Filosofia lui Platon

Teoria cunoasterii si metafizica ideilor

Punctul culminant al flozofei platonice il reprezinta ceea ce de obicei in

conceptia platonica se numeste "teoria ideilor", si, din acest motiv, este corect
ceea ce afrma Windelband, ca "o expunere a flozofei platonice trebuie sa fe in
principiu o expunere a teoriei ideilor". Ce este aceasta teorie a ideilor ?
Anticipand, putem spune, deocamdata, ca ea este considerata a f cea dintai
incercare de a pune si a solutiona problema fundamentala a oricarei flozofi :
problema epistemologica. Este vorba aici despre intrebarea: cum este posibila
cunoasterea, sau, mai corect, cum este posibila cunoasterea stiintiiica ? Pentru a
raspunde la aceasta intrebare, Platon preia presupunerea socratica ca nu numai
orice capacitate tehnica sau politica ci chiar si orice virtute morala, trebuie sa se
fundamenteze pe stiinta. Si din acest motiv este necesar sa se clarifce mai intai
intrebarea: ce este stiinta ca "epistimi"? Postulatul unei virtuti intemeiate pe
stiinta pretinde o teorie a cunoasterii ca fundament al oricarei flozofi.

Inceputurile unui asemenea problematic il descoperim la unii inaintasi ai lui

Platon, Heraclit, a carui flozofe Platon o cunostea perfect de bine, a pus
intrebarea : exista ceva neschimbator, ori totul este intr-o eterna curgere ? In fata
acestei intrebari, flozofi eleati afrma-o existenta ce ramane, cu toata
schimbarea, identica cu sine insasi si vorbesc despre ideea unei legitati pe care
se fundamenteaza toate intamplarile din lume. Dar eleatii se opresc la o
existenta corporala. Un progres fata de acestia reprezinta flozofa lui Democrit,
care opune lumii senzoriale a lui Parmenide, atomii si spatiul gol ca find singurele
existente adevarate, asadar niste necesitati de natura gandita, ce sunt in acelasi
timp si principii ale cercetarii stiintifce. Si mai trebuie sa amintim aici si pe
sofsti, care, in subiectivismul lor, negau posibilitatea oricarei cunoasteri, generalvalabile. Acela care afrma, fata de subiectivismul si scepticismul sofstilor,
posibilitatea cunoasterii adevarului, a fost Socrate. Dar si acesta se margineste
doar sa faca deosebirea intre "doxa" si "epistymy", cunoastere si opinie sau
parere. El arata ca numai cea dintai este cunoastere adevarata, cunoastere
notionala, sau "intemeiata", findca numai notiunea ramane neschimbata in
vesnica schimbare a lucrurilor, prin aceea ca ea poate f formata la fel la toti
oamenii. Numai notiunea poate poseda general-valabilitate, si numai ea poate f
obiect al cunoasterii adevarate. Presupunerea pe care o facea Socrate era ca
ratiunea, gratie careia se poate ajunge la formarea notiunilor, este facultatea de
cunoastere comuna tuturor oamenilor si de aceea ea este singura origine a
adevarului. Continuatorul si desavarsitorul acestei conceptii socratice este Platon.
Insa acesta din urma a adancit si mai mult "conceptul" socratic si l-a transformat
in "Idee". Platon n-a expus in nici un dialog al sau, intr-un chip sistematic, teoria
sa despre idei. O pregatire epistemologica a acestei teorii o gasim in dialogul

"Teetet". Nu stim cine a defnit stiinta ca perceptie, dar Platon este silit sa
combata aceasta conceptie, din motivul ca, in vesnica devenire si schimbare in
care se gasesc lucrurile senzoriale, simturile nu pot mijloci o cunoastere precisa si
clara a acestora. Simturile nu sunt decat niste organe prin care sufletul nostru
percepe lumea vazuta si de aceea ele duc la o cunoastere relativa. Fiindca nu
orice reprezentare ne descopere adevarul cu privire la lucruri. Nici chiar ca
intuitie ea nu poate face acest lucru. Cheia spre adevar se afla in gandirea
dialectica, findca numai aceasta poate fxa relatia notionala intre general si individual. In dialogul "Teetet", Platon arata ca adevarul nu poate f cunoscut decat
prin "nisis" si nu prin perceptie. Perceptia presupune, desigur, o activitate
reflexiva, ce poate duce la formarea unei pareri sau reprezentari (doxa). Aceasta
poate sa aiba o importanta mare pentru gandirea obisnuita - mai ales daca este
vorba despre o reprezentare corecta. Dar nazuinta flozofca nu putea sa ramana
la o astfel de cunoastere. Despre existenta lucrurilor, despre deosebirea sau
egalitatea, asemanarea sau neasemanarea acestora, despre numarul,
frumusetea sau uratenia lor, simturile nu ne pot spune nimic, findca despre
aceasta nu ne poate lamuri decat activitatea gandirii, care singura poate
compara lucrurile si formula asemenea silogisme.

Pentru Platon acestea sunt acelea care constituie esenta (ousia) lucrurilor, ceea
ce ramane in suvoiul schimbator, mereu neschimbat si identic cu sine insusi.
Filozoful face distinctia intre ceea ce este mereu si nu devine niciodata si intre
ceea ce este mereu in devenire si nu este niciodata. Ceea ce ramane mereu
identic cu sine poate f sesizat numai prin gandirea rationala, iar ceea ce se naste
si dispare, fara sa fe o existenta adevarata, este reprezentat prin perceptie si
parere. Cea dintai este prototipul, cea de pe urma numai copia. De aceea,
cunoasterea autentica nu poate f numita decat cunoasterea prototip sau a
existentei.

De o insemnatate mare in ceea ce priveste cercetarea esentei stiintei este pozitia

lui Platon fata de subiectivismul lui Protagoras. In concordanta cu principiul sau
fundamental, dupa care omul - ca individ - este masura tuturor lucrurilor, acest
sofst afrma justifcarea oricarei pareri si prin aceasta el neaga atat posibilitatea
erorii cat si posibilitatea unui adevar absolut. Platon combate aceasta conceptie
sofsta, aratand ca ea contine o contrazicere si o totala negatie a adevarului.

Intr-un singur punct Platon se gaseste in concordanta cu sofstii : in privinta

perceptiei senzoriale. Aceasta - asadar calitatile senzoriale ale lucrurilor - are
numai o valabilitate subiectiva, findca ea este pentru fecare ins deosebita. Ba ea
poate f deosebita chiar si pentru unul si acelasi individ, ceea ce inseamna ca
perceptia senzoriala nu poate f mijlocitoarea unui adevar obiectiv, din pricina ca
simturile sunt si ele intr-o continua schimbare. Din acest motiv, pentru Platon, o
stiinta nu poate f adevarata decat ca stiinta despre existenta reala, care este

eterna, nedevenita si neschimbatoare. O asemenea existenta nu poate f decat

Ideea. Iar o asemenea cunoastere nu poate f mijlocita decat de catre suflet pe
calea gandirii pure, a gandirii ce reuseste sa se degajeze
de orice senzorialitate (activitate a simturilor). Gandirea si perceptia au,
asadar, fecare un obiect propriu si sunt rezultatul unor factori deosebiti :
gandirea este rezultatul celei mai nobile puteri a sufletului, iar perceptia este
produsul organelor de simt ale corpului. Cu aceasta Platon restringe valabilitatea
afrmatiei socratice, de mai sus, numai la domeniul simturilor, si fundamenteaza
astfel autonomia cunoasterii rationale, un fapt ce va influenta mult dezvoltarea flozofei antice grecesti si va naste in istoria flozofei directia idealismului
flozofc.

In felul acesta Platon ajunge la intrebarea despre care vorbeam mai sus : in ce
consta flozofa adevarata si cum este ea posibila ? Cercetatorii mai noi au facut
dovada ca, in deceniul dupa moartea lui Socrate, Platon a trecut printr-o criza, ce
l-a facut sa se indoiasca ca ar exista o asemenea cunoastere. Dar doua fapte l-au
convins pana la urma ca o cunoastere obiectiva este posibila. Aceste fapte sunt :
intai cunoasterea matematica si in al doilea rand notiunile morale ; legea morala
pe care el o traise asa de evident cu ocazia mortii lui Socrate. Cautand sa ajunga
la un raspuns clar cu privire la cunoastere, Platon a ajuns sa fundamenteze o
conceptie despre Idei.

Conceptia despre Idei constituie un fel de "dogmatica" a intregii flozofi

platonice. Ea constituie continutul epistemologiei si al metafzicii platonice si este
de o importanta hotaratoare pentru logica, psihologia, etica si politica acestui
flozof. Platon ajunge la formularea teoriei despre Idei plecand de la principiul
socratic ca stiinta adevarata nu este decat stiinta ce se fundamenteaza pe
notiuni. Care este insa originea acestei cunoasteri ? Am vazut ca, dupa Platon,
perceptia senzoriala nu poate f, din pricina ca aceasta nu poate constitui decat
cel mult un simplu motiv si nu ratiunea sufcienta a cunoasterii. Cum am putea
noi sa ajungem, de exemplu, cu ajutorul perceptiei, la notiunile de "egalitate" sau
de "identitate", aceasta din motivul ca noi nu putem percepe niciodata egalitatea
si nici identitatea "in sine". Atat in dialogul Cratilos cat si in Teetet Platon se
ocupa cu relativitatea perceptiei senzoriale, pentru a dovedi absurditatea
afrmatiei lui Protagoras. "Mai inainte" si "mai tarziu", "mai mare" si "mai mic",
"egal" si "neegal" nu sunt calitati pe care le-ar avea lucrurile "in sine", ci ele sunt
doar un fel de ipoteze pe care le faureste spiritul uman pentru a stapani fenomenele. "Spiritul sau gandirea gaseste legi, carora le urmeaza senzorialul.
Intrucat spiritul incearca acest lucru, el face experienta cu un asemenea concept
sau lege, ce au facut servicii nespus de bune, dar deodata devin insufciente.
Atunci trebuie sa fe gasite idei din ce in ce mai inalte si in felul acesta sfarsitul
influenteaza asupra inceputului si invers". Caracteristica dialecticianului tocmai
aceasta este, ca el se coboara de la ipoteza la realitate si de la ipoteza se ridica
la alte ipoteze din ce in ce mai inalte, pana ajunge la cea mai inalta ipoteza : la
Ideea Ideilor. In dialogul Sofstul, Platon exprima prin acest cuvant, ideea ca

natura are in aceasta calitate spirituala marele ei coefcient, Logosul devine ratiunea formulata si exprimata in exterior. Pentru Platon gandirea este o vorbire
interioara, in care sufletul se intreaba si tot el raspunde. Tinta suprema a
cunoasterii nu este alta decat tocmai acest Logos. Desigur noi nu credem, cum
afrma acest lucru Kinkel, ca Platon ar f constient ca ideea este identica cu o
"vesnica tema", findca aceasta este o idee kantiana. Dar putem spune, totusi, ca
este posibil ca Platon sa f presimtit acest lucru. Atunci cand Kant in "Critica ratiunii pure" si in "Critica puterii de judecare" va afrma ca noi trebuie sa consideram
natura "ca si cand" ea ar f creata de o finta rationala in cel mai inalt grad, Kant
nu va face altceva decat va lamuri, nespus de clar, ceea ce la Platon nu era decat
o simpla presimtire, pe care acest flozof o exprima intr-o haina mitica.

Este ideea ipotezei celei mai inalte sau ideea identitatii dintre gandire si
existenta. Legatura intima dintre idealismul platonic si cel kantian devine si mai
vizibila, daca tinem cont ca, in locurile amintite, Kant fundamenteaza identitatea
dintre existenta si gandire pe postulatul "Dumnezeu", iar Platon pe Ideea de bine,
care era identica cu creatorul lumii (Timaios), o idee ce va avea urmari
importante in etica. Despre aceasta mai departe. Acum sa ne ocupam mai
deaproape de metoda ipotezei, in legatura cu care trebuie sa tinem cont de trei
puncte de vedere: de reamintire, de originea si comunitatea ideilor.

Platon cauta sa explice metoda ipotezei prin acel vestit mit al reamintirii. In
"Menon" teoria despre reamintire este introdusa de Platon cu referire la "Pindar si
multi alti poeti", iar in "Phaidros" si "Phaidon" ea este presupusa ca find
cunoscuta. Dar cum se face ca cunoasterea este reamintire ? In "Menon" Platon
isi pune aceasta intrebare si raspunde ca, cum se poate explica faptul ca cineva,
care n-a auzit niciodata de principii matematice - cum este cazul sclavului Menon
- intrebat de Socrate, ajunge totusi la cunostinta unor asemenea principii? Platon
nu stia ca exista ceva pe care flozofa moderna, incepand cu Kant, o numeste
"energia creatoare a constiintei" sau "spontaneitatea spiritului" si de aceea el
solutioneaza aceasta aporie in felul urmator : sufletul trebuie sa f intuit aceste
principii si idei intr-o alta viata, intr-o alta lume, in care el a preexistat. Platon se
afla aici sub influenta misticii orfce-pitagoreice, pe care el a cunoscut-o, probabil,
in cea dintai calatorie pe care a facut-o in Italia sudica. Si, zice Platon, findca
sufletul a primit cunoasterea inaintea vietii acesteia, atunci este sigur ca orice
cunoastere sau stiinta adevarata este reamintire (anamnysis). Pentru a lamuri
aceasta problema, Platon ia in ajutor mitul. Sufletul omului a intuit, dupa acest
mit, Ideile in stare de preexistenta. Dar prin intrarea lui in trup si in aceasta lume,
sufletul a uitat iarasi aceste Idei. Reamintirea lor este trezita in clipa in care omul
priveste obiectele din aceasta lume, ce au o asemanare sau neasemanare cu
Ideile, ce au fost intuite in stare de preexistenta. Este aici vorba: despre legea
asocierii prin asemanare.

Cu o indrazneala mare dezvolta Platon in "Phaidon" gandul ca o idee, ca aceea a

"egalitatii", a fost primita de suflet mai inainte ca acesta sa f avut o perceptie
senzoriala. Ea se gaseste, deci, latenta in suflet, pana in clipa in care o serie de
perceptii pun in miscare activitatea sufletului - asemanare, combinare,
rationament - si astfel acestea trezesc reamintirea. Iar atunci cand - intr-un chip
mitic - in "Phaidon", Platon ne spune ca noi am intuit Ideile intr-o stare de preexistenta, el vrea sa spuna si sa accentueze ca notiunile sunt supratemporale si
in nici un caz ca acestea ar f innascute, in sensul ca sufletul le-ar aduce de-a
gata, findca atunci ar insemna ca omul ar trebui sa le si poata justifca indata ce
omul se naste. In sens logic, deci, "anamnysis" nu inseamna la Platon numai
o aducere aminte, ci si o noua cunoastere, o largire a cunoasterii, sau, cum se
exprima Kinkel, "o creatie prin gandire". Platon - ca de altfel si Kant mai tarziu se apara impotriva unei interpretari, care ar intelege prin reamintire asa ceva ca
"idei" innascute cum intelegea Descartes. Ideile sunt supratemporale si, ca atare,
paradigme, dar nu in sensul ca ele ar poseda o durata vesnica in timp, ci numai
intrucat ele fac posibile timpul, spatiul si intreaga natura. In felul acesta Platon
depaseste cu mult conceptia socratica despre stiinta. Stiinta si, deci, adevarul
insemna pentru grecii antici concordanta reprezentarii cu obiectul ei. Iar daca
stiinta adevarata consta din concepte (notiuni), atunci in continutul acestora
trebuie sa se descopere si sa fe cunoscuta existenta adevarata, realitatea
absoluta. Plecand de la aceste consideratii socratice, Platon reuseste sa fundamenteze o noua metafzica, dupa cum observa si Windelband, care are pretentia
sa expuna existenta adevarata.

Insemnatatea adanca a acestei metafzici consta in dublul inteles al notiunii

"Idee". Ca functiuni, ca activitati intelectuale, Ideile sunt notiuni, concepte, mai
ales concepte universale ; ca obiecte, ce sunt cunoscute in continutul
conceptelor, Ideile sunt forme ale realitatii adevarate, sau principii ale formarii,
ceea ce inseamna, la Platon, existenta in toata plenitudinea ei. Ideile sunt entitati
metafzice supratemporale de o generalitate de nimic tarcuita si cele mai sublime
realitati in care lucrurile din lume isi au temeiul lor existential. In acest sens, noi
avem, de exemplu, Ideea frumosului (in sens subiectiv) ca notiune, numai findca
obiectul ei, ca frumosul in sine este o esenta absoluta ca forma a realitatii adevarate.

Aici este vorba despre vechea intrebare despre existenta adevarata, despre
esenta ce se pune acum cu toata seriozitatea flozofca. Punctul de plecare se afla
in axioma parmenidiana ca numai existenta poate deveni obiect al gandirii.
Lucrurile, ce sunt prezente, isi au adevarul numai intrucat ele pot f formate in
notiuni, asadar participa la Idei. Prin notiuni noi cuprindem realul, notiunile au
insa in vedere generalul, ceea ce ramane, in care obiectele isi au structura lor, cu
alte cuvinte formele. Aceste forme sau Idei, cum le numeste Platon, reprezinta,
asadar, existentul real. Aceeasi idee vrea sa o demonstreze, dupa cum vom
vedea, si psihologia platonica: numai aceste idei pot f sesizate de gandire, totul
in afara de ele se desface intr-o continua schimbare si poate produce doar o

perceptie. Realitatea acestor idei este tot atat de sigura, ca si actul insusi al
gandirii, cat si adevarul activitatii cunoasterii. Esente supratemporale, prototipuri
ca existente adevarate, realitati sublime sunt aceste Idei, in care obiectele lumii
noastre isi au temeiul lor, cat si scopul catre care se indreapta spiritul omului. Ele
sunt premisele necesare ale oricarei teleologii, pentru Dumnezeu, care le-a fxat
si pentru oameni, care le sesizeaza.

Pozitia noastra in lumea aceasta senzoriala e ca si cand ne-am afla intr-o pestera
subpamanteana si am vedea numai umbrele lucrurilor pe peretii pesterii. Aceia
care nu vad decat aceste umbre le tin de adevarata realitate. Dar flozoful, care a
reusit sa se elibereze din pestera intunecata si sa se ridice la intuitia divinului si
sa participe la lumea Ideilor, stie ca adevarata realitate nu se afla decat in lumea
aceea de sus, in timp ce lumea senzoriala ne arata numai umbre.

Pentru ca aceasta sa se intample este necesara o intoarcere : omul trebuie sa se

intoarca de la senzorial, la ceea ce este suprasenzorial. Prin acest mit, Platon face
un apel ca omul sa se intoarca de la trecator, la ceea ce este vesnic, sa se ridice
la lumea cereasca, sa se rupa de lumea colbului si sa se ridice, cum spuneam, la
intuitia Divinului.. Platon subliniaza faptul ca "aceia care au ajuns la acea inaltime
nu mai sunt aplecati sa se intoarca la ocupatii umane cotidiene, ci sufletele lor se
simt mereu impinse sa ramana acolo sus.

In clipa in care sufletul nostru, zice Platon, priveste o forma frumoasa se trezeste
in acesta "reamintirea" frumosului originar, pe care l-a intuit candva "dincolo" si
ne umple sufletul cu nostalgia de neinvins, dupa acel prototip etern. Aceasta
nostalgie ne mana, asemenea unei nebunii divine, cu o putere demonica, ca sa
realizam in aceasta lume o copie a acestui prototip. Este vorba aici despre acel
mult slavit "Eros", care la Platon este dorul sufletului nostru dupa ceea ce este
vesnic, dupa Bine, Frumos si Adevar si ca nazuinta ce misca sufletul flozofului, ca
sa ajunga la cunoasterea adevarata a esentelor lucrurilor, la esentele pe care
acesta le-a intuit candva "dincolo". In culori aprinse a descris poetul-flozof, al
carui suflet era plin de nostalgia dupa Vesnic, in Symposion si in "Phaidon"
aceasta "erotica" a sufletului flozofului...

Desigur nu Platon este acela care a pus in circulatie teoria despre Eros,
dar flozoful antic are meritul de a-i f dat acestui concept o importanta centrala
in viziunea sadespre lume si viata. Mitul erosului este de aceea considerat a f in
centrul acestei viziuni, ce da posibilitatea ca sa intelegem temeiurile metafzicii
Ideilor. Teoria despre Eros si teoria despre idei se afla in flozofa platonica intr-o
perfecta sinteza. Teoria despre Idei duce cu necesitate la teoria despre Eros.

Caracteristica flozofei platonice este dualismul dintre lumea Ideilor si lumea

senzoriala. Aceste doua lumi se afla una in fata alteia, dar nu ca avand
amandoua aceeasi valoare. Este menirea omului, care se afla intre aceste doua
lumi, sa le lege, cu scopul suprem, desigur, de a se elibera de lumea senzoriala si
a se salva in lumea suprasenzoriala. In felul acesta, daca omul se intoarce de la
lumea senzoriala si se ridica in lumea suprasenzoriala, lumea suprasenzoriala,
lumea Ideilor, cucereste, ca sa ne exprimam asa, lunea senzoriala. Acest lucru
insa nu e posibil decat gratie Erosului, care incalzeste si determina pe om la suisul inspre lumea Ideilor. Spre deosebire de crestinism care vorbeste si despre
"catavasis" Platon nu cunoaste decat o "anavasis", o urcare a omului spre divin,
impins de nazuinta pe care o naste nostalgia dupa ceea ce este divin. Caci ideile,
ca forte impersonale, nu sunt capabile sa faca cuceriri. Raportul dintre cele doua
lumi este unilateral: nu exista decat o miscare de la ceea ce este jos in sus.
Dinspre idei nu pleaca nici o actiune salvatoare pentru om. Lucrurile participa la
lumea Ideilor, dar acestea din urma nu participa la lumea lucrurilor. In clipa in
care omul este trezit la privirea lucrurilor senzoriale si presimte ca acestea ii
indica Ideile, el este curprins de impulsul Erosului, asadar de nostalgia dupa
lumea pura a Ideilor. De aceea Erosul il determina pe om la intoarcerea despre
care vorbeam mai sus. El este o putere reala ce impinge sufletul spre lumea
Ideilor. Daca n-ar f acest Eros, intre cele doua lumi n-ar f nici o miscare. Ele ar
sta una langa alta, fara sa se atinga. Erosul este marea sansa a lumii Ideilor, fata
de lumea senzoriala, caci desi Ideile nu sunt in stare sa contribuie la mantuirea
sufletului omenesc din inchisoarea corporalului, totusi omul are, dupa Platon,
menirea ca, gratie nostalgiei "erotice", ce se aprinde in sufletul sau, sa ajute
Ideilor ca sa se impuna ca puteri in lumea senzoriala, prin aceea ca Ideile devin
motive determinante ale vointei omului (thymos, thymoeides).

Sufletul omului este - dupa Platon - de origine divina. De aceea asa cum piatra
este atrasa in jos, tot asa si sufletul - gratie Erosului - este atras in sus. Totul in
lume are nazuinta freasca sa-si ia locul natural, ce ii revine in conformitate cu
natura sa. De aceea sufletul tinde si el catre lumea divinului. Si el este impins
spre aceasta lume de puterea Erosului, din pricina ca intuitia Ideilor, a Divinului,
este hrana dreapta a sufletului. Erosul este legea gravitatiei in imparatia sufletului, legea care impiedica sufletul sa fe multumit in lumea temporalului, prin
aceea ca ii aminteste acestuia mereu, ca el nu este in aceasta lume, decat un
musafr si un strain, ca el nu are aici "casa statatoare", ci ca patria lui se afla in
transcendent. Idee ce l-a influentat pe Nemesios de Emessa in al sau
tratat Despre natura omului si pe alti Parinti ai Bisericii.

Deoarece "iubirea platonica" este fals inteleasa in vorbirea de toate zilele, este
necesar sa staruim aici mai mult asupra acestui concept. Pentru aceasta este
necesar sa ne referim la ceea ce se spune despre aceasta iubire, in dialogul
"Symposion". Tragedianul Agathon a invitat cativa prieteni la sine, pentru a
sarbatori cu acestia cea dintai victorie, pe care el a obtinut-o cu o piesa a sa la
Olimpiada. Lasam la o parte amanuntele, care au dus la hotararea ca, cu aceasta

ocazie, sa fe petrecuta seara cu cuvantari de lauda la adresa Erosului. Dupa ce

au vorbit mai multi comeseni ii veni randul si lui Socrate si in cuvantarea pe care
el a tinut-o se afla cea mai inalta intelepciune, la care s-a putut ridica Platon.
Socrate este de parere ca antevorbitorii sai n-au inteles ce este Erosul : acestia
au proslavit Erosul ca find un Dumnezeu desavarsit de fericit si de frumos ; dar
Socrate neaga ca Eros ar f un Dumnezeu. Pentru acesta, Erosul inseamna
nazuinta si nostalgia dupa Frumos si Bine. Cine este insa in posesia adevarului
desavarsit, al Frumosului si al Binelui desavarsit, cum este cazul cu zeii, acela nu
cunoaste aceasta nostalgie si nazuinta, caci se nazuieste numai spre ceea ce cineva nu are. Desi Erosul nu este nici bun si nici frumos, acest lucru nu inseamna
ca el este urat si rau. El nu este nici Dumnezeu si nici om, ci intre acestia. Erosul
este un demon mare. Nostalgia este demonul Eros, el este ceva intre muritor si
nemuritor, intre intelepciune si lipsa de ratiune ; el mijloceste intre zei si oameni
si de aceea el este mereu animat de o anumita tendinta. Erosul este iubirea
paradigmelor eterne - a Binelui, a Frumosului, a Adevarului. Deci, nu este vorba
despre posesiunea acestor paradigme spre care nazuieste sufletul. Nu, posedarea
trebuie sa fe eterna asa cum Adevarul, Binele si Frumosul dureaza din eternitate
in eternitate. Platon descrie Erosul ca find un copil al saraciei si al bogatiei. In
ziua de nastere a Afroditei au procreat Poros (Belsugul) cu Penia (Saracia) Erosul
si acesta poarta prin lume calitatile parintilor sai. Iata de ce Erosul platonic este
nostalgie, dorinta, din pricina ca sentimentul defcientei este un element
constitutiv al acestuia. Un Eros care ar poseda totul, dupa ceea ce el nazuieste,
este o contradictie in adjecto. Iubirea este motivata la Platon prin valoarea
obiectului ei. De aceea nu este sufcienta determinarea Erosului ca iubire ce
nazuieste spre ceva, findca exista si o iubire ce atrage sufletul in jos, spre lumea
senzoriala : este iubirea senzuala. Spre deosebire de aceasta, Erosul este
nazuinta sufletului dupa lumea cereasca, dupa lumea Ideilor, si, ca atare, el este
drumul omului divin. Iubirea platonica este nazuinta spre nemurire, caci omul
trebuie sa devina asemenea cu Dumnezeu. Ea este acea putere ce face ca finta
trecatoare din noi sa doreasca arzator sa se faca eterna stapana a Binelui, a
Frumosului si a Adevarului. Iar mijlocul, stiinta cu ajutorul careia se poate realiza
acest ideal, este flozofa. "Ea se afla intre posesia sau stiinta absoluta a zeilor si
nebunia insensibila a fintelor inferioare ; ea se afla la mijloc, ca nazuinta si
iubirea dupa stiinta. Zeii sunt atoatestiutori, marea masa a oamenilor este
nestiutoare, flozofi sunt aceia care vor sa stie".
Ideile, ca prototipuri eterne, nu pot f sesizate decat de gandirea pura miscata de
Eros, deci, de gandirea ce s-a eliberat de orice este senzorial, din pricina ca Ideile
n-au nimic senzorial, ele find entitati si forme imateriale, principii ale formarii si,
de aceea, ele formeaza, dupa cum am mai remarcat, alaturi de lumea materiala,
o lume proprie, o lume mai inalta. In acest chip Ideile devin la Platon forme si
esente imateriale.

Dar gandirea nu poate prinde si sesiza aceste esente decat daca aceasta este
calita in exercitiul dialecticii; daca este calita in nobilul exercitiu a carei menire
este sa precizeze si sa deosebeasca clar conceptele fxind raporturile dintre

acestea. Filozofa este de aceea regina tuturor stiintelor, findca, in timp ce toate
celelalte stiinte, chiar si matematica, pleaca de la presupuneri nedovedite,
dialectica se ridica pana la temeiul originar al tuturor lucrurilor si in lumina
acestuia lamureste esenta conceptelor.

Sintetizand, am putea spune ca, in concordanta cu distinctia pe care Platon o

face intre perceptie si stiinta, el mai deosebeste, dupa cum am vazut, doua feluri
de cunoasteri : cunoasterea rationala si parere; acestea sunt doua facultati
deosebite. Prima are ca
obiect lumea necorporala si suprasenzoriala a Ideilor, in timp ce alte doua moduri
de cunoastere inferioare (credinta si presupunerea) au ca obiect corpurile si
copiile sau aparentele acestora. Acestor doua feluri de cunoastere le corespund la
Platon diferite grade ale realitatii. Realitate pura nu au decat prototipurile
lucrurilor, Ideile, si de aceea numai despre acestea exista o cunoastere si o stiinta
adevarata.