Grădinița cu Program Prelungit și Program Normal ,,Crai Nou’’, Municipiul Ploiești

Prof. ȋnv. preşcolar Ene Alina

1
 Adaptarea procesului instructiv – educativ la
particularitățile individuale ale copilului

Motto: “Copiii sunt ca florile,

ele toate ȋnfloresc ȋn momente diferite”

Una dintre tendințele modernizării învățământului vizează flexibilitatea procesului

instructiv – educativ pentru a asigura dezvoltarea capacităților și aptitudinilor fiecărui copil în
raport cu propriile posibilități.
Pedagogia diferenţiată poate fi definită ca o „pedagogie individualizată care recunoaşte
elevul ca o persoană având reprezentările sale proprii asupra situaţiei de formare; o
pedagogie variată care propune un evantai de demersuri, opunându-se astfel „mitului
identitar” al uniformităţii, al falsei democraţii conform căreia toţi trebuie să muncească în
acelaşi ritm, în aceeaşi durată şi urmând aceleaşi itinerarii. O asemenea pedagogie se
constituie ca fundament teoretic şi practic al luptei cu eşecul şcolar, cu orice formă de
excludere” (Halina Przesmychi, 1991).
Instruirea diferențiată vizează adaptarea activității de învățare – îndeosebi sub raportul
conținutului, al formelor de organizare și al metodologiei didactice – la posibilitățile diferite
ale preșcolarilor, la capacitatea de înțelegere, ritmul de lucru propriu unor grupuri de
preșcolari sau chiar fiecărui copil în parte. Didactica modernă se bazează pe racordarea
acțiunilor instructiv-educative la nevoile și potențialul copiilor, pe considerarea
particularităților de vârstă și individuale ca indicator orientativ prioritar.
Educaţia diferenţiată a învăţării are la bază un sistem centrat pe copil. Abordarea
diferenţiată se poate realiza la diferite nivele şi componente:
• Obiective educaţionale: obiectivul central al educaţiei este dezvoltarea personală şi
pregătirea individului pentru viaţa socială într-o societate în continuă schimbare;
• Curriculum: curriculum nucleu şi curriculum la decizia şcolii;
• Forme de organizare a activităţii: frontal, pe grupe, pe echipe, individual;
• Metode şi strategii didactice: metode active – participative, de învăţare prin cooperare
alternate cu lucru independent;
• Metode şi tehnici de evaluare;

2
 Pentru a promova un act educaţional care să respecte individualitatea fiecărui
prescolar, într-o societate şi un sistem educaţional democratic, cadrul didactic tebuie să-şi
fundamenteze intervenţiile didactice pe următoarele cerinţe cadru ale acţiunii educaţionale:
- potenţialul individual trebuie valorificat maximal;
- asigurarea egalităţii de şanse la educaţie presupune recunoaşterea şi respectarea
diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită;
- adaptarea şcolii la posibilităţile aptitudinale, nevoile, problemele ori interesele de
cunoaştere ale preșcolarilor este o necesitate a educaţiei pentru toţi şi a educaţiei pentru
fiecare.
Organizarea diferenţiată a procesului instructiv – educativ ar trebui să fie o practică
incluzivă normală în fiecare sală de grupă pentru că:
 copiii învaţă în ritmuri diferite;
 copiii au stiluri de învăţare diferite;
 cadrele didactice trebuie să asigure valorizarea potenţialului fiecărui copil /elev.
Organizarea diferenţiată a procesului instructiv - educativ schimbă relația profesor-
preșcolar: profesorul sprijină copilul în învățare, stabilește conținuturile și materialele
necesare, el îndrumă și sintetizează rezultatele.Organizarea diferenţiată presupune:
 adaptarea conţinuturilor;
 adaptarea proceselor didactice;
 adaptarea mediului de învăţare – fizic, psihologic, social (climatul din grupă);
 adaptarea procesului de evaluare: standarde de performanţă şi evaluare (descriptori/
criteriile de evaluare).
Adaptarea conţinuturilor trebuie să aibă în vedere atât aspectul cantitativ (volumul de
cunoştinţe), cât şi aspectul calitativ (procesele cognitive implicate dar şi viteza şi stilul de
învăţare al prescolarilor şi conexiunile interdisciplinare);
Procesele didactice trebuie să țină cont de faptul că: preșcolarii diferă între ei din
punctul de vedere al aptitudinilor al ritmului de învățare, al gradului de înțelegere al
fenomenelor, al capacității de învățare, al motivației. În procesul de predare putem adapta:
mărimea sarcinii, gradul de dificultate al sarcinii (numărul de sarcini de învăţare pe care să le
realizeze preșcolarii, tipul de probleme de rezolvat, reguli de rezolvare a sarcinii, modul de
realizare al sarcinii etc). Adaptarea proceselor didactice presupune și adaptarea metodelor de
predare (metode de învăţare prin cooperare, metode activ –participative, jocul didactic etc)
pentru ca preșcolarii cu capacități de învățare să fie instruiți pe grupe, dar cu teme

3
diferențiate; individualizarea prin munca independentă diferențiată, în activitățile frontale
elevii cu dificultăți să fie tratați individual; timpul de lucru alocat (creşterea sau scăderea
timpului de lucru alocat rezolvării unei sarcini); nivelul de sprijin (asigurarea sprijinului
suplimentar pentru unii prescolari, de către cadrul didactic de la grup). Adaptarea procesului
de evaluare prin mijloace diferite: proiecte, produse (scrise, orale, vizuale, kinestezice,
proiecte, portofolii,etc.),evaluarea prin probe scrise poate fi înlocuită prin probe orale,
demonstrarea cunoştinţelor acumulate prin mijloace/activităţi practice. Evaluarea trebuie să
vizeze identificarea progresului realizat de preșcolar luând ca punct de plecare rezultatele
evaluării iniţiale (evaluarea individualizată).
Desfăşurarea unor activităţi diferenţiate are următoarele avantaje:
 toți preșcolarii vor participa la activitățile propuse și vor fi implicați în rezolvarea tuturor
sarcinilor;
 fiecare preșcolar va fi implicat în activitate și va avea ceva de realizat;
 fiecare preșcolar va reuși să rezolve sarcina propusă și cadrul didactic va ști cum/când să-i
sprijine pe cei care au nevoie de ajutor suplimentar;
 toți preșcolarii vor primi sprijinul necesar atunci când vor avea nevoie;
 colectivul clasei va fi un colectiv închegat, iar preșcolarii vor lucra împreună și se vor
sprijini unii pe alții în învățare prin cooperare;
 lacunele nu se vor constitui în bariere în învățarea preșcolarilor și nu vor produce
probleme majore mai târziu;
 toți pre;colarii vor trăi succesul și vor fi motivați pentru învățare;
 activitatea cadrului didactic va deveni mai eficientă și va economisi timp în predare pentru
că nu va fi nevoie să revină frecvent asupra conținuturilor sau să realizeze programe de
pregătire suplimentară pentru preșcolarii care au lacune în învățare.
Putem sublinia în acest sens rolul deosebit de important al cadrului didactic în
generarea unui climat de încredere în posibilitățile individului încât să combată complexul de
inferioritate pe care îl trăiesc mulți dintre cei care nu pot atinge performanțele ridicate și, de
asemenea, să combată atitudinea de uniformizare a condițiilor de învățare și dezvoltare pentru
indivizii capabili de performanțe.
Prin natura lor, activităţile desfăşurate în grădiniţă dezvoltă copiilor spiritul de
observaţie şi de investigaţie, cultivând imaginaţia, gândirea creatoare, orientează activitatea
psihică, disciplinează conduita şi contribuie, în sfârşit, la formarea rapidă şi mai eficientă a
mecanismelor psihice, care înlesnesc şi condiţionează învăţarea, munca, fiind necesare la

4
intrarea copilului preşcolar în şcoală. Pentru obţinerea reuşitei acestora, condiţia de bază este
aceea ca elementul de joc să rămână o dominantă a întregii activităţi din grădiniţă, chiar dacă
sarcinile procesului instructiv devin din ce în ce mai complexe.
În activităţile zilnice pe care le desfăşoara la grădiniţă copilul trebuie să găsească
elemente care să-l solicite corespunzator stadiului de dezvoltare atins de el. Dacă aceste
elemente sunt prea uşoare, nu trezesc interesul copilului, îl conduc cel mai adesea la
plictiseală. Dacă gradul de dificultate al elementelor stimulative depăşeşte posibilităţile
copilului,acesta se va considera neputincios şi, în cele din urmă îl va lua pe „nu pot” în braţe.
Învăţământul individualizat constă în împlinirea unor sarcini de lucru de către fiecare copil în
mod independent. Indiferent de forma de organizare pe care o alege, educatoarea are un rol
deosebit de important. Şi această formă are avantajele şi dezavantajele ei. Dintre avantaje
amintim:
- îl ajută pe copil să-şi însuşească deprinderi de muncă intelectuală;
- îl ajută la eliminarea lacunelor;
- respectă particularităţile de vârstă;
- conduce la aprecierea cât mai exactă a capacităţilor fiecărui copil tratat separat;
Pe lângă aceste avantaje învăţământul diferenţiat şi individualizat prezintă şi unele
limite, de care cadrul didactic trebuie să ţină seama:
- copilul se poate izola de colectiv, dacă activitatea nu este dirijată atent şi nu este îmbinată
cu activităţi frontale;
- răpeşte mult timp şi prezintă dificultăţi, deoarece preşcolarii şi şcolarii mici nu ştiu să-şi
organizeze munca independentă;
- pretinde cadrului didactic o perfectă stăpânire a acestei strategii;
Pentru a putea ajunge la o diferenţiere autentică şi eficientă în instruirea copiilor,
trebuie să îndeplinim două obiective:
- cunoaşterea particularităţilor psihice ale copiilor în corelaţie cu randamentul lor cu privire
la interese, inclinaţii, viaţă afectivă;
- clasificarea psihologică a copiilor în procesul instruirii privind particularităţile activităţii
de gâdire şi capacitatea de învăţare.
În funcţie de receptivitatea copiilor la învăţare se va stabili ritmul de lucru tinând cont
de capacitatea lor de asimilare se vor alege formele de muncă, metodele, ritmul de lucru.
Orice acţiune de diferenţiere a instruirii, trebuie să pornească întotdeauna de la sesizarea
trăsăturilor comune, dar şi a deosebirilor dintre subiecţi, deosebiri manifestate pe mai multe

5
planuri:tip dominant al proceselor nervoase superioare, dezvoltare intelectuală, capacitate de
învăţare, ritm de lucru, interes, înclinaţii şi altele.
În tratarea diferenţiată a copiilor, pe fondul activizării întregii grupe, am pus
întotdeauna accentul pe sporirea caracterului formativ al activităţilor, prin aplicarea unor
metode şi procedee activ – formative. Totodată, am căutat să dezvolt relaţii interpersonale cu
o puternică rezonanţă afectivă şi să pun accent pe relevarea ipostazei copilului ca subiect al
educaţiei.
Mediul educativ creat în grădiniţă trebuie să lase copilului libertate de mişcare şi
acţiune, de exprimare şi cooperare, atât în relaţia educatoare-copii cât şi între copii. Deoarece
uneori instruirea uniformă nu ne este de ajutor, trebuie să ne îndreptăm spre învăţarea pe
domenii, zone sau centre cum sunt numite în învăţământul alternativ. Trebuie să ne
îndreptăm tot mai mult spre o instruire individualizată. Am constatat că aplicând această
strategie de învăţare pe zone-arii, educaţia este făcută echilibrat atât faţă de individ cât şi faţă
de grup.
O sală de grupă dotată cu materiale stimulative, folosite în mod creativ, face ca fiecare
copil să-şi iniţieze un proces de învăţare propriu, în ritm propriu. Opţiunile exprimate de copii
în mod individual sunt adecvate nivelului lor de dezvolare. Pe măsură ce educatoarea observă
comportamentele copiilor, ea evaluează ariile de interes sau preocupările speciale şi
formulează obiective individuale pentru fiecare copil, bazându-se pe cunoaşterea psihologică
şi pe observaţiile efectuate.
Obiectivele astfel conturate pot fi atinse prin adaptarea mediului de învăţare şi prin
facilitarea unor oportunităţi pentru procesul educaţional.
Se urmăreşte astfel:
a) Încurajarea intereselor: pentru un copil care evită să-şi asume riscuri prin extinderea
gamei de activităţi desfăşurate, educatoarea poate extinde o activitate deja familiară
copilului prin integrarea în cadrul ei a unor noi activităţi. Un exemplu: lui Victor îi place
să construiască, dar ezită să deseneze sau să scrie. Educatoarea îi poate da o planşă, câteva
foi de hârtie şi benzi desenate pentru lipit, cerându-i să facă un semn de circulaţie rutieră
sau o etichetă cu semnul interzis, pe care să le lipească pe “autostrada” pe care o
construieşte. Un alt exemplu: Silvia este o fetiţă care vorbeşte atât de încet, încât cu greu
poate fi auzită atunci când este în grup. Educatoarea îi dă Silviei o păpuşă, o alătură altei
fetiţe care se joacă tot cu o păpuşă şi le roagă pe amândouă să se joace cu păpuşile care
vor cânta sau vor spune cu voce tare refrenul unui cântec cunoscut.

6
b) A învăţa unii de la alţii: J. Piaget referindu-se la importanţa socializării afirmă că cel mai
bine copiii învaţă unul de la altul. Capacitatea de înţelegere a copiilor poate fi facilitată
punând copilul care nu înţelege o noţiune, lângă altul care a reuşit să o asimileze. De
exemplu, copilul care nu a înţeles cum se execută un vaporaş prin îndoirea hârtiei
urmăreşte cum colegii din grup realizează vaporaşe, pentru a le pune în mişcare pe
„mare”. Se încurajează astfel munca în echipă.
c) Axarea pe nevoi specifice pentru a le oferi posibilitatea să-şi dezvolte unele deprinderi şi
talente, educatoarea le poate crea ocazii diferite. De exemplu, dacă educatoarea a observat
că mai mulţi copii întâmpină dificultăţi în a folosi forfecuţa, propune desfăşurarea unor
activităţi care să le stimuleze musculatura mâinii, cum ar fi apucarea obiectelor cu penseta
sau cleştele ori plasarea cârligelor pe un şevalet sau pe frânghia de rufe a păpuşii; apoi
pasul următor ar fi ruperea hârtiei pentru a se ajunge în final la tăierea ei.
d) Învăţarea integrată: copiii pot propune teme sau pot iniţia proiecte individuale.
Proiectele trebuie să decurgă dintr-un interes arătat de unul sau mai mulţi copii, interes
verificat de educatoare pentru a vedea cât este de durabil. În cazul în care copiii continuă
să manifeste o deosebită curiozitate în legătură cu anumite subiecte, un proiect bazat pe
această temă este proiectat, dezvoltat şi extins de către copii împreună cu educatoarele.
Educația diferențiată și personalizată a copiilor poate fi unul dintre răspunsurile școlii la
reforma învățământului romanesc. Dacă pentru mult timp copilul trebuia să se adapteze
grădiniței sau școlii, în zilele noastre este din ce în ce mai evident că grădinița și școala
trebuie săse adapteze nevoilor specifice și particularităților copilului. Abordarea diferențiată
aduce în discuție adaptarea învățământului la particularitățile psihofizice ale copilului, ceea ce
presupune o foarte bună cunoastere a copilului în ceea ce privește temperamentul, priceperile,
deprinderile, interesele, potențialul intelectual, trăsăturile depersonalitate etc. Pe de altă parte,
dincolo de aceste caracteristici individuale, educatorii trebuie să cunoască „ereditatea socio-
culturală” pe care copilul o aduce din familie.Respectarea diferențelor individuale duce la
crearea unor situații de învățare care să permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru
realizarea acelorași obiective. Implicarea unei multitudini de procese psihice potențează
caracterul formativ al demersului educațional și creează condițiile favorabile pentru
activitatea ulterioară de învățare. Ca proces, învățarea implică o serie de componente psihice,
diferite de la un copil la altul. Drept urmare, organizarea situațiilor de învățare urmează să
asigure condiții de dezvoltare a componentelor structurale ale personalității umane. Aceasta
implică crearea situațiilor de învățare care să determine o participare activă a copilului în
procesul de învățare prin interacțiuni diferite.

7
 Teoria inteligențelor multiple formulată de Gardner argumentează ceea ce se constată,
de altfel, în viața cotidiană: avem stiluri de învățare distincte, ceea ce solicită o abordare
diferită, individualizată, pe durata întregului proces de educare și formare.Așadar, în contextul
dat de prezentul curriculum, întâlnim domeniile de dezvoltare a copilului și anume:
Domeniul estetic şi creativ
Domeniul om şi societate
Domeniul limbă şi comunicare
Domeniul ştiinţe
Domeniul psiho-motric
Domeniile experiențiale sunt numite ,,câmpuri cognitive integrate’’ (L. Vlasceanu),
întrucât, acestea transced granițele dintre discipline. Urmărind stilul de învățare, conținutul
predat poate fi adaptat cu ușurință de către educator, la fiecare domeniu experiențial în parte,
astfel să răspundă la nevoile fiecărui copil în parte.Totodată, învățarea individualizată poate fi
definită ca acțiune a cadrului didactic în direcția proiectării și realizării activității
didactice/educative în funcție de particularitățile bio-psiho-socio-culturale ale fiecarui copil.
Aceasta se realizează prin individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învățămant și a
metodelor de predare-învățare-evaluare- autoevaluare.
Premise ale învățării individualizate:
 Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului;
 În activitatea de învățare, între copii există diferente semnificative de ritm, volum,
profunzime si stil;
 Egalitatea șanselor în ceea ce privește educația trebuie să se instituie prin recunoașterea și
respectarea diferențelor de capacitate înnăscută și dobândită.
 Egalitatea accesului la educație presupune o școală adaptată posibilitatilor aptitudinale și
nevoilor fiecaruia.
A educa nu mai poate însemna a “fabrica” oameni conform unui model comun, unic,
ci înseamnă a elibera din fiecare om ceea ce-l împiedică să fie el însuşi, şi a-i da
posibilitatea să se împlinească, să se realizeze conform felului său singular de a fi în
lume.Copilul este fiinţa care doreşte să se exprime, să crească, să-şi manifeste libertatea, să-şi
dobândească unicitate.
Menirea educatoarei este de a crea şi întreţine un mediu care să solicite şi să menţină
trează atitudinea creatoare şi constructivă a copilului, să încurajeze imaginaţia.

8
 Putem deveni o societate bună pentru copiii noştri, dacă urmărim constant propria
perfecţionare, dacă menţinem un schimb permanent cu ceea ce este mai bun în epoca în care
trăim.

Bibliografie:

Albu, Gabriel – Introducere într-o pedagogie a libertăţii, Iaşi, Editura Polirom, 1998
Bocoş, Muşata – Instruire interactivă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană,
2002
Ionescu, Miron – Demersuri creative în predare şi învăţare, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2000
Ionescu Miron, Radu Ioan – Didactica modernă, 2001.
Radu Ioan – Învățământul diferențiat. Concepții și strategii, 1978.
Tircovnicu V, Învățământfrontal, învățământindividual, învățământpe grupe, 1981