Familia ca factor de risc în dezvoltarea copiilor

Disciplina:Psihosociologia familiei
Lect.univ.dr.:Robu Viorel
Studente:Pletea (Stan) Roxana
Șerban Alexandra
Rogoz Ioana
Specializarea:PIPP,anul III
 CUPRINS:

1. Violenţa domestică
2. Încarcerareaunui părinte
3. Separarea şi divorţul
4. Decesul unui părinte
5. Recăsătorirea şi efectele ei asupra copilului
6. Familiile afectate de abuzul sau dependenţa de
alcool sau droguri
7. Concluzia
8. Bibliografia
 Violenţa domestică

Cercetările cu privire la efectele psihologice ale violenţei

domestice asupra femeilor şi copiilor evidenţiază nocivitatea
asociată acestui fenomen, reliefând, în cazul copiilor, niveluri
ridicate ale comportamentelor de internalizare şi externalizare, ale
fricii şi îngrijorării, dar şi tulburări comportamentale.

Funcţionarea psihologică maternă negativă şi modul de

exercitarea rolurilor parentale constituie predictori
semnificativi ai adaptării copiilor la aceste experienţe
(Levendosky şiGraham‑Bermann, 2001).
 Wilson, Smith Stover şi Berkowitz (2008) sintetizează o
serie de teorii ale dezvoltării, dovezi neurologice şi
studii genetice care explică mecanismele princare
expunerea la violenţă în cadrul copilăriei conduce,
mai târziu, la dezvoltarea unui comportament violent. În
acest context,autorii menţionaţi se referă la cazul
copiilor expuşi la un stil parental coercitiv şi
punitiv, care sunt în situaţia de risc de a
dezvolta ulterior trăsături de personalitate antisocială
şi de a comite infracţiuni violente.

Aceeaşi copii prezintă probleme emoţionale,

simptome depresive, o tendinţă mai mare la
izolare, dificultăţi la şcoală, un nivel mai ridicat
de agresivitate în comparaţie cu covârstnicii lor
care nu sunt martorii unor astfel de evenimente.
 Există o serie de factori mediatori ai reacţiei la violenţa domestică. În
acest context, unii autori (Jaffe,Wolfe, Wilson şi Zak, 1985, 1986, apud
Bediş Goddard, 2007) susţin că, în comparaţie cu fetele,băieţii din familiil e
în care violenţa domestică este prezentă manifestă mai multe probleme
comportamentale, îndeosebi de externalizare.
 În privinţa vârstei, autorii concluzionează că apariţia
violenţei domestice mai devreme în viaţa copiilor este asociatăcu mai multe
rezultate negative.
-Un alt mediator al reacţiilor copilului este reprezentat de calitatea relaţiei
mamă‑copil,marcată adesea de un stil parental inconsistent, de oscilare a
mamei între ieşiri violente sau retragere din relaţia cu copilul şi încercări disperate de
a compensa. De altfel,părinţii care trăiesc în relaţii violente se autodescriu ca
frustraţi şi neajutoraţi cu privire la abilitatea lor de a‑şi proteja copiii, fiindu‑le
simultan dificil să fie disponibili emoţional, sensibili sau responsivi la copiii lor.
Atunci când părinţii trăiesc într‑o frică perpetuă, copiilor le lipseşte simţul încrederii
şi
securităţii,fundamentul dezvoltării emoţionale armonioase.Copiii martori ai
Violenţei domestice prezintă adesea un stil de ataşament nesigur în condiţiile în care
sunt pedepsiţi de mamele lor violentate şi înregistrează, la rândul lor, un nivel
ridicatde conflict în relaţiile cu covârstnicii, pentru că
Internalizează un model orientat spre conflict în relaţionarea cu ceilalţi
(Levendosky,Huth‑Bokcs şi Semel, 2002;McCloskey şi Stuewig, 2001; apud Bedi şi
Goddard,2007).
 Violenţa din relaţiile soţ‑soţie este asociată cu un risc mai ridicat ca mamele
şi taţii să îşi abuzeze copiii;aceştia pot fi răniţi neintenţionat în cazul
conflictelor sau pot fi folosiţi de tată ca armă împotriva
partenerei sale. Copiii pot fi afectaţi de confuzie,se pot simţi responsabili şi pot
manifesta un nivel ridicat de distres în prezenţa furiei adulţilor.
Ybarra,Wilkens şi Lieberman (2007) susţin că este mai probabil ca martori
ai abuzului să fie copiii mai mici,care, ulterior, pot prezenta întârzieri în
Dezvoltare cum ar fi folosirea toaletei sauachiziţia mersului, dezvoltarea vorbirii
etc.Deficitele verbale timpurii sunt deosebit de problematice, deoarece
Limbajul constituie temelia funcţionării academice, iar problemele de la nivelul
achiziţiei şi dezvoltării sale conduc la performanţe academice reduse,dificultăţi de
concentrare, absenteism ridicat şi interes scăzut pentru activităţile şcolare şi
sociale.
Adolescenţii martori ai violenţelor între părinţi prezintă niveluri mai
ridicate ale agresivităţii şi tulburărilor de comportament, ale problemelor
academice şi căutării răzbunării. Ei acceptă violenţa şi o folosesc adesea
ca mijloc de coping în condiţiile în care prezintă un nivel redus al
speranţei.
 Factorii protectori care întăresc șansa de apariție a manifestărilor
dezadaptative includ parentingul pozitiv, caracterizat de căldură,aşteptări
pozitive, suport, autoritate şi control matern.Copiii cu un tip temperamental
adaptabil,uşor reglabil, cu o reactivitate scăzută şi în cazul cărora predomină
afectele pozitive sunt mai predispuşi să utilizeze strategii de coping
active şi flexibile atunci când se confruntă cu stresul şi să‑şi regleze
emoţiile de tristeţe şi furie. Acumularea unor evenimente stresante de
viaţă este,de asemenea, asociată cu problemele emoţionale şi
Comportamentale ale copiilor; aceste evenimente pun mai multă
presiune pe diada mamă‑copil. Potrivit aceloraşi autori, copiii din
Familiile sărace prezintă mai multe probleme comportamentale şi
emoţionale,un venit scăzut fiind asociat cu o prevalenţă a altor factori de risc,
cum ar fi simptomele psihiatrice ale mamei, stresul
cotidian şi practicile parentale ineficiente.
Factorii asociaţi incidenţei ridicate a violenţei domestice
sunt:
- lipsa de ocupaţie a tatălui;
-consumul de alcool în cazul acestuia;
- un statut economic scăzut al familiei;
- vârsta tânără a mamei;
 Încarcerarea unui părinte

Vorbind despre copiii care au un părinte încarcerat, Wilson et al.. (2010)

susţin că este mult mai probabil ca aceştia să prezinte probleme
emoţionale şi comportamentale,o performanţă academică scăzută, abuz de
alcool şi droguri şi un nivel scăzut al stimei de sine.Autorii menţionează, de
asemenea,că este mai probabil ca şi aceştia să încalce legea şi să intre
în conflict cu sistemul juridic pe parcursul vieţii.Beck (1993, apud
Vacca,2010) afirmă că posibilitatea ca copiii care au părinţi încarceraţi să
ajungă să execute ei înşişi pedepse privative de libertate este de cinci ori mai
mare în comparaţie cu copiii ai căror părinţi nu sunt condamnaţi pentru
comiterea unor infracţiuni.
După opinia lui Vacca (2010), arestarea mamei are un impact
mai mare asupra familiei, în comparaţie cu arestarea sau
încar‑ cerarea tatălui. Din păcate, conform aceluiaşi autor, peste 50%
dintre copii suntde faţă în momentul arestării
părintelui şi auvârste cuprinse între 3 şi 6ani.Aceşti copii sunt traumatizaţi de
Separarea de părinţii lor, confuzi în legătură cu acţiunile parentale şi stigmatizaţide
ruşinea resimţită cu privire la situaţia părinţilor.Copiii sunt cel mai adesea îndrumaţi
să nu vorbească despresituaţia părinţilor lor. Ei au o serie de nevoi legate
de un loc sigur în care să locuiască, de oameni care să le poarte de grijă în
absenţa părinţilor.
 Vom prezenta în materialul următor posibile efecte ale arestării și încarcerării părintelui
asupra dezvoltării copilului (Tray,2005).
Sarcini de dezvoltare Factori care influen‑ Efectele separării
Stadiul dezvoltării Caracteristici de
ţează dezvoltarea
dezvoltare

Primii doi ani de Percepţie şi Dezvoltarea Separarea dintre Legăturănpărinte‑c

viaţă mobilitate limitată încrederii şi a părinte şi copil opil afectată
Dependenţă totală ataşamentului

Copilăria mică: 2‑6 Dezvoltarea Dezvoltarea Separarea Anxietate de

ani percepţiei şi simţului părinte‑copil separare
amobilităţii autonomiei, Trauma Afectarea
Îmbunătăţirea independenţei şi dezvoltării
memoriei iniţiativei socioemoţionale
Expunere mai Reacţii de stres
mare la mediul de traumatic acut şi
viaţă vina
Posibilitatea de supravieţuitorului
a‑şi imagina
lucruri

Copilăria Un nivel mai Abilitatea de a Separarea Regres în

mijlocie:7‑10.ani ridicat de produce lucruri părinte‑copil dezvoltare
independenţă faţă prin muncă Trauma Concept inadecvat
Adolescenţa Organizarea Expresii controlate Separarea Respingerea
timpurie:11‑14ani comportamentului ale emoţiilor părinte‑copil încercărilor de a
din dorinţa de Suportarea restricţiona
atingere a traumei anumite
scopurilor comportamente
Dezvoltarea Comportamente
gândirii abstracte reactive la
Pubertatea traumă
Agresivitate
ridicată

Adolescenţa Crize emoţionale Dezvoltarea unui Separarea Terminarea

târzie:15‑18 ani şi confuzie sine unitar părinte‑copil prematură a
Dezvoltarea Rezolvarea Suportarea relaţiei de
sexualităţii conflictelor cu traumei dependenţă faţă
Gândirea formală familia şi de un părinte
abstractă societatea Comitere de
Nivel mai ridicat Abilitatea de a se infracţiuni şi
de independenţă angaja în relaţii încarcerare pe
cu adulţii şi de filieră
muncă intergeneraţională
 Lee (2005) consideră că efectele încarcerării asupra copiilor se manifestă în
următoarele planuri:
-cel al imaginii de sine (identificare cu părintele
încarcerat, conştientizarea stigmatizării sociale şi stima de sine scăzută);
-plan cognitiv (gânduri intruzive cu pri‑ vire la părinţi, îngrijorări cu privire la
viitorul perceput ca nesigur, fatalism şi flashbackuri în legătură cu
evenimentul traumatizant);
-plan emoţional (frică, anxietate, furie, tristeţe, singurătate,abandon, ruşine,
vină,resentimente şiretragere emoţională din relaţiile semnificative);
-cel al sănătăţii mentale (depresie, tulburări legate de somn şi de
comportamentul alimentar, agitaţie, tulburări de atenţie şi regres în
dezvoltare);
-plan comportamental (agresivitate fizică, tulburări de comportament,
delincvenţă);
- plan educaţional (performanţe şcolare scăzute, comportamente problematice în
timpul orelor şi în relaţia cu profesorii şi colegii);
-planul infracţi‑ onalităţii (delincveţă juvenilă şi încarcerare).
 Wildeman (2010) analizează dificultăţile de reintegrare
a părintelui după eliberare, vorbind de trauma continuă a
ciclului încarcerare‑eliberare în care un rol important
îl joacă şi riscul ridicat de divorţ şi separare a
părinţilor care conduce la o schimbare definitivăa structurii familiei, multe
femei găsindu‑şi noi parteneri pe
perioada încarcerării fostului partener.În privinţa comportamentului de
după eliberare, fiindcă penitenciarul întăreşte adesea comportamentele violente
şi impredictibile, practicile parentale ale bărbaţilor
în perioada de după eliberare pot fi şi ele nepotrivite.
 Separarea și divorțul
Divorţul nu mai este considerat o aberaţie în cadrul ciclului vieţii
normale de familie, ci o perioadă de tranziţie normală pentru numeroase
familii. Motivele legate de divorţ se referă la dificultăţi legate de
comunicare şi intimitate, la echilibrul puterii sau la structura rolurilor
maritale, la stabilirea şi menţinerea unui nivel satisfăcător de intimitate
psihologică, la aşteptări nerealiste sau la evoluţia în direcţii diferite. Alţi
factori determinanţi ai deciziei de a divorţa sunt legaţi de abuzul sau
dependenţa de alcool, de abuz fizic, infidelitate, imaturitate sau probleme
de natură sexuală (Carr, 1999).
Dacă neînţelegerile sunt profunde, de natură cronică, şi induc în familie un
conflict continuu, vechiul concept de a rămâne împreună de dragul copiilor
este nesustenabil: rezultatele cerce‑ tărilor indică faptul că, pe termen lung,
un conflict marital poate fi asociat cu mai multe probleme la nivelul copiilor
familiei decât divorţul în sine, majoritatea copiilor fiind capabili să reducă
inten‑ sitatea emoţiilor negative asociate despărţirii părinţilor în cel mult
doi ani de la momentul producerii divorţului. Amato (2001, apud Lebow,
2005) consideră conflictul parental ca singurul predictor puternic al
dificultăţilor de adaptare a copilului după divorţ.
 În literatură, în contextul continuum‑ului procesului de divorţ şi al
terapiei legate de acesta, se vehiculează o serie întreagă de termeni
(Scholevar şi Schwoeri, 2003): divorţ psihic (dizolvarea cu succes a
fostelor legături maritale astfel încât foştii parteneri să poată duce un stil
de viaţă autonom şi cu o identitate separată, redefinită); divorţ bun
(divorţul în urma căruia familia continuă să fie o familie, în pofida
dizolvării relaţiilor maritale, şi, în baza legăturilor parentale, menţin relaţii
bune între copii şi părinţi şi îşi cresc copiii în cadrul unei familii binucleare
multiparentale); familie binucleară (structură familială constituită după
divorţ care constă în două nuclee familiale nou formate de vechii
parteneri, nuclee interrelaţionate care îşi cresc în mod secvenţial copiii)

Scholevar şi Schwoeri (2003) detaliază o serie de sindroame sesizate la

părinţii divorţaţi: – părinte cu jumătate de normă, copil cu jumătate de
normă: în relaţia părinte‑copil nu mai există rutină sau responsabilităţi
zilnice; emoţiile părţilor sunt exprimate superficial, în cadrul restrâns al
unor vizite sau întâlniri rare şi scurte; – prins în capcană sau lăsat pe
dinafară: mamele în grija cărora rămân cel mai adesea copiii se declară
copleşite de sarcinile pe care le au de îndeplinit după divorţ; taţii se plâng
adesea că sunt excluşi din viaţa copiilor lor; – sindromul „Moş Crăciun”.
 Sindrom care se referă la cadourile extravagante şi nepotrivite pe care
părintele nonrezident le face copilului, din dorinţa de a‑i câştiga dragostea sau
pentru a‑şi diminua sentimentele de vinovăţie legate de implicarea inconstantă
în viaţa copilului; aceste gesturi provoacă reacţii intense din partea părintelui
rezident; – sentimentele de pierdere: se referă la pierderea unei părţi a
timpului exclusiv petrecut cu unul dintre părinţi în momentul în care în viaţa
acestuia intră un nou partener; – vizitele dure: e vorba de momentele în care
întâlnirile dintre foştii parteneri se transformă în veritabile dispute; din păcate,
cel mai adesea copiii sunt martorii acestor scene; – ataşamentul faţă de fostul
partener: continuarea tatonărilor în încercarea de a recuceri şi a se informa cu
privire la fostul partener, îndeosebi în cazul părţii care nu a fost de acord cu
iniţierea sau consumarea divorţului; adesea aceste tatonări se fac prin
intermediul copilului.

Efectele asupra copiilor sunt cel mai frecvent abordate din perspectivă
temporală (efecte pe termen scurt, mediu şi lung) şi din perspectiva factorilor
care afectează adaptarea copiilor (factori personali sau contextuali
predispozanţi, de menţinere sau, dimpotrivă, cu efect protectiv). Efectele pe
termen scurt sunt legate de primii doi ani de după divorţ, consideraţi cei mai
dificili. În această perioadă, băieţii prezintă adesea tulburări de comportament
sau comportamente demonstrative, iar fetele probleme de natură emoţională.
Toţi copiii se confruntă cu probleme de natură educaţională şi cu dificultăţi
relaţionale în raport cu familia, şcoala sau grupul de covârstnici.
 Efectele pe termen mediu (între 3 şi 10 ani
după divorţ) au fost studiate fie prin compararea nivelului
mediu de bunăstare psihologică sau a dificultăţilor de
adaptare în cazul copiilor provenind din familii care
au trecut printr‑un divorţ în raport cu copiii crescuţi în
familii intacte, fie prin identificarea procentelor de copii
(proveniţi de familii care s‑au dizolvat prin divorţ) care prezintă dificultăţi de
adaptare. Deşi nivelul mediu constant iden‑ tificat în ceea ce priveşte
problemele de adaptare (tulburări de comportament, probleme emoţionale,
performanţă academică, stimă de sine, relaţii) a fost mai ridicat în cazul
copiilor ai căror părinţi au divorţat, nu putem concluziona că divorţul îi
afectează în mod negativ pe toţi copiii. Carr (1999), revizuind studiile epi‑
demiologice, susţine că doar 20‑25% dintre copiii din familiile dizolvate prin
divorţ prezintă probleme psihologice serioase pe termen lung, în comparaţie
cu 4‑23% dintre copiii provenind din familii intacte. Efectele pe termen lung
sunt cele care se regăsesc ulterior în viaţa adultă a copiilor proveniţi din
familii divorţate şi se referă la dificultăţile legate de constituirea şi menţinerea
unor relaţii maritale stabile, de adaptarea la provocările vieţii şi obţinerea
statutului socioeconomic dorit.
Impactul divorţului asupra copiilor este diferit şi în funcţie de stadiul de dezvoltare în
care acesta se află în momentul produ‑ cerii divorţului (Scholevar şi Schwoeri, 2003).
Dacă divorţul are loc
în perioada în care copilul are cel mult 2 ani, în perioada
preşcolară pot să apară ataşamente nesigure (copilul este
anxios, rezistent, frustrat, negativist, aparent mofturos,
greu de liniştit la contactul cu îngrijitorul sau este anxios‑
evitant – evită îngrijitorul şi contactul cu acesta, manifestând o
responsivitate emoţională şi relaţională redusă) şi să le
lipsească deprinderile de relaţionare socială specifice
vârstei (dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu covârstnicii
şi dependenţă excesivă faţă de profesori sau alte
persoane percepute ca semnificative).
Tot în cazul acestor copii, în perioada şcolară pot
apărea performanţe şcolare slabe sau poate fi sesizat un coeficient de
inteligenţă mai scăzut. În perioada copilăriei mici (3‑5 ani), preşcolarii
reacţionează la divorţul parental prin comportamente agresive, iritabilitate
accentuată, confuzie şi furie. Pot manifesta comportamente extreme: fie dependenţă, solicitare sau
agăţare excesivă de adulţi, fie reac‑ ţie opoziţionistă pervazivă. Reacţia iniţială la divorţ este una de
tristeţe, frică, furie, vinovăţie, anxietate sau neajutorare. Datorită capacităţilor cognitive limitate,
apare tendinţa de a se autoblama pentru producerea divorţului şi de a percepe distorsionat com‑
portamentul parental. Se poate manifesta în acest context un comportament de regres marcat prin
anxietate de separare, folo‑ sirea toaletei, enurezis, dificultăţi de alimentare, posesivitate în raport
cu propriile jucării, coşmaruri, refuzul de a mai dormi singur etc. Cu logica irefutabilă a celor foarte
mici, copiii pot concluziona foarte uşor că, dacă un părinte i‑a părăsit, la fel se poate întâmpla şi cu
celălalt. Ca urmare, pot fi foarte solicitanţi în privinţa contactului fizic şi a asigurărilor că nu vor fi
alungaţi sau înlocuiţi. În privinţa rezultatelor pe termen lung, Waldsworth (1979, apud Robinson,
1991) identifică o rată de două ori mai mare a delincvenţei la băieţii şi fetele ai căror părinţi au
divorţat înainte ca ei să împlinească 5 ani
În perioada copilăriei mici (3‑5 ani), preşcolarii reacţionează la divorţul parental prin
comportamente agresive, iritabilitate accentuată, confuzie şi furie. Pot manifesta comportamente
extreme: fie dependenţă, solicitare sau agăţare excesivă de adulţi, fie reac‑ ţie opoziţionistă
pervazivă. Reacţia iniţială la divorţ este una de tristeţe, frică, furie, vinovăţie, anxietate sau
neajutorare. Datorită capacităţilor cognitive limitate, apare tendinţa de a se autoblama pentru
producerea divorţului şi de a percepe distorsionat comportamentul parental.

În copilăria mijlocie (6‑8 ani), copiii au cele mai intense reacţii la divorţ, incluzând aici emoţiile
intense de tristeţe şi jale. Ei percep divorţul ca pe un fapt extrem de negativ care afectează pro‑
fund întreaga lor lume. În consecinţă, pot să se implice în fantezii legate de reconcilierea
parentală. Furia lor faţă de părintele care pleacă şi de care se simt respinşi este adesea direcţionată
înspre ţintele „sigure”, cum ar fi părintele în grija căruia rămân, profesorii sau prietenii apropiaţi. Şi
în cazul lor se înregistrează dificultăţi relaţionale şi un declin prelungit al performanţei academice.
În copilăria târzie (9‑12 ani): emoţiile care însoţesc pierderea tind să fie mai puţin intense şi mai
bine gestionate; foarte puţini copii îşi mai asumă acum responsabilitatea pentru despărţirea
părinţilor, însă decid să formeze strânse alianţe cu un părinte respingându‑l pe celălalt. Aceste
loialităţi apar chiar dacă părinţii nu îi presează să treacă de partea unuia dintre ei; adesea se ata‑
şează de mamă (cu care rămân în cele mai dese cazuri), chiar dacă au fost foarte apropiaţi de tată
înainte de separare.

În perioada adolescenţei (13‑18 ani), divorţul părinţilor poate amplifica nivelul conflictului
părinţi‑copii, poate favoriza un debut timpuriu al vieţii sexuale, decizia pentru o căsătorie la o
vârstă prematură, alegerea de către fete a unui partener nepotrivit, problematic (dependent de
alcool, iresponsabil). Adolescenţii pot să pună sub semnul întrebării competenţa lor de a fi
parteneri stabili, de a construi sau menţine o relaţie de iubire; de asemenea, pot manifesta
vulnerabilităţi cu privire la viitoarele lor căsnicii. În plus, pot apărea delincvenţa juvenilă,
promiscuitatea sexuală, depresia, deciziile impulsive, imature. Şi în cazul lor pot apărea conflictele
de loialitate, strategiile folosite variind între retragerea din interacţiunile de familie şi
supraprotecţie şi opţiunea pentru o viaţă socială frenetică.
 Decesul unui părinte

Doliul (Wolfelt, 1983, apud Charkow, 1998) reprezintă „suferinţa emoţională cauzată
de moarte sau pierdere”. Cel mai adesea, este conceptualizat ca un proces care
implică o serie întreagă de emoţii diverse şi maniere variate de exprimare a acestora.
Cel mai important lucru legat de acest proces este faptul că el repre‑ zintă o
experienţă individuală, trăită într‑o manieră unică. Există o serie de factori care
influenţează răspunsul copilului la confruntarea cu evenimentul morţii: relaţia cu
persoana dispă‑ rută, semnificaţia acestei relaţii în viaţa copilului, modul în care
moartea s‑a produs (accident, sinucidere, moarte violentă, ca urmare a unei boli), alte
experienţe ale copilului în legătură cu moartea, vârsta cronologică şi stadiul de
dezvoltare în care se află copilul şi disponibilitatea suportului emoţional.
În încercarea de a stabili momentul în care copiii înţeleg moartea, cercetările clasice
(Nugy, 1948, apud Willis, 2002) disting următoarele trei stadii: stadiul I (3‑5 ani) –
moartea apare ca o schimbare de domiciliu, persoana decedată s‑a mutat în altă
parte; stadiul II (5‑9 ani) – moartea poate fi evitată; stadiul III (9‑10 ani) – moartea
este permanentă, inevitabilă şi universală.
Evoluţia conceptului de
moarte: comportamente
normale şi problematice
Recăsătorirea şi efectele ei asupra copilului
Există o varietate de termeni pentru a denumi familiile reconstruite:
vitrege, recăsătorite, binucleare, secundare, reconstituite. În general, familiile
reconstruite sunt alcătuite dintr‑un bărbat care a fost sau nu căsătorit anterior
şi o femeie care are copii dintr‑o relaţie sau o căsnicie anterioară.
Perspectivele noastre sociale cu privire la familiile reconstruite se conturează
devreme în viaţă, odată cu poveştile despre părintele vitreg căpcăun. În
consecinţă, membrii familiei, îndeosebi copiii, pot intra în familia nou
construită cu o serie de temeri întărite inconştient de descrieri, mituri sau
poveşti despre familiile vitrege. Prin simpla referire la părinţii biologici ca fiind
naturali, părintele vitreg este implicit nenatural.
Există o serie de stresori legaţi de începutul unei noi familii. Un prim stresor
ţine de schimbarea domiciliului care, pentru copii, presupune pierderea
vechilor prieteni, schimbarea şcolii, stabilirea unor relaţii noi cu familia şi
covârstnicii şi mai ales obişnuirea cu părintele vitreg.
 Familiile recăsătorite neotradiţionale sunt cele mai reprezentative
pentru imaginea populară a familiei vitrege fericite. Membrii acestei familii
fac faţă cu succes stresorilor şi schimbărilor care însoţesc noul stil de
viaţă, au un nivel ridicat de satisfacţie, valori compatibile şi capacitatea de
a rezolva conflictele inerente; copiii acestora prezintă mai puţine
probleme comportamentale. Adulţii din aceste familii formează rapid o
legătură maritală care îi ajută să îşi însuşească foarte repede rolurile
parentale.
Familiile recăsătorite matriarhale sunt cele marcate de rolul dominant
al femeilor care au adesea personalităţi puternice, un nivel ridicat al
competenţelor domestice şi o dorinţă puternică de a fi lider în familie.
Acest tip de familie se aseamănă cu familia monoparentală, deoarece
părintele vitreg este oarecum detaşat de copii, în vreme ce femeia preia, la
început, rolul principal de părinte şi organizator al familiei.
În consecinţă, părintele vitreg este adesea perceput ca un străin.
Familiile reconstruite romantice seamănă iniţial cu cele neo‑ tradiţionale.
În cadrul lor, adulţii se recăsătoresc deoarece îşi doresc o a doua căsnicie
şi viaţă de familie. Ei aşteaptă totul de la familia nou construită;
expectanţele sunt nerealiste de îndeplinit imediat
 Există două momente foarte importante în constituirea unei noi familii.
Primul moment, planificarea recăsătoririi, include pregătirea aranjamentelor
financiare şi de domiciliu ale noii familii, rezolvarea emoţiilor şi grijilor legate
de căsnicia anterioară şi planificarea schimbărilor aduse de exercitarea
rolurilor parentale.
Etapa de după recăsătorire, din primul an după căsnicie, aduce în centrul
atenţiei trei mari chestiuni. Prima este legată de formarea unei legături
maritale puternice, lucru greu de realizat pentru familiile cu copii, deoarece
adulţii pot constata că nu mai au timpul şi energia necesare pentru a fi atenţi
la nevoile noului cuplu.
Este important ca familiile vitrege să înţeleagă şi să accepte că sunt
familii în tranziţie, cu caracteristici care fac adesea din integrare un proces de
durată cu multiple provocări predictibile. O primă particularitate este legată
de integrare: acesta este un proces dificil deoa‑ rece indivizii care formează
noua familie se întâlnesc într‑un moment anterior căruia au experimentat
deja o sumedenie de pierderi importante. Relaţiile părinţi‑copii au fost
tulburate de divorţ sau de decesul unui părinte, iar relaţiile din căsniciile
anterioare s‑au dovedit a nu fi funcţionale.
În familiile reconstruite există cicluri de viaţă individuale, maritale şi de
familie incongruente. Copiii celor doi parteneri pot avea vârste diferite
sau se poate ca unul dintre parteneri să nu aibă copii. În ultimul caz,
partenerul care nu are copii poate să îşi dorească, iar partenerul care are
deja copii dintr‑o relaţie anterioară poate să nu îşi mai dorească să
devină părinte. Adolescenţii din astfel de familii încearcă să îşi câştige
independenţa, fiind orientaţi în primul rând înspre covârstnici şi puţin
interesaţi să investească timp şi energie pentru a se implica în procesul
de bună funcţionare a noii familii, oscilând între implicare şi deta‑ şare.
În ceea ce priveşte gestionarea relaţiei cu părintele biologic absent, copiii
se descurcă mai bine dacă nu sunt victimele unor loialităţi forţate:
părintele cu care locuieşte şi cel nonrezident le permit explicit şi implicit
copiilor să se bucure de ambele relaţii şi nu îi transformă în spioni sau
mesageri de război. Culturile familiale din casele celor doi foşti parteneri
pot fi uneori derutante pentru copii, deşi acest lucru prezintă avantajul
experienţelor de viaţă şi creştere diverse.
 Există o serie de variabile legate de părintele natural care includ:
cantitatea de timp şi energie disponibile pentru copii, gradul de investiţie
emoţională în copii în comparaţie cu investiţia în alte domenii ale vieţii,
nivelul de stres cotidian experimentat, profunzimea conflictului cu fostul
partener, abilitatea de a face faţă rolurilor casnice şi parentale, sănătatea
fizică şi mentală, aşteptările şi perspectiva cu privire la viaţă.
Variabilele legate de părintele vitreg implică: dacă are experi‑ enţă în
creşterea copiilor, măsura în care doreşte sau este interesat să îşi asume un
rol parental în raport cu copiii partenerului său, gradul de investiţie
emoţională din activităţile extrafamiliale, dorinţa de a‑şi împărţi partenerul
cu copiii săi, experienţe anterioare legate de viaţa de familie, prezenţa
propriilor copii care au nevoie de timp şi atenţie.
A treia caracteristică este legată de aşteptările neclar formulate ale
membrilor familiei în contextul în care societatea noastră nu are o tradiţie a
codurilor şi normelor comportamentale care să prescrie şi să ghideze
comportamentul indivizilor din familia reconstituită. În acest context, al
lipsei prescripţiilor sociale, ei nu ştiu exact cum să se comporte sau ce e
normal să simtă: pot fi frustraţi de discrepanţa dintre aşteptările ambigue şi
ceea ce descoperă în realitate.
 Familiile afectate de abuzul sau dependenţa de alcool
sau droguri
Studiile cu privire la tulburările legate de abuzul de alcool sau droguri
indică faptul că acesta reprezintă cel mai frecvent diagnostic psihiatric în
cadrul populaţiei generale. În cazul părinţilor, consumul de alcool sau
droguri este asociat cu apariţia conflictului marital, violenţa domestică,
dificultăţile financiare, practicile parentale inconsistente, neglijarea sau
abuzul fizic sau emoţional al copilului, cu patternul de uz nepotrivit de
substanţe transmis intergeneraţional.
Expunerea prenatală la niveluri ridicate de alcool sau alte droguri a fost
asociată cu o serie de probleme ulterioare la nivelul copilului: întârzieri în
dezvoltarea cognitivă şi a limbajului, hiperactivitate, impulsivitate,
dificultăţi legate de concentrarea atenţiei, probleme de externalizare.
Există o suprapunere între uzul şi abuzul de droguri licite şi ilicite.
Majoritatea femeilor care folosesc droguri ilicite în timpul sarcinii
(marijuana, haşiş, metamfetamine, cocaină, heroină) abuzează şi de alcool
şi ţigări. Sindromul de alcool fetal reprezintă o tulburare gravă de
dezvoltare cauzată de expunerea fătului la alcool, caracterizată prin:
întârzieri în dezvoltarea prenatală şi/sau postnatală, dis‑ funcţii ale
sistemului nervos central, malformaţii cranio‑faciale specifice. În mod cert,
consecinţele asupra copilului sunt mai dramatice în condiţiile în care
mama este persoana dependentă de substanţă.
Copiii care au un părinte dependent de substanţe trăiesc adesea emoţii
de tristeţe, furie, jenă, neajutorare, lipsă de speranţă, neîncredere în
forţele proprii sau singurătate. Comportamentul imprevizibil al părinţilor
dependenţi de substanţe îl fac pe copil să trăiască în mod constant o
stare de tensiune, în încercarea de a evita izbucniri ale părintelui sau de
a‑l motiva ori ajuta să îşi recunoască şi trateze problema. Părintele
alcoolic încearcă adesea să se impună într‑un mod agresiv. Copii ajung să
fie sătui de certurile interminabile care se iscă din motive banale. Casa
devine pentru ei, dintr‑un loc de linişte şi echilibru, o zonă de conflict pe
care ar dori să o evite. Din nefericire, abuzul de alcool şi droguri pare să
aibă un pronunţat caracter intergeneraţional. Accentuându‑se importanţa
familiei în dezvoltarea unui model al dependenţei, se face trimi‑ tere
deopotrivă la factori de expunere la substanţe toxice în perioada
prenatală, precum şi la efectele stilurilor parentale neglijente, asociate cu
abuzul şi dependenţa de substanţă
Alcoolismul şi abuzul de droguri sunt văzute adesea ca o boală a familiei, ce
îi afectează pe toţi sau aproape pe toţi membrii familiei, care suferă de
codependenţă. Codependenţa se manifestă la nivelul membrilor familiei
persoanei dependente prin atribuiri externe, excesul de grijă arătat celui
dependent, centrarea pe sine, chesituni legate de control, lipsă de
sinceritate, lipsa emoţiilor, perfecţionism şi frică. Codependenţa implică
setul de comportamente care perpetuează uzul de substanţe psihoactive:
face trimitere la facilitarea procurării substanţei (copiii sunt trimişi să
cumpere alcool) şi la menajarea dependentului ajutându‑l să suporte
consecinţele negative ale
comportamentului său (unii soţi sună la serviciu pentru a anunţa că
partenerul lor este bolnav, în condiţiile în care acesta este intoxicat cu
substanţe). Nu toţi copiii ai căror părinţi au o problemă legată de alcool sau
alte substanţe prezintă ulterior o evoluţie negativă.
 CONCLUZIA

In concluzie expunerea la problemele din familie în copilărie și

adolescența timpurie afectează dezvoltarea creierului în adolescență
și prezintă un risc crescut pentru probleme de sănătate mentală mai
târziu în viață.
 BIBLIOGRAFIE
 Bonchiș Elena, Familia si rolul ei in educarea
copilului,Polirom,2011