Sunteți pe pagina 1din 3

Forme de manifestate a agresivităţii la copiii preşcolari

Agresivitatea şi violenţa sunt două stări ale sistemului psihofizic ce stau la baza
comportamentelor adaptative, a celor de dominare, sunt ostile şi sunt considerate ca fiind
moduri de comunicare primară si primitivă.
Mai mult ca altadată, se observă la copiii preşcolari o creştere în intensitate a
manifestărilor de violenţă şi agresivitate, exprimate cu precădere prin acţiuni fizice (lovirea
copiilor), verbale (jigniri, injurii, expresii neplăcute adresate copiilor), prin refuzul de a
colabora sau coopera cu colegii, prin distrugerea unor jucării sau prin adoptarea unei
conduite ostile.
Experienţa didactică ne demonstrează că la copii, sentimente care, în aparenţă, nu au
nimic în comun cu noţiunea de agresivitate sau violenţă, precum : teama, neliniştea,
frustrarea, gelozia, umilirea, şantajul emoţional, sunt strâns legate totuşi de acestea, ele
fiind o formă de manifestare a violenţei emoţionale.Dacă însă sentimentele enunţate mai
sus le putem defini ca fiind stări emoţionale, atunci agresivitatea şi violenţa, ca rezultat al
acestora, sunt mai degrabă forme de manifestare a lor.
Ştim că până la vârsta de 2-3 ani, sentimentele de răutate sau ură
sufletească,copilarească, nu au un obiect sau un subiect concret. Nu de puţine ori am
observat copii care, în joaca lor, îşi certau păpuşa pentru că ,,nu voia să mănânce’’ sau,, nu
stătea în cărucior’’, îşi admonestau fratele pentru că le-au luat o jucărie sau nu voiau să se
joace cu ei, îşi jigneau sora pentru că i-a tras de păr, nu vorbeau cu părinţii, făcând-o pe
supăraţii, pentru că nu le-au cumpărat dulciuri sau jucăria dorită. Formele de manifestare
ale copiilor în astfel de situaţii sunt diverse : bat din picioare, gesticulează din mâini,
izbucnesc în plans nervos şi nu pot să mai comunice cu adulţii, fac orice pentru a atrage
atenţia celor din jur, crezând că astfel vor avea câştig de cauză.
Considerăm însă că unele din aceste forme de manifestare sunt în limitele
normalului, deoarece copiii de 2-3 ani sunt în totalitate dependenţi de părinţi şi acestora le
revine rolul de a interveni pentru a corecta aceste comportamente, pentru a institui reguli, a
stabili limite, oferindu-le copiilor exemple corecte de comportament. Numai procedând
aşa, aceste manifestări de răutate infantilă vor fi de scurta durată, nu vor evolua şi mai
ales, nu vor degenera în alte sentimente.
Mai problematică este agresivitatea (cu violenţa ca formă particulară a agresivităţii)
manifestată la copiii de 5-7 ani. La această vârstă, orice manifestare de agresivitate sau
violenţă juvenilă este efectul unor deficienţe de educaţie exercitate asupra copiilor. Rolul
pe care îl au familia şi educatoarele în combaterea unor asemenea manifestări este imens.
Voi prezenta două cazuri de copii (5-6 ani) hiperactivi care se manifestă agresiv faţă
de colegii din grupă. Primul este cel al copilului A.A. (6 ani) care manifestă un
comportament agresiv faţă de copiii din grupă şi pe care, nu de puţine ori, am încercat să-l
determin să-şi schimbe această atitudine. Acest copil provenea dintr-o familie de
intelectuali, permanent ocupaţi, care îşi găseau foarte puţin timp pentru el iar
responsabilitatea creşterii şi educării lui reveneau în cea mai mare măsură bunicilor.
Aceştia îi tolerau orice copilului, el având întotdeauna ultimul cuvânt. Copilul petrecea
foarte mult timp în faţa calculatorului şi a televizorului, jucând jocuri şi vizionând desene
animate al caror conţinut nu era verificat sau restrictionat de adulţi, sfârşind prin a-şi însuşi
un limbaj agresiv, prin a-şi forma un comportament violent. Acelaşi mod de comportare
agresiv (verbal şi fizic) a încercat să-l adopte cu colegii din grupă. Am intervenit şi am
încercat să-l determin să se schimbe. Pentru moment, promitea că nu va mai agresa copiii,
nu le va mai lua cu forţa jucăriile, nu va mai strica ce au construit ceilalţi. Simţindu-se
supravegheat îndeaproape, acest copil a lăsat impresia că şi-a schimbat comportamentul în
relaţiile cu colegii. L-am surprins însă în momente deosebite: se purta corect cu colegii, nu
îi mai agresa, însă, dacă venea în contact cu copiii din alte grupe, în cadrul jocurilor în aer
liber sau cu alte prilejuri, îşi manifesta agresivitatea asupra acestora. Era vorba depre acel
transfer al agresivitatii asupra altor persoane. Mi-am impus atunci schimbarea
comportamentului faţă de acest copil, adoptând şi asigurându-i o atitudine de calm şi
linişte, atribuindu-i responsabilităţi precise în cadrul grupei.
L-am antrenat în diverse activităţi care îi solicitau din plin energia dar , în acelaşi
timp, îl determinau să-şi stapânească impulsurile agresive, lucruri pe care le-am cerut şi
părinţilor şi bunicilor copilului. Am discutat cu părinţii şi bunicii şi i-am rugat să limiteze
timpul petrecut de copil în faţa calculatorului şi a televizorului, sugerându-le să efectueze
plimbări în oraş, să-l dirijeze spre o activitate sportivă care să îi solicite din plin consumul
de energie de care dispunea. Efectul colaborării şi unitatea de cerinţe au fost benefice
pentru copil, acesta înregistrând progrese considerabile în comportarea cu colegii de grupă
şi cu alţi copii.
O altă situaţie tipică cu care ne confruntam şi care duce la apariţia violenţei (morale,
emoţionale sau comportamentale) la copil este lipsa căldurii, a afecţiunii şi instalarea în
sufletul copilului a sentimentului că nu este iubit, că este neglijat. Este cazul copilului S.L.
(6 ani) care dorea ca adulţii din preajma lui să- i se acorde mai multă atenţie, să se ocupe
mai mult de el, să-l mângâie şi să-l iubească. El căuta foarte mult compania adulţilor. Acest
comportament al copilului era determinat de faptul că părinţii lui erau plecaţi din ţară de
foarte multă vreme, el era crescut de bunici şi atunci când ceilalţi copii veneau cu părinţii
la grădiniţă, datorită stării psihice în care se găsea, el aştepta un moment prielnic pentru a-
şi agresa colegii, manifestându-şi astfel trăirile şi stările sufleteşti de frustrare, neglijare,
tristeţe, însingurare, interiorizare. Acest copil nu agrea jocul de rol,, De-a familia’’. Şi in
cazul lui a trebuit să intervin şi să-l conving că este la fel de iubit de către părinţi, chiar
dacă sunt departe . De un real folos mi-a fost în acest caz atitudinea copiilor care îi acordau
o atenţie deosebită, îl ocroteau, îl făceau să nu se simtă singur sau neglijat.
Aceste comportamente ale copiilor preşcolari lasă urme adânci în psihicul infantil şi
necorectate, ele capătă o singură formă : răutatea.
Se spune că dragostea este cel mai bun educator. Din dragoste pentru copii, familia
şi educatoarea trebuie să stabilească un cod al acţiunilor care să conducă la combaterea
agresivităţii şi a delicvenţei juvenile. Iată câteva dintre acţiunile care, exercitate permanent
asupra copilului, vor conduce, în timp, la combaterea agresivităţii şi violenţei juvenile :
-să spunem clar copilului ce are voie să facă şi să îi explicăm de ce nu are voie să
facă anumite lucruri ;
-să apreciem şi să lăudăm orice faptă bună pe care o face copilul ;
-de câte ori face un lucru neacceptat, să fie pus în situaţia de a explica această
conduită ;
-să ajutăm copiii să înţeleagă consecinţele faptelor lor ;
-să oferim permanent copilului modelul unui comportament corect, ştiut fiind faptul
că acesta este mai receptiv şi mai sensibil la ceea ce vede şi trăieşte efectiv, decât la
explicaţii ;
-să nu răspundem cu violenţă la manifestările similare ale copilului ;
-să nu pedepsim cu duritate comportamentul agresiv al copiilor deoarece, sub
imperiul fricii şi al spaimei, copilul îşi va înăbuşi sentimentele, va creşte interiorizat,
neincrezător în sine şi în acţiunile sale ;
-lipsa de diplomaţie din partea adulţilor va conduce la acutizarea crizei prin care
trece copilul iar sentimentele de ură ale acestuia nu vor dispărea ;
-să asigurăm copilului un climat de afectivitate şi siguranţa, astfel încât acesta să nu
cunoască sentimentele de ură, violenţă, neîncredere, spaimă ;
-să creem adulţilor (părinţi, bunici) oportunităţi pentru propria lor educaţie ( de
exemplu prin programul ,,Educam asa !’’), oferindu-le prilejul de a învăţa cum să-si
trateze propriul copil în situaţii diferite.
Considerăm că toate cele prezentate sunt doar semnale de alarmă că la vârsta
preşcolară agresivitatea există şi ea se tratează cu două ,,medicamente’’ :
 dragostea, oferită copiilor de către adulţi (părinţi şi educatoare)
 educaţia.
Acestea două nu se vor administra decât împreună pentru a obţine efectul dorit :
îndepartarea violenţei şi agresivităţii de sufletele candide şi pure ale copiilor.

Bibliografie :
1. Revista ,,Psihologia’’, nr.5/2001, pag.5 – 8
2. Revista ,,Pipo’’, Supliment pentru parinti’, nr.4/2005
3 ,, O carte despre…Cine este dulce…’’- Fundatia ,,Copiii nostri’’
3. Revista ,,Invatamantul prescolar’’ nr.3-4/2004, pag.34-37