ca stransul jucariilor este un
comportament pozitiv, care trebuie repetat.
De cele mai multe ori, parintii isi pedepsesc copiii pentru a pune capat comportamentelor
nedorite, insa, pentru a intelege, copilul are nevoie sa ii fie intarite comportamentele pozitive.
Oricare ar fi intarirea, fie un zambet, o lauda, sau mai mult timp de joaca, copilul trebuie sa o
considere ca pe o recompensă si trebuie sa o primeasca neaparat dupa ce manifestă
comportamentul dorit.
Desi intarirea pozitiva este, de cele mai multe ori, eficace, exista situatii in care pedeapsa este
necesara. Copiii tind sa sfideze in mod voit, iar o pedeapsa la timpul potrivit poate fi eficienta.
Dar pentru asta, pedeapsa trebuie administrata cu calm si insotita cu o explicatie scurta.
Totodata, parintii nu trebuie sa exagereze cu pedepsitul. Copiii pedepsiti prea aspru pot ramane
cu traume pentru toata viata: pot dezvolta atat comportamente agresive, cat si pasive, din teama
neajutorarii, de asemenea, vor incerca pe cat posibil sa-l evite pe parinte.

Pedeapsa corporală
Ea poate include bătaia la fund, pălmuirea, ciupirea, zgâlțâirea și alte acte fizice, folosite cu
intenția de a-l face pe copil să simtă durere, dar nu de a-l vătăma, in scopul de a corecta
comportamentul deviant al acestuia.
Credința populară susține că pedeapsa corporală este mai eficace decât ale metode, sugerează
respect față de autoritatea părintelui și este inofensivă, dacă este aplicată cu moderație.

1
 Totuși, majoritatea cercetătorilor susțin cu tărie ca pedepsele corporale frecvente sau severe pot
fi vătămătoare pentru copii. Pe lângă riscul accindentării, copiii pot dezvolta ură pentru parinți și
sa manifeste multa agresivitate fizică sau purtare antisocială.
Specialiștii recomandă întărirea pozitivă pentru incurajarea comportamentelor dorite și
mustrarea verbală, pedeapsa cu izolarea sau retragerea privilegiilor pentru a descuraja
comportamentele nedorite.
1. Agresivitatea psihică
2. Se referă la atacurile verbale care pot duce la vătămarea psihica, de exemplu:
3. Strigătul și țipatul;
4. Amenințarea copilului cu bătaia sau lovirea;
5. Injuriile sau blestemarea copilului;
6. Amenințarea de a-l da afară din casă;
7. A-i spune copilului că e prost sau leneș.
Unii psihologi echivalează ultimele 3 categorii cu abuzul emoțional.

Raționarea inductiva, afirmarea puterii și retragerea iubirii:

1. Tehnicile inductive- sunt tehnici disciplinare menite să inducă purtarea dorită, făcând apel la
judecata copilului și la simțul lui de dreptate.
2. Afirmarea puterii- strategie disciplinară menită să descurajeze comportamentul nedorit prin
impunerea fizică sau verbala a controlului parental.
3. Retragerea iubirii- strategie disciplinară care implică ignorarea copilului, izolarea lui sau a-i
arăta că este dezagreabil.

Stiluri de parentaj:
PARENTAJ DICTATORIAL- stil de parentaj care pune accentul pe control si pe supunere.
Copiii care trec prin acest stil de parentaj tind să fie mai nemulțumiți, mai retrași și mai
neîncrezători.
PARENTAJ PERMISIV- stil de parentaj care pune accentul pe exprimarea personală și
autoreglare. Acesti copii sunt afectuoși, nu controlează și nu impun cerințe. La vârsta prescolară,
copiii lor tind să fie imaturi.

2
PARENTAJ AUTORITAR- stil de parentaj care combină respectul față de individualitatea
copilului cu efortul de a-i întipări in minte valorile sociale. Copiii lor par să se simtă in siguranță,
știind că sunt iubiți.

Preocupări sociale privind comportamentul:

Trei chestiuni care ii preocupa in mod special pe parintii, ingrijitorii si educatorii copiilor
prescolari sunt cum să promoveze altruismul, să controleze agresivitatea si să abordeze fricile
care apar la aceasta vârstă.
1. Comportamentul prosocial:
 Acest comportament incepe cu un exemplu prin care un copil isi dezvoltă altruismul,
impărțind plastilina cu doi colegi, fără a aștepta ceva in schimb. Actele altruiste presupun
adesea costuri, sacrificiu de sine sau riscuri.
 Copiii incep să ofere ajutor (să iși impartă bunurile, măncarea și să ofere alinare) chiar
inainte de vărsta de 2 ani.
 Genele si mediul contribuie deopotrivă la diferențele individuale in privința
comportamentului prosocial. Părinții copiilor prosociali iși ghidează copiii spre povestiri,
filme si emisiuni TV care descriu cooperarea, impărtășirea și empatia și incurajează
compasiunea, generozitatea și dorința de a ajuta.
 In culturile tradiționale sunt insuflate valori prosociale in mai mare măsură decât culturile
ce pun accentul pe realizările individuale.
2. Agresivitatea:
Agresivitatea implicată in lupta pentru o jucarie, fără intentia de a-i face rău celuilalt copil, este
agresivitate de tip instrumental. Ea apare in principal in timpul jocului social; copiii care se bat
cel mai mult par, totodată, să fie cei mai sociabili și mai competenți. In mod normal, această
agresivitate se reduce pe masură ce copiii invață să ceară ce vor.
In toate culturile studiate, baietii sunt mai agresivi fizic si verbal decât fetele. Aceasta diferență
de gen este vizibilă de la vârsta de 2 ani. Totusi, fetele pot fi mai agresive decât par. Daca baietii
manifestă mai multă agresivitate fățisă (agresivitate indreptată in mod deschis spre o tintă),
fetele au tendința să practice, pe măsură ce cresc, agresivitatea rațională (socială). Aceasta se
referă la vătămarea sau afectarea relațiilor , a reputației sau a stării de bine psihic, deseori prin

3
tachinare, manipulare sau manevre de control. Ea poate include răspândirea zvonurilor, porecle
sau excluderea dintr-un grup.

Influențe asupra agresivității:

De ce unii copii sunt mai agresivi decât alții? Temperamentul poate să joace un rol. Copiii cu
afectivitate intensă și autocontrol redus tind să-și exprime agresiv furia.
Comportamentul părinților influențează puternic agresivitatea. Intr-un studiu, băieții in varsta
de 5 ani care au fost expuși prenatal la cocaina si care trăiau in medii sărace, instabile sau
stresante, doar cu mama, au tins să prezinte un grad ridicat de de comportamente agresive. Mai
mult, atașamantul nesigur și lipsa căldurii si afectiunii materne in perioada de sugar constituie un
factor de predicție pentru agresivitate in prima copilărie.
Agresivitatea poate să rezulte dintr-o combinație intre atmosfera familială stresantă si
nestimulatoare, disciplină dură, lipsa căldurii materne si a sprijinului social, contactul cu adulți
agresivi și violență.
Cultura poate influența gradul de agresivitate pe care-l manifestă copilul in comportament. In
Japonia, furia și agresivitatea sunt contrare accentului cultural pus pe armonie. Mamele japoneze
au o probabilitate mai mare decat cele americane de a folosi disciplina inductivă, atătând că
purtarea agresivă le face rău altora. De asemenea, mamele japoneze iși manifestă intens
dezamăgirea cand copiii incalcă standardele de comportament.
3. Frica:
Temerile pasagere sunt frecvent intâlnite in prima copilărie. Mulți copii cu varsta intre 2-4 ani
se tem de animale. La 6 ani, copiii au o probabilitate mai mare de a se teme de intuneric. Alte
frici intalnite frecvent sunt: frica de tunete, de doctori si de creaturi imaginare.
Copiii mici au o probabilitate mai mare de a se teme de un lucru care arata înfricoșător, cum ar
fi un monstru din desenele animate, decât de un lucru care chiar le poate face rău, de ex. o
explozie nucleară. In general, fricile copiilor mai mari sunt mai realiste și autoevaluatoare (de
exemplu, frica de a nu trece un test).
Fricile se pot naste din experienta personală sau din auzirea experiențelor altor oameni. Copiii
care au trăit experiența unui cutremur, a răpirii, a unui război sau a altui eveniment infricoșător,
pot să se teama de repetarea lui.

4
 Părinții pot să prevină temerile copiilor, insuflându-le sentimente de incredere si precauție, fără
a fi excesiv de protectori. Ei pot ajuta copilul care se teme, liniștindu-l și incurajând exprimarea
deschisă a sentimentelor.

Relațiile cu alți copii:

Deși oamenii cei mai importanți din lumea copiilor mici sunt adulții, relațiile cu frații și cu
tovarășii de joacă devin mai importante in prima copilărie.
1. Relațiile dintre frați
Cele mai frecvente și mai intense dispute intre frați au ca motiv dreptul de proprietate-cine este
posesorul unei jucării și cine are dreptul să se joace cu ea. In ciuda frecvenței conflictelor,
rivalitatea intre frați nu constituie tiparul principal de interactiune. Afectiunea, interesul,
tovărășia și influența predomină și ele in relațiile dintre frați.
Frații mai mari inițiază mai multe comportamente, fie prietenoase, fie neprietenoase, iar cei
mici tind să-i imite. Intrucât fratele mai mare tinde să-l domine pe cel mai mic, calitatea relației
este influențată mai mult de adaptarea afectivă și socială a copilului mai mare decât a celui mai
mic.
Calitatea relațiilor dintre frați tinde să se transfere si in relațiile cu alți copii. Copilul agresiv cu
fratii are o probabilitate mare să fie agresiv și cu prietenii, iar frații care se joacă adesea amiabil
impreună tind să-și dezvolte comportamente sociale.
2. Copilul singur la părinți
Copiii singuri la părinți tind să fie mai motivati pentru performanță și să aibă o stimă de sine
mai bună; ei nu se deosebesc de cei cu frați in privința adaptării afective, a sociabilității sau a
popularității.
Conform teoriei evoluționiste, părinții cu timp și resurse limitate acordă mai multă atenție
copilului unic, vorbesc mai mult cu el, fac mai multe impreună cu el și au așteptări mai mari de
la el decât părinții cu mai mulți copii.
La un experiment, din 731 de copii si adolescenti din mediul urban, cei cu frați au declarat un
nivel mai ridicat de depresie decat copiii singuri la părinți.

3. Tovarășii de joacă și prietenii

5
 Prieteniile se dezvoltă pe masură ce se dezvoltă și oamenii. Copiii de vârsta invățării mersului
se joacă alături de alți copii, dar abia in jurul vârstei de 3 ani incep să aibă prieteni. Prin prietenii
și prin interacțiune, copiii mici invață cum să se ințeleagă cu ceilalți.
De regulă, preșcolarilor le place să se joace cu copii de aceeași vârstă și de același sex.
Trăsăturile pe care le caută copiii mici la tovarășii de joacă sunt similare cu trăsăturile pe care le
caută la un prieten. Intr-un studiu, copii de 4 si 7 ani au evaluat drept cele mei importante
caracteristici ale prieteniei faptul de a face lucruri impreună, de a se plăcea reciproc, de a avea
grijă unul de altul și de a se ajuta reciproc.
Copiii mai mici au cotat trăsăturile fizice la un nivel mai inalt față de copiii mai mari, și au
cotat afecțiunea și sprijinul la un nivel mai redus.
Copiii preșcolari prefera tovarășii de joacă prosociali și resping perturbatorii, pretențioșii și
agresivii. Copiii mai puțin agreați tind să lovească la rândul lor sau să bârfească.
In concluzie, este foarte important ca parintii sa acorde importanta cresterii celor mici, iubire
neconditionata, atentie si, nu in ultimul rand, rabdare, deoarece acest lucru are urmari in viitorul
lor.

Bibliografie:
 Papalia Diane, Olds, Wendkos, Sally, Feldman, Duskin, Ruth, Dezvoltarea umană.
Traducere de Sonetto-Mîndrilă A., Editura Trei, Bucureşti, 2010.-Parentajul (pp.270-280)