C 2. Educabilitatea - Factorii Dezvoltãrii Psihice

Modulul psihopedagogic.
Psihologia educației
C 2.
EDUCABILITATEA - FACTORII DEZVOLTÃRII PSIHICE
 Ereditatea – premisa naturală a dezvoltării psihoindividuale

 Mediul – cadrul socio-uman al dezvoltării psihoindividuale
 Mediul intern – prenatalitatea și atașamentul prenatal
 Mediul extern – postnatalitatea și atașamentul postnatal
 Educația – factor determinant al dezvoltării psihoindividuale
 Autoeducația
 Educabilitatea
Asupra factorilor dezvoltării personalităţii au fost elaborate mai multe teorii

care pot fi clasificate în trei categorii:
• Teorii ereditariste sau ineiste care absolutizează rolul eredităţii,
neglijând sau chiar negând rolul factorilor externi; ele se bazează pe cazurile de
artişti sau oameni de ştiinţă proveniţi din aceeşi familie ca şi pe situaţiile în care
anumite aptitudini s-au cristalizat foarte de timpuriu (când rolul mediului şi al
educaţiei nu a avut timp să fie semnificativ);
• Teorii ambientaliste care absolutizează rolul factorilor externi (mediul
si educaţia) minimalizând sau negând rolul eredităţii; argumentul principal îl
reprezintă cazurile de gemeni care fiind adoptaţi de familii diferite au avut o
evoluţie diferită;
Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul de Formare a Profesorilor
Lector Univ. Dr. Irina MOȚĂȚĂIANU
Modulul psihopedagogic. Psihologia educației
• Teorii care evidenţiază dubla deteminare a dezvoltării, din partea

factorilor interni şi a celor externi care acţionează conţinuu, în grade şi in planuri
diferite pe parcursul vieţii: diponibilităţile oferite de progamul genetic sunt
actualizate, activate, stimulate de mediu şi educaţie;
• Paul Popescu - Neveanu include între factorii interni, alături de
ereditate şi capacitatea de autodeterminare, subliniind faptul că fiecare factor este
necesar dar nu şi suficient, că dezvoltarea presupune o permanenta confruntare
dintre cerinţele subiective şi exigentele externe, obiective (1978, p195- 197).
Fiecare dintre aceşti factori are anumite roluri şi o anumită pondere.
 Ereditatea - premisa naturală a dezvoltării psihoindividuale
Platon era de parere ca natura nu ne-a facut pe toti la fel, ci deosebiti in ceea
ce priveste aptitudinile si potriviti pentru anumite functii.
Allport afirma ca oamenii au disponibilitati intelectuale si fizice diferite,
care difera foarte mult intre ele
Ereditatea reprezintă însuşirea biologică generală a organismelor vii de a
transmite prin mecanisme genetice o serie de caracteristici naturale, stabile,
elaborate pe parcursul mai multor generaţii.
Se poate vorbi de o ereditate generală şi de una particulară.
Prin ereditatea generala se transmit caracteristici generale specific umane:
structura organismului, posibilitatea poziţiei bipede şi a mersului biped, o serie de
reflexe necondiţionate, trebuinţele primare, sistemul nervos central de tip uman,
analizatorii perfecţionaţi de-a lungul filogenezei, aparatul verbo-motor, potenţialul
gândirii, potenţialul vorbirii, potenţialul creativităţii. Funcţionarea unora, instalarea

altora, valorificarea tuturor se realizează numai în condiţiile integrării copilului din

primii ani de viata intr-un cadru sociocultural, unde acţionează ca fenomene
esenţiale intercomunicarea, interinfluienţarea şi modelarea culturală.
Prin ereditatea particulară se transmit o serie de caracterisici specifice
familiei: tendinţele creşterii, pigmentaţia pielii, ochilor, părului, grupa sangvină,
particularităţi ale metabolismului şi ale sistemului hormonal, anumite caracteristici
primare ale analizatorilor, ale memoriei, caracteristicile activităţii nervoase
superioare, temperamentul, talentul precum şi o serie de predispoziţii care stau la
baza dezvoltării individuale. Aceste predispoziţii au un caracter polivalent, ele pot
să evolueze într-o direcţie sau alta în funcţie de influienţele mediului şi ale
educaţiei precum şi de direcţia exersării (influienţată de mediu, educaţie, motivaţie,
capacitatea de autodeterminare). Caracteristici funcţionale favorizante ale
analizatorului auditiv pot fi valorificate prin exersare şi învăţare în domeniul
muzical sau în cel al limbilor străine, constituind premise pentru viitoarea
aptitudine muzicală sau pentru cea legată de intercomunicare sau poate rămâne
nevalorificată.
Echipamentul ereditar interacţionează cu mediul intrauterin şi suportă o
anumită nuanţare datorită procesului de adaptare la mediu. Totalitatea însuşirilor
transmise ereditar reprezintă genotipul. Interacţiunea genotipului cu mediul
constituie fenotipul.
Ereditatea creează perioade de sensibilizare foarte importante pentru
dezvoltarea treptată a personalităţii. Ereditatea determină momentele apariţiei
diferitelor structuri şi substructuri psihice ca şi succesiunea acestora. Pentru ca

potenţialul oferit de ea.să devină o realitate este necesară acţiunea adecvată a

mediului sociocultural şi a educaţiei. În acest sens P. Osterrieth (1976, p 17)
preciza: „există momente deosebit de favorabile pentru formarea anumitor tipuri de
conduită, dar pentru ca aceste conduite să se poată constitui, condiţiile externe
specifice trebuie să fie realizate tocmai în aceste momente”.
Acţiunea eredităţii asupra dezvoltării psihice se resimte mai mult la primele
vârste şi deci şi la vârsta preşcolară şi mai ales asupra proceselor psihice simple (şi
a formelor simple ale proceselor psihice) de tipul caracteristicilor primare ale
sensibilităţii, ale memoriei, ale proceselor afective simple. De aici o serie de
asemănări dintre copii şi părinţii lor în perioada copilăriei, asemănări referitoare la
momentul apariţiei şi la primele caracteristici ale conduitei verbale, conduitei
motorii, conduitei afective.
Implicarea eredităţii se resimte şi la vârsta bătrâneţii, când influienţează
dinamica alterării fizice şi psihice (mijlocită de calitatea existenţei anterioare,
prezenţa sau absenţa stresului prelungit ţi de lungă durată, experienţele trăite,
nivelul de cultură şi de educaţie).
Rolul eredităţii are un caracter probabilist: poate oferi individului o şansa
(ereditate normala) sau o neşansa (ereditate ratată).
Potenţialul oferit de ereditate nu posedă emergenţa necesară pentru a se
realiza de la sine; acţiunea sa atât asupra dezvoltării biologice cât şi asupra celei
psihice este mijlocită de mediul sociocultural (prin condiţiile concrete de viată
oferite, prin regimul de viaţă impus ca şi prin valorile socioculturale propuse,
exigenţele formulate explicit sau implicit) şi mai ales de educaţie. Şansa oferită de

ereditate poate fi sau nu valorificată de mediul sociocultural şi de educaţie aşa cum

neşansa poate fi (până până la un punct) sau nu compensată prin contribuţia
convergentă a mediului şi educaţiei.
Ereditatea este considerată premiză şi condiţie de bază pentru dezvoltare.
Mostenirea ereditara se refera la un complex de predispozitii.
Anumite functionalitati ale analizatorului auditiv nu reprezinta conditia
pentru care sa se afirme ca un copil are talent musical – un copil cu auz absolut nu
v-a fi un bun musician decat cu conditia sa sa fie stimulate educatia muzicala).
Astfel nedescoperita si nestimulata aceasta predispozitie genetica, ramane la
stadiul de potential nevalorificat, disponibilitate aptititudinala muzicala.
Aceleasi predispozitii ereditara poate fi valorificata diferit.
• O buna motricitate poate sta la baza obtinerii unor performante
deosebite in domeniul sportului, dar la fel de bine conditioneaza reusita in arta
coregrafica)
Nu exista particulaitati psihice ale unei personae despre care sa se poata
afirma ca ar fi in intregime determinate ereditar.
Dezvoltarea psihica este determinata de mai multi factori; se pune insa
problema masurii in care intervin unii sau altii din acesti factori.
Orice fiinta umana poate depasi limitele unei eventuale mosteniri ereditare
mai putin favorabile pentru realizarea performanta a unei anumite activitati.
Cu ajutorul motivatiei, vointei si determinare o persoana poate sa
compenseze, intr-o anumita masura, absenta unor calitati cu alte calitati, la fel cum

este posibil ca o alta persoana cu o mostenire genetica favorbila, sa obtina

performante mai scazute intr-un domeniu de care nu este atras sau nu exerseaza.
Mostenirea ereditara nu poate fi considerata asadar o conditie biologica
fatala a dezvoltarii viitoare in plan psihologic a unei personae.
Mostenirea genetica face ca:
• invatarea sa se produca mai usor in anumite domenii
• reusitele sa fie obtinute cu mai putin efort
Potentialul genetic favorabil reprezinta o conditie pentru inaltele
performante.
Tentative de a explica slabele rezultate scolare ale elevilor exclusiv prin
lipsa inclcinatiilor native pentru o anumita disciplina este inconsistenta.
 Mediul - cadrul socio - uman al dezvoltarii psihoindividuale
Mediul, cel de-al doilea factor al dezvoltării, poate fi definit ca ansamblul
condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi culturale in care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea individul. Se divide în mediu intern şi mediu extern.
Cosmovici (1998) arăta că acţiunea mediului este multiplă :
• directă (referindu-se aici la alimentaţie şi climă), şi
• indirectă (nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie).
Aceste influenţe pot proveni din mediul proximal (din imediata apropiere a
omului), sau din mediul distal (aflat la distanţă).
Cu toate că unii autori definesc mediul ca fiind totalitatea influenţelor
postnatale care se exercită asupra individului, alţi specialişti extind sfera acestor
influenţe nu doar la perioada postnatală ci şi la cea prenatală.

Astfel, putem vorbi de un mediu sau factori interni (intrauterin) și mediu sau
factori externi (fizic și social).
 Mediul intern - prenatalitatea și atașamentul prenatal
Bowlby, în 1951, susține ideea că predispoziția de a crea legături intime cu
alte persoane, este “componenta de bază a naturii umane”. El propune această
teorie pentru a explica afecțiunea care apare între părinți și copil, dar mai ales între
copil și mamă. Bowlby este de părere că scopul atașamentului copilului este să se
asigure că un adult este în apropiere pentru a-i oferi protecție și grijă.
Pe măsură ce se dezvoltă, copilului i se formează și modelele de reprezentare
internă ale sinelui, dar și reprezentări ale celorlalți și a interacțiunilor dintre ei.
Experiențele copilului cu mama sa au o influență mare asupra dezvoltării
personalității și asupra capacității sale de atașare în viața de adult.
Bowlby (1969) a definit atașamentul ca fiind legătura pe care o dezvoltă
copilul în cea de-a doua jumătate a primului an de viață față de mama sa, sau
persoana de referință.
Atașamentul este un proces amplu, complex, care se instaurează încă din
momentul în care femeia se pregătește să rămână însărcinată (vizite la doctor,
evaluarea stării de sănătate, alimentația, chiar situația financiară și statutul marital).
Dorința de a avea un copil se construiește de-a lungul vieții femeii, încă de la
vârsta de doi, trei ani, de când fetița se joacă cu bebelușul, imitând uneori
comportamentele mamei sale. Alteori, acele comportamente de joc sunt înnăscute.
Aici are loc identificarea fetiței cu mama sa, până în momentul în care apare
complexul Electra (reorientarea, către tată, identificare cu tatăl) (Winnicott, 2003).

Mary Muller (1993) a redefinit atașamentul prenatal, el spunea că relația

dintre femeia însărcinată și fetus este unică.
Studiul atașamentului prenatal s-a concentrat mai mult pe intensitatea și
calitatea legăturii dintre mamă și făt. Inventarul de Atașament Prenatal PAI Muller
și Scala de Atașament Mamă - Fetus MFAS a lui Cranley sunt instrumente care
evidențiază atașamentul unidirecțional mamă - fetus.
Stainton (1994) susține ideea contribuției cunoașterii fetusului în formarea
atașamentului. Rubin (1975) spune că mamele își recunosc copiii chiar dacă au fost
despărțite vizual și auditiv de ei. Acest fapt îl susținem și noi cu tărie, experiența
maternă ne-a dovedit că plânsul și vocea copilului sunt inconfundabile pentru
mamă. Mama își recunoaște copilul după voce, chiar dacă cei doi nu sunt în
aceeași cameră.
Cercetările citate mai sus indică faptul că atașamentul prenatal și relațiile din
familie influențează starea emoțională a femeii gravide, influențează sarcina, dar și
sănătatea fătului.
Atât starea de sănătate fizică, cât și starea de sănătate psihică a mamei este
foarte importantă pe tot parcursul sarcinii și nu numai, ci și după naștere, copilul
cunoscând mediul înconjurător și pe sine cu ajutorul și prin intermediul mamei
sale.
Factorii interni de mediu derivă din starea şi funcţionarea în plan fiziologic a
organismului matern.
Tulburările apărute în organismul mamei datorită regimului alimentar
deficitar, radiaţiilor, rubeolei, consumului de alcool, drog, tutun, infecţiilor,

consumului abuziv de medicamente şi vitamine, au efecte negative în planul

dezvoltării embrionare. Aceste efecte sunt cu atât mai grave cu cât intensitatea şi
frecvenţa factorilor nocivi sunt mai mari şi cu cât acţiunea acestora începe mai de
timpuriu.
Tabelul nr. Agenți teratogeni defavorabili dezvoltării fătului (după Robin Harwood, Scott A Miller,
Ross Vasta, Ed Polirom, 2010)
Agent teratogen Efect posibil

Cocaină Retard de crestere, nastere
premature, sindrom de sevraj
Heroină și metadonă Retard de crestere, nastere
premature, sindrom de sevraj, sindromul
mortii subite a sugarului
LSD și marijuana Nastere premature, retard de
crestere, rupere de cromozomi
Fumat Retard de crestere, prematuritate
Alcool Afectarea creierului si a inimii,
Cafeină retard de crestere, retard mental,
sindromul alcoolismului fetal
Aspirină In cantitati mari, pierderea
sarcinii, sangerari, problem respiratorii
Barbiturice Problem respiratorii
Anticonvulsive Anomalii ale inimii, retard de

crestere
Streptomicină Pierderea auzului
Tetraciclină Patarea dintilor, poate afecta
cresterea oaselor
Plumb Pierderea sarcinii, anemie, retard
mental
Mercur Dezvoltare anormala a capului si
a creierului, retard mental
Iradiere Leucemie, cancer, modificari
genetice, pierderea sarcinii, moartea
fatului
Dioxină Leucemie si alte tipuri de cancer
Pesticide Leucemie si alte tipuri de cancer
SIDA Malformatii congenitale,
sensibilitate crescuta la orice tip de
infectie
Citomegavirusul Surzenie, pierderea vazului, retard
mental
Herpes Retard mental, afectiuni ale
ochilor, moarte
Rubeolă Retard mental, afectiuni ale
ochilor, afectiuni ale inimii

Toxoplasmoză Anomalii ale creierului, retard

mental
Climatul familial tensionat, factorii stresanţi acţionând prin intermediul

emoţiilor negative, modifică chimismul sângelui mamei şi alterează dezvoltarea
fătului.
Astfel, in uter copilul este o fiinţa activa. Încă din saptamana a VI-a a
existenţei sale intrauterine””îşi pune bazele propriului său alfabet psihologic””.In
al III-lea trimestru de viaţă penatală copilul poate deja reacţiona senzorial, are deja
un sistem amplu de invăţare, afectivitate, memorie, inţelegere.
Leifer (1977) a descoperit că femeile atașate de fetus au perceput copilul ca
real și s-au ocupat de pregătirea mediului în care urma să vină acesta. Acest
comportament prezice atât comportamentul, cât și atitudinea acestora față de
copilul care urmează să vină. După naștere aceste mame s-au preocupat și au fost
mai atente la nevoile copiilor lor, în comparație cu femeile care au avut legături
mai slabe vis a vis de fetușii lor; acestea s-au dovedit a fi mai detașate față de
copiii lor.
Există o relație semnificativă între atașamentul prenatal și atașamentul
postnatal. Stilul de atașament prenatal influențează patternul de atașament mamă -
copil din primul an de viață (Bloom 1998, Muller 1996 și Mercer 2004).
Suntem de părere că între mamă și făt există o relație incomensurabilă, unde
cei doi sunt interconectați. Fătul intră în relație cu mama sa prin toate trăirile
afective ale acesteia (dispoziții, stări emoționale, prin voce, mângâieri, cuvinte
adresate). Mama și fătul trăiesc într-un perpetuum schimb emoțional, chiar încă din
această perioadă intrauterină, ceea ce simte mama, simte și fătul și invers.
Amândoi se simt unul pe celălalt și se atrag în relație. În această diadă există un
flux de sentimente și trăiri emoționale ce se mișcă în ambele direcții.
Cercetările citate mai sus indică faptul că atașamentul prenatal și relațiile din
familie influențează starea emoțională a femeii gravide, influențează sarcina
acesteia dar și sănătatea fizică și psihică fătului, precum și dezvoltarea ulterioară a
lui.
Știm foarte bine că fătul este într-o dependență atât fizică, cât și psihică de
mama lui, dar nu numai pe perioada intrauterină, ci și multă vreme după această
perioadă. Atât starea de sănătate fizică, cât și starea de sănătate psihică a mamei
este foarte importantă pe tot parcursul sarcinii și nu numai, ci și după naștere,
copilul cunoscând mediul înconjurător și pe sine cu ajutorul și prin intermediul
mamei sale.
Ambientalismul acorda o mare importanta influentei mediului asupra
dezvoltarii psihice. Ei considera ca ereditatea determina in mare masura
caracteristicile fizice, in schimb caracteristicile psihce sunt modelate, formate de
catre mediu si educatie.
Biologia moleculara, afirmă că „ organismele au capacitatea de a-și rescrie
programul genetic în vederea acomodării la mediu”.
De aici putem deduce că sistemele vii sunt dinamice, în plină mișcare și
dezvoltare, ele elaborându-se și reelaborându-se în funcție de mediul din care fac
parte.

Organismele vii sunt astfel capabile să-și reprogrameze materialul genetic în

funcție de mediu. Deci mediul este la fel de important ca și ereditatea și astfel,
poate influența, în mare parte, dezvoltarea psihică, emoțională și chiar socială a
copilului.
Mediul extern se divide la rândul sau în mediu fizic şi mediu sociocultural.
Mediul fizic acţionează, prin mijlocirea mediului sociocultural, asupra
dezvoltării biologice dar îşi pune amprenta şi asupra componentelor dinamico-
energetice (temperament), ca şi asupra unor caracteristici ale emotionaliităţii.
Constituie cadru pentru acţiunile educative orientate către formarea însuşirilor de
voinţă, atitudinilor, sentimentelor.
Mediul sociocultural determină şi modelează conţinutul dezvoltării psihice;
oferă individului valori socioculturale (valori ştiinţifice, artistice, tehnolgice,
modele de acţiune, criterii, comportamente) care, prin intermediul operatorului
special numit educaţie, permit formarea structurilor psihice complexe: deprinderi,
aspiraţii, convingeri, atitudini, sentimente (morale, psihosociale, estetice,
intelectuale), etc. Constituie sursă, cadru şi factor al dezvoltării psihice şi sociale.
Măsura în care mediul social se constituie într-un factor determinant al
devenirii umane este probată şi de existenţa asa zişilor “”copii sălbatici”” izolaţi
din varii motive de comunitatea umană.
Tema de reflexie:
Au existat astfel copii-leopard, babuin, panteră, gazelă, precum şi copiii lup. Un astfel de caz
celebru este cel al fetiţelor botezate ulterior Amala şi Kabala, descoperite in India la 9 octombrie 1921.
Ele trăiau alături de 3 lupi adulţi şi 2 pui, şi aveau un comportament asemănător cu cel al familiei

adoptive. Mai exact, ele nu achiziţionaseră mersul biped, ci umblau pe coate şi genunchi, aveau
calozităţile groase pe podul palmelor, pe coate şi pe genunchi. Lăsau să le atarne limba şi gafaiau,
lipăiau lichidele, dezgropau mortăciunile, se temeau de lumină. În timp ce ziua stăteau mai mult tolănite,
noaptea se agitau, gemand şi urland.
Cea mai mica dintre fetiţe a murit in acelaşi an in care a fost descoperită iar cealaltă a trait
pană la varsta de 17 ani;in cei 8 ani petrecuţi in tovărăşia animalelor, ea a ajuns să dobandească noi
comportamente:dupa 10 luni întindea mana cand solicita ceva, dupa 16 luni se ridica in genunchi, dar
doar dupa 6 ani a achiziţionat mersul biped. In ceea ce priveşte limbajul, la 17 ani vocabularul său
cuprindea 50 de cuvinte.
Astfel incă din 1949 au existat studii care susţin că in condiţii de internare pe perioade
mai lungi in spital, sau chiar abandon, copiii prezentau o apatie generala şi o anumită intarziere in
dezvoltare numită “hospitalism”, datorate lipsei de stimulare care ar trebui să vina din partea mediului.
Noi suntem de părere că sttimulări importante sunt cele care vizează sfera afectivitaţii, precum și sfera
senzorială, și cognitivă.
Deprivarea senzorială influenţează negativ nu doar fiinţele umane, ci şi
animale. De exemplu deprivarea senzorială totală, temporară la pisică (pleoape
cusute).
Într-un alt exemplu care demonstrează importanţa stimulărilor precoce ale lui Rosenzweig asupra
mediului imbogăţit şi a mediului sărăcit al şobolanilor. Diferenţele individuale între sobolani în privinţa
capacităţii de a rezolva probleme se datorează in mare masură influenţelor mediului. Astfel, există
diferențe semnificative intre cei crescuţi intre 4 şi 10 saptamani intr-un mediu sărăcit (cuşca mică, un
singur biberon pentru 3 şobolani) şi cei crescuţi intr-un mediu imbogaţit ( tot intre 4 şi 10 săptămani,
cuşca mare, diferite obiecte schimbate zilnic, cum a fi o scariţă, o roata, hrană şi apă. Șobolanii din a
doua categorie faţa de cei din prima prezentau un cortex cerebral mai greu şi mai dens, celulele gliale
erau mai numeroase, iar activitatea enzimelor era mai mare.
Este foarte importantă măsura in care individual rezonează cu factorii de
mediu care acționează asupra sa, deoarece, un factor de mediu indiferent este

nesemnificativ și nu stimulează dezvoltare (un conţinutul informational oferit la

clasă dacă este inaccesibil elevului , acesta va fi un factor care nu-I v-a stimula
dezvoltarea cognitivă.
Astfel, mediul este un factor ce poate stimula potenţialul oferit de
ereditate, el poate acorda o şansă dezvoltării, cu condiţia să nu fie unul ostil, ci
unul favorabil.
Intercomunicarea cu adultul, climatul familial, sentimentul securităţii,
motivarea adecvata, căldura afectivă, modelele comportamentale favorizează
dezvoltarea copilului.
Copilul străbate, succesiv sau simultan, mai multe medii, unele dintre ele
putând acţiona ca un factor frenator (mediu ostil, mediu insecurizant, mediu
substimulativ, mediu supraprotectiv). Şansa oferită de ereditate poate fi valorificată
sau nu de mediu, aşa cum neşansa poate fi compensată doar până la un punct de
acţiunile convergente ale mediului şi educaţiei.
Cu cât tulburările dezvoltării provocate de ereditate sunt descoperite de
timpuriu, cu cât acţiunile de corectare şi compensare desfăşurate de mediul
sociocultural încep mai devreme, cu atât se asigură mai bine mersul ascendent al
dezvoltării.
Deosebit de important, întrucât acţionează primul, este mediul familial cu
nişa de dezvoltare oferită. Din acest punct de vedere contează obiectele şi spaţiile
acesibile (care determină explorările, acţiunile materiale sau materializate,
orizontul cunoaşterii), cerinţele părintelelui (sub formă de persimisivităţi şi
resticţii) referitoare la performanţele aşteptate (domeniul, nivelul, momentul

realizării), reacţiile adultului la comportamentul copilului (de apreciere sau de

respingere), modelele oferite, etc (A. Neculau).
Cazul descris de H. Pieron (1954) –o fetiţă aparţinând unei populaţii
primitive din America de Sud, rămasă fără părinţi, a fost crescută într-un mediu
sociocultural deosebit de evoluat şi complex- este concludent pentru rolul nişei de
dezvoltare.
Sintetizând rolul mediului în dezvoltarea psihică, Tinca Creţu (2006, pp 27-
27) relevă următoarele aporturi ale acestuia: transforormator al echipamentului
ereditar, factor de socializare, sursă de cultură, sursă de modele de acţiune, factor
de confirmare sau infirmare a reuşitei, factor şi cadru pentru stimularea inteligenţei
şi creativităţii.
 Mediul extern – postnatalitatea și atașamentul postnatal
Nașterea este de o importanță crucială atât pentru mamă, cât și pentru copil,
astfel apare procesul de maturizare atât pentru unul, cât și pentru celălalt. Este un
prim moment de desprindere și maturizare, este un moment de separare, de ruptură
fizică și psihică, trăită de ambii ca dureroasă. Copilul trece din mediul acvatic și
sigur, cunoscut, într-un mediu aerian, nou și cu multe necunoscute. Singurul
element cunoscut este mama sa. Mama este matricea vieții, este ceea ce este viu,
este busola după care se ghidează nou-născutul. Momentele imediat după naștere
reprezintă o stare aparte în care mama se află într-o stare de preocupare față de
copilul său, iar copilul se află într-o stare de receptare. Primul contact al nou-
născutului cu lumea externă se face prin intermediul “celuilalt primordial”, mama.
El captează gesturile, vorbele, atingerile “celuilalt primordial”, mama, în vederea

acumulării de cunoștințe despre sine și despre lume. Copilul acumulează informații

mai întâi despre lume, descoperă lumea prin intermediul mamei, apoi se descoperă
pe sine prin comparație cu mama.
Plânsul nou-născutului reprezintă un act de comunicare, acesta fiind o
strategie de supraviețuire (copilul plânge când îi este foame, când îi este sete, când
îi este teamă, sau frig, când este ud sau speriat). Mama, “celălalt primordial”, își
dezvoltă capacitatea de a descifra plânsul propriului său copil.
Relația mamă – copil reprezintă cheia procesului de umanizare și socializare
a copilului.
Mama este cea care creionează fin dezvoltarea intelectuală și emoțională a
copilului. Integrarea copilului în societate depinzând în totalitate de sentimentul de
comuniune socială al mamei, ea face trecerea la ceilalți, îl ajută pe copil să își
lărgească sfera relațională. Toate acestea sunt realizate prin intermediul și cu
ajutorul mamei. Mama reprezintă persoana cea mai importantă din viața unui copil.
Pentru copil, mama este primul contact cu lumea, cu semenii, mama este centrul
experiențelor copilului.
Astfel, atmosfera în familiile conflictuale sau destrămate, absența controlului
și, mai cu seamă, lipsa afectivității acestora conduc la neadaptarea socială a
copilului și inevitabil la formarea unui stil de atașament defectuos. Familiile
avitaminizate din punct de vedere afectiv, precum și cele carențate moral, afectează
destul de frecvent atât dezvoltarea psihică (întârzieri în limbaj, exprimare verbală
greoaie, slabă concentrare a atenției, agitație psihomotorie), precum și inadaptarea
socială și chiar inadaptarea școlară (slabe abilități adaptative și de relaționare,

comunicare funcțională deficitară, slabe performanțe școlare, chiar abandon școlar,

dificultăți de învățare). Modelul parental, transmiterea de către părinți a unor valori
psihomorale dezirabile vor fi axul de susținere pe care se va cristaliza
personalitatea copilului.
Comportamentul copilului se realizează prin identificare și interiorizare cu
sine și cu cei apropiați lui. Astfel, personalitatea sa se formează într-un tot unitar,
fiind stimulată de dragostea părinților și afecțiunea împărtășită de membrii
familiei, precum și de securitatea și stabilitatea familială. Orice demisie a părinților
de la rolurile și sarcinile părintești conduc la debusolarea și destructurarea
personalității copilului.
Dacă un copil percepe mediul ca amenințător, ostil, această informație va fi
transmisă mai departe în creierul său. Aceste mesaje produc schimbări în sistemul
de creștere și dezvoltare, în sistemul său imunitar, stagnând creșterea și
dezvoltarea, sau inhibând-o.
Pe de altă parte, un mediu cald, suportiv, conținător, încărcat de siguranță și
afecțiune, transmit semnale pozitive subsistemului imunitar, neuro-vegetativ și
endocrin. Astfel, copilul crește și se dezvoltă conform vârstei sale cronologice,
crește conform ritmului său propriu de dezvoltare și devine mult mai rezistent fizic,
dar și psihic, la influențele și solicitările mediului extern.
Actiunea mediului poate fi in egala masura si o sansa a dezvoltarii dar si un
blocaj al acesteiea.

În concluzie, tinem sa precizăm ca functiile psihice sunt rezultatul modelarii

de catre mediu ambient a potentialului genetic. Caracteristica potentialului genetic
este plasticitatea.
Figura nr. Formarea atașamentului
 Educația - factor determinant al dezvoltarii psihoindividuale

Educaţia constituie factorul determinant în dezvoltarea personalităţii.
Poate fi definită ca ansamblul de acţiuni şi influienţe desfăşurate în mod
conştient în vederea formării şi dezvoltării personalităţii.

Mijloceşte acţiunile eredităţii şi ale mediului asupra dezvoltării ca şi

interacţiunile dintre ele; întreprinde pe tot parcursul vieţii individului, din
perspectiva unor finalităţi explicit formulate, acţiuni specifice.
Receptând şi operând cu valorile socioculturale selectate şi prelucrate de
educaţie, copilul le asimilează, le interiorizează şi le transformă în achiziţii psihice.
Premisele acţiunii educaţiei se află în educabilitate, acea disponibilitate a
fiinţei umane de a fi receptivă la influienţele educaţiei şi de a realiza pe această
cale acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate.
Educaţia (educaţia prin alţii şi autoeducaţia) asigură dezvoltarea proceselor şi
funcţiilor psihice, modelează capacităţile intelectuale, formează atitudinile si
trăsăturile caracteriale, cultivă moralitatea, stimulează creativitatea, inteligenţa,
pentru utilizarea obiectivelor preconizate utilizează strategii specifice, adaptate la
subiectivitatea individului.
Educaţia şi în special educaţia desfăşurata la vârsta preşcolară şi a şcolarităţii
mici amplifică, consolidează, completează, continuă, valorifică, sprijină
influienţele pozitive ale eredităţii şi mediului; compensează, până la un punct,
efectele lor negative. Ea "asigură unitatea, convergenţa şi coerenţa tuturor
factorilor implicaţi în dezvoltarea pesonalităţii" (E. Paun, 1988, p. 48).
Educaţia acţionează în limitele impuse de ereditate, acţiunile ei fiind, uneori,
defavorizate de mediul sociocultural în care trăieşte individul.
Educaţia si mediul intervin în dezvoltarea preşcolarului prin organizarea
activităţii acestuia, a invăţării şi a jocului, prin activarea, stimularea şi satisfacerea
trebuinţelor caracteristice vârstei. Pentru a satisface trebuinţa de cunoaştere,

trebuinţa de identitate, trebuinţa afectivă, trebuinţa de autoexprimare, psihicul

preşcolarului construieşte importante instrumente psihice şi le consolidează pe cele
existente.
Alături de cei trei factori fundamentali, activitatea are un rol importantnt în
dezvoltare, atât jocul ca activitate fundamentală pentru primele vârste ale
copilăriei, cât şi învăţarea. În cadrul activităţii copilul descoperă capacităţi umane
obiectivate, le re-produce într-un mod subiectiv, le asimilează şi le interiorizează.
Cea care declanşează, orientează, stimulează activitatea, selectează capacităţile
umane supuse asimilării, selectează influienţele externe este motivaţia.
Autoeducația
Pe măsură ce dezvoltarea se produce, în funcţie de nivelul acesteia şi de
calitatea educaţiei desfăşurate de alţii, intervine însăşi capacitatea de
autodeterminare care presupune capacitate de autocunoaştere, capacitate de
autoevaluare, capacitate de autoorganizare, capacitate de autoreglare.
Rolul autodeterminării în dezvoltare se manifestă în „selecţia interacţiunilor
cu ambianţa, căutarea conştientă şi voluntară a noi surse de cunoaştere, iniţierea şi
experimentarea unor activităţi, proiectarea şi realizarea unor schimbări ale
însuşirilor şi structurilor propiei personalităţi” (Tica Creţu, 2006, p.35). În fapt este
vorba de autoeducaţie.
Educabilitatea
Actiunea pedagogica stimuleaza crearea universului mental al copilului
ajutandu-l sa stapaneasca mediul extern si mai ales intern, sa se descopere pe sine,
sa se modeleze pe sine, astfel incat sa ajunga sa isi valorifice potentialitatile native.

Educatia mijloceste potentialul ereditar, care la randul sau este stimulat de

catre factorii de mediu.
Educatia este o component a sistemului social. Prin educatie se imbogatesc
relatiile dintre individ si societate favorizand formarea si dezvoltarea oamenilor
prin intermediul societatii dar si formarea societatii prin intermediul oamenilor
Conceptul care descrie masura in care subiectul uman poate fi modelat prin
educatie se numeste educabilitate.
Educabilitatea este un concept pedagogic fundamental care
defineşte relaţia de interacţiune existentă între trei factori fundamentali: ereditatea,
mediul şi educaţia.
Educabilitatea reprezintă o caracteristică fundamentală a finite umane
care desemnează capacitatea acesteia de formare, dezvoltare, modelare
continuă.
Educatiei îi revine rolul conducator în formarea si dezvoltarea personalitatii,
deoarece organizeaza într-o maniera optima influentele factorilor de mediu si, în
acelasi timp, depisteaza predispozitiile ereditare, le diferentiaza si le grabeste
intrarea în functiune suplimentandu-le forța.

Figura nr. Ereditate, mediu, educație

Rolul conducător în formarea și dezvoltarea individului il are educaţia.
Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii directe și complexe a
ereditatății, a –mediuiului și a educatției.
Educaţia optimizează, în măsura posibilităţilor, factorii ereditari și factorii
de mediu în vederea formării și devenirii personalității umane.
Educația creaza mijloacele necesare pentru depășirea obstacolelor oferite de
ereditate și mediu.
Educația oferă conținuturi și structurează aceste conținuturi în funcție de
potențialitățile fiecărui individ în parte



C 2. Educabilitatea - Factorii Dezvoltãrii Psihice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C 2. Educabilitatea - Factorii Dezvoltãrii Psihice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modulul psihopedagogic.

EDUCABILITATEA - FACTORII DEZVOLTÃRII PSIHICE

 Ereditatea – premisa naturală a dezvoltării psihoindividuale

Asupra factorilor dezvoltării personalităţii au fost elaborate mai multe teorii

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

• Teorii care evidenţiază dubla deteminare a dezvoltării, din partea

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

altora, valorificarea tuturor se realizează numai în condiţiile integrării copilului din

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

potenţialul oferit de ea.să devină o realitate este necesară acţiunea adecvată a

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

ereditate poate fi sau nu valorificată de mediul sociocultural şi de educaţie aşa cum

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

este posibil ca o alta persoana cu o mostenire genetica favorbila, sa obtina

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Mary Muller (1993) a redefinit atașamentul prenatal, el spunea că relația

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

consumului abuziv de medicamente şi vitamine, au efecte negative în planul

Agent teratogen Efect posibil

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Toxoplasmoză Anomalii ale creierului, retard

Climatul familial tensionat, factorii stresanţi acţionând prin intermediul

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Organismele vii sunt astfel capabile să-și reprogrameze materialul genetic în

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

nesemnificativ și nu stimulează dezvoltare (un conţinutul informational oferit la

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

realizării), reacţiile adultului la comportamentul copilului (de apreciere sau de

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

acumulării de cunoștințe despre sine și despre lume. Copilul acumulează informații

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

comunicare funcțională deficitară, slabe performanțe școlare, chiar abandon școlar,

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

În concluzie, tinem sa precizăm ca functiile psihice sunt rezultatul modelarii

Figura nr. Formarea atașamentului

 Educația - factor determinant al dezvoltarii psihoindividuale

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Mijloceşte acţiunile eredităţii şi ale mediului asupra dezvoltării ca şi

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

trebuinţa de identitate, trebuinţa afectivă, trebuinţa de autoexprimare, psihicul

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Educatia mijloceste potentialul ereditar, care la randul sau este stimulat de

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Figura nr. Ereditate, mediu, educație

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

S-ar putea să vă placă și